Cristina Boncea's Blog, page 64

Turnul Sinucigașilor, recenzie

 

 >>CLICK AICI<<

 

Cover reveal! Octopussy #3

Moartea tragică a surorii sale i-a schimbat complet viața Hyenei. Ajunsă în pragul maturității, tânăra fată este nevoită să își reconsidere toate principiile care au ghidat-o până atunci, aflată fiind în mijlocul fragmentatei familii Sugar.

La împlinirea a 18 ani, petrecerile nebune, experiențele sexuale libertine și trăirile intense și aproape de limită sunt parte din cotidian. Însă a venit momentul de a învăța să facă diferența între adevăratele prietenii și simplul joc al celor care nu merită. Astfel, boala Octopussy se dovedește a fi doar un pas peste care trebuie să treacă pentru a-și regăsi adevărata sa identitate.

De ce nu-mi place Harry Potter

În seara aceasta am terminat de urmărit ultimul film din serie.

Am citit primele cinci cărți și am vândut întreaga serie cu 120 lei săptămâna trecută, după o încercare eșuată de a citi cel de-al șaselea volum.

Am fost avertizată că traducerea de la Egmont nu este tocmai cea mai bună, însă m-am convins că problemele pe care le găsesc acestei serii se întind cu mult peste stilul de scriere al autoarei, deși a reprezentat și acesta un impediment la rândul său. Poate cândva, în viitorul îndepărtat, voi relua cărțile în engleză, din simplu amuzament. Niciuna din cele cinci cărți citite nu a primit mai mult de 3/5 stele de la mine, și am fost surprinsă să văd că cel mai mult mi-a plăcut volumul cinci, fiind și cel mai gros. Înainte de a intra în detalii, menționez că finalul poveștii, bazat pe film, mi s-a părut de-a dreptul patetic, însă urmărind comparativ, filmele mi s-au părut mai bune decât primele cinci cărți.

Povestea în sine stă în felul următor: există o școală de magie, Hogwarts. Se dă un copil care a supraviețuit prin minune celui mai puternic vrăjitor al timpurilor și care reprezintă speranța lumii magice în uciderea acestui vrăjitor, zis Voldemort. Harry Potter trece prin diferite etape și ajunge să-l înfrunte pe Voldemort. Finalul era previzibil de la bun început.

Ce mi-a plăcut foarte mult în construcția personajului Harry Potter a fost faptul că el este vizibil afectat de moartea părinților săi iar acest lucru se vede în caracterul său, într-un mod foarte realist și natural. Mi s-ar fi părut de-a dreptul aberant să ne fie oferit un protagonist flower power în condițiile în care este deja predestinat să se sacrifice pentru binele omenirii, având dușmani dinainte de a învăța să vorbească. Personajului în sine nu pot să-i găsesc absolut niciun defect: este impulsiv dar un prieten loial, recunoscător pentru tot ceea ce primește de la oamenii din jur; evoluează pe toate planurile în ritm natural, este mai întâi un copil stângaci, după care un adolescent ceva mai stăpân pe sine, care se îndrăgostește. Nu este cel mai eminent elev dar are mult talent înnăscut, lucru iarăși perfect logic, având în vedere cine au fost părinții lui. Chiar și pe plan combativ, Harry dovedește o logică bună, spirit de conducător, responsabilitate, bunătatea moștenită de la mama lui, ș.a.m.d. Din păcate, el și poate Hermione Granger sunt singurele lucruri bune pe care le găsesc la serie. Bine, poate și preferatul meu, Profesorul Snape, dar ajungem și acolo.

Așadar, se ia una bucată de personaj foarte bine gândit și se aruncă în mijlocul unei acțiuni de tot rahatul. Vreau să-mi exprim de pe acum ostilitatea față de existența lui Ron Weasley în această întreagă ecuație, nu reușesc să-i găsesc vreun rol important, altul înafară de a se îndrăgosti de Hermione. De ce nu sunt Harry și Hermione împreună!? Frustrarea vieții mele. Am o atitudine foarte pasiv-agresivă când vine vorba de Harry Potter, întreaga producție, așa că voi încerca să îmi pun gândurile în ordine. Foarte simpatică ideea de a începe primele cărți în același spațiu, adresa lui Harry care locuia la unchiul și mătușa lui și era obligat să se întoarcă acolo în fiecare vacanță de vară de la Hogwarts; arată evoluția personajului, ceea ce, după acum am spus, apreciez foarte mult. Ce nu mi-a plăcut deloc au fost fillerele, poveștiile lui Hagrid despre dragoni sau mai știu eu ce… toată partea asta cu animale magice, gândaci ș.a.m.d a fost prea mult pentru mine și nu mi-a captat deloc interesul. Dacă ar fi să vorbesc despre elefantul din cameră, aș spune tare și răspicat: ce mama naibii e în neregulă cu Voldemort?! Pe cât de bine a fost construit Harry, pe antagonistul său nu aș putea să-l iau niciodată în serios, nici varianta din cărți și nici din filme. De la felul jenant în care arată la modul prin care se exprimă, la lipsa sa de scop diabolic (ce, dominarea lumii magice? aștepta să i se supună toți elevii dintr-o dată?), până și la lipsa unei răutăți evidente… omul are un șarpe care îi face treaba pentru el, are niște minioni pe care îi șantajează cu diferite lucruri, am înțeles – dar el însuși, după atâta viață de lungă, atâtea horcruxuri în care și-a pus sufletul, atâtea vieți luate, doar de atât e în stare!? Să se ascundă în spatele altora și apoi să râdă ca un papițoi (pe sistemul “sunt președinte, sunt președinte!”)!?

Acesta a fost cel mai mare minus, din punctul meu de vedere, faptul că antagonistul a fost mai degrabă o idee iluzorie a personajelor (“You-Know-Who”), în loc să fie un echivalent potrivit al lui Harry Potter.

Am fost la un moment dat atacă cu afirmația că eu am citit Harry Potter prea târziu, că nu am crescut cu el și de aceea nu-mi place. Am discutat mai pe larg aici strict despre această afirmație însă ce vreau să subliniez e faptul că that’s bullshit. Ce mă deranjează foarte tare e că sunt mult prea mulți oameni care “nu înțeleg” cum poate să nu-mi placă această serie și oricâte argumente le-aș oferi, problema e tot la mine. Hai să fac ceva mai structurat, ca pe viitor să am ce să îi ofer unei persoane care îmi ia preferințele la modul personal și se simte ofensată.

-:

În primul rând, nu-mi place Harry Potter pentru că mă plictisește felul în care sunt scrise cărțile. Poate acțiunea din ele ar fi decentă, însă descrierile se întind peste prea multe pagini pentru gustul meu și nu reprezintă niciun interes. Am specificat la început că ar putea fi o problemă de traducere dar acum mă refer la experiența mea proprie și subiectivă.  Doi la mână, poate o fi fost o idee originală la vremea ei, însă o școală este tot o școală iar pe mine nu m-au atras niciodată cărțile cu acțiunea în școli. Nu a avut niciunul din elementele care mă atrag pe mine la o carte/serie, nu mi-a oferit nicio senzație puternică, nu m-a făcut să am vreo revelație cu privire la sensul vieții. Aici apare problema că ar fi o serie middle grade așa că există foarte multă cenzură când vine vorba de anumite subiecte cum ar fi relațiile amoroase. După părerea mea, nu are niciun rost să menționezi un subiect dacă nu îl duci până la capăt, așa că shipping-urile din cărți n-au niciun sens (primul sărut la 17 ani? really?). Ideea de a învăța să-și controleze puterile, faptul că este menționată o lume magică super cuprinzătoare însă nu este prezentată doar Hogwarts din acest univers, apariția unor personaje extrem de enervante cum ar fi anumiți profesori care nici măcar nu au un rol direct în firul narativ – toate astea mi se par clișeice și de prost gust. Totul se învârte în jurul cuvântului “chosen”, se bazează pe destin, de la alegerea baghetelor și a animalelor de companie la abilitatea de a face ceva pentru a-i salva pe ceilalți (doar “the chosen one”, Harry, are această capacitate), așadar, neagă regulile realității mele, îmi oferă ceva în care nu pot crede, neagă ideea de libertate și egalitate. Îmi plac magia și magicienii, însă nu în ipostaza de învățăcei, care trebuie neapărat să aibă un scop anume (nu puteau și ei să se angajeze contabili or whatever? miza putea fi orice altceva înafară de Voldemort, sau cel puțin, putea fi diferită pentru fiecare, dacă tot avem perspectiva obiectivă). Și multe altele, tbh.

+:

Mi-a plăcut construcția personajului Harry Potter. Mi-au plăcut enorm flashback-urile din viața lui Snape, care chiar au avut un rol important pentru a înțelege o mare parte din poveste. Mi-a plăcut feminismul lui Hermione. Mi-a plăcut ideea de competiție sportivă (Quidditch), de a forma strategii și spiritul de echipă. Mi-a plăcut ideea cu casele separate, bazate pe personalitățile elevilor (Slytherin, hell yeah!).

Înțeleg că femeile scriitoare nu erau privite bine și că J.K. Rowling a trebuit să își folosească inițialele pentru a da impresia că este de fapt bărbat. Înțeleg că această serie a avut un impact puternic asupra multor oameni, aflați în diferite perioade ale vieții lor. Pe mine nu m-a atins. Mi s-a părut interesantă până la un punct, m-a ținut atentă pe parcursul unor scene însă chiar nu pot spune nici măcar că îmi place. Ar fi fost o pierdere de timp pentru mine să-mi bag capul și cu ultimele două volume, așa că am oferit seria cuiva care chiar și-o dorea. M-am gândit să fac această postare poate pentru a descoperi oameni de aceași părere cu mine, poate pentru a provoca o dezbatere în acest sens, o combatere a argumentelor folosite (căci de plăcut oricum nu-mi place, am încercat doar să-mi trec emoția prin rațiune). După cum vedeți mai sus, au fost mult prea puține lucruri care m-au încântat la Harry Potter… cu Daniel Radcliffe e altă poveste, yum!

 

Gossip Girl, recenzie

Primul volum al seriei echivalează primul episod al serialului, cu o suferință prelungită atât a Serenei cât și a lui Blair. Sinceră să fiu, m-a obosit puțin psihic toată această tevatură dar totuși Gossip Girl va reuși mereu să mă scoată din lumea mea și să mă ducă direct în New York, printre adolescenți bogați și mereu tineri.

Așadar, Serena van der Woodsen se întoarce de la școala cu internat și nu este deloc privită bine fiindcă toți foștii ei colegi cred că a făcut niște lucruri oribile ce includ STD-uri și droguri și că acestea ar fi motivele pentru care a fost dată afară. Blair Waldorf, cea mai bună prietenă a ei dintotdeauna, o tratează cu aceeași ignoranță și superioritate datorită invidiei pe care o resimte față de ea cât și pentru micul detaliu pe care îl află despre relația dintre iubitul ei, Nate, și Serena. Nu au încetat să mă amuze încercările ei de a-și pierde virginitatea împreună cu Nate, mereu intervenind câte ceva în dragostea lor unilaterală. Pe întreg parcursul cărții Serena coboară din ce în ce mai adânc în puțul depresiei și nu înțelege de ce a rămas brusc fără viață socială când obișnuia să fie senzația orașului. Vanessa, Jenny și Dan apar și ei în scenă, în pozițiile obișnuite: Vanessa e îndrăgostită de Dan, Dan e îndrăgostit de Serena iar Jenny pur și simplu vrea o viață ca a protagoniștilor. Comportamentul lui Chuck este aproape identic cu cel din primul episod.

Nu pot spune că m-a încântat prea tare acest volum fiindcă acțiunea a fost statică și mai mult la nivel psihologic, chestie neobișnuită pentru seria Gossip Girl. Având în vedere că nu am citit cărțile în ordine după ce am urmărit serialul, nu le am în minte cronologic; știu doar că actorii selectați pentru a juca în producția TV îndeplinesc un rol imens în toate rating-urile pe care le-am dat cărților, datorită faptului că personalitățile personajelor se contopesc în mintea mea și îmi creează o imagine clar superioară față de aceea a simplei lecturi. Foarte pe scurt, orice carte Gossip Girl aș citi, voi resimți aceeași atmosferă din serial, ceea ce duce la o lipsă de subiectivitate în ce privește strict romanul. Ca și stil, avem parte de descrieri foarte simple și scurte, mai mult bazate pe sugestie decât explicație propriu-zisă. Dat fiind faptul că avem de a face cu protagoniști foarte superficiali, nici nu e mare lucru de înțeles în ce privește alegerile pe care aceștia le fac. Pe mine mă relaxează mult aceste cărți pentru că nimic nu e mai simplu în lume decât să te pui în pielea unor adolescenți caucazieni privilegiați, ale căror singure probleme sunt cele de factură emoțională, pe sistemul “săracii copii bogați”. Lumea din Gossip Girl este foarte limitată pe acest plan, din moment ce și personajele cu probleme financiare tot au aproximativ același stil de viață ca Serena, Blair, Nate și Chuck.

Recomand primul volum pentru cei care vor să înțeleagă de unde până unde a început totul, deși relațiile dintre personaje evoluează foarte mult pe parcursul seriei. Numai o orgie mai lipsea din ecuație, în rest, hedonismul e la el acasă iar asta e bine atunci când viața reală te lovește cu ceva mai multe probleme care nu au legătură cu petrecerile mondene și “oare mă place X?”. #raslabon

Blestemați, recenzie

Aceasta este prima carte din trilogia cu același titlu. Cel de-al doilea volum se numește “Apocalipsa” și a fost publicat la aceeași editură în 2013.

Trebuie să spun că această lectură a fost pe cât de plăcută, pe atât de zdruncinată. Printre primele mele gânduri a fost și cât de mult mi s-a părut că atmosfera seamănă cu cea din Ed, Edd și Eddy, de pe dealul cu multe gunoaie și lucruri abandonate dar această observație este strict cea a unei persoane crescută în generația ’90, presupun. Cel mai pe scurt, avem parte de mult iad, locul unde se desfășoară cea mai mare parte din activitate iar protagonista este Maddie și are treisprezece ani.

“Ceea ce face viața să fie iad e ideea oamenilor că ar trebui să fie rai” este o mantra repetată de către Maddy pe tot parcursul romanului. Părinții ei sunt constant aduși în discuție, fiind niște foști hipioți care sunt acum foarte celebri la nivel internațional, foarte fixiști și mult prea ocupați pentru a-i oferi lui Maddie altceva înafară de bunuri materiale. Astfel, Maddie a crescut urând superficialitatea, fiind foarte cinică cu privire la orice însă dorindu-și totuși să fie plăcută celor din jur, în special unui anumit personaj. În Blestemați avem moartea privită ca pe o renaștere, o reinventare, o altfel de continuare a vieții.

Dacă v-ați imaginat vreodată o puștoaică de treisprezece ani bătându-l măr pe Hitler în iad, categoric asta e cartea perfectă pentru voi.

Fiecare capitol începe cu un monolog la persoana a II-a de la protagonistă către Satan și multe dintre acestea se bazează pe flashback-uri din viața de muritoare a lui Maddie, care a murit într-un fel original dar și tragicomic, la fel ca George din serialul Dead like me – o altă comparație pe care nu mă pot abține să nu o fac. Recunosc că mereu am fost pasionată de povești care prezintă incursiuni în viețile morților. Totul merge foarte linear până într-un anumit punct, îți poți face niște idei clare în legătură cu direcția în care ar putea merge acțiunea dar trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut deloc ce a făcut Chuck cu finalul.

Maddie își găsește niște prieteni în iad, începe să se obișnuiască și apoi o grămadă de lucruri se întâmplă în lanț și situația se schimbă, chiar după ce se împăcase cu acest gând și noua ei existență. Iadul este prezentat ca un cartier mărginaș de care nu a mai avut nimeni grijă iar locuitorii săi variază de la personalități istorice la victime colaterale ale ororilor din diverse secole. Dacă pentru prima jumătate a cărții am dat paginile însetată să aflu cât mai multe detalii despre viața în iad, comparațiile dintre existența de dinainte și după moarte și mai ales, felul cum a murit protagonista, după anterior menționatul punct culminant recunosc că m-am simțit puțin pierdută. Deși la un moment dat simțeam că citesc ceva scris de mine însămi, nu mă așteptam ca intuiția mea să fi avut dreptate iar acțiunea să fie așa de previzibilă.

Halloween-ul obligă toți morții din iad să se costumeze în persoanele care erau înainte de a muri și să iasă printre ceilalți muritori, până la miezul nopții. Aceasta este scena finală, după care acțiunea se continuă în volumul doi, pe care nu sunt sigură că vreau să-l citesc. Deși la nivel de stil Chuck nu avea cum să mă dezamăgească, combinând toate elementele care-mi plac mie la o carte – nihilism, moarte, Satana -, tind să spun că e chiar copilăresc și greu de luat în serios ce se întâmplă în ultimele pagini și nu văd cum ar putea salva situația volumul următor. Dacă aș putea da o notă doar pentru prima parte, ar fi cu siguranță mult mai mare însă voi încerca să fac o medie în acordarea punctajului. Ce nu mi-a plăcut deloc este chiar banalitatea încheierii, modul de rezolvare aparentă a conflictelor și chiar aerul de roman YA tipic; consider că se putea întâmpla ceva mult mai șocant, neașteptat și potrivit restului acțiunii, refuz oarecum să cred că a avut loc în modul descris de autor.

Recomand cartea celor în căutare de ceva relaxant, foarte comic, dulce pe alocuri, nu foarte solicitant și totuși, cool.

 

 

UPDATE: Autori și cărți preferate

M-am gândit că ar fi și cazul să fac această postare, căci s-au schimbat aproape drastic lucrurile față de ultima oară. Sunt în sfârșit mulțumită de cărțile pe care le citesc, fiindcă nu mai există niciuna care să mă lase la fel cum eram înainte de a o citi; impactul fiecărei lecturi se resimte, după ce am început să achiziționez un tip de literatură spre care aspiram de altfel dintotdeauna, dar nu mă simțeam pregătită să-l cuprind. Aș vrea să vă vorbesc așadar despre noile nume și titluri care m-au influențat în ultima perioadă, căci în acest gen vor fi categoric și descoperirile mele ulterioare, direcția în care voi merge pe toate planurile. Iac-așa:

  Julian Barnes, fruntaș. Am ajuns în punctul în care sunt destul de sigură că orice aș citi scris de acest geniu tragicomic, voi fi pe deplin captivată de cartea respectivă, fie ea de ficțiune sau non-ficțiune. Am început cu Trois, am continuat cu Niveluri de viață și am revenit la continuarea primei cărți, Iubire etc. Deși poveștile sunt oferite, perspectiva și stilul sunt aceleași: uimitoare, lucruri la care nu m-am gândit niciodată în acest fel, o gură de aer curat. Nu pot spune că vreunul din titlurile menționate a reușit să ajungă printre preferatele mele însă mai am alte zece cărți în bibliotecă din care să aleg. E imposibil să nu fie vreuna de cinci steluțe! Oricum, știu că Barnes e garantat să-mi placă, e un autor al cărui nume îmi tresaltă inima când îl văd înscris pe un volum (pe care trebuie neapărat să-l am, nu-i așa?) și mai e doar un pas până să îi creionez un întreg portret, să fiu o adevărată cunoscătoare și să nu mă mai satur de deliciile sale literare, ironia fină și tristețea profundă, atât de sincer redată.

Ca să sar de la una la alta, o nouă carte pe lista preferatelor mele a ajuns în acest an Rockstar de Cristina Nemerovschi. Bineînțeles că ea a rămas pe lista mea de favoriți de când am descoperit-o, acum vreo șase ani, însă ultima ei creație m-a lăsat cu mâinile încleștate pe pagini și deja mi-e frică să aflu cum va fi următoarea, “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată“, promisă tot anul acesta. Cam asta e mereu teama mea cu Cristina: dacă scrie o carte mai bună ca ultima?! Ce fac atunci, mă simt ca o trădătoare. Legat de Rockstar însă, elementul cel mai dătător de viață pentru mine a fost metafora aceea a protagonistului, că noi toți influențăm câte puțin alți oameni ca noi, care la rândul lor influențează pe alții și astfel avem parte de o lume mai bună. Pe acest principiu se și bazează cartea, idoli influențați de alți idoli, rockstar-uri, și mi s-a părut briliant. Nu o pot lăuda destul pe Cristina dar sunt convinsă că tot ce va mai scrie va fi un nou punct de referință pentru mine, într-un fel sau altul, va impacta o schimbare și asta e tot ce poți cere de la o carte și un autor bun.

Mai departe, deși cred că v-am înnebunit deja, nu-l pot lăuda destul nici pe Vladimir Sorokin, de la care am citit deja două cărți și mai alte două necitite în bibliotecă. Sunt unii autori pe care simt nevoia să-i conserv, să nu le deschid cărțile cu sete din prima, pentru că oricum știu că voi iubi orice stă scris acolo. E cazul și autorilor menționați anterior, desigur. Nu vreau să distrug corola de minuni a lumii, despre asta e vorba, mi-e teamă să nu cumva să mânjesc, cu intelectul meu încă în formare, o mare operă de artă; cel puțin nu îmi pot reproșa faptul că nu știu să recunosc una atunci când o văd, chiar dacă poate nu o înțeleg pe deplin la momentul întâlnirii. Am citit așadar Inimile celor patru și Kremlinul de zahăr iar ambele m-au cucerit într-un fel inexplicabil; ambele sunt cărți pe care le simți, mai degrabă decât să le citești. Poate nu toate cuvintele sunt accesibile, mai ales unei persoane care nu e cunoscător al culturii ruse, dar cu ambele cărți am simțit ceva similar cu scenele din desenele animate, atunci când un copil deschid o carte iar dinăuntrul ei sar raze de soare sau mai știu eu ce. O magie foarte întunecată, mereu mă surprind singură când sunt așa de fascinată de atâta comunism, violență, tortură și scârboșenii, but I guess that’s just who I am. Astfel, nu pot da argumente foarte concise pentru care Sorokin e un autor așa de bun, știu doar că e într-o altă ligă față de tot ce am citit până în prezent și va continua să mă fascineze până la ultimul cuvânt pe care l-a scris.

Următorul autor de care știam că mă voi îndrăgosti chiar dinainte de a-l citi (aveam așteptări foarte mari de la el) este Chuck Palahniuk. În prezent citesc Blestemați iar prima carte citită a fost Snuff, care categoric nu e cel mai reușit roman al său și totuși, dacă cel mai slab arată astfel (trei stele), cel mai bun trebuie să-mi întoarcă lumea peste cap, ceea ce probabil se și întâmplă as we speak. El este feblețea mea, cel al cărui stil, pe atât de ușor de citit pe cât plin de toate nebuniile pământului, reușește să mă posede, să mă facă să rânjesc plină de sadism, să-mi satisfacă veșnic această nevoie de lucruri crude dar nu foarte serioase… Este un nihilist, asta vreau să spun, iar eu îi iubesc pe nihiliști. Tind să cred că este unic în subiectele abordate, că îi aparține doar lui acest fel cartoony de a jongla cu emoțiile personajelor, fără să uite o clipă sau să ne lase pe noi să uităm că de fapt asta e lumea și singurul mod prin care poți să-i supraviețuiești e să-ți fie pohui de ea. El duce poate tragicomedia lui Barnes într-un cu totul alt punct de fierbere, mai excitant, mai pe față, de parcă ne râde în nas într-un fel. Abia aștept să mă delectez cu celelalte romane ale sale și practic, să citesc tot ce a scris vreodată pentru că m-am hotărât că merită.

Așadar, Barnes, Palahniuk și Sorokin sunt toate nume noi pe această listă. Un alt nume care mă face să fiu sigură că îmi va plăcea orice a scris este Haruki Murakami (după În noapte și Pădurea Norvegiană). Altul este Radu Găvan (Exorcizat, Neverland). De asemenea, Mircea Eliade, Margaret Atwood și mulți alții sunt autori pe care trebuie să-i mai testez dar au mari șanse de a ajunge în topul meu. Atunci când citești o carte scrisă de un autor cunoscut și îți place, înseamnă mult, însă abia după ce intri mai adânc în opera sa poți să-ți dai seama cu adevărat dacă reușește să te satisfacă pe deplin ca și cititor. Cei de sus mi-au oferit suficient material pentru a ajunge la această concluzie, cel puțin până acum, așa că pentru cei mai leneși voi posta o listă scurtă cu titlurile și autorii menționați, pe care i-am acumulat în lista mea de preferați față de ultima dată când am scris pe această temă, plus cei dinainte (/dacă vrea cineva să știe autorii și cărțile mele preferate, acesta e răspunsul, în ordine aleatorie):

AUTORI: Julian Barnes, Cristina Nemerovschi,Vladimir Sorokin, Chuck Palahniuk, Haruki Murakami, Radu Găvan

TITLURI: Inimile celor patru, Rockstar, Suge-o, Ramona!

Iubiri nomade, recenzie

O mică incursiune în viața din Algeria, așa poate fi descrisă această carte.

Am făcut puține cercetări și am aflat că autoarea a murit de tânără, fiind ucisă, după ce și-a petrecut o mare parte din viață îmbrăcată în bărbat pentru a putea străbate și cunoaște aceste ținuturi uneori interzise străinilor, nu în sens legal ci ca sacralitate, conform unor legi nescrise și păstrate ca tradiții. Așadar, această tânără autoare a umblat prin țările africane și a colectat diferite povești pe care mai apoi le-a transformat în cărți pe diferite teme, din câte am înțeles. “Iubiri nomade” este rezultatul acestor cercetări, fiind povești auzite de la alții, cât și o mică parte din propriile sale experiențe în Algeria. Aceste câteva capitole scurte au fost singurele care au reușit în vreun fel să mă facă să înțeleg atmosfera pe care autoarea a încercat să o descrie, să pot avea o conexiune cu lumea de care ea a fost atât de fascinată – având cel puțin o introducere subiectivă înainte de a ne arunca în acțiune.

Poveștile sunt prea scurte și prea prost scrise, după părerea mea, ca să reușească să te atingă în vreun fel. Majoritatea sunt făcute după același tipar: dragoste adevărată ce nu poate fi dusă la bun sfârșit datorită credințelor care împiedică alegerea proprie a persoanei cu care urmează să te căsătorești, mai ales ca femeie. Religia joacă un rol primordial în toate alegerile făcute de protagoniștii acestor povești iar modul de funcționare a lumii lor este, cum era de așteptat, complet diferit de al nostru. Avem astfel scurte episoade telenovelice împletite cu scene de lupte și moarte violentă.

Deși înainte de a citi această carte nu știam nimic despre Algeria, nici acum nu pot spune că aș fi foarte lămurită. Mă gândeam că autoarea se va folosi de aceste povești de iubire nomadă pentru a ne arăta farmecul locurilor și oamenilor despre care vorbește, însă eu una nu am reușit să-l văd. Poate poveștile sunt doar mici frânturi din călătoriile făcute de autoare, strânse întâmplător în acest volum ca niște file de jurnal, dar în continuare susțin că nici stilul nu este unul care să ne ajute să înțelegem mai bine, ca europeni, despre ce naiba vorbește Eberhardt, și nici poveștile în sine nu oferă informații esențiale sau măcar un anumit context pentru de ce se întâmplă ceea ce ni se oferă pe tavă, fără vreo prezentare anterioară.

Pe scurt, problema mea cu “Iubiri nomade” este tocmai această lipsă de context pe care o poți completa doar dacă înainte de a deschide cartea ai fost deja fascinat de Algeria și știi cum funcționează lucrurile acolo. Dacă, la fel ca mine, ai vrea să înțelegi mai bine aceste lucruri, cartea nu ți-e de niciun folos pentru că stările pe care încearcă să le transmită se adresează tot celor care se află în aceeași situație cu autoarea: deja îndrăgostiți, deja cunoscători. O recomand deci, iubitorilor Algeriei și poveștilor ei tragice; un fel de folclor chiar, deși nimic nemaiauzit.

Mitologii subiective, recenzie

Inițial am greșit citind eseurile din această carte cu pauză între ele, când în fond, Mitologii Subiective reprezintă o întreagă incursiune în cadrul uneia dintre vacanțele autorului la mare în care acesta contemplează mitologia greacă și face diferite alegorii cu situațiile din prezentul personal și general; așadar, titlul descrie foarte bine conținutul cărții.

Eseurile sunt structurate mai degrabă în stil proustian, nu sunt convinsă că ordinea lor ar fi cronologică. Pe plan strict subiectiv, întâmplările și numele în sine nu m-au interesat atât de mult precum felul în care au fost expuse de Paler și perspectiva oferită asupra lor. În fiecare eseu, autorul preia vocea personajului și ne ajută să îi înțelegem motivațiile și principiile după care se ghidează. Pot spune așadar că nu istoria primează atunci când citești Mitologii Subiective, în care eu una am intrat fără a știi foarte multe detalii, ci tocmai abilitatea analitică de care Paler dă dovadă din plin. Este prima carte pe care o citesc de la acest autor și am fost profund cucerită de la primele rânduri de actualitatea sa, fiind publicată inițial în 1975. Limbajul este unul accesibil și de asemenea, mi s-a părut că Paler și-a dat tot interesul pentru a ne ajuta să înțelegem aceste legende din antichitate, nu pentru a le lua pur și simplu la cunoștință ca evenimente istorice, ci pentru a ne putea raporta într-adevăr la eroii lor.

Fiecare personaj descris în eseuri a fost preluat în continuare și pus în legătură cu ceilalți, în general cu scop antagonic. Fie că e vorba de războinici (Tezeu) sau femei pedepsite de zei (Meduza), printre temele abordate se găsesc în special uitarea, destinul sau dreptatea. În perspectiva ofertă de autor, cred că cel mai tare s-a schimbat rolul destinului în viața oamenilor și desigur, existența unor zei pregătiți să ne pedepsească și să râdă de noi din simplă vanitate. Apare de multe ori și comparația dintre oameni și zeii lor: faptul că fericirea și speranța sunt strict caracteristici umane, pe când imortalitatea merge mână-n mână cu puterea și vanitatea, însă lăsând loc plictiselii și lipsei de empatie. Cel mai evident mi s-a părut a fi conturată partea artistică a tuturor acestor întâmplări, felul cum au fost ele romantizate de către artiștii vremii (sculptori, poeți), deși scenele erau odioase și de o violență mai greu găsită în ziua de azi, cel puțin nu în aceeași formă. E oarecum comic să vezi că brutalitatea de atunci putea fi așa de armonios sintetizată prin artă, pe când în zilele noastre orice formă de exprimare cât de cât vulgară produce un icnet de surpriză; cred că lucrul la care acești oameni (și zei) erau mai buni ca noi e recunoașterea adevărului, care de asemenea a produs durere dintotdeauna, însă cel puțin era conștientizat și se luau măsuri legate de el.

Mi-a rămas în minte un citat preluat de la un alt autor: “anticii suntem noi iar romanii sunt doar etapa de tinerețe a lumii” sau ceva de genul. Este o perspectivă revelatoare în care mi-ar plăcea să cred de acum înainte, că ne aflăm deja în etapa de “adult” a existenței comune și continuăm doar să creștem.

Deși nu a fost o lectură foarte ușoară, mă bucur că am reușit să o duc până la bun sfârșit. Categoric este o carte lipsită de cusur, fiecare capitol începe cu o descriere a realității imediate ale autorului, urmând apoi să ne introducă în diferite scene, lucru care contribuie foarte mult la implicarea noastră emoțională; e greu de lăsat jos din mână după ce parcurgi câteva pagini și te lasă cu o grămadă de teme noi asupra cărora să contemplezi. Recomand Mitologii Subiective tuturor celor care își doresc să găsească corespondenți moderni ai eroilor antici și problemelor lor, care nu s-au schimbat nici în cazul nostru de-a lungul vremii, poate au devenit doar puțin mai flexibile iar nu totul se rezumă la viață și moarte; celor care vor să cunoască mai multe lucruri despre tipologiile umane cât și despre istorie; celor care vor, la fel ca mine, să înțeleagă de ce eroii Olimpului sunt încă menționați în operele moderne și cum s-a transformat arta, cât și omenirea de-a lungul vremii.

Kremlinul de zahăr, recenzie

Kremlinul de zahăr mi-a părut a fi o combinație între Dan Lungu și George Orwell în 1984, având desigur caracteristicile tipice ale stilului sorokian – violența, erotismul, teroarea.

Cartea este o distopie a Rusiei din anul 2028, care nu pare deloc prea îndepărtat de prezent – un gând înfricoșător; este condusă de Țar și Țarină, se află sub influența directă a Chinei și se construiește un zid menit să-i apere pe “creștinii adevărați”. Această formă de comunism presupune lucruri asemănătoare cu perioada comunistă din România: trădătorii sunt tortuați, oamenii mor de foame, cultul personalității… însă există ceva aparte, mai modern și oarecum sci-fi: hologramele, roboții “isteți” și în general, tot ce ține de aparaturi. Cam acestea ar fi detaliile de suprafață ce trebuie știute despre Kremlinul… și să nu uităm, desigur, metafora centrală: zahărul.

În roman sunt prezentate scene și personaje nerepetitive, fără legături directe între ele. Avem parte de oameni din diferite medii sociale (urban/rural), cu diferite funcții (opricinic/angajat în fabrică), aflați în diferite condiții (condamnați/oameni “liberi”). Începutul se conturează în jurul unei fetițe care primește de Crăciun un Kremlin de zahăr, ale cărui turnulețe trebuie să le împartă cu membrii familiei. În continuare, fiecare din întâmplările prezentate conține aceeași referință și transmite același mesaj. Acest Kremlin de zahăr, o replică dulce a orașului alb, are o însemnătate diferită pentru personaje – de la adorație față de conducător, la conștientizarea faptului că lumea se va schimba. Și prin lume mă refer, desigur, la Rusia.

Ce mi-a plăcut foarte tare la această carte, ca și la Inimile celor patru, este faptul că deși la prima vedere pare întortocheată și greu de înțeles, cu tot felul de cuvinte rusificate și exprimări nenaturale pentru un vorbitor de limba română, este de fapt foarte simplă și ne spune ceea ce știm deja în adâncul nostru. Mi-a plăcut enorm capitolul despre casa de toleranță și alternanța dintre poezie și vulgaritate, atât de mult încât vreau neapărat (și este pentru prima oară când fac asta) să transcriu următorul pasaj:

Deschide prohabul pantalonilor opricinicului, îi scoate afară animalul. Este puternic animalul din pantalonii lui Ohlop! Este renovat de meșterii iscusiți ai medicinei chinezești, lungit, întărit, cu patru inserții de cartilagii, cu un ascuțiș din superfibre, cu stropi în relief, cu un val cărnos, cu un tatuaj mobil: o herghelie de cai sălbatici ce aleargă pe scula opricinicului!

A mai existat de asemenea și un capitol despre modul de evadare al sinistraților, în care reușeau să se răzbune pe Țar, Țarină și copiii lor. Cumva, deși elementele sunt cele “obișnuite”, această Rusie din 2028 îmi pare și mai rea decât cea de acum o sută de ani, să zicem. Împletirea dintre opulența celor aflați la conducere și teama în care trăiește restul populației (să nu uităm de Sfântul Amonia căruia trebuie să-i dai tot ce ai la tine când îl vezi), alimentată cu violența în cea mai brută formă a ei, cu sângele, ura, foamea și lipsa generală de speranță a oamenilor fac din acest roman o altă mare capodoperă a lui Sorokin, care am înțeles că trebuie citită alături de o altă carte a sa, Ziua Opricinicului. Kremlinul de zahăr ar fi o relatare mai obiectivă a sistemului din 2028, mai cuprinzătoare.

Recomand cartea celor care nu se tem de realitate, să simtă totul până la os, să realizeze că răul, spre deosebire de Rusia din 2028, nu are ziduri. “Odios” este cuvântul ce-mi vine în minte când mă gândesc la cărțile lui Sorokin, însă în cel mai pozitiv mod posibil: nu poți decât să-l iubești pentru că-ți oferă această realitate, în care parcă te blochează în timp ce citești, tocmai pentru a suferi laolaltă cu personajele sale. Fiți fericiți dacă viețile voastre sunt altfel, dacă puteți cumpăra câtă mâncare vreți, dacă sunteți liberi. Kremlinul de zahăr e la fel de dulce ca un viol al întregii ființe.

P.S. Și să nu uităm de nelipsita cocaină… yum…

Iubire etc., recenzie

Continuarea acestei povești mai mult sau mai puțin de dragoste mi-a dat tremurici în talpă, cum s-ar spune. În primul rând, situațiile din Trois au luat proporții și au fost duse la extrem, lucru nu foarte previzibil după sfârșitul primei cărți, iar pe de altă parte, totul a devenit mult mai grav, dramatic și chiar agresiv.

Deși Barnes ne face să ne simțim ca și când nu ne-am fi despărțit niciodată de Stuart, Oliver sau Gillian, cu siguranță avem de a face cu personaje aproape complet diferite. După zece ani de mariaj, Oliver și Gillian au două fetițe, Sophie și Marie, iar lucrul neașteptat este revenirea bruscă a lui Stuart în viața lor. Deși în aparență Oliver și-a păstrat umorul și lipsa totală de interes față de realitatea lumii moderne, Stuart, gândirea practică în termeni economici iar Gillian buna dispoziție și tăria de caracter, pentru a-și putea întreține financiar familia, cei trei se confruntă mult mai puternic cu fantomele trecutului pe care au crezut că le-au lăsat în urmă.

Mai mult decât sigur că trebuie să ajung la vârsta acestor personaje pentru a le înțelege cu adevărat dramele; poate că par a fi conflicte legate de gelozie și răzbunare obișnuite, însă în acest context creat de autor, binele și răul devin lucruri foarte abstracte. La un moment dat ai tendința să-i judeci pe fiecare dintre ei, să nu le mai găsești vreo calitate și să spui că-și merită soarta. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea peste faptul că situația în care au ajuns este mai mult decât obișnuită și oricine ar putea fi protagonistul unei astfel de povești.

Prietenul tău cel mai bun îți fură soția și-și întemeiază o familie cu ea, după care te hotărăști că nu ai încetat niciodată să o iubești și vrei să “revendici ce-i al tău”. Gillian este în continuare într-o stare de confuzie, creată de personalitățile opuse ale celor doi bărbați, însă adevărul este că niciunul nu pare a-i oferi acea dragoste adevărată pe care și-o dorește așa de mult. Ca personaje noi apar cea de-a doua soție a lui Stuart, Terri și tânăra de douăzeci de ani cu care încearcă Oliver să-l combine, Ellie. Drama prinde proporții când cei trei ajung în situația inițială și toată aparenta stabilitate se duce de râpă, totul cauzat de secrete și lucruri nespuse.

M-a dezamăgit puțin această carte, deși nu aveam vreo așteptare anume de la ea. Stilul de scriere nu mă va dezamăgi însă niciodată – alert, plin de suspans, atât de profund – însă am avut impresia că nu mă pot raporta deloc la poveste, că sunt exclusă din start din ea și nebuniile celor trei. Pot fi analizați în atâtea feluri diferite încât cu siguranță mă voi gândi ceva vreme la ei. Cu alte cuvinte, Iubire etc. este un titlu provenit din următoarea filosofie, explicată de Oliver: oamenii se împart în două categorii, cei pentru care contează mai mult partea de “iubire” și cei interesați mai mult de “etc.”-ul vieții. Sunt multe probleme aduse în discuție iar fiecare personaj vine cu argumentele sale, de aceea e foarte greu să te decizi cine e antagonistul, pe cine simpatizezi ș.a.m.d. Până la urmă, Barnes nu a creat personajele pentru a le arăta cu degetul, ci pentru a ne da nouă de gândit în privința iubirii și a vieții de cuplu, lucruri cu care nu sunt deloc familiară. De aceea, aș recomanda această carte tocmai persoanelor care au trecut prin aceste experiențe, au poate peste treizeci de ani, s-au aflat în situații asemănătoare cu Stuart, Oliver sau Gillian și și-au pus probleme similare.

Pentru mine romanul a fost doar o incursiune foarte vagă în această lume “adultă”, unde e greu să te opui sentimentelor tale însă nu-ți permiți să stai în loc și să le analizezi foarte mult, căci lumea funcționează altfel decât în adolescență. Iar oamenii au viziuni diferite asupra iubirii, cred că aceasta e cea mai importantă temă a celor două cărți.