Cristina Boncea's Blog, page 68

My journey as a writer

Sunt sigură că am mai făcut postări de gen și v-am dat câteva lămuriri cu privire la ce înseamnă să fii scriitor în România, în special când ești așa de tânăr printre ceilalți oameni din industrie. Mă gândeam însă că ar fi interesant să revizuiesc propria mea viziune asupra acestei călătorii, căci sunt convinsă că și perspectiva mea s-a schimbat puțin asupra situației, acum, după un an și ceva de la debut.

La început, nu eram cu nimic mai deosebită de voi ceilalți bloggeri de cărți. Îmi vedeam de treaba mea, citeam cărți și scriam despre ele, fără să menționez vreodată faptul că mi-aș dori să public, fără să postez fragmente din scrierile mele personale. Recunosc că eram destul de anxioasă cu privire la reacțiile de care voi avea parte așa că am încercat să stau low-key la început (asta fiind înaintea de lansarea Octopussy #1); de aceea, nu am spus nimic despre cartea pe care știam că urma să o public până în momentul în care am avut coperta și o dată exactă pentru apariția ei. Deja se poate vedea o diferență dintre prima carte și a doua, când v-am destăinuit faptul că am scris și volumul 3, chiar dacă nu am propriu-zis o aprobare de la editură pentru publicarea ei. Asta ține mai mult de credința mea personală, în general nu vorbesc despre lucruri până nu se întâmplă, căci mereu poate merge ceva prost. Nu mă consider pesimistă, ci exagerat de prevăzătoare, chestie care chiar mi-a fost de folos în viață.

Revenind la ideea de la care am pornit, eram exact ca voi. O fană a cărților în general, dar și a anumitor autori. Practic, Cristina Boncea scriitoarea există datorită Cristinei Nemerovschi, mult mai marea scriitoare. Am vrut să fiu Hannah Montana or smth, am vrut să dovedesc că visele devin realitate, că se poate să devii from zero to hero… Asta era viziunea mea la început, dar v-am explicat în postarea despre autorii proști care nu trebuie încurajați faptul că, în realitate, nu oricare dintre voi ați fi putut deveni scriitori, așa cum poate vă doriți. Într-adevăr, m-am lămurit că deși orice se poate învăța în viață, arta e un subiect ce nu ar trebui atins de cei care nu sunt înzestrați din naștere cu astfel de aptitudini. Mai ales când mintea lor e la fel de deschisă ca vaginul unei virgine.

Nu o să neg faptul că mereu am știut în sinea mea că voi reuși, că eram făcută pentru asta, că sunt un om al artelor înainte de orice. Chiar am discutat la ultima mea lansare, de la Librăria Open Art, despre acest lucru – că eu nu aș mai fi scris dacă Herg Benet mă refuzau. Ce e drept, exact așa gândeam atunci când am terminat într-un final de scris Octopussy și le-am trimis-o, neștiind dacă o să li se pară o aiureală fără sens sau dacă o să le placă; în acel punct, eu însămi nu mai eram sigură pe ce am scris și mă întrebam dacă nu e cumva o ultimă încercare disperată de a-mi dovedi că am talent literar. De la acordul lui Alex Voicescu încoace, nu mai am pic de dubiu. Dacă vă întrebați cumva de ce ridic Herg Benet în slăvi, înainte de tot, o fac pentru că ei mi-au dat aripile pe care mi le doream pentru a zbura. Niciun argument nu poate contrazice asta, impactul strict subiectiv pe care l-au avut în viața mea. De ce Herg Benet și nu altă editură este o întrebare cu un răspuns foarte simplu: nici măcar nu am luat în considerare alte edituri, nici nu am încercat și nu cred că aș fi încercat. Pur și simplu.

Luăm o bucată de fată de 16 ani care nu e sigură pe nimic din ce va face în viața ei, nu are niciun plan pentru că nu e sigură de aptitudinile ei. O fată care a încercat totuși, având mereu deasupra norul gri al incertitudinii, o fată care a continuat să scrie… De ce am continuat să scriu? Nu m-am putut opri. Lucrul ăsta l-am realizat în ultimii doi ani, cam așa. Am talent, n-am talent, îmi place ce scriu, nu-mi place – cert e că pe tot parcursul vieții mele, de câte ori am zis că vreau să renunț pentru că nu-mi ieșea niciun proiect pe care-l începeam, nu m-am putut opri. Mereu reveneam la scris și simțeam sentimentul ăla revelator, lumina aia interioară cum palpează în mine și crește. Îmi spuneam “e imposibil să nu fie ceva de capul meu atâta timp cât simt toate aceste lucruri atunci când scriu”.

Prin nu-mi ieșea niciun proiect vreau să spun faptul că mereu încercam să scriu ceva cu gândul de a scrie un roman și mă pierdeam după câteva pagini, nu-mi mai plăceau ideile sau cum am construit propozițiile. Salvarea am găsit-o atunci când am încercat să scriu short stories și am văzut că le pot duce într-adevăr la capăt, lucru ce m-a încurajat foarte tare. Înainte de Octopussy, am mai scris un roman de vreo 60.000 cuvinte în engleză; ceva foarte basic dar încă relevant pentru mine și sufletul meu, deși nu cred că va fi publicat vreodată. Mi-am găsit stilul și mi-a plăcut mult vocea mea. Atunci am decis să scriu Octopussy, neapărat pentru Herg Benet. Îmi ziceam că oricum nimeni nu ar fi publicat o asemenea carte, nu mai știam să existe așa ceva în România înafară de Cristina Nemerovschi așa că ei erau singura mea șansă.

Acest articol vreau să se adreseze persoanelor care scriu sau vor să scrie, să publice. Când știi că merită să mergi mai departe, să continui să te lupți cu tine însuți? Când știi că “e ceva de capul tău”? Exact atunci când simți ce am simțit și eu: că nu te poți opri oricum, că viața ta depinde de scris, că te simți cel mai fericit atunci când faci asta. Atunci și doar atunci, nu pentru oricare alte motive, continuă să scrii. Satisfacția reușitei va fi enormă – mult mai mare atunci când termini de scris o carte decât atunci când ajunge și pe rafturile librăriilor, sufletește vorbind.

Știu că toate vorbele mele pot fi contestate prin faptul că ce fac eu “nu e literatură” sau cel puțin, nu e literatură de valoare. Pentru mine contează mult mai mult să-mi pun sufletul în fiecare cuvânt așa că ce nu vă convine de fapt sunt tocmai părțile din mine, nu cuvintele mele, nu rațiunea mea, nu stilul meu sau orice altă scuză puteți găsi. Nu cred, la modul cel mai sincer, că cineva mă înțelege cu adevărat ca om fără să înțeleagă și cărțile mele sau vice versa. A înțelege e diferit cu a plăcea, dar rareori am găsit recenzii sau opinii care să facă această distincție obiectivă. Ideea e că voi mai publica, voi mai crește, voi scrie multe chestii variate, cât mai accesibile. Trilogia Octopussy am vrut să fie debutul meu pentru că e povestea mea, în mai multe feluri decât pot explica vreodată. Îmi permit să vorbesc despre literatură pentru că o studiez, trăiesc în mijlocul ei, printre oameni din acest domeniu și abia la urmă pentru că scriu și eu la rândul meu. Eu cred în mine și am mulți alți oameni care o fac la rândul lor. Vreau să susțin mereu calitatea, vreau să fac parte din cât mai multe proiecte, vreau să găsesc alți oameni talentați cu suflete frumoase și să creștem împreună (atât pe noi înșine cât și piața literară). Ăsta e doar începutul călătoriei mele, cu bune și cu rele, indiferent cum vedeți voi din afară. I will still be here, asta e ceea ce vreau să transmit; vreau să am alături de mine oameni care-mi împart viziunea.

Le mulțumesc pentru că există.

Cărți pentru schimb!

Caut cărți non ya/fantasy la schimb. Lăsați-mi în comentarii propunerile voastre :).

Câștigător concurs Avalon!

Felicitări! Mulțumesc tuturor pentru participare și vă aștept la următoarele concursuri de pe blog.

Trebuie să fii pregătit pentru cărți…

Un articol despre evoluție.

Degeaba comentezi cuiva “citește cartea x sau y, nu prostia asta!” dacă persoana respectivă nu e pregătită. La ce mă refer? La psihic, cultură, experiență de viață. Mai puțin la vârstă.

Am citit multe rahaturi? Am citit. M-au ajutat la ceva, individual? Nope. Cumulate, însă, da. Au fost piloni.

Mulți se concentrează pe termenul de “literatură serioasă”, grea, deseori clasică, atunci când vorbesc despre citit, fără să realizeze că unii abia au făcut un pas în oceanul ăsta de cărți și autori, din perioade diferite de timp și atât atât de diversificați. Primele cărți pe care alegem să le citim vin în moduri diferite: prin instinct sau ne sunt recomandate, poate chiar băgate pe gât. Ajungem să ne placă să citim. De ce să vii să strici bucuria unei persoane care abia a descoperit această nouă lume? De ce să vii tu, de la zece kilometri depărtare, să-i spui cu răutate că există cărți mai bine, autori pe care trebuie neapărat să-i citească pentru ca argumentele lui să fie valide?

Fiecare are propria călătorie. Unii se opresc pe drum, la un anumit gen literar, se rezumă doar la anumiți autori. Ce-ai cu ei? Toți citim. Suntem în același ocean, unde încercăm să ne dezvoltăm, să asimilăm informații, din orice carte citită. Nu mi se pare că îi faci un bine cuiva, eventual unui copil, dacă vii și îi arunci cu clasicii în cap – “citește-o pe asta, fraiere! lasă vampirii și alte alea!”… Din nou, am mai spus-o, sunt de părere că pentru a înțelege ceva, trebuie să pleci de la ce cunoști deja. Așadar, cum să înțelegi un clasic dacă îți e atât de îndepărtat… nu e de o mie de ori mai simplu să începi cu povești despre adolescenți ca și tine, care trăiesc în lumi asemănătoare cu a ta și au experiențe similare?

Degeaba te ascultă. Degeaba încearcă să citească ceva mai complicat, mai profund. Nu are baza. Nu va pricepe nimic. Și cel mai important, nu-i va face plăcere. În cel mai rău caz, va ieși de tot din ocean, va renunța.

Am mai făcut o postare despre book shaming dar aici e o abordare mai serioasă. Înainte de literatură, cititul trebuie încurajat. Orice carte e literatură; fiecare urmează să decidă direcția în care se îndreaptă, ce va citi mai încolo, ce-i place, ce nu îi place. Trebuie să experimentăm, să citim cât mai mult pentru a putea să ne găsim propriul drum.

Sunt multe cărți pe care am vrut să le citesc și totuși știam că nu e vremea lor. Am fost criticată, desigur, pentru că citeam romane de consum. Nu am negat niciodată, nu am spus că erau the real deal. Am preferat însă să mă rezum la ceva pe care să-l înțeleg, tocmai pentru că mi-a plăcut să citesc așa de mult încât nu voiam să renunț la acest hobby, ceea ce probabil s-ar fi întâmplat dacă aș fi început să citesc doar ce-mi băgau ceilalți pe gât.

Sunt mulți clasici pe care i-am citit, înțeles și totuși nu-mi plac. Mi se pare o aiureală ca unii oameni să insiste doar pe ei. Sunt și autori contemporani demni de luați în considerare.

Există în continuare romane pe care mi-e frică să le abordez dar cred că totuși în sfârșit am ajuns la un nivel la care le pot înțelege, cel puțin în mare. Fiecare evoluează în ritm propriu, nu văd unde e graba. Eu sunt sigură că un copil căruia îi place într-adevăr să citească va ajunge de asemenea și la autori mai importanți, ce au publicat lucrări la fel de importante. În general, adolescenții sunt cei criticați pe această temă. Mare greșeală. Cred că mulți se lasă descumpăniți.

Foarte multe critici și zero îndrumare. Nu înțeleg de ce lecturile personale ale altora sunt luate așa de personal de unii oameni, de unde vine această frustrare. Hai să nu.

Hai să evoluăm, nu să zbierăm. Nu așa vă faceți utili, voi cei care vă plângeți de cărțile pe care le citesc “tinerii din ziua de azi”.

5 motive să-l citești pe Dan Lungu

Tocmai am terminat de citit cea de-a patra carte de la Dan Lungu, Raiul Găinilor. Pe lângă asta, am mai citit și Sînt o babă comunistă!, În iad toate becurile sunt arse și Băieți de gașcă. Deși toate au în principal aceeași temă și anume, urmările comunismului în România, voi aduna particularități de la fiecare în parte pentru a oferi cinci motive demne de luat în considerare pentru a-l citi pe Dan Lungu.

Râzi ca după ‘89

Te-ai născut, ca și mine, după anii ’90? Îți sunt necunoscute majoritatea expresiilor folosite înainte de revoluție, glumele de prin fabrici, vocabularul “oamenilor muncii”? Nu-i nimic, căci în cărțile sale, Dan Lungu le-a strâns pe toate; le-a încadrat în dialogurile oamenilor care stăteau cu orele la rând pentru a lua pâine sau ale celor ce își beau pensia rememorând trecutul. Consider că acesta e atuul de bază al cărților sale, faptul că te fac să râzi atunci când gluma reprezintă de fapt o tragedie umană și ai în față fețele schimonosite și viețile distruse ale românilor ce au fost folosiți de către Partid. Absolut toate dialogurile sunt scrise pe un ton glumeț, aducând în prim plan subiecte banale, tocmai pentru a sublinia lipsa de perspective pentru viitor ale personajelor.

Înțelegi de ce comunismul nu e bun

Mai auzi oameni în jur spunând “pe vremea aia era altfel…” și nu știi ce să crezi? Din nou, Dan Lungu e aici ca să-ți reamintească de lucrurile pe care Ceaușescu le-a răpit oamenilor, și nu de falsele promisiuni, “de cât de bine era”. În ciuda umorului prezent în fiecare capitol, este destul de evident faptul că orice amintire fericită despre perioada comunistă, este imediat distrusă de urmările acelui eveniment și de realitatea cruntă constând în batjocorirea populației.

Te regăsești în personaje…

Sau nu? Dacă te trezești dimineața și îți spui “ah, ce aș vrea să fiu într-un rai al găinilor, ce bine o duc ele, nu fac nimic toată ziua și au masa și casa asigurată”, Dan Lungu te face să realizezi că de fapt acea viață fără griji oferită în aparență de sistem, are la bază manipularea în masă și deculturalizarea oamenilor, făcându-i să semene cu niște animale, îndeplinindu-le doar nevoile de bază și anihilând orice posibilitate de evoluție spirituală. Parodiind aceste tipuri umane, Dan Lungu ne amintește de fapt că ar trebui să fim mai mult decât niște porci satisfăcuți, care nu pot discuta decât despre alți oameni, în timp ce beau bere și muncesc pentru a bea și mai multă bere.

Începi să-ți amintești

Deși nu este cazul meu, sunt multe persoane care încă trăiesc cu ororile comunismului în minte așa că probabil Dan Lungu îi ajută să-și creeze puțină ordine în gânduri, amintindu-le cum a fost de fapt această perioadă. Am auzit oameni spunând că înainte de ’89, “parcă trăiau altă viață” iar mulți dintre ei se raportează astfel la comunism, nevrând să-și mai amintească prin ce-au trecut. Eu cred că e bine să-ți amintești, pentru a transmite mai departe copiilor tăi și apropiațiilor faptul că Ceaușescu nu a fost nicidecum un salvator al românilor, ci persoana care a sporit analfabetizarea țării, interzicând accesul la cultură sau orice altceva care nu era în folosul Partidului. “Amintește-ți ca să nu se mai întâmple” par a spune romanele lui Dan Lungu.

E literatură românească contemporană

Dan Lungu trăiește în prezent… dacă ești surprins, pentru că “toți scriitori români au murit”, ai nevoie disperată să-l citești! Așa, poți face două lucruri deodată: să realizezi că de fapt literatura românească nu mai e așa cum e prezentată la școală și în același timp, să înveți puțină istorie, de la personaje cât se poate de realiste. Deși consider că literatura contemporană e într-o frumoasă ascensiune la noi în țară, nu ratez niciun prilej de a o promova, mai ales când autorul reprezintă o parte cu adevărat importantă a acesteia.

Ar putea părea că articolul meu este dedicat în general tinerilor, dar statisticile literare ne arată că ei sunt cei care citesc cel mai mult iar nu adulții care se plâng că “tinerii nu mai citesc în ziua de azi”. Sper că v-am convins să-i dați autorului o șansă dacă nu ați făcut-o deja și cu siguranță veți găsi povești care să vă încânte și să vă învețe în același timp o lecție, printre scrierile lui.

Raiul găinilor, recenzie

Probabil mi-a plăcut cel mai puțin dintre cărțile lui Dan Lungu, dar desigur, am regăsit în ea același umor, aceeași falsă nostalgie a personajelor față de perioada comunistă.

Acțiunea se petrece pe strada Salcâmilor, iar personajele sunt oamenii care locuiesc pe această stradă. Cartea se învârte în jurul celor câteva familii și ale bârfelor despre care se dicută la “Tractorul șifonat”, barul din sat. Fiecare capitol are în vedere o altă poveste de viață, cu alte întâmplări, oferind perspectiva unuia dintre bărbații care se strâng să bea în fiecare zi. Barfele aduse în discuție se referă la casa Colonelului, cel mai bogat dintre locuitorii de pe strada Salcâmilor, soțul fiicei unuia dintre bărbați, râmele din grădină și alte asemenea subiecte. Deseori, bărbații mai discută și despre Ceaușescu, despre ce fel de vieți duceau pe atunci și dacă “era mai bine pe timpul comunismului”. Niciunul dintre ei nu susține cu voce tare acea perioadă, însă stilurile lor de viață anoste denotă nefericirea și disperarea, reieșite din realizarea faptului că au fost folosiți ca “oameni ai muncii”, fără a primi cu adevărat lucrurile ce le-au fost promise de către Partid. Acești bărbați nu mai găsesc bucuria vieții decât în alcool și în întâlnirile lor de la Tractor, care mi-au amintit de întâlnirile din Siliștea Gumești, cu Ilie Moromete și ceilalți, când discutau despre politică – doar subiectele dezbătute diferă.

Titlul cărții provine de la Relu Covalciuc, cel care simte o mare afecțiune față de găinile lui, și își spune că și-ar dori să trăiască la fel ca ele, fără griji. El spune că și-ar dori să ajungă în “raiul găinilor”, echivalentul unei lumi asemănătoare cu cea promisă de ideologia comunistă, care a rămas totuși la stadiul de utopie. Practic, avem în față niște personaje care și-au ratat viața și au ajuns să-și dea pensiile pe votcă, totul datorită regimului comunist, care s-a destrămat și i-a lăsat fără nimic. Aceste urmări reprezintă o temă principală în toate romanele lui Lungu, cel puțin în cele patru pe care le-am citit până în prezent, și din păcate, reprezintă cruda realitate.

Tocmai faptul că am fost înghesuiți în acest univers strâmt, de pe strada Salcâmilor, m-a făcut să-i dau cărții un rating mai mic – în general, îmi place când oamenii schinguiți de regim sunt puși în legătură cu generațiile de după, pentru a se putea observa sechelele; deși sunt câteva scene în care apar “oameni de la oraș”, doar prezentarea bărbaților, fără nicio altă realitate cu care să poată fi comparată realitatea lor, nu mi s-a părut suficientă pentru a sublinia dezastrele produse de comunism.

În orice caz, continui să cred că Dan Lungu e un autor must-read pentru orice cititor român și recomand orice carte de-a lui, căci mesajul este același – “uite ce face comunismul din oameni…”.

Concurs Avalon!

Dau aceste trei cărți ca premiu! Ce trebuie să faceți?

follow blogului
like paginii de FB
comentariu la această postare

Opțional: share pe FB

Voi anunța câștigătorul ales prin tragere la sorți pe 14 mai. Succes!

P.S. Vă rog să lăsați un singur comentariu la postare, puteți da edit dacă ați uitat ceva.

De ce să nu-i încurajăm pe cei care scriu prost

Talentul e talent și aia-i. Poate să nu-ți placă cum și ce scrie cineva și totuși să-ți dai seama că omul ăla s-a născut cu un talent, mai mult sau mai puțin cultivat, și e în stare să creeze o poveste, să lege niște propoziții astfel încât să iasă ceva artistic. E o diferență clară între un scriitor și un om care crede că poate fi scriitor. Nu, nu sunt în măsură să spun și să dau sfaturi pentru deosebirea dintre un scriitor mediocru și unul superior, nu încă, dar altceva vreau să spun cu acest articol.

Am auzit inclusiv profesorii de română de la școală găsindu-se în impas, ce să îi spună unui elev care a scris ceva, nu prea strălucit, dar se vede că e încântat de ideea de a fii scriitor… Și cei mai mulți decid să facă ce am făcut și eu, după ce am văzut un text precum cel de mai jos:

Amélie și-a întors chipul în oglindă iar apoi și-a arcuit sprâncenele, rimelul pe care și l-a aplicat peste genele negre și dese lungindu-i-le considerabil, după care și-a trecut mâna peste sprâncenele-i arcuite și s-a privit mândră în oglindă, în timp ce ochii albăstrui cu nuanțe de verde smarald îi sclipeau în apele cristaline ale irisului.

L-au încurajat, i-au spus “e ok, poți mai mult”, la fel ca protagonistul din Neverland de Radu Găvan către copilul bogătașului care îl plătea să îi dea “meditații la scris”, însă eu nu aveam decât teama de a nu opri pe cineva din drum, de a nu-i sfărâma visele.

În clasele I-IV, când doamna învățătoare ne spunea să “înfrumusețăm” propozițiile, să adăugăm cât mai multe adjective și substantive pentru a avea un text “bogat”, cei mai mulți făceau ca la matematică și urmau instrucțiunile sistematic. Orice artă vine din suflet – ARTA, nu dorința de a fii artist. Ce e-neregulă cu paragraful de mai sus? Dacă îl citești și-ți spui: eh, e doar o frază, poate mai apoi persoana respectivă își revine, poate chiar are talent, de ce să nu-l încurajez – te înțeleg perfect, dar cred că e greșit. Cred că e al dracului de greșit să încurajezi astfel de oameni, pentru că apoi ajung să fie exact ca în articolul ăsta. Fie un autor netalentat recurge la self publishing și apoi se milogește de lume să-i cumpere cartea (atenție! asta nu înseamnă că toți autorii self published sunt varză, ci pur și simplu că mulți oameni găsesc în asta un refugiu, un ascunziș față de refuzurile editurilor), fie găsește o editură care publică literatură de consum (adică pe oricine care scrie cât de cât corect gramatical și a dus până la capăt o poveste). Și asta le dă încredere… care e mai apoi zdrobită de lipsa de recunoaștere a publicului, cel mai important factor în această carieră. Ai 100 de rating-uri și 3 recenzii de la prietenii tăi cei mai buni?! Felicitări, ai dat kix. Cine știe, cunoaște de unde provine paragraful de mai sus; eu una voi aprecia mereu ideile mai îndrăznețe dintr-un text, fie el și neșlefuit, mai mult decât clișeele întâlnite la tot pasul în basmele pentru copii, sau nici măcar – căci alea sunt validate de timp și de public. Cred că nici doamna mea învățătoare nu i-ar da FB, zic. Asta așa, pentru că n-am nimic cu autorul, dar tot mi-am petrecut o oră din viață citind 13600 de cuvinte din manuscrisul lui, singurul pe care l-am citit vreodată și după aia am zis “gata, nu merită deranjul”.

Revenind la oile noastre, consider că e foarte ușor să-ți dai seama cine are talent literar și cine nu, dar e mult mai greu să-i tai aripile persoanei respective, mai ales dacă e copil. Gândește-te așa: nu are nicio aripă, are doar două paie lipite pe spate și se crede vrăbiuță. Eu nu am căutat niciodată validarea sub această formă, nu am dat nimănui să citească ce am scris eu înainte de a fi publicat; dacă nu primeam acordul lui Alex Voicescu, that shit was not good enough și punct. Păcat că sunt mulți care preferă să se mintă singuri în loc să se concentreze să scoată ceva original și formulat în stil propriu, lucrat cu aceleași mâini care-și pierd timpul zbierând pe internet la diverse fantome pe care le consideră competiție (ar trebui să reprezinți ceva pentru asta).

tl;dr? nu încurajați scrierile proaste dacă nu vreți să vă mirați de ce avem literatură proastă în România după.

Dacă mai are cineva curaj să-mi trimită ce a scris, deși am specificat de mai multe ori că nu vreau să-mi dau cu părerea, să-și asume faptul că îi voi zice ceea ce cred cu adevărat, indiferent de situație. Toți plecăm de la zero, ca scriitori. Dacă nu-l ai nici pe zero și ești cu totul pe lângă, nothing can save you.

Thanks!

Pachet Octopussy!

Cei de la Herg Benet v-au pregătit o super ofertă! Puteți cumpăra primele două volume ale trilogiei Octopussy împreună, la doar 37,43 lei (-25%)! CLICK AICI pentru a profita de ofertă :).

Trois, recenzie

Recunosc că mă așteptam la ceva puțin mai erotic atunci când am văzut titlul însă conținutul cărții a fost cel puțin la fel de inspirator.

Povestea poate fi spusă într-o frază simplă: există un el și o ea și un al treilea intervine, după care ea schimbă taberele. Perspectivele expuse de fiecare personaj în parte sunt deosebit de interesante, puse în opoziție.

Haideți să încep cu ce nu mi-a plăcut. Nu am văzut prea tare rostul personajului Val, o tipă pusă pe teorii conspiratoare, menită să ne facă să râdem; în contextul plin de seriozitate al scenelor, în acel punct culminant, mi s-a părut destul de nepotrivit să se mențină această urmă de suspans cu un personaj episodic, cu rapiditate redus la tăcere de către cei doi zmei ai poveștii.

Îi avem așadar pe Stuart și Oliver, doi prieteni din perioada școlii, care se îndrăgostesc treptat de aceeași femeie – Gillian. Stuart se căsătorește primul cu ea, însă el reprezintă tipul bancherului calculat, o persoană foarte pragmatică însă lipsită de încredere în sine, care nu o poate vedea pe soția sa în mai multe nuanțe, pe când Oliver este chiar opusul. El e un proaspăt șomer plin de viziuni, cu o vastă cultură artistică, un snob foarte amuzant, căruia îi place să fie în centrul atenției – astfel reușește să o cucerească pe Gillian, legându-se de munca sa de restauratoare de tablouri, adorând-o și nerenunțând la obsesia sa pentru ea. Gillian este astfel pusă în fața unei decizii, între cei doi bărbați, iar motivațiile ei sunt cele care fac toată povestea…

Avem mai multe cazuri diferite de relații eșuate și adulter în carte, ce se leagă foarte elegant între ele. Ideea e că argumentul principal este “asta e, n-ai ce să faci, nu te poți opune dragostei”. La polul opus ajunge să fie Stuart, cu inima frântă și încărcat de dorința de răzbunare, care conchide că dragostea este exact precum piața monetară, că este o iluzie, la fel ca banii: aceștia au o valoare doar fiindcă toată lumea e de acord, iar iubirea este supraestimată. Stuart ajunge de asemenea să se lanseze într-o comparație dintre comunism și democrație, susținând că ambele susțin materialismul iar toți oamenii sunt fie călugări budiști, fie materialiști, în cazul acesta.

Frumusețea cărții nu constă în poveste în sine, deși are un final tare simpatic și caraghios, ci în filosofia din spatele deciziilor luate de personaje. Niciunul nu încearcă să-și nege faptele sau sentimentele, e mai degrabă vorba de acceptare și gestionare. Mi-a plăcut faptul că fiecare personaj duce mai departe povestea adăugând propria sa perspectivă, raportându-se în mod diferit la întâmplări.

E de menționat faptul că Oliver este un personaj foarte bine conturat, construit pe un tipar anume, greu de uitat. L-aș putea numi idealist, dacă la baza acestui lucru nu s-ar afla de fapt o ființă umană destul de patetică și neputincioasă, condusă pur de partea sa afectivă. Îmi pare că la finalul romanului autorul ne lasă pe noi să decidem cu ce suntem de acord și cu ce nu, ce viziune preferăm să avem, dar nu asupra întâmplărilor din carte ci asupra dragostei în general. “Trois” e o denumire foarte potrivită, căci tema principală este adulterul și efectele sale într-un cuplu. Trecuți printr-o astfel de experiență, toți oamenii merg în direcții diferite.

Deși nu este ce mă așteptam a fi, referitor la temă, am descoperit că Barnes este cu adevărat un autor demn de luat în calcul, cu un stil de scriere foarte plăcut și concepte interesante, prezentate într-un mod ingenuu în acest roman. Recomand celor care caută o lectură haioasă, dar care să le dea în acealași timp de gândit!