Cristina Boncea's Blog, page 68

Când trebuie să lași lucrurile în urmă, lectură-wise

Am 18 ani și toată viața de până acum m-am încăpățânat să nu mă las în urmă, să pot retrăi mereu, cu aceeași intensitate, momente de acum 14 ani chiar. Am avut credința că mă voi pierde și voi uita cine sunt dacă fac acest lucru. “Just let it go” a fost mereu doar o expresie enervantă și nepractică pentru mine. Adevărul la care am ajuns, confirmat de un eseu citit recent, scris de Octavian Paler (în “Mitologii Subiective”), e că oricât mi-aș dori să fac acest lucru, să păstrez cu mine tot ce am fost, tot ce mi-a plăcut și m-a ajutat să mă formez, e imposibil. Trebuie să faci o alegere iar dacă preferi, prin absurd, să rămâi cu amintirile din copilărie mai degrabă decât cu persoana care ai devenit în prezent, asta închide porțile evoluției și nu îți aduce niciun avantaj. Pe de altă parte, efectul pozitiv al acestui lucru e că descoperim că unele dintre aceste lucruri, care au avut la un moment dat un impact asupra noastră, sunt bune în ele însele; am găsit deci două categorii: lucruri pentru o anumită vârstă și lucruri universale, pentru totdeauna. De aici și noul meu scop literar, să scriu universal, nu doar valabil pentru cei cu experiențe similare cu ale mele. Dar nu asta vreau să aduc în discuție.

Pe lângă alte lucruri care îmi plăceau în copilărie, cărțile au fost într-adevăr printre cei mai buni prieteni ai mei, după desenele animate și jucăriile de pluș. Vreau să vorbesc despre calitate în această postare, și despre acele cărți ce te pot ilumina la orice vârstă, pe care doar se întâmplă să le fi descoperit așa de tânără. Voi simplifica această explicație enumerând cărțile care au avut un avantaj pentru mine doar în perioada în care le-am citit: seria Goosebumps, de exemplu, e cea care mi-a reamintit de lectură după ce făcusem câțiva ani de pauză, pentru care mă simțeam vinovată; sunt cărți horror pentru copii, și deși știm că există câteva cărți precum “Micul Prinț”, cel mai des folosit exemplu, nu consider că orice carte pentru copii poate fi mai mult de atât. Un alt exemplu sunt cărțile publicate la Leda, care erau foarte în vogă prin 2012; știți la ce mă refer, acum se dau la schimb sau se vând la prețuri de nimic, posibil pentru că oamenii au ajuns la aceleași concluzii ca mine. Ideea e că, după cum am menționat și într-o altă postare recentă, acele cărți ya/fantasy m-au ajutat laolaltă să încep de jos, să citesc în primul rând, să încep să-mi formez gusturile; de asemenea, am menționat într-un clip de pe YouTube că seria Academia Vampirilor este Harry Potter-ul meu, având în vedere că am citit cărțile lui J. K. Rowling destul de târziu (doar 5 dintre ele momentan) și chiar nu am reușit să simt vibe-ul despre care vorbește toată lumea; în schimb, seria lui Richelle Mead a reușit să facă acest lucru așa că nu văd de ce s-ar face deosebiri între cele două, ambele sunt ya/fantasy și au creat lumi complexe și intrigi captivante, indiferent de cronologia lor. Cred că am inclus cea mai mare parte din cărțile pe care le-am citit până în 2013 în această enumerație iar dacă stau bine să mă gândesc, le pot număra pe degetele de la o mână pe cele care încă semnifică ceva pentru mine și cititorul care sunt acum: de exemplu, seria Molly Moon de Georgia Byng, care nu e nici măcar Young Adult, ci Middle Grade; împreună cu Percy Jackson, le consider în prezent serii potrivite pentru orice vârstă, fiind scrise foarte inteligent și inovativ.

Faptul că până prin 2013, să zicem, nu am citit prea multe cărți care ar putea avea același impact asupra mea ca și acum nu denotă decât că nu eram încă pregătită să citesc ceva mai avansat. Problema pe care mi-am pus-o când m-am gândit să scriu acest articol a fost durerea aia pe care mi s-a părut că o simt când am realizat că de fapt foarte multe chestii din copilăria mea (seriale, reviste, etc.) nu mai semnifică același lucru. M-am întrebat de ce nu pot readuce acele sentimente în prezent, iar apoi am realizat că nici nu trebuie; acum am oportunitatea de a simți mult mai profund o lectură, de a crea noi sentimente. Am realizat așadar că trebuie să las în urmă aceste bucăți ale trecutului meu și să extrag din el toate cele câteva lucruri rămase relevante (de exemplu, Shaman King). M-am întrebat ce le face să mai fie relevante, de ce să nu-mi arunc cu totul trecutul la gunoi, dar asta nu-mi stă deloc în fire și mă bântuie noaptea. Totul a început acum câteva săptămâni când am încercat să fac curat în podul casei și mi-a venit greu să arunc niște lucruri care mi-au marcat copilăria.

Deci, de ce au rămas unele cărți mai relevante decât altele, ca să revenim la tema literară?

Sincer, cred că e greu să-ți dai seama dacă nu încerci măcar să le recitești dar de asemenea, dacă stai bine să te gândești la conceptul adus de cartea x sau y, poti vedea cu ușurință dacă e ceva superficial sau profund, care poate fi înțeles altfel la maturitate. Un alt exemplu din copilăria mea ar fi cărțile W.I.T.C.H, care erau scrise pe diferite teme și veneau cu sfaturi utile. Am încercat să îmi mai arunc un ochi peste ele, dar acele Tips&Tricks mi se par puerile și nu ating cu adevărat sursa problemelor propuse. Cred că atunci când explicația ta e mai elaborată decât cea menționată în carte e un alt semn că ai depășit acel nivel. Un copil de 8-9 ani vede viața într-un mod mult mai simplu (nu eu neapărat, am fost mereu drama queen) și se poate ghida după alte principii (deși ale mele au rămas pretty much the same). Asta e și boala mea, ca să-i spun așa, faptul că mă țin cu dinții de rădăcinile mele – problema e la care părți renunț și pe care le păstrez, dar uneori timpul rezolvă asta și fără implicarea noastră directă. Totuși, sunt conștientă acum că acele cărți, făcute după un serial care a marcat mulți copii din generația mea, nu-mi mai pot fi de folos, iar eu de asemenea urăsc să păstrez lucruri care-mi sunt nefolositoare. Dacă singurul lor uz e să mă facă să retrăiesc, pentru câteva minute, aceleași sentimente de acum zece ani, mi se pare că mai degrabă mă trag în jos decât să mă ajute. Așa că la gunoi cu ele, nu neapărat fizic.

Cred că am spus tot ce voiam să spun, toate lucrurile care m-au măcinat lately. Poate puteți empatiza cu mine și avem zbuciumuri asemănătoare. Cred că e un lucru bun să privești uneori înapoi și să-ți faci curat în minte, să te întrebi dacă ceva mai merită păstrat sau dacă ocupă locul degeaba. Dacă ai un drum curat în față, e mai ușor să-ți clădești viitorul pe el – acesta e conceptul de la care am plecat. Sunt obsedată de ideea că orice trebuie să aibă o semnificație, dar de asemenea, realizez că acele lucruri s-au epuizat, le-am absorbit în mine și au rodit, chiar cu mult timp în urmă; e ca și când ai păstra ghiveciul unei flori din care nu mai există nici bulbii, doar pentru că odată înflorea frumos. Floarea și-a făcut treaba. E timpul pentru noi plantații.

Jurnal, recenzie

Jules Renard e un naturalist. Acum înțeleg de unde s-au inspirat autorii români clasici și de ce învățătoarea mea din I-IV tot insista pe diferite lucrări semnate de autori francezi, precum “Morcoveață”.

Acest jurnal, de care am observat că s-au plâns chiar câțiva oameni, este structurat mai degrabă pe scurte idei și notițe, în locul unor confesiuni propriu-zise, cum ar fi fost de așteptat. Mie una mi-a plăcut toate mult această idee a celor care au lucrat pentru realizarea ediției de la Nemira și mi s-a părut că a fost mult mai ușor de citit, astfel, cartea. Sunt mai mult ca sigură că dacă mă forțam un pic și citeam mai multe de un an pe zi, aș fi terminat multe mai repede de citit – apropo, jurnalul se întinde din anul 1887 până în 1910, anul morții autorului. Fiind o carte non fictivă, voi presupune că oamenii știu deja cum a sfârșit aceast om al literaturii, așa că nu poate fi vorba despre spoilere, cum ar fi fost pentru o carte de ficțiune.

Cel mai frapant lucru mi s-a părut tocmai intuirea propriei morți, chiar cu câțiva ani înainte ca Renard să afle faptul că era bolnav cu inima. Acesta moare la 46 de ani iar însemnările din jurnal se opresc cu o lună înaintea acestui eveniment, așa că nu pot oferi date exacte cu privire la înmormântare ș.a.m.d. Ideea e că Renard suferea veșnic de bătrânețe, încă de la vârsta de treizeci de ani, deși el ne declară faptul că diferența dintre aceste perioade (tinerețe, bătrânețe) e o minciună și că nu știi cu adevărat mai multe lucruri la patruzeci de ani decât la douăzeci, sau cel puțin, că tocmai în asta constă tinerețea; puțin contradictoriu, nu-i așa?

Am început recenzia prin a-l numi naturalist, curent în care se autoîncadrează autorul de mai multe ori pe parcursul însemnărilor sale. O foarte mare parte a Jurnalului este ocupată de descrieri ale naturii și aprecierea scriitorului francez pentru elementele menționate. O altă mare parte este ocupată de critică și ironie cu privire la colegii săi de breaslă, având o mare admirație pentru Victor Hugo și fiind plin de antipatie pentru Oscar Wilde. Pe parcursul anilor, Jules își reproșează lenea, ce poate fi mai degrabă considerată o depresie rezultată din moartea tatălui și al fratelui său, Maurice, cât și a diferitor prieteni iar la final, a mamei sale. Autorul a dus o viață sărăcăcioasă, împreună cu soția sa Marinette și cei doi copii ai lor; iubirea pe care i-o nutrea soției sale a fost plină de loialitate așa că nu au existat probleme pe acest plan în notițele sale. Frustrarea autorului este acest reproș despre care vă spuneam mai devreme, faptul că nu e în stare să mai scrie ceva cel puțin la fel de bun ca “Morcoveață” și moare renunțând de tot la încercarea de a face acest lucru. În Jurnal ne este prezentată de asemenea și atmosfera din lumea literară și în general din Parisul de la începutul secolului XX, la fel de plină de fast, parveniți și oameni vanitoși pe cât mă așteptam. Pe de altă parte, pe parcursul vieții sale Jules Renard a fost numit primar la Chitry, localitate unde se retrăgea deseori pentru a se simți ca acasă, în mediul rural.

Am găsit foarte multe citate demne de memorat printre aceste notițe scurte și mi-am putut crea o imagine de ansamblu foarte bună asupra acestui autor, cât și a mai multor scrieri franțuzești din perioada aceea. Renard a fost genul de autor căruia nu i-a plăcut lingușeala și acesta a fost probabil motivul pentru care nu a fost extraordinar de apreciat în perioada în care a trăit. Am uitat să menționez că eu nu am citit nimic din ce a scris înainte de a pune mâna pe acest Jurnal însă ceva îmi spune că e probabil cununa muncii sale și poate chiar cea mai relevantă dintre scrieri, căci este de asemenea și o mini lecție de istorie. De asemenea, îl găsesc pe Renard și gândirea lui (susținător al feminismului, chiar) foarte actual și mă bucur că am avut ocazia să trăiesc în mintea sa pentru câteva zile.

Din peste cele 550 de pagini mai pot scoate faptul că valorile după care și-a trăit viața acest om nu erau apreciate de societatea în care trăia iar acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care Renard nu a avut foarte mulți prieteni apropiați sau oameni pe care să-i simpatizeze; asta și caracterul său puțin mizantropic care ni-l fac instant mai simpatic nouă și ne ajută să empatizăm cu temerile și slăbiciunile lui.

Recomand cartea asta tuturor celor care sunt pasionați de mărturii sincere provenite de la mari oameni ai lumii și care, la fel ca mine, caută să fie iluminați de gândiri mai avansate, din care pot extrage idei pe care să le aplice în viața de zi cu zi.

Listă cărți pentru Kindle #1

Acum ceva vreme am hotărât că vara asta voi achiziționa un Kindle, după ce jumătate din viața mea am fost complet împotriva ebook-urilor. Ce m-a dus la această decizie sunt banii. Cheltuiesc mult prea mulți bani pe cărți fizice pe care nu sunt sigură că le voi păstra în biblioteca mea așa că soluția logică e să le citesc mai întâi pe Kindle, la un preț mult mai avantajos, și abia apoi să mă decid dacă investesc și în copia fizică a cărții. Desigur, asta nu se va aplica la absolut toate cărțile pe care le voi citi și de aceea, m-am gândit să fac această listă pentru a ține evidența cărților, atunci când voi pune în sfârșit mâna pe dragul meu Kindle. Apropo de asta, nu am un model anume în minte însă bugetul meu este de maxim 450 lei – aștept recomandările voastre cu privire la locul din care aș putea să-l cumpăr și care sunt experiențele voastre cu modelul respectiv. Now to the more interesting part, ce plănuiesc eu să citesc după ce îmi iau un Kindle…

1. Shaman King Flowers 

Este seria spin-off după cele 32 de volume manga (din care eu am 11), singura serie manga pe care o dețin, după care s-a făcut anime-ul meu preferat din toate timpurile. Recunosc că am câteva rețineri în ceea ce privește această serie, dar în niciun caz nu mă opresc din a vrea să o citesc. Știu că există deja online, însă îmi obosesc repede ochii pe ecranul luminos al pc-ului sau telefonului, așa că o să aștept ecranul glare free al Kindle-ului.

2. Swear de Nina Malkin

Este continuarea volumul Swoon care a apărut și în România acum câțiva ani și mi-a plăcut la nebunie. Nu am găsit cărțile Ninei pe niciun site la un preț rezonabil (sub 5$ or so) însă sunt în continuare curioasă să citesc Swear și Unlikely Cat Lady. Același lucru îl pot spune și despre:

3. toate cărțile lui Russell Brand

Am urmărit câteva filme și interviuri cu el și chiar aș fi curioasă să-i aflu povestea.

4. seria The Lying Game de Sara Shepard

Am urmărit serialul dar a fost anulat după primele două sezoane, care ne-au lăsat într-un cliff hanger. Sunt semi-curioasă cum se termină seria.

5. Half Lies de Sally Green

Asta depinde 100% de cât de mult o să-mi placă volumul final al trilogiei Half Bad, pe care îl voi citi de asemenea în vara asta. Mi-au plăcut enorm primele două volume so my expectations are through the roof.

6. Morganville Vampires & Sookie Stackhouse

Am citit cam jumate din fiecare serie, am dat cărțile de curând dar tot mi-ar plăcea să știu ce se întâmplă în continuare. Ambele au avut parte și de câte o serie TV care mi-a plăcut destul de mult, so…

Cam astea sunt pe lista mea momentan. Aștept părerile și sugestiile voastre despre Kindle în comentarii :).

My journey as a writer

Sunt sigură că am mai făcut postări de gen și v-am dat câteva lămuriri cu privire la ce înseamnă să fii scriitor în România, în special când ești așa de tânăr printre ceilalți oameni din industrie. Mă gândeam însă că ar fi interesant să revizuiesc propria mea viziune asupra acestei călătorii, căci sunt convinsă că și perspectiva mea s-a schimbat puțin asupra situației, acum, după un an și ceva de la debut.

La început, nu eram cu nimic mai deosebită de voi ceilalți bloggeri de cărți. Îmi vedeam de treaba mea, citeam cărți și scriam despre ele, fără să menționez vreodată faptul că mi-aș dori să public, fără să postez fragmente din scrierile mele personale. Recunosc că eram destul de anxioasă cu privire la reacțiile de care voi avea parte așa că am încercat să stau low-key la început (asta fiind înaintea de lansarea Octopussy #1); de aceea, nu am spus nimic despre cartea pe care știam că urma să o public până în momentul în care am avut coperta și o dată exactă pentru apariția ei. Deja se poate vedea o diferență dintre prima carte și a doua, când v-am destăinuit faptul că am scris și volumul 3, chiar dacă nu am propriu-zis o aprobare de la editură pentru publicarea ei. Asta ține mai mult de credința mea personală, în general nu vorbesc despre lucruri până nu se întâmplă, căci mereu poate merge ceva prost. Nu mă consider pesimistă, ci exagerat de prevăzătoare, chestie care chiar mi-a fost de folos în viață.

Revenind la ideea de la care am pornit, eram exact ca voi. O fană a cărților în general, dar și a anumitor autori. Practic, Cristina Boncea scriitoarea există datorită Cristinei Nemerovschi, mult mai marea scriitoare. Am vrut să fiu Hannah Montana or smth, am vrut să dovedesc că visele devin realitate, că se poate să devii from zero to hero… Asta era viziunea mea la început, dar v-am explicat în postarea despre autorii proști care nu trebuie încurajați faptul că, în realitate, nu oricare dintre voi ați fi putut deveni scriitori, așa cum poate vă doriți. Într-adevăr, m-am lămurit că deși orice se poate învăța în viață, arta e un subiect ce nu ar trebui atins de cei care nu sunt înzestrați din naștere cu astfel de aptitudini. Mai ales când mintea lor e la fel de deschisă ca vaginul unei virgine.

Nu o să neg faptul că mereu am știut în sinea mea că voi reuși, că eram făcută pentru asta, că sunt un om al artelor înainte de orice. Chiar am discutat la ultima mea lansare, de la Librăria Open Art, despre acest lucru – că eu nu aș mai fi scris dacă Herg Benet mă refuzau. Ce e drept, exact așa gândeam atunci când am terminat într-un final de scris Octopussy și le-am trimis-o, neștiind dacă o să li se pară o aiureală fără sens sau dacă o să le placă; în acel punct, eu însămi nu mai eram sigură pe ce am scris și mă întrebam dacă nu e cumva o ultimă încercare disperată de a-mi dovedi că am talent literar. De la acordul lui Alex Voicescu încoace, nu mai am pic de dubiu. Dacă vă întrebați cumva de ce ridic Herg Benet în slăvi, înainte de tot, o fac pentru că ei mi-au dat aripile pe care mi le doream pentru a zbura. Niciun argument nu poate contrazice asta, impactul strict subiectiv pe care l-au avut în viața mea. De ce Herg Benet și nu altă editură este o întrebare cu un răspuns foarte simplu: nici măcar nu am luat în considerare alte edituri, nici nu am încercat și nu cred că aș fi încercat. Pur și simplu.

Luăm o bucată de fată de 16 ani care nu e sigură pe nimic din ce va face în viața ei, nu are niciun plan pentru că nu e sigură de aptitudinile ei. O fată care a încercat totuși, având mereu deasupra norul gri al incertitudinii, o fată care a continuat să scrie… De ce am continuat să scriu? Nu m-am putut opri. Lucrul ăsta l-am realizat în ultimii doi ani, cam așa. Am talent, n-am talent, îmi place ce scriu, nu-mi place – cert e că pe tot parcursul vieții mele, de câte ori am zis că vreau să renunț pentru că nu-mi ieșea niciun proiect pe care-l începeam, nu m-am putut opri. Mereu reveneam la scris și simțeam sentimentul ăla revelator, lumina aia interioară cum palpează în mine și crește. Îmi spuneam “e imposibil să nu fie ceva de capul meu atâta timp cât simt toate aceste lucruri atunci când scriu”.

Prin nu-mi ieșea niciun proiect vreau să spun faptul că mereu încercam să scriu ceva cu gândul de a scrie un roman și mă pierdeam după câteva pagini, nu-mi mai plăceau ideile sau cum am construit propozițiile. Salvarea am găsit-o atunci când am încercat să scriu short stories și am văzut că le pot duce într-adevăr la capăt, lucru ce m-a încurajat foarte tare. Înainte de Octopussy, am mai scris un roman de vreo 60.000 cuvinte în engleză; ceva foarte basic dar încă relevant pentru mine și sufletul meu, deși nu cred că va fi publicat vreodată. Mi-am găsit stilul și mi-a plăcut mult vocea mea. Atunci am decis să scriu Octopussy, neapărat pentru Herg Benet. Îmi ziceam că oricum nimeni nu ar fi publicat o asemenea carte, nu mai știam să existe așa ceva în România înafară de Cristina Nemerovschi așa că ei erau singura mea șansă.

Acest articol vreau să se adreseze persoanelor care scriu sau vor să scrie, să publice. Când știi că merită să mergi mai departe, să continui să te lupți cu tine însuți? Când știi că “e ceva de capul tău”? Exact atunci când simți ce am simțit și eu: că nu te poți opri oricum, că viața ta depinde de scris, că te simți cel mai fericit atunci când faci asta. Atunci și doar atunci, nu pentru oricare alte motive, continuă să scrii. Satisfacția reușitei va fi enormă – mult mai mare atunci când termini de scris o carte decât atunci când ajunge și pe rafturile librăriilor, sufletește vorbind.

Știu că toate vorbele mele pot fi contestate prin faptul că ce fac eu “nu e literatură” sau cel puțin, nu e literatură de valoare. Pentru mine contează mult mai mult să-mi pun sufletul în fiecare cuvânt așa că ce nu vă convine de fapt sunt tocmai părțile din mine, nu cuvintele mele, nu rațiunea mea, nu stilul meu sau orice altă scuză puteți găsi. Nu cred, la modul cel mai sincer, că cineva mă înțelege cu adevărat ca om fără să înțeleagă și cărțile mele sau vice versa. A înțelege e diferit cu a plăcea, dar rareori am găsit recenzii sau opinii care să facă această distincție obiectivă. Ideea e că voi mai publica, voi mai crește, voi scrie multe chestii variate, cât mai accesibile. Trilogia Octopussy am vrut să fie debutul meu pentru că e povestea mea, în mai multe feluri decât pot explica vreodată. Îmi permit să vorbesc despre literatură pentru că o studiez, trăiesc în mijlocul ei, printre oameni din acest domeniu și abia la urmă pentru că scriu și eu la rândul meu. Eu cred în mine și am mulți alți oameni care o fac la rândul lor. Vreau să susțin mereu calitatea, vreau să fac parte din cât mai multe proiecte, vreau să găsesc alți oameni talentați cu suflete frumoase și să creștem împreună (atât pe noi înșine cât și piața literară). Ăsta e doar începutul călătoriei mele, cu bune și cu rele, indiferent cum vedeți voi din afară. I will still be here, asta e ceea ce vreau să transmit; vreau să am alături de mine oameni care-mi împart viziunea.

Le mulțumesc pentru că există.

Cărți pentru schimb!

Caut cărți non ya/fantasy la schimb. Lăsați-mi în comentarii propunerile voastre :).

Câștigător concurs Avalon!

Felicitări! Mulțumesc tuturor pentru participare și vă aștept la următoarele concursuri de pe blog.

Trebuie să fii pregătit pentru cărți…

Un articol despre evoluție.

Degeaba comentezi cuiva “citește cartea x sau y, nu prostia asta!” dacă persoana respectivă nu e pregătită. La ce mă refer? La psihic, cultură, experiență de viață. Mai puțin la vârstă.

Am citit multe rahaturi? Am citit. M-au ajutat la ceva, individual? Nope. Cumulate, însă, da. Au fost piloni.

Mulți se concentrează pe termenul de “literatură serioasă”, grea, deseori clasică, atunci când vorbesc despre citit, fără să realizeze că unii abia au făcut un pas în oceanul ăsta de cărți și autori, din perioade diferite de timp și atât atât de diversificați. Primele cărți pe care alegem să le citim vin în moduri diferite: prin instinct sau ne sunt recomandate, poate chiar băgate pe gât. Ajungem să ne placă să citim. De ce să vii să strici bucuria unei persoane care abia a descoperit această nouă lume? De ce să vii tu, de la zece kilometri depărtare, să-i spui cu răutate că există cărți mai bine, autori pe care trebuie neapărat să-i citească pentru ca argumentele lui să fie valide?

Fiecare are propria călătorie. Unii se opresc pe drum, la un anumit gen literar, se rezumă doar la anumiți autori. Ce-ai cu ei? Toți citim. Suntem în același ocean, unde încercăm să ne dezvoltăm, să asimilăm informații, din orice carte citită. Nu mi se pare că îi faci un bine cuiva, eventual unui copil, dacă vii și îi arunci cu clasicii în cap – “citește-o pe asta, fraiere! lasă vampirii și alte alea!”… Din nou, am mai spus-o, sunt de părere că pentru a înțelege ceva, trebuie să pleci de la ce cunoști deja. Așadar, cum să înțelegi un clasic dacă îți e atât de îndepărtat… nu e de o mie de ori mai simplu să începi cu povești despre adolescenți ca și tine, care trăiesc în lumi asemănătoare cu a ta și au experiențe similare?

Degeaba te ascultă. Degeaba încearcă să citească ceva mai complicat, mai profund. Nu are baza. Nu va pricepe nimic. Și cel mai important, nu-i va face plăcere. În cel mai rău caz, va ieși de tot din ocean, va renunța.

Am mai făcut o postare despre book shaming dar aici e o abordare mai serioasă. Înainte de literatură, cititul trebuie încurajat. Orice carte e literatură; fiecare urmează să decidă direcția în care se îndreaptă, ce va citi mai încolo, ce-i place, ce nu îi place. Trebuie să experimentăm, să citim cât mai mult pentru a putea să ne găsim propriul drum.

Sunt multe cărți pe care am vrut să le citesc și totuși știam că nu e vremea lor. Am fost criticată, desigur, pentru că citeam romane de consum. Nu am negat niciodată, nu am spus că erau the real deal. Am preferat însă să mă rezum la ceva pe care să-l înțeleg, tocmai pentru că mi-a plăcut să citesc așa de mult încât nu voiam să renunț la acest hobby, ceea ce probabil s-ar fi întâmplat dacă aș fi început să citesc doar ce-mi băgau ceilalți pe gât.

Sunt mulți clasici pe care i-am citit, înțeles și totuși nu-mi plac. Mi se pare o aiureală ca unii oameni să insiste doar pe ei. Sunt și autori contemporani demni de luați în considerare.

Există în continuare romane pe care mi-e frică să le abordez dar cred că totuși în sfârșit am ajuns la un nivel la care le pot înțelege, cel puțin în mare. Fiecare evoluează în ritm propriu, nu văd unde e graba. Eu sunt sigură că un copil căruia îi place într-adevăr să citească va ajunge de asemenea și la autori mai importanți, ce au publicat lucrări la fel de importante. În general, adolescenții sunt cei criticați pe această temă. Mare greșeală. Cred că mulți se lasă descumpăniți.

Foarte multe critici și zero îndrumare. Nu înțeleg de ce lecturile personale ale altora sunt luate așa de personal de unii oameni, de unde vine această frustrare. Hai să nu.

Hai să evoluăm, nu să zbierăm. Nu așa vă faceți utili, voi cei care vă plângeți de cărțile pe care le citesc “tinerii din ziua de azi”.

5 motive să-l citești pe Dan Lungu

Tocmai am terminat de citit cea de-a patra carte de la Dan Lungu, Raiul Găinilor. Pe lângă asta, am mai citit și Sînt o babă comunistă!, În iad toate becurile sunt arse și Băieți de gașcă. Deși toate au în principal aceeași temă și anume, urmările comunismului în România, voi aduna particularități de la fiecare în parte pentru a oferi cinci motive demne de luat în considerare pentru a-l citi pe Dan Lungu.

Râzi ca după ‘89

Te-ai născut, ca și mine, după anii ’90? Îți sunt necunoscute majoritatea expresiilor folosite înainte de revoluție, glumele de prin fabrici, vocabularul “oamenilor muncii”? Nu-i nimic, căci în cărțile sale, Dan Lungu le-a strâns pe toate; le-a încadrat în dialogurile oamenilor care stăteau cu orele la rând pentru a lua pâine sau ale celor ce își beau pensia rememorând trecutul. Consider că acesta e atuul de bază al cărților sale, faptul că te fac să râzi atunci când gluma reprezintă de fapt o tragedie umană și ai în față fețele schimonosite și viețile distruse ale românilor ce au fost folosiți de către Partid. Absolut toate dialogurile sunt scrise pe un ton glumeț, aducând în prim plan subiecte banale, tocmai pentru a sublinia lipsa de perspective pentru viitor ale personajelor.

Înțelegi de ce comunismul nu e bun

Mai auzi oameni în jur spunând “pe vremea aia era altfel…” și nu știi ce să crezi? Din nou, Dan Lungu e aici ca să-ți reamintească de lucrurile pe care Ceaușescu le-a răpit oamenilor, și nu de falsele promisiuni, “de cât de bine era”. În ciuda umorului prezent în fiecare capitol, este destul de evident faptul că orice amintire fericită despre perioada comunistă, este imediat distrusă de urmările acelui eveniment și de realitatea cruntă constând în batjocorirea populației.

Te regăsești în personaje…

Sau nu? Dacă te trezești dimineața și îți spui “ah, ce aș vrea să fiu într-un rai al găinilor, ce bine o duc ele, nu fac nimic toată ziua și au masa și casa asigurată”, Dan Lungu te face să realizezi că de fapt acea viață fără griji oferită în aparență de sistem, are la bază manipularea în masă și deculturalizarea oamenilor, făcându-i să semene cu niște animale, îndeplinindu-le doar nevoile de bază și anihilând orice posibilitate de evoluție spirituală. Parodiind aceste tipuri umane, Dan Lungu ne amintește de fapt că ar trebui să fim mai mult decât niște porci satisfăcuți, care nu pot discuta decât despre alți oameni, în timp ce beau bere și muncesc pentru a bea și mai multă bere.

Începi să-ți amintești

Deși nu este cazul meu, sunt multe persoane care încă trăiesc cu ororile comunismului în minte așa că probabil Dan Lungu îi ajută să-și creeze puțină ordine în gânduri, amintindu-le cum a fost de fapt această perioadă. Am auzit oameni spunând că înainte de ’89, “parcă trăiau altă viață” iar mulți dintre ei se raportează astfel la comunism, nevrând să-și mai amintească prin ce-au trecut. Eu cred că e bine să-ți amintești, pentru a transmite mai departe copiilor tăi și apropiațiilor faptul că Ceaușescu nu a fost nicidecum un salvator al românilor, ci persoana care a sporit analfabetizarea țării, interzicând accesul la cultură sau orice altceva care nu era în folosul Partidului. “Amintește-ți ca să nu se mai întâmple” par a spune romanele lui Dan Lungu.

E literatură românească contemporană

Dan Lungu trăiește în prezent… dacă ești surprins, pentru că “toți scriitori români au murit”, ai nevoie disperată să-l citești! Așa, poți face două lucruri deodată: să realizezi că de fapt literatura românească nu mai e așa cum e prezentată la școală și în același timp, să înveți puțină istorie, de la personaje cât se poate de realiste. Deși consider că literatura contemporană e într-o frumoasă ascensiune la noi în țară, nu ratez niciun prilej de a o promova, mai ales când autorul reprezintă o parte cu adevărat importantă a acesteia.

Ar putea părea că articolul meu este dedicat în general tinerilor, dar statisticile literare ne arată că ei sunt cei care citesc cel mai mult iar nu adulții care se plâng că “tinerii nu mai citesc în ziua de azi”. Sper că v-am convins să-i dați autorului o șansă dacă nu ați făcut-o deja și cu siguranță veți găsi povești care să vă încânte și să vă învețe în același timp o lecție, printre scrierile lui.

Raiul găinilor, recenzie

Probabil mi-a plăcut cel mai puțin dintre cărțile lui Dan Lungu, dar desigur, am regăsit în ea același umor, aceeași falsă nostalgie a personajelor față de perioada comunistă.

Acțiunea se petrece pe strada Salcâmilor, iar personajele sunt oamenii care locuiesc pe această stradă. Cartea se învârte în jurul celor câteva familii și ale bârfelor despre care se dicută la “Tractorul șifonat”, barul din sat. Fiecare capitol are în vedere o altă poveste de viață, cu alte întâmplări, oferind perspectiva unuia dintre bărbații care se strâng să bea în fiecare zi. Barfele aduse în discuție se referă la casa Colonelului, cel mai bogat dintre locuitorii de pe strada Salcâmilor, soțul fiicei unuia dintre bărbați, râmele din grădină și alte asemenea subiecte. Deseori, bărbații mai discută și despre Ceaușescu, despre ce fel de vieți duceau pe atunci și dacă “era mai bine pe timpul comunismului”. Niciunul dintre ei nu susține cu voce tare acea perioadă, însă stilurile lor de viață anoste denotă nefericirea și disperarea, reieșite din realizarea faptului că au fost folosiți ca “oameni ai muncii”, fără a primi cu adevărat lucrurile ce le-au fost promise de către Partid. Acești bărbați nu mai găsesc bucuria vieții decât în alcool și în întâlnirile lor de la Tractor, care mi-au amintit de întâlnirile din Siliștea Gumești, cu Ilie Moromete și ceilalți, când discutau despre politică – doar subiectele dezbătute diferă.

Titlul cărții provine de la Relu Covalciuc, cel care simte o mare afecțiune față de găinile lui, și își spune că și-ar dori să trăiască la fel ca ele, fără griji. El spune că și-ar dori să ajungă în “raiul găinilor”, echivalentul unei lumi asemănătoare cu cea promisă de ideologia comunistă, care a rămas totuși la stadiul de utopie. Practic, avem în față niște personaje care și-au ratat viața și au ajuns să-și dea pensiile pe votcă, totul datorită regimului comunist, care s-a destrămat și i-a lăsat fără nimic. Aceste urmări reprezintă o temă principală în toate romanele lui Lungu, cel puțin în cele patru pe care le-am citit până în prezent, și din păcate, reprezintă cruda realitate.

Tocmai faptul că am fost înghesuiți în acest univers strâmt, de pe strada Salcâmilor, m-a făcut să-i dau cărții un rating mai mic – în general, îmi place când oamenii schinguiți de regim sunt puși în legătură cu generațiile de după, pentru a se putea observa sechelele; deși sunt câteva scene în care apar “oameni de la oraș”, doar prezentarea bărbaților, fără nicio altă realitate cu care să poată fi comparată realitatea lor, nu mi s-a părut suficientă pentru a sublinia dezastrele produse de comunism.

În orice caz, continui să cred că Dan Lungu e un autor must-read pentru orice cititor român și recomand orice carte de-a lui, căci mesajul este același – “uite ce face comunismul din oameni…”.

Concurs Avalon!

Dau aceste trei cărți ca premiu! Ce trebuie să faceți?

follow blogului
like paginii de FB
comentariu la această postare

Opțional: share pe FB

Voi anunța câștigătorul ales prin tragere la sorți pe 14 mai. Succes!

P.S. Vă rog să lăsați un singur comentariu la postare, puteți da edit dacă ați uitat ceva.