Cristina Boncea's Blog, page 64

Gossip Girl, recenzie

Primul volum al seriei echivalează primul episod al serialului, cu o suferință prelungită atât a Serenei cât și a lui Blair. Sinceră să fiu, m-a obosit puțin psihic toată această tevatură dar totuși Gossip Girl va reuși mereu să mă scoată din lumea mea și să mă ducă direct în New York, printre adolescenți bogați și mereu tineri.

Așadar, Serena van der Woodsen se întoarce de la școala cu internat și nu este deloc privită bine fiindcă toți foștii ei colegi cred că a făcut niște lucruri oribile ce includ STD-uri și droguri și că acestea ar fi motivele pentru care a fost dată afară. Blair Waldorf, cea mai bună prietenă a ei dintotdeauna, o tratează cu aceeași ignoranță și superioritate datorită invidiei pe care o resimte față de ea cât și pentru micul detaliu pe care îl află despre relația dintre iubitul ei, Nate, și Serena. Nu au încetat să mă amuze încercările ei de a-și pierde virginitatea împreună cu Nate, mereu intervenind câte ceva în dragostea lor unilaterală. Pe întreg parcursul cărții Serena coboară din ce în ce mai adânc în puțul depresiei și nu înțelege de ce a rămas brusc fără viață socială când obișnuia să fie senzația orașului. Vanessa, Jenny și Dan apar și ei în scenă, în pozițiile obișnuite: Vanessa e îndrăgostită de Dan, Dan e îndrăgostit de Serena iar Jenny pur și simplu vrea o viață ca a protagoniștilor. Comportamentul lui Chuck este aproape identic cu cel din primul episod.

Nu pot spune că m-a încântat prea tare acest volum fiindcă acțiunea a fost statică și mai mult la nivel psihologic, chestie neobișnuită pentru seria Gossip Girl. Având în vedere că nu am citit cărțile în ordine după ce am urmărit serialul, nu le am în minte cronologic; știu doar că actorii selectați pentru a juca în producția TV îndeplinesc un rol imens în toate rating-urile pe care le-am dat cărților, datorită faptului că personalitățile personajelor se contopesc în mintea mea și îmi creează o imagine clar superioară față de aceea a simplei lecturi. Foarte pe scurt, orice carte Gossip Girl aș citi, voi resimți aceeași atmosferă din serial, ceea ce duce la o lipsă de subiectivitate în ce privește strict romanul. Ca și stil, avem parte de descrieri foarte simple și scurte, mai mult bazate pe sugestie decât explicație propriu-zisă. Dat fiind faptul că avem de a face cu protagoniști foarte superficiali, nici nu e mare lucru de înțeles în ce privește alegerile pe care aceștia le fac. Pe mine mă relaxează mult aceste cărți pentru că nimic nu e mai simplu în lume decât să te pui în pielea unor adolescenți caucazieni privilegiați, ale căror singure probleme sunt cele de factură emoțională, pe sistemul “săracii copii bogați”. Lumea din Gossip Girl este foarte limitată pe acest plan, din moment ce și personajele cu probleme financiare tot au aproximativ același stil de viață ca Serena, Blair, Nate și Chuck.

Recomand primul volum pentru cei care vor să înțeleagă de unde până unde a început totul, deși relațiile dintre personaje evoluează foarte mult pe parcursul seriei. Numai o orgie mai lipsea din ecuație, în rest, hedonismul e la el acasă iar asta e bine atunci când viața reală te lovește cu ceva mai multe probleme care nu au legătură cu petrecerile mondene și “oare mă place X?”. #raslabon

Blestemați, recenzie

Aceasta este prima carte din trilogia cu același titlu. Cel de-al doilea volum se numește “Apocalipsa” și a fost publicat la aceeași editură în 2013.

Trebuie să spun că această lectură a fost pe cât de plăcută, pe atât de zdruncinată. Printre primele mele gânduri a fost și cât de mult mi s-a părut că atmosfera seamănă cu cea din Ed, Edd și Eddy, de pe dealul cu multe gunoaie și lucruri abandonate dar această observație este strict cea a unei persoane crescută în generația ’90, presupun. Cel mai pe scurt, avem parte de mult iad, locul unde se desfășoară cea mai mare parte din activitate iar protagonista este Maddie și are treisprezece ani.

“Ceea ce face viața să fie iad e ideea oamenilor că ar trebui să fie rai” este o mantra repetată de către Maddy pe tot parcursul romanului. Părinții ei sunt constant aduși în discuție, fiind niște foști hipioți care sunt acum foarte celebri la nivel internațional, foarte fixiști și mult prea ocupați pentru a-i oferi lui Maddie altceva înafară de bunuri materiale. Astfel, Maddie a crescut urând superficialitatea, fiind foarte cinică cu privire la orice însă dorindu-și totuși să fie plăcută celor din jur, în special unui anumit personaj. În Blestemați avem moartea privită ca pe o renaștere, o reinventare, o altfel de continuare a vieții.

Dacă v-ați imaginat vreodată o puștoaică de treisprezece ani bătându-l măr pe Hitler în iad, categoric asta e cartea perfectă pentru voi.

Fiecare capitol începe cu un monolog la persoana a II-a de la protagonistă către Satan și multe dintre acestea se bazează pe flashback-uri din viața de muritoare a lui Maddie, care a murit într-un fel original dar și tragicomic, la fel ca George din serialul Dead like me – o altă comparație pe care nu mă pot abține să nu o fac. Recunosc că mereu am fost pasionată de povești care prezintă incursiuni în viețile morților. Totul merge foarte linear până într-un anumit punct, îți poți face niște idei clare în legătură cu direcția în care ar putea merge acțiunea dar trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut deloc ce a făcut Chuck cu finalul.

Maddie își găsește niște prieteni în iad, începe să se obișnuiască și apoi o grămadă de lucruri se întâmplă în lanț și situația se schimbă, chiar după ce se împăcase cu acest gând și noua ei existență. Iadul este prezentat ca un cartier mărginaș de care nu a mai avut nimeni grijă iar locuitorii săi variază de la personalități istorice la victime colaterale ale ororilor din diverse secole. Dacă pentru prima jumătate a cărții am dat paginile însetată să aflu cât mai multe detalii despre viața în iad, comparațiile dintre existența de dinainte și după moarte și mai ales, felul cum a murit protagonista, după anterior menționatul punct culminant recunosc că m-am simțit puțin pierdută. Deși la un moment dat simțeam că citesc ceva scris de mine însămi, nu mă așteptam ca intuiția mea să fi avut dreptate iar acțiunea să fie așa de previzibilă.

Halloween-ul obligă toți morții din iad să se costumeze în persoanele care erau înainte de a muri și să iasă printre ceilalți muritori, până la miezul nopții. Aceasta este scena finală, după care acțiunea se continuă în volumul doi, pe care nu sunt sigură că vreau să-l citesc. Deși la nivel de stil Chuck nu avea cum să mă dezamăgească, combinând toate elementele care-mi plac mie la o carte – nihilism, moarte, Satana -, tind să spun că e chiar copilăresc și greu de luat în serios ce se întâmplă în ultimele pagini și nu văd cum ar putea salva situația volumul următor. Dacă aș putea da o notă doar pentru prima parte, ar fi cu siguranță mult mai mare însă voi încerca să fac o medie în acordarea punctajului. Ce nu mi-a plăcut deloc este chiar banalitatea încheierii, modul de rezolvare aparentă a conflictelor și chiar aerul de roman YA tipic; consider că se putea întâmpla ceva mult mai șocant, neașteptat și potrivit restului acțiunii, refuz oarecum să cred că a avut loc în modul descris de autor.

Recomand cartea celor în căutare de ceva relaxant, foarte comic, dulce pe alocuri, nu foarte solicitant și totuși, cool.

 

 

UPDATE: Autori și cărți preferate

M-am gândit că ar fi și cazul să fac această postare, căci s-au schimbat aproape drastic lucrurile față de ultima oară. Sunt în sfârșit mulțumită de cărțile pe care le citesc, fiindcă nu mai există niciuna care să mă lase la fel cum eram înainte de a o citi; impactul fiecărei lecturi se resimte, după ce am început să achiziționez un tip de literatură spre care aspiram de altfel dintotdeauna, dar nu mă simțeam pregătită să-l cuprind. Aș vrea să vă vorbesc așadar despre noile nume și titluri care m-au influențat în ultima perioadă, căci în acest gen vor fi categoric și descoperirile mele ulterioare, direcția în care voi merge pe toate planurile. Iac-așa:

  Julian Barnes, fruntaș. Am ajuns în punctul în care sunt destul de sigură că orice aș citi scris de acest geniu tragicomic, voi fi pe deplin captivată de cartea respectivă, fie ea de ficțiune sau non-ficțiune. Am început cu Trois, am continuat cu Niveluri de viață și am revenit la continuarea primei cărți, Iubire etc. Deși poveștile sunt oferite, perspectiva și stilul sunt aceleași: uimitoare, lucruri la care nu m-am gândit niciodată în acest fel, o gură de aer curat. Nu pot spune că vreunul din titlurile menționate a reușit să ajungă printre preferatele mele însă mai am alte zece cărți în bibliotecă din care să aleg. E imposibil să nu fie vreuna de cinci steluțe! Oricum, știu că Barnes e garantat să-mi placă, e un autor al cărui nume îmi tresaltă inima când îl văd înscris pe un volum (pe care trebuie neapărat să-l am, nu-i așa?) și mai e doar un pas până să îi creionez un întreg portret, să fiu o adevărată cunoscătoare și să nu mă mai satur de deliciile sale literare, ironia fină și tristețea profundă, atât de sincer redată.

Ca să sar de la una la alta, o nouă carte pe lista preferatelor mele a ajuns în acest an Rockstar de Cristina Nemerovschi. Bineînțeles că ea a rămas pe lista mea de favoriți de când am descoperit-o, acum vreo șase ani, însă ultima ei creație m-a lăsat cu mâinile încleștate pe pagini și deja mi-e frică să aflu cum va fi următoarea, “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată“, promisă tot anul acesta. Cam asta e mereu teama mea cu Cristina: dacă scrie o carte mai bună ca ultima?! Ce fac atunci, mă simt ca o trădătoare. Legat de Rockstar însă, elementul cel mai dătător de viață pentru mine a fost metafora aceea a protagonistului, că noi toți influențăm câte puțin alți oameni ca noi, care la rândul lor influențează pe alții și astfel avem parte de o lume mai bună. Pe acest principiu se și bazează cartea, idoli influențați de alți idoli, rockstar-uri, și mi s-a părut briliant. Nu o pot lăuda destul pe Cristina dar sunt convinsă că tot ce va mai scrie va fi un nou punct de referință pentru mine, într-un fel sau altul, va impacta o schimbare și asta e tot ce poți cere de la o carte și un autor bun.

Mai departe, deși cred că v-am înnebunit deja, nu-l pot lăuda destul nici pe Vladimir Sorokin, de la care am citit deja două cărți și mai alte două necitite în bibliotecă. Sunt unii autori pe care simt nevoia să-i conserv, să nu le deschid cărțile cu sete din prima, pentru că oricum știu că voi iubi orice stă scris acolo. E cazul și autorilor menționați anterior, desigur. Nu vreau să distrug corola de minuni a lumii, despre asta e vorba, mi-e teamă să nu cumva să mânjesc, cu intelectul meu încă în formare, o mare operă de artă; cel puțin nu îmi pot reproșa faptul că nu știu să recunosc una atunci când o văd, chiar dacă poate nu o înțeleg pe deplin la momentul întâlnirii. Am citit așadar Inimile celor patru și Kremlinul de zahăr iar ambele m-au cucerit într-un fel inexplicabil; ambele sunt cărți pe care le simți, mai degrabă decât să le citești. Poate nu toate cuvintele sunt accesibile, mai ales unei persoane care nu e cunoscător al culturii ruse, dar cu ambele cărți am simțit ceva similar cu scenele din desenele animate, atunci când un copil deschid o carte iar dinăuntrul ei sar raze de soare sau mai știu eu ce. O magie foarte întunecată, mereu mă surprind singură când sunt așa de fascinată de atâta comunism, violență, tortură și scârboșenii, but I guess that’s just who I am. Astfel, nu pot da argumente foarte concise pentru care Sorokin e un autor așa de bun, știu doar că e într-o altă ligă față de tot ce am citit până în prezent și va continua să mă fascineze până la ultimul cuvânt pe care l-a scris.

Următorul autor de care știam că mă voi îndrăgosti chiar dinainte de a-l citi (aveam așteptări foarte mari de la el) este Chuck Palahniuk. În prezent citesc Blestemați iar prima carte citită a fost Snuff, care categoric nu e cel mai reușit roman al său și totuși, dacă cel mai slab arată astfel (trei stele), cel mai bun trebuie să-mi întoarcă lumea peste cap, ceea ce probabil se și întâmplă as we speak. El este feblețea mea, cel al cărui stil, pe atât de ușor de citit pe cât plin de toate nebuniile pământului, reușește să mă posede, să mă facă să rânjesc plină de sadism, să-mi satisfacă veșnic această nevoie de lucruri crude dar nu foarte serioase… Este un nihilist, asta vreau să spun, iar eu îi iubesc pe nihiliști. Tind să cred că este unic în subiectele abordate, că îi aparține doar lui acest fel cartoony de a jongla cu emoțiile personajelor, fără să uite o clipă sau să ne lase pe noi să uităm că de fapt asta e lumea și singurul mod prin care poți să-i supraviețuiești e să-ți fie pohui de ea. El duce poate tragicomedia lui Barnes într-un cu totul alt punct de fierbere, mai excitant, mai pe față, de parcă ne râde în nas într-un fel. Abia aștept să mă delectez cu celelalte romane ale sale și practic, să citesc tot ce a scris vreodată pentru că m-am hotărât că merită.

Așadar, Barnes, Palahniuk și Sorokin sunt toate nume noi pe această listă. Un alt nume care mă face să fiu sigură că îmi va plăcea orice a scris este Haruki Murakami (după În noapte și Pădurea Norvegiană). Altul este Radu Găvan (Exorcizat, Neverland). De asemenea, Mircea Eliade, Margaret Atwood și mulți alții sunt autori pe care trebuie să-i mai testez dar au mari șanse de a ajunge în topul meu. Atunci când citești o carte scrisă de un autor cunoscut și îți place, înseamnă mult, însă abia după ce intri mai adânc în opera sa poți să-ți dai seama cu adevărat dacă reușește să te satisfacă pe deplin ca și cititor. Cei de sus mi-au oferit suficient material pentru a ajunge la această concluzie, cel puțin până acum, așa că pentru cei mai leneși voi posta o listă scurtă cu titlurile și autorii menționați, pe care i-am acumulat în lista mea de preferați față de ultima dată când am scris pe această temă, plus cei dinainte (/dacă vrea cineva să știe autorii și cărțile mele preferate, acesta e răspunsul, în ordine aleatorie):

AUTORI: Julian Barnes, Cristina Nemerovschi,Vladimir Sorokin, Chuck Palahniuk, Haruki Murakami, Radu Găvan

TITLURI: Inimile celor patru, Rockstar, Suge-o, Ramona!

Iubiri nomade, recenzie

O mică incursiune în viața din Algeria, așa poate fi descrisă această carte.

Am făcut puține cercetări și am aflat că autoarea a murit de tânără, fiind ucisă, după ce și-a petrecut o mare parte din viață îmbrăcată în bărbat pentru a putea străbate și cunoaște aceste ținuturi uneori interzise străinilor, nu în sens legal ci ca sacralitate, conform unor legi nescrise și păstrate ca tradiții. Așadar, această tânără autoare a umblat prin țările africane și a colectat diferite povești pe care mai apoi le-a transformat în cărți pe diferite teme, din câte am înțeles. “Iubiri nomade” este rezultatul acestor cercetări, fiind povești auzite de la alții, cât și o mică parte din propriile sale experiențe în Algeria. Aceste câteva capitole scurte au fost singurele care au reușit în vreun fel să mă facă să înțeleg atmosfera pe care autoarea a încercat să o descrie, să pot avea o conexiune cu lumea de care ea a fost atât de fascinată – având cel puțin o introducere subiectivă înainte de a ne arunca în acțiune.

Poveștile sunt prea scurte și prea prost scrise, după părerea mea, ca să reușească să te atingă în vreun fel. Majoritatea sunt făcute după același tipar: dragoste adevărată ce nu poate fi dusă la bun sfârșit datorită credințelor care împiedică alegerea proprie a persoanei cu care urmează să te căsătorești, mai ales ca femeie. Religia joacă un rol primordial în toate alegerile făcute de protagoniștii acestor povești iar modul de funcționare a lumii lor este, cum era de așteptat, complet diferit de al nostru. Avem astfel scurte episoade telenovelice împletite cu scene de lupte și moarte violentă.

Deși înainte de a citi această carte nu știam nimic despre Algeria, nici acum nu pot spune că aș fi foarte lămurită. Mă gândeam că autoarea se va folosi de aceste povești de iubire nomadă pentru a ne arăta farmecul locurilor și oamenilor despre care vorbește, însă eu una nu am reușit să-l văd. Poate poveștile sunt doar mici frânturi din călătoriile făcute de autoare, strânse întâmplător în acest volum ca niște file de jurnal, dar în continuare susțin că nici stilul nu este unul care să ne ajute să înțelegem mai bine, ca europeni, despre ce naiba vorbește Eberhardt, și nici poveștile în sine nu oferă informații esențiale sau măcar un anumit context pentru de ce se întâmplă ceea ce ni se oferă pe tavă, fără vreo prezentare anterioară.

Pe scurt, problema mea cu “Iubiri nomade” este tocmai această lipsă de context pe care o poți completa doar dacă înainte de a deschide cartea ai fost deja fascinat de Algeria și știi cum funcționează lucrurile acolo. Dacă, la fel ca mine, ai vrea să înțelegi mai bine aceste lucruri, cartea nu ți-e de niciun folos pentru că stările pe care încearcă să le transmită se adresează tot celor care se află în aceeași situație cu autoarea: deja îndrăgostiți, deja cunoscători. O recomand deci, iubitorilor Algeriei și poveștilor ei tragice; un fel de folclor chiar, deși nimic nemaiauzit.

Mitologii subiective, recenzie

Inițial am greșit citind eseurile din această carte cu pauză între ele, când în fond, Mitologii Subiective reprezintă o întreagă incursiune în cadrul uneia dintre vacanțele autorului la mare în care acesta contemplează mitologia greacă și face diferite alegorii cu situațiile din prezentul personal și general; așadar, titlul descrie foarte bine conținutul cărții.

Eseurile sunt structurate mai degrabă în stil proustian, nu sunt convinsă că ordinea lor ar fi cronologică. Pe plan strict subiectiv, întâmplările și numele în sine nu m-au interesat atât de mult precum felul în care au fost expuse de Paler și perspectiva oferită asupra lor. În fiecare eseu, autorul preia vocea personajului și ne ajută să îi înțelegem motivațiile și principiile după care se ghidează. Pot spune așadar că nu istoria primează atunci când citești Mitologii Subiective, în care eu una am intrat fără a știi foarte multe detalii, ci tocmai abilitatea analitică de care Paler dă dovadă din plin. Este prima carte pe care o citesc de la acest autor și am fost profund cucerită de la primele rânduri de actualitatea sa, fiind publicată inițial în 1975. Limbajul este unul accesibil și de asemenea, mi s-a părut că Paler și-a dat tot interesul pentru a ne ajuta să înțelegem aceste legende din antichitate, nu pentru a le lua pur și simplu la cunoștință ca evenimente istorice, ci pentru a ne putea raporta într-adevăr la eroii lor.

Fiecare personaj descris în eseuri a fost preluat în continuare și pus în legătură cu ceilalți, în general cu scop antagonic. Fie că e vorba de războinici (Tezeu) sau femei pedepsite de zei (Meduza), printre temele abordate se găsesc în special uitarea, destinul sau dreptatea. În perspectiva ofertă de autor, cred că cel mai tare s-a schimbat rolul destinului în viața oamenilor și desigur, existența unor zei pregătiți să ne pedepsească și să râdă de noi din simplă vanitate. Apare de multe ori și comparația dintre oameni și zeii lor: faptul că fericirea și speranța sunt strict caracteristici umane, pe când imortalitatea merge mână-n mână cu puterea și vanitatea, însă lăsând loc plictiselii și lipsei de empatie. Cel mai evident mi s-a părut a fi conturată partea artistică a tuturor acestor întâmplări, felul cum au fost ele romantizate de către artiștii vremii (sculptori, poeți), deși scenele erau odioase și de o violență mai greu găsită în ziua de azi, cel puțin nu în aceeași formă. E oarecum comic să vezi că brutalitatea de atunci putea fi așa de armonios sintetizată prin artă, pe când în zilele noastre orice formă de exprimare cât de cât vulgară produce un icnet de surpriză; cred că lucrul la care acești oameni (și zei) erau mai buni ca noi e recunoașterea adevărului, care de asemenea a produs durere dintotdeauna, însă cel puțin era conștientizat și se luau măsuri legate de el.

Mi-a rămas în minte un citat preluat de la un alt autor: “anticii suntem noi iar romanii sunt doar etapa de tinerețe a lumii” sau ceva de genul. Este o perspectivă revelatoare în care mi-ar plăcea să cred de acum înainte, că ne aflăm deja în etapa de “adult” a existenței comune și continuăm doar să creștem.

Deși nu a fost o lectură foarte ușoară, mă bucur că am reușit să o duc până la bun sfârșit. Categoric este o carte lipsită de cusur, fiecare capitol începe cu o descriere a realității imediate ale autorului, urmând apoi să ne introducă în diferite scene, lucru care contribuie foarte mult la implicarea noastră emoțională; e greu de lăsat jos din mână după ce parcurgi câteva pagini și te lasă cu o grămadă de teme noi asupra cărora să contemplezi. Recomand Mitologii Subiective tuturor celor care își doresc să găsească corespondenți moderni ai eroilor antici și problemelor lor, care nu s-au schimbat nici în cazul nostru de-a lungul vremii, poate au devenit doar puțin mai flexibile iar nu totul se rezumă la viață și moarte; celor care vor să cunoască mai multe lucruri despre tipologiile umane cât și despre istorie; celor care vor, la fel ca mine, să înțeleagă de ce eroii Olimpului sunt încă menționați în operele moderne și cum s-a transformat arta, cât și omenirea de-a lungul vremii.

Kremlinul de zahăr, recenzie

Kremlinul de zahăr mi-a părut a fi o combinație între Dan Lungu și George Orwell în 1984, având desigur caracteristicile tipice ale stilului sorokian – violența, erotismul, teroarea.

Cartea este o distopie a Rusiei din anul 2028, care nu pare deloc prea îndepărtat de prezent – un gând înfricoșător; este condusă de Țar și Țarină, se află sub influența directă a Chinei și se construiește un zid menit să-i apere pe “creștinii adevărați”. Această formă de comunism presupune lucruri asemănătoare cu perioada comunistă din România: trădătorii sunt tortuați, oamenii mor de foame, cultul personalității… însă există ceva aparte, mai modern și oarecum sci-fi: hologramele, roboții “isteți” și în general, tot ce ține de aparaturi. Cam acestea ar fi detaliile de suprafață ce trebuie știute despre Kremlinul… și să nu uităm, desigur, metafora centrală: zahărul.

În roman sunt prezentate scene și personaje nerepetitive, fără legături directe între ele. Avem parte de oameni din diferite medii sociale (urban/rural), cu diferite funcții (opricinic/angajat în fabrică), aflați în diferite condiții (condamnați/oameni “liberi”). Începutul se conturează în jurul unei fetițe care primește de Crăciun un Kremlin de zahăr, ale cărui turnulețe trebuie să le împartă cu membrii familiei. În continuare, fiecare din întâmplările prezentate conține aceeași referință și transmite același mesaj. Acest Kremlin de zahăr, o replică dulce a orașului alb, are o însemnătate diferită pentru personaje – de la adorație față de conducător, la conștientizarea faptului că lumea se va schimba. Și prin lume mă refer, desigur, la Rusia.

Ce mi-a plăcut foarte tare la această carte, ca și la Inimile celor patru, este faptul că deși la prima vedere pare întortocheată și greu de înțeles, cu tot felul de cuvinte rusificate și exprimări nenaturale pentru un vorbitor de limba română, este de fapt foarte simplă și ne spune ceea ce știm deja în adâncul nostru. Mi-a plăcut enorm capitolul despre casa de toleranță și alternanța dintre poezie și vulgaritate, atât de mult încât vreau neapărat (și este pentru prima oară când fac asta) să transcriu următorul pasaj:

Deschide prohabul pantalonilor opricinicului, îi scoate afară animalul. Este puternic animalul din pantalonii lui Ohlop! Este renovat de meșterii iscusiți ai medicinei chinezești, lungit, întărit, cu patru inserții de cartilagii, cu un ascuțiș din superfibre, cu stropi în relief, cu un val cărnos, cu un tatuaj mobil: o herghelie de cai sălbatici ce aleargă pe scula opricinicului!

A mai existat de asemenea și un capitol despre modul de evadare al sinistraților, în care reușeau să se răzbune pe Țar, Țarină și copiii lor. Cumva, deși elementele sunt cele “obișnuite”, această Rusie din 2028 îmi pare și mai rea decât cea de acum o sută de ani, să zicem. Împletirea dintre opulența celor aflați la conducere și teama în care trăiește restul populației (să nu uităm de Sfântul Amonia căruia trebuie să-i dai tot ce ai la tine când îl vezi), alimentată cu violența în cea mai brută formă a ei, cu sângele, ura, foamea și lipsa generală de speranță a oamenilor fac din acest roman o altă mare capodoperă a lui Sorokin, care am înțeles că trebuie citită alături de o altă carte a sa, Ziua Opricinicului. Kremlinul de zahăr ar fi o relatare mai obiectivă a sistemului din 2028, mai cuprinzătoare.

Recomand cartea celor care nu se tem de realitate, să simtă totul până la os, să realizeze că răul, spre deosebire de Rusia din 2028, nu are ziduri. “Odios” este cuvântul ce-mi vine în minte când mă gândesc la cărțile lui Sorokin, însă în cel mai pozitiv mod posibil: nu poți decât să-l iubești pentru că-ți oferă această realitate, în care parcă te blochează în timp ce citești, tocmai pentru a suferi laolaltă cu personajele sale. Fiți fericiți dacă viețile voastre sunt altfel, dacă puteți cumpăra câtă mâncare vreți, dacă sunteți liberi. Kremlinul de zahăr e la fel de dulce ca un viol al întregii ființe.

P.S. Și să nu uităm de nelipsita cocaină… yum…

Iubire etc., recenzie

Continuarea acestei povești mai mult sau mai puțin de dragoste mi-a dat tremurici în talpă, cum s-ar spune. În primul rând, situațiile din Trois au luat proporții și au fost duse la extrem, lucru nu foarte previzibil după sfârșitul primei cărți, iar pe de altă parte, totul a devenit mult mai grav, dramatic și chiar agresiv.

Deși Barnes ne face să ne simțim ca și când nu ne-am fi despărțit niciodată de Stuart, Oliver sau Gillian, cu siguranță avem de a face cu personaje aproape complet diferite. După zece ani de mariaj, Oliver și Gillian au două fetițe, Sophie și Marie, iar lucrul neașteptat este revenirea bruscă a lui Stuart în viața lor. Deși în aparență Oliver și-a păstrat umorul și lipsa totală de interes față de realitatea lumii moderne, Stuart, gândirea practică în termeni economici iar Gillian buna dispoziție și tăria de caracter, pentru a-și putea întreține financiar familia, cei trei se confruntă mult mai puternic cu fantomele trecutului pe care au crezut că le-au lăsat în urmă.

Mai mult decât sigur că trebuie să ajung la vârsta acestor personaje pentru a le înțelege cu adevărat dramele; poate că par a fi conflicte legate de gelozie și răzbunare obișnuite, însă în acest context creat de autor, binele și răul devin lucruri foarte abstracte. La un moment dat ai tendința să-i judeci pe fiecare dintre ei, să nu le mai găsești vreo calitate și să spui că-și merită soarta. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea peste faptul că situația în care au ajuns este mai mult decât obișnuită și oricine ar putea fi protagonistul unei astfel de povești.

Prietenul tău cel mai bun îți fură soția și-și întemeiază o familie cu ea, după care te hotărăști că nu ai încetat niciodată să o iubești și vrei să “revendici ce-i al tău”. Gillian este în continuare într-o stare de confuzie, creată de personalitățile opuse ale celor doi bărbați, însă adevărul este că niciunul nu pare a-i oferi acea dragoste adevărată pe care și-o dorește așa de mult. Ca personaje noi apar cea de-a doua soție a lui Stuart, Terri și tânăra de douăzeci de ani cu care încearcă Oliver să-l combine, Ellie. Drama prinde proporții când cei trei ajung în situația inițială și toată aparenta stabilitate se duce de râpă, totul cauzat de secrete și lucruri nespuse.

M-a dezamăgit puțin această carte, deși nu aveam vreo așteptare anume de la ea. Stilul de scriere nu mă va dezamăgi însă niciodată – alert, plin de suspans, atât de profund – însă am avut impresia că nu mă pot raporta deloc la poveste, că sunt exclusă din start din ea și nebuniile celor trei. Pot fi analizați în atâtea feluri diferite încât cu siguranță mă voi gândi ceva vreme la ei. Cu alte cuvinte, Iubire etc. este un titlu provenit din următoarea filosofie, explicată de Oliver: oamenii se împart în două categorii, cei pentru care contează mai mult partea de “iubire” și cei interesați mai mult de “etc.”-ul vieții. Sunt multe probleme aduse în discuție iar fiecare personaj vine cu argumentele sale, de aceea e foarte greu să te decizi cine e antagonistul, pe cine simpatizezi ș.a.m.d. Până la urmă, Barnes nu a creat personajele pentru a le arăta cu degetul, ci pentru a ne da nouă de gândit în privința iubirii și a vieții de cuplu, lucruri cu care nu sunt deloc familiară. De aceea, aș recomanda această carte tocmai persoanelor care au trecut prin aceste experiențe, au poate peste treizeci de ani, s-au aflat în situații asemănătoare cu Stuart, Oliver sau Gillian și și-au pus probleme similare.

Pentru mine romanul a fost doar o incursiune foarte vagă în această lume “adultă”, unde e greu să te opui sentimentelor tale însă nu-ți permiți să stai în loc și să le analizezi foarte mult, căci lumea funcționează altfel decât în adolescență. Iar oamenii au viziuni diferite asupra iubirii, cred că aceasta e cea mai importantă temă a celor două cărți.

Recomandări cărți LGBT+!

A fost foarte solicitat acest articol așa că iată-mă aici, recomandându-vă cele mai bune cărți cu personaje LGBT+ pe care le-am citit.

Cred că Păpușile de Cristina Nemerovschi e cea mai LGBT+ carte pe care am citit-o, o pot compara acum cu serialul Orange is the new black la nivel de gayness. Personajele principale sunt un cuplu de lesbiene iar povestea este în sine o dramă foarte romantică, aș putea spune. În orice caz, cred că e singura carte de genul pe care am citit-o până acum și o recomand cu toată inima, precum toate cărțile Cristinei.

Din Pădurea Norvegiană, deși acțiunea se concentrează în jurul unui cuplu hetero, mi-a rămas foarte bine întipărită în minte o scenă dintre o elevă și profesoara sa de pian, care mi s-a părut foarte yuri and even had some effects down there.

Ca să încheiem ciclul de L(GBT+), pot foarte bine să recomand Becks merge la școală, unde protagonista mea se duce în Anglia cu gândul de a face sex cu toate fetele de acolo iar scenele sunt foarte explicite. Aș putea zice că asta e cea mai gay carte pe care am citit-o, dar nu știu dacă se pune din moment ce am scris-o eu.

Nu pot uita faptul că în cărțile din seria Gossip Girl, Chuck Bass, care în serialul TV este un sex symbol foarte actual și în zilele noastre, este gay. Nu am citit până acum scene foarte explicite legate de sexualitatea sa, însă mi s-a părut demnă de menționat seria fiindcă are destul de multă diversitate. Tot in the grey area aș pune și Portretul lui Dorian Grey, care mie mi s-a părut a fi un gay romance clasic, dar este strict subiectiv; avem însă parte de multe scene unde este descrisă frumusețea masculină (sau mai degrabă feminină?) a protagonistului, care la fel ca Oscar Wilde, nu este foarte interesat de partea feminină. Exact pe aceeași linie merge și Interviu cu un vampir, care e chiar puțin mai clară în privința relației dintre cei doi vampiri (jucați în film de Brad Pitt și Antonio Banderas, yum!).

Cărți foarte explicite pe domeniul B ar fi trilogia Sânge Satanic, unde protagonistul este bisexual iar scenele nu sunt puține la număr, în toate cele trei cărți. M. este versatil, are relații atât cu tipi mai mici cât și mai mari decât el ca vârstă și să nu uităm de dragostea lui pentru R., care desăvârșește această încoronare de “hi, I’m bi (and idgaf)”.

O altă trilogie super sexy este Half Bad, din care încă aștept să citesc ultimul volum de la editura Trei. În primele două volume, deși cărțile se bazează mai mult pe magie, vrăjitori, etc., protagonistul este în același timp îndrăgostit de o fată și un băiat. Poate ăsta ar fi chiar un mic spoiler, din moment ce pasiunea lui se naște mai întâi pentru Annalise iar abia mai apoi pentru… Vă las să aflați singuri. Eu am țipat la scena aia. A fost foarte neașteptată și bine scrisă, categoric nu e o serie YA/Fantasy tipică.

O poveste foarte romantico-dramatică, un fel de replică a Păpușilor, am scris-o prin 2014 între Octopussy #1 și Octopussy #2 și o puteți citi pe Wattpad. Aici subiectul principal este homofobia și efectele ei ce pot fi dezastroase, deci 100% LGBT+. Cred că merită o șansă, din moment ce nu avem parte de prea multe astfel de povești românești.

Lasă-mă să intru este o carte despre care am vorbit în repetate rânduri și după care s-au făcut două filme, unul în suedeză și celălalt o variantă mai modernă, în engleză. Cartea este mai bună însă decât ambele și nu afli decât după a doua jumătate că personajele sunt o parte a comunității (deși nu neapărat cea umană, hehe). E printre cărțile mele preferate, o recomand cu mare drag.

Seria Sookie Stackhouse. Sinceră să fiu, nu am citit încă toate cărțile așa că nu pot garanta că scenele LGBT+ sunt la fel de explicite ca în serial (True Blood) însă cu siguranță veți găsi niște ship-uri interesante de acest tip, dacă nu, chiar ceva puțin mai explicit. Vampiri LGBT+, yass. Nu aș spune în mod obișnuit asta, dar mi se pare că Charlaine Harris scrie foarte bine.

Când fata întâlnește băiatul este un exemplu foarte bun tot pentru homofobie și acceptarea socială. Titlul se referă la un vechi mit și de aici pornește o poveste cotidiană, oarecum de dragoste dar prezentată foarte succint, dintre două femei și modul cum sunt privite de societate. Categoric Ali Smith merită citită.

Acestea au fost recomandările mele. Sper ca pe viitor să citesc cât mai multe cărți cu personaje LGBT+ și cât mai diversificate. Dacă aveți și voi recomandări, lăsa-ți-le într-un comentariu. Kisses!

 

Sway. Ritmuri demonice, idei

Sunt profund dezamăgită de această carte, din care am citit doar primele o sută de pagini, însă a fost suficient pentru a mă lămuri. Avem trei planuri diferite, bazate pe personalități reale: cei trei membrii fondatori Rolling Stones (Brian, Keith, Mick), Kenneth Anger și Bobby Beausoleil. Cel din urmă a fost în “familia Manson”, prieten cu Charles Manson, criminal în serie închis pe viață. Recunosc că habar n-aveam cine sunt oamenii ăștia așa că după ce le-am văzut numele în carte, i-am căutat pe Google. Totul s-a dus de râpă de atunci încolo. Știam deja la ce să mă aștept de la fiecare în parte, așa că Sway a devenit foarte predictibilă. Cam aceasta este și prezentarea ei, o ficțiune istorică despre anii ’60 și curentele de atunci, lucrurile relevante și obiceiurile oamenilor. Trecând peste faptul că pare a fi scrisă chiar în acea perioadă – deci nu are nimic actual în ea, nu mi s-a părut cu nimic mai bună decât orice alt fan-fic. Mă așteptam să înțeleg de ce Rolling Stones a ajuns o trupă așa de cunoscută, cum a avut loc acest proces, însă autorul nu ne spune decât că pe membrii trupei îi durea undeva de viață iar muzica lor avea succes fiindcă incita oamenii la violență, datorită sunetului agresiv. Mai mult decât atât, ne poartă prin niște descrieri complet inutile ale unor filme realizate de Anger care pot fi foarte bine vizualizate pe internet, nu au nevoie și de o repovestire în scris. Părerea mea este că Lazar s-a rezumat doar la realitate, fără să adauge nimic deosebit acestei cărți, care pentru mine a fost o mare pierdere de vreme. Inventează niște povești tragice din copilărie sau scene care probabil s-au întâmplat complet diferit, punându-le practic în cârca oamenilor anterior menționați, ca și când ar fi un documentar, nu o lucrare de ficțiune. Cât despre atmosfera anilor ’60, nu mi se pare că drogurile, nihilismul sau homosexualitatea au dispărut în zilele noastre, așa că iarăși lauda mi se pare nefondată. Stilul de scriere pare că îmbină o carte non-fictivă cu un fan-fic iar asta e exact problema cărții. Poate nu am reușit eu să pătrund în atmosferă, însă dacă nici după o sută de pagini nu mi-a captat interesul, mi s-a părut fără sens să mai continui.

Sexismul la cititori

Am să ating un subiect puțin mai delicat dar care mă sâcâie încă de când am publicat Octopussy #1. Am foarte puțini cititori de sex masculin care s-au oprit la a-mi aprecia pur și simplu munca, însă o mare parte din aceștia fie s-au născut după 2000, fie nu sunt în general interesați de femei. Îi apreciez și îi stimez foarte tare pentru respectul pe care mi-l oferă, însă această postare este despre tipul opus de cititori peste care am dat (sau mai degrabă, ei au dat peste mine).

Sinceră să fiu, încă am dubii dacă persoanele respective mi-au citit sau nu cărțile, însă s-a ajuns foarte repede de la “Îmi place foarte mult tot ce faci” la “Nu ai vrea să ne întâlnim?“. Și ca să ne înțelegem, sunt mai mult ca sigură că la o astfel de propunere, nu vom merge undeva în aer liber să dezbatem despre procesul meu de creație, conturare a personajelor ș.a.m.d. În special persoanele de sex masculin se poartă de parcă făcând un compliment unei femei, aceasta le datorează ceva. După ce i-am refuzat politicos pe cei în cauză, insistențele lor au dus inevitabil la block; toți au reacționat ca și când ar fi fost niște victime (“de ce, așa ciudat sunt de nu vrei să ieși cu mine?“), după ce s-au purtat de parcă mi-ar fi făcut un favor să mă invite în oraș de prima oară (“mi-am dat seama că ești foarte cool și mi-ar plăcea să ne vedem” aka, cred că ești destul de cool pentru mine încât să vreau eu mă văd cu tine, chiar dacă eu ți-am scris primul și te-am bătut la cap). La toate persoanele care vor să ne întâlnim le spun să vină la o lansare, căci nu am deloc intenția de a forma relații personale cu persoane cunoscute de pe internet, în special când nu sunt eu cea care inițiază acest lucru sau nu avem în comun literatura. Băieții anterior menționați se credeau probabil speciali fiindcă le-am zis “mulțumesc” și un posibil smiley face. Probabil au luat asta ca pe o încurajare, ceea ce este fix problema multor băieți din societatea de astăzi.

Am fost abordată de diferiți libidinoși care voiau diferite lucruri de la mine. Faptul că mesajul: nu mă interesează decât să-mi promovez cărțile nu a fost luat în serios de către aceștia nu denotă decât faptul că orice realizare a unei femei reprezintă o glumă iar singurul său rol este să spună “da”, if you know what I mean.

E un lucru să primesc un mesaj de “cf frumoas-o?” de la un tip oarecare de pe Facebook, îi dau block și am terminat povestea, măcar știu ce vrea de la bun început. Mă deranjează foarte tare când cineva mă abordează în legătură cu Octopussy sau vreo altă activitate de-a mea de pe internet și mai apoi îmi arată că nu e cu nimic diferit de tipul anterior. Cei care nu-mi citesc cărțile pur și simplu fiindcă le place să citească, ci le citesc doar cu scopul de a intra în vorbă cu mine, din “prietenie” sau mai știu eu cu, sunt egal cu zero pentru mine. Îmi place foarte tare comunitatea de cititori pe care mi-am creat-o, îmi place să mă întâlnesc cu voi pe la lansări și să ne bucurăm împreună de cărți. Îmi place că voi înțelegeți că dacă mi-ați citit cărțile v-ați făcut vouă un favor, și nu mie. Prin urmare, chiar dacă ne cunoaștem cât de cât, nu trebuie să vă supărați dacă vreau să separ lucrurile între începutul meu de carieră și viața personală. Dar voi sunteți cititori inteligenți și înțelegeți, mă bucur că existați.

E greu să-ți dai seama de intențiile oamenilor pe internet și nu poți să răspunzi urât unui om care începe prin a te felicita pentru realizările tale. Susținătorii mei știu că eu sunt o persoană corectă și în general, destul de politicoasă, mai ales când interlocutorul meu are intenții bune. Mă văd însă nevoită să creez ziduri peste ziduri pentru a mă proteja de dezamăgirea iminentă a unor astfel de evenimente: atunci când cred că am o conversație normală între autor-cititor și de fapt persoana cealaltă confundă borcanele. Am să citez un post de pe Tumblr, drept încheiere: nu toți băieții sunt așa, dar sunt destui. Destui încât să mă aștept la ce e mai rău de la orice băiat care mă contactează. Nu fi acel tip. E foarte ușor să demaști o persoană care nu e cu adevărat interesată de literatură, nu veți ajunge nicăieri. Peace!