Cristina Boncea's Blog, page 65

Recomandări cărți LGBT+!

A fost foarte solicitat acest articol așa că iată-mă aici, recomandându-vă cele mai bune cărți cu personaje LGBT+ pe care le-am citit.

Cred că Păpușile de Cristina Nemerovschi e cea mai LGBT+ carte pe care am citit-o, o pot compara acum cu serialul Orange is the new black la nivel de gayness. Personajele principale sunt un cuplu de lesbiene iar povestea este în sine o dramă foarte romantică, aș putea spune. În orice caz, cred că e singura carte de genul pe care am citit-o până acum și o recomand cu toată inima, precum toate cărțile Cristinei.

Din Pădurea Norvegiană, deși acțiunea se concentrează în jurul unui cuplu hetero, mi-a rămas foarte bine întipărită în minte o scenă dintre o elevă și profesoara sa de pian, care mi s-a părut foarte yuri and even had some effects down there.

Ca să încheiem ciclul de L(GBT+), pot foarte bine să recomand Becks merge la școală, unde protagonista mea se duce în Anglia cu gândul de a face sex cu toate fetele de acolo iar scenele sunt foarte explicite. Aș putea zice că asta e cea mai gay carte pe care am citit-o, dar nu știu dacă se pune din moment ce am scris-o eu.

Nu pot uita faptul că în cărțile din seria Gossip Girl, Chuck Bass, care în serialul TV este un sex symbol foarte actual și în zilele noastre, este gay. Nu am citit până acum scene foarte explicite legate de sexualitatea sa, însă mi s-a părut demnă de menționat seria fiindcă are destul de multă diversitate. Tot in the grey area aș pune și Portretul lui Dorian Grey, care mie mi s-a părut a fi un gay romance clasic, dar este strict subiectiv; avem însă parte de multe scene unde este descrisă frumusețea masculină (sau mai degrabă feminină?) a protagonistului, care la fel ca Oscar Wilde, nu este foarte interesat de partea feminină. Exact pe aceeași linie merge și Interviu cu un vampir, care e chiar puțin mai clară în privința relației dintre cei doi vampiri (jucați în film de Brad Pitt și Antonio Banderas, yum!).

Cărți foarte explicite pe domeniul B ar fi trilogia Sânge Satanic, unde protagonistul este bisexual iar scenele nu sunt puține la număr, în toate cele trei cărți. M. este versatil, are relații atât cu tipi mai mici cât și mai mari decât el ca vârstă și să nu uităm de dragostea lui pentru R., care desăvârșește această încoronare de “hi, I’m bi (and idgaf)”.

O altă trilogie super sexy este Half Bad, din care încă aștept să citesc ultimul volum de la editura Trei. În primele două volume, deși cărțile se bazează mai mult pe magie, vrăjitori, etc., protagonistul este în același timp îndrăgostit de o fată și un băiat. Poate ăsta ar fi chiar un mic spoiler, din moment ce pasiunea lui se naște mai întâi pentru Annalise iar abia mai apoi pentru… Vă las să aflați singuri. Eu am țipat la scena aia. A fost foarte neașteptată și bine scrisă, categoric nu e o serie YA/Fantasy tipică.

O poveste foarte romantico-dramatică, un fel de replică a Păpușilor, am scris-o prin 2014 între Octopussy #1 și Octopussy #2 și o puteți citi pe Wattpad. Aici subiectul principal este homofobia și efectele ei ce pot fi dezastroase, deci 100% LGBT+. Cred că merită o șansă, din moment ce nu avem parte de prea multe astfel de povești românești.

Lasă-mă să intru este o carte despre care am vorbit în repetate rânduri și după care s-au făcut două filme, unul în suedeză și celălalt o variantă mai modernă, în engleză. Cartea este mai bună însă decât ambele și nu afli decât după a doua jumătate că personajele sunt o parte a comunității (deși nu neapărat cea umană, hehe). E printre cărțile mele preferate, o recomand cu mare drag.

Seria Sookie Stackhouse. Sinceră să fiu, nu am citit încă toate cărțile așa că nu pot garanta că scenele LGBT+ sunt la fel de explicite ca în serial (True Blood) însă cu siguranță veți găsi niște ship-uri interesante de acest tip, dacă nu, chiar ceva puțin mai explicit. Vampiri LGBT+, yass. Nu aș spune în mod obișnuit asta, dar mi se pare că Charlaine Harris scrie foarte bine.

Când fata întâlnește băiatul este un exemplu foarte bun tot pentru homofobie și acceptarea socială. Titlul se referă la un vechi mit și de aici pornește o poveste cotidiană, oarecum de dragoste dar prezentată foarte succint, dintre două femei și modul cum sunt privite de societate. Categoric Ali Smith merită citită.

Acestea au fost recomandările mele. Sper ca pe viitor să citesc cât mai multe cărți cu personaje LGBT+ și cât mai diversificate. Dacă aveți și voi recomandări, lăsa-ți-le într-un comentariu. Kisses!

 

Sway. Ritmuri demonice, idei

Sunt profund dezamăgită de această carte, din care am citit doar primele o sută de pagini, însă a fost suficient pentru a mă lămuri. Avem trei planuri diferite, bazate pe personalități reale: cei trei membrii fondatori Rolling Stones (Brian, Keith, Mick), Kenneth Anger și Bobby Beausoleil. Cel din urmă a fost în “familia Manson”, prieten cu Charles Manson, criminal în serie închis pe viață. Recunosc că habar n-aveam cine sunt oamenii ăștia așa că după ce le-am văzut numele în carte, i-am căutat pe Google. Totul s-a dus de râpă de atunci încolo. Știam deja la ce să mă aștept de la fiecare în parte, așa că Sway a devenit foarte predictibilă. Cam aceasta este și prezentarea ei, o ficțiune istorică despre anii ’60 și curentele de atunci, lucrurile relevante și obiceiurile oamenilor. Trecând peste faptul că pare a fi scrisă chiar în acea perioadă – deci nu are nimic actual în ea, nu mi s-a părut cu nimic mai bună decât orice alt fan-fic. Mă așteptam să înțeleg de ce Rolling Stones a ajuns o trupă așa de cunoscută, cum a avut loc acest proces, însă autorul nu ne spune decât că pe membrii trupei îi durea undeva de viață iar muzica lor avea succes fiindcă incita oamenii la violență, datorită sunetului agresiv. Mai mult decât atât, ne poartă prin niște descrieri complet inutile ale unor filme realizate de Anger care pot fi foarte bine vizualizate pe internet, nu au nevoie și de o repovestire în scris. Părerea mea este că Lazar s-a rezumat doar la realitate, fără să adauge nimic deosebit acestei cărți, care pentru mine a fost o mare pierdere de vreme. Inventează niște povești tragice din copilărie sau scene care probabil s-au întâmplat complet diferit, punându-le practic în cârca oamenilor anterior menționați, ca și când ar fi un documentar, nu o lucrare de ficțiune. Cât despre atmosfera anilor ’60, nu mi se pare că drogurile, nihilismul sau homosexualitatea au dispărut în zilele noastre, așa că iarăși lauda mi se pare nefondată. Stilul de scriere pare că îmbină o carte non-fictivă cu un fan-fic iar asta e exact problema cărții. Poate nu am reușit eu să pătrund în atmosferă, însă dacă nici după o sută de pagini nu mi-a captat interesul, mi s-a părut fără sens să mai continui.

Sexismul la cititori

Am să ating un subiect puțin mai delicat dar care mă sâcâie încă de când am publicat Octopussy #1. Am foarte puțini cititori de sex masculin care s-au oprit la a-mi aprecia pur și simplu munca, însă o mare parte din aceștia fie s-au născut după 2000, fie nu sunt în general interesați de femei. Îi apreciez și îi stimez foarte tare pentru respectul pe care mi-l oferă, însă această postare este despre tipul opus de cititori peste care am dat (sau mai degrabă, ei au dat peste mine).

Sinceră să fiu, încă am dubii dacă persoanele respective mi-au citit sau nu cărțile, însă s-a ajuns foarte repede de la “Îmi place foarte mult tot ce faci” la “Nu ai vrea să ne întâlnim?“. Și ca să ne înțelegem, sunt mai mult ca sigură că la o astfel de propunere, nu vom merge undeva în aer liber să dezbatem despre procesul meu de creație, conturare a personajelor ș.a.m.d. În special persoanele de sex masculin se poartă de parcă făcând un compliment unei femei, aceasta le datorează ceva. După ce i-am refuzat politicos pe cei în cauză, insistențele lor au dus inevitabil la block; toți au reacționat ca și când ar fi fost niște victime (“de ce, așa ciudat sunt de nu vrei să ieși cu mine?“), după ce s-au purtat de parcă mi-ar fi făcut un favor să mă invite în oraș de prima oară (“mi-am dat seama că ești foarte cool și mi-ar plăcea să ne vedem” aka, cred că ești destul de cool pentru mine încât să vreau eu mă văd cu tine, chiar dacă eu ți-am scris primul și te-am bătut la cap). La toate persoanele care vor să ne întâlnim le spun să vină la o lansare, căci nu am deloc intenția de a forma relații personale cu persoane cunoscute de pe internet, în special când nu sunt eu cea care inițiază acest lucru sau nu avem în comun literatura. Băieții anterior menționați se credeau probabil speciali fiindcă le-am zis “mulțumesc” și un posibil smiley face. Probabil au luat asta ca pe o încurajare, ceea ce este fix problema multor băieți din societatea de astăzi.

Am fost abordată de diferiți libidinoși care voiau diferite lucruri de la mine. Faptul că mesajul: nu mă interesează decât să-mi promovez cărțile nu a fost luat în serios de către aceștia nu denotă decât faptul că orice realizare a unei femei reprezintă o glumă iar singurul său rol este să spună “da”, if you know what I mean.

E un lucru să primesc un mesaj de “cf frumoas-o?” de la un tip oarecare de pe Facebook, îi dau block și am terminat povestea, măcar știu ce vrea de la bun început. Mă deranjează foarte tare când cineva mă abordează în legătură cu Octopussy sau vreo altă activitate de-a mea de pe internet și mai apoi îmi arată că nu e cu nimic diferit de tipul anterior. Cei care nu-mi citesc cărțile pur și simplu fiindcă le place să citească, ci le citesc doar cu scopul de a intra în vorbă cu mine, din “prietenie” sau mai știu eu cu, sunt egal cu zero pentru mine. Îmi place foarte tare comunitatea de cititori pe care mi-am creat-o, îmi place să mă întâlnesc cu voi pe la lansări și să ne bucurăm împreună de cărți. Îmi place că voi înțelegeți că dacă mi-ați citit cărțile v-ați făcut vouă un favor, și nu mie. Prin urmare, chiar dacă ne cunoaștem cât de cât, nu trebuie să vă supărați dacă vreau să separ lucrurile între începutul meu de carieră și viața personală. Dar voi sunteți cititori inteligenți și înțelegeți, mă bucur că existați.

E greu să-ți dai seama de intențiile oamenilor pe internet și nu poți să răspunzi urât unui om care începe prin a te felicita pentru realizările tale. Susținătorii mei știu că eu sunt o persoană corectă și în general, destul de politicoasă, mai ales când interlocutorul meu are intenții bune. Mă văd însă nevoită să creez ziduri peste ziduri pentru a mă proteja de dezamăgirea iminentă a unor astfel de evenimente: atunci când cred că am o conversație normală între autor-cititor și de fapt persoana cealaltă confundă borcanele. Am să citez un post de pe Tumblr, drept încheiere: nu toți băieții sunt așa, dar sunt destui. Destui încât să mă aștept la ce e mai rău de la orice băiat care mă contactează. Nu fi acel tip. E foarte ușor să demaști o persoană care nu e cu adevărat interesată de literatură, nu veți ajunge nicăieri. Peace!

Arizona Market, idei

Povestea unei moldovence care a fost vândută de către primul ei iubit. Autorului cărții îi este înmânat jurnalul femeii după o scurtă conversație în timpul unui călătorii și îl traduce din rusă cu ajutorul unui prieten. În prima parte a jurnalului avem o adolescentă oarecare, trăind în sărăcie și luptând să-și continue studiile. Cea mai mare parte a cărții prezintă aproape un an din viața acestei fete, Anika, ce ajunge în diferite părți ale Europei ca prostituată de lux. Arizona Market este situat în apropierea Croației și este locul în care oamenii pot cumpăra orice, de la arme, la trupuri umane. Anika ajunge pe mâinile diferitor proxeneți și este supusă la chinuri îngrozitoare, în timp ce este de asemenea martora unor crime greu de imaginat. În timpul în care este mutată dintr-o țară în alta, Anika întâlnește diferite tipuri de șefi însă sfârșește mereu prin a fi tratată mai rău decât un obiect, fără a intra în posesia banilor grei care se dau pe ea, firește.

Părerea mea e că Anika nu ar fi reușit să scape dacă ar fi așteptat mai mult decât a făcut-o. Având în vedere că ea reușește să-i înmâneze jurnalul autorului, ne este de la bun început destăinuit faptul că ea a reușit să scape din mâna celor care au transformat-o într-o sclavă sexuală. Fata își găsește puterea în ura pe care o are față de sora sa și iubitul ei, pe care-i consideră la început vinovați pentru situația sa. Folosindu-se de inteligența ei nativă, instinctele de supraviețuire și lecțiile învățate pe parcurs, Anika se folosește de fiecare om care-i apare în cale pentru a găsi un mod de a scăpa. Ultimul loc în care este prostituată e orașul Milano, după care reușește să încropească un plan pentru a ajunge înapoi în Chișinău. Această femeie reușește să-și schimbe viața prin niște decizii care nu-i aparțin în totalitate; putem vedea foarte clar urmele pe care această meserie i le-a lăsat și felul cum a fost nevoită să facă orice pentru a-și recâștiga libertatea. La final, Anika ne mai spune că speră să nu o recunoască nimeni, niciodată însă amenință că dacă se întâmplă să fie așa, e mereu pregătită să nu-i mai lase pe acești monștri să o vândă din nou.

Cred că un lucru important la care m-am gândit după ce am terminat de citit cartea este faptul că oamenii care trec zilnic pe lângă noi au povești uimitoare în spate și niciodată nu poți știi exact cine au fost cu adevărat cu doar câțiva ani în urmă. De asemenea, Anika mai spune că dacă fiecare fată aflată în situația ei ar transforma iubirea în ură și s-ar răzvrăti împotriva asupritorilor săi, ar exista mai mulți proxeneți în cimitir și mai puțini pe stradă. Este oribil să ne gândim că fetele ce provin din medii sărace sunt vândute sau chiar își doresc să fie cumpărate pentru a deveni ulterior sclave sexuale, fiindcă nu mai văd o altă cale de supraviețuire. Sclavia sexuală este un mod aproape sigur de a muri în chinuri groaznice și de a fi tratat ca un obiect de schimb. Din păcate, prea multe prostituate au această meserie din obligație și nu dintr-o alegere proprie. Recomand cartea pentru cei care vor să-și deschidă ochii și să înceteze să le judece pe aceste fete, care sunt în definitiv doar niște victime. Nu uitați, all monsters are human.

Miasma, recenzie

Menționez că nu am citit prequel-ul seriei așa că m-am simțit asaltată de informații încă de la primele pagini, însă cred că am reușit să le leg între ele pe parcurs.

Miasma pare a prezenta lupta dintre bine și rău – avem Lume și Ne’Lume, Oameni și Ne’Oameni. După o analiză mai profundă, cred că prezintă doar o lume obișnuită și nimic prea de domeniul SF-ului. Nu mi-a trecut nicio secundă prin minte că aș citi o carte fantasy, fiindcă totul părea foarte bine ancorat în realitatea oferită de Flavius și mai mult decât atât, totul părea familiar și perfect normal.

Alrauna este cetatea în care are loc acțiunea romanului iar această cetate este împărțită între trei: Primi, Medii și Infimi. Primul element misterios este arsul descoperit pe treptele bisericii și luat în custodia preotului, Sarban. Cartea are de asemenea cinci părți și fiecare este prezentată dintr-o perspectivă diferită. Avem astfel o lume în lume, cum este foarte des menționat de-a lungul romanului, viziuni diferite conturate în jurul aceleiași povestiri. Mi-a luat ceva să înțeleg finalul, căci la o primă vedere m-a dezamăgit, nu a fost nimic spectaculos, după care am realizat că Flavius și-a construit povestea așa de bine încât toate misterele au fost elucidate până la Epilog și singurul rămas în picioare era, desigur: Ce se va întâmpla mai departe după toate astea? Pentru o carte de acest gen te-ai aștepta la un element foarte șocant, care să te sperie, să te intrige, să-ți hrănească setea de continuă violență, plantată nu de Flavius, ci de firea umană în noi. Însă, la fel ca întregul roman, ce se întâmplă mai departe aparține total firescului și ce ar trebui poate să ne șocheze, este tocmai realizarea acestui fapt: lumea noastră nu e cu mult diferită de Alrauna.

O altă intrigă e reprezentată de copilele adormite care nu se mai trezesc din somnul lor profund, la început lipsit de orice explicație și apoi tratat de oameni ca orice altă temă controversată: cu multe opinii personale fără temei. Se ajunge în scurt timp la religie, Alrauna fiind o cetate fără Sfânt și în căutarea unuia, și astfel, la lupta dintre Lume și Ne’Lume. Deși ne sunt depănate fel de fel de legende, adevărul la care se ajunge este unul de natură distructivă: răul nu poate fi stăvilit decât prin moarte, iar Flavius a avut grijă ca povestea lui să aibă suficienți antagoniști. Printre personajele a căror viziune o aflăm prin intermediul capitolelor se numără Sarban, preotul, ce ascunde o poveste foarte tristă legată de întoarcerea sa în Alrauna, Lili Bunte, una dintre copilele cetății și preferatul meu, Alecu Deleanu. Unul dintre cei mai mari reprezentanți ai răului din poveste este Omul-cu-cap-de-cal, care este la rândul său un povestitor (/prevestitor?). Miza romanului este una foarte simplă; fiecare Lume vrea să se extindă asupra celeilalte iar asta duce la un război.

Nu îl pot numi neapărat un roman horror, deși are foarte multe elemente specifice genului. Thriller ar fi prea puțin spus pentru a cuprinde în definiție tot ce s-a petrecut în acest roman, de la scenele ușor erotice și în special de masturbare, la căutările unui filosof nebun, la crime, disecții și mai apoi, lucruri perfect inocente cum ar fi un crush dintre doi copii sau viața de zi cu zi al unui școlar. Este o lume foarte complexă, în care predomină boala, nebunia și mizeriile oricăror suburbii din lume, învelită în superstiții și credințe bine înrădăcinate în personaje. Partea cea mai cool e că fiecare personaj își are dreptatea sa și totuși nimeni nu deține dreptatea absolută. Nimeni nu minte și totuși adevărul nu ne este dezvăluit în mod direct, ci doar de Flavius. O lume într-o lume.

Dacă ești în căutarea unei povești care le are pe toate, în cea mai brută formă a lor și vrei să te privești pe tine în ochi, atunci când poate te recunoști în raționamentele personajelor, dacă vrei ceva sincer și înfiorător, dar revigorant în același timp – citește Miasma #2. Flavius Ardelean este definiția unui scriitor bun și e imposibil să nu te lași captivat de stilul său de scriere, complet diferit de orice alt autor român sau străin pe care l-am citit până acum. Originalitate, violență, sânge, vomă și căcat, mult căcat… Eu una nu m-aș putea gândi la o combinație mai bună pentru un roman ce merită citit. Abia aștept să pun mâna pe următorul fiindcă știu că o să-mi placă cel puțin la fel de tare.

Niveluri de viață, idei

O carte semi-fictivă care începe cu exteriorul și se termină în introspecție, ca orice altă mare lucrare. Barnes folosește metafora baloanelor cu aer cald pentru a schimba perspectiva subiectivă cu cea obiectivă și adaugă arta fotografiei în tablou pentru a simboliza alăturarea a două lucruri ce puse împreună pot să nu aibă niciun efect sau pot schimba lumea. Cartea este împărțită în trei, primele două părți vorbind despre câțiva oameni ce au trăit cu un secol în urmă și au fost primii care au călătorit cu balonul. Povestea de dragoste dintre Sarah Bernhardt și Fred Burnaby este povestită pe scurt, în stilul tipic al autorului, punând accentul pe suferința masculină cauzată de o femeie schimbătoare ca vântul. În ultima parte a scurtului roman, Barnes ajunge la propria poveste de viață și la decesul soției sale, exprimându-și opinia despre oamenii îndurerați, care se diferențiază dintr-o dată de restul societății și își trăiesc viața guvernați de cu totul alți indici spațio-temporali și perspective asupra iubirii. Julian Barnes se întreabă care este modul de a învinge această suferință, cauzată de moarte, iar concluzia lui finală o puteți afla doar citind această carte.

Eu am fost pusă din nou în fața unei morți ipotetice, pe care a trebuit să mi-o imaginez într-un fel propriu și să o atribui unui cunoscut, doar pentru a putea să mă raportez măcar puțin la cuvintele bine chibzuite ale autorului. Niciodată nu am fost atinsă de dispariția unui om din viața mea, fie ea și permanentă. La momentul actual, mi se pare că niciodată nu voi ajunge să mă regăsesc în cuvintele celor ce au pierdut pe cineva drag datorită faptului că viziunea mea asupra morții e diferită; cred că atunci când cineva moare, orice reacție e de prisos și trebuie doar să-ți continui viața, fără să ai remușcări cu privire la acest lucru. Este o opinie probabil foarte eronată și presupun că mai devreme sau mai târziu, viața îmi va dovedi contrariul. Nu era și Barnes cel care zicea “lasă universul să-și facă treaba“, înainte ca tragedia să se întâmple? Iar apoi a ajuns în cercul oamenilor pe care înainte poate că nu-i înțelegea pe deplin. Pe mine moartea mă lasă mută, fie în realitate sau în literatură, însă pot recunoaște geniul din spatele acestei lucrări și nu pot decât să declar că abia aștept să citesc alte cărți scrise de Barnes, care m-a cucerit de la primele cuvinte.

Wattpad!

Mi-am găsit un nou hobby când m-am apucat să postez și să editez două povești de prin 2014 pe Wattpad. Nu știu cât de successful o să fie dar eu voi continua să le “lustruiesc” și poate să scriu ceva nou, special pentru această nouă platformă socială. Le puteți citi aici (Pițicurvă în Kanjambe) și aici (Ultraviolence).

“Ce carte să citesc la 12 ani?”

 

Aveam 12 ani, citeam Coelho și credeam că e cool. Fuck society.

“De unde %^ mea să știu eu?”, cam așa am răspuns la toate întrebările de gen dar poate că ar fi cazul să dezbatem puțin acest subiect. Eu la 12 ani cumpăram tot ce era “interzis”, unde scria sex și droguri, hop și Cristina și nu s-au schimbat prea multe de-atunci. De asemenea, mi-a venit ciclul la 8 ani și am început să mă uit la filme porno de la 11, e și copilul vostru la fel? Mă gândeam eu.

Nu vreau să subliniez că aș fi eu mai specială, ci faptul că fiecare are o creștere diferită. Fiecare e atras de lucruri diferite în copilărie și adolescență așa că cine sunt eu să le spun unor copii mai mici ca mine ce au voie sau nu au voie să citească? Am citit cărțile respective despre sex și desigur, nu m-am putut raporta la personaje fiindcă nu era o lume din care eu să fac parte la vremea respectivă, dar sunt mai mult decât sigură că m-ar fi afectat dacă mama ar fi refuzat să mi le cumpere, pentru simplul fapt că eram la vârsta când îmi doream să simt că sunt ceva mai mult decât un simplu copil, ca oricare altul. Voiam să simt că am putere de decizie și că nimic nu e prea mult pentru mine. Nici filmele porno și nici cărțile cu scene erotice nu mi-au pervertit imaginea asupra sexului sau a realității. Eu una am știut să cercetez articolele serioase de pe internet și nu să mă iau după PornHub, dar de unde să știu eu că un copil care are actualmente 12 ani nu va crede că tot ce zboară se mănâncă?

Aș putea foarte simplu să recomand niște cărți care au zero scene de sex sau violență în ele, dar sinceră să fiu, nu mă atrag prea multe cărți de acest tip așa că aș recomanda de fapt niște cărți care nu-mi prea plac de dragul de a nu împovăra bieții copii cu realitatea lumii în care trăiesc. Voi, părinții, faceți cum credeți; eu știu că le voi oferi copiilor mei toată libertatea de care am avut și eu parte și dreptul de a învăța singuri să distingă între bine și rău, real sau fals. Nu te poți raporta foarte bine la o situație prin care nu ai trecut așa că ipotetic vorbind, dacă ți-ar pierdut deja virginitatea la 12 ani, tot nu ai maturitatea mentală de a pricepe și consecințele acestei acțiuni. Îmi amintesc când aveam 12 ani și eram mai rebelă decât acum, nu luam nimic în serios și nu înțelegeam de ce prietenii mei mai mari priveau altfel lucrurile dar cam asta semnifică maturizarea… Revenind la ideea principală, chiar dacă te poți sau nu raporta la întâmplările dintr-o carte care nu e scrisă special pentru categoria “middle grade”, cine te poate opri să o citești oricum, din pură curiozitate? Așa vei învăța măcar ce nu ești, locul căruia nu-i aparții încă.

Care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla atunci când un copil de 12 ani citește o carte care-l depășește? Să nu o înțeleagă, să o pună jos, să revină la chestii mai ușoare. Mare pagubă, va păstra cartea până când va fi pregătit să o reia. Eu sincer nu cred că un copil cu o educație bună poate lua literalmente tot ce citește sau vede la TV drept singura versiune a realității – asta ar însemna un copil care chiar să nu trăiască în realitate, printre ceilalți oameni, iar asta nu are nicio legătură cu cărțile sau pornografia în general. Cred că e de prisos să vrei să-ți ferești copilul de realitate, eu una am încercat mereu să găsesc tocmai acea parte stricată, imperfectă a lucrurilor pentru că am știut instinctiv că aparențele înșală. Cred că dacă nu încercați să vă mințiți copilul, o va știi și el.

Plus că cei care au 12 ani sau pe aproape acum sunt diferiți de generația mea de copii de 12 ani, cred că sunt mai inteligenți pentru că au acces la informații mai devreme decât am avut eu; cred că se pot adapta mai repede la mediul înconjurător așa că de ce să nu citească orice vor ei la 12 ani? Nu mai cereți opinii, cred că e aiurea. Nu meritați să fiți înfrânați, conduși de niște reguli ai unor oameni îndoctrinați. Voi faceți regulile pentru viața voastră. Totul e permis iar cărțile sunt pentru toată lumea, fuck that 16 . Da, altfel vei înțelege o carte la 12 și 16 ani, dar în același timp, voi știți cel mai bine ce se petrece în viața voastră iar dacă seamănă vreun pic cu descrierea unei cărți pe care scrie 16 , read that shit. Gândiți pentru voi înșivă, asta e tot ce contează. Nimeni nu ar trebui să spună nimănui ce să citească.

Wishlist update!

M-am gândit că a venit vremea să fac această postare, nu doar pentru că am reușit să achiziționez câteva dintre cărțile care erau deja pe wishlist-ul meu, dar am de gând să adaug altele. Pe multe dintre ele nici nu le mai vreau așa că le-am încadrat într-un chenar doar pe cele de care încă sunt interesată.

Astea sunt așadar câteva cărți pe wishlist-ul meu, lângă autorii care sunt mereu acolo precum: Terry Pratchett, Stephen King, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu, Chuck Palahniuk, Haruki Murakami ș.a. Țineți cont dacă vreți să îmi propuneți un schimb pe viitor. Voi ce cărți aveți în wishlist?

Colecțiile mele preferate!

Cu siguranță am mai postat despre acest subiect înainte, însă gusturile mele s-au mai schimbat de-a lungul vremii și aș vrea să vorbesc puțin despre colecțiile care mă pasionează în prezent. Fiecare dintre ele este mai degrabă o nouă descoperire, de care m-am îndrăgostit iremediabil – sau cel puțin, până apare o colecție și mai drăguță, nu-i așa? Vreau să mai spun că poate părea un lucru superficial faptul că-mi aleg cărțile în funcție de aspect, dar nu așa stau lucrurile; aleg doar cărțile pe care le vreau în bibliotecă, nu cele pe care le citesc în general.

Câteva dintre colecțiile care mi-au plăcut dintotdeauna au rămas aceleași, cum ar fi Raftul Denisei de la Humanitas sau BPT de la Litera, nu că ar mai exista vreo altă colecție special pentru clasicii români. Pe altele le-am descoperit însă datorită anticariatelor.

COLECȚIA BABEL DE LA NEMIRA

Sunt acele cărți lunguiețe, cu fonturi și coperte adorabile, în general reprezentând simboluri pentru cărțile în cauză și au în mare parte titluri de Julian Barnes reeditate. Prima carte citită din colecție a fost “O delicatesă” de Muriel Barbery, pe care am cumpărat-o strict datorită aspectului, și-apoi nu m-am mai putut despărți de ea. Fiindcă nu am citit prea multe cărți din colecție, deși am achiziționat câteva, pot să-mi dau doar cu părerea despre conținutul general al cărților, ce abordează subiecte legate de viața cotidiană și spun povești tragicomice despre persoane aflate la a doua tinerețe.

COLECȚIA PENGUIN ENGLISH LIBRARY DE LA PENGUIN BOOKS

Am cumpărat câteva volume de pe Okian la prețul de 15 lei, fiind la reducere, și plănuiesc să mai cumpăr câteva. Colecția conține cărți clasice reeditate și avantajul e reprezentat de copertele care se potrivesc între ele și fontul mai ușor de citit decât în alte ediții, probabil. Cărțile de la Penguin Books sunt în general cele mai frumoase pentru mine și vin în mai multe colecții diferite și irezistibile ca aspect, așa că probabil mă voi lăsa în continuare păcălită de această strategie de marketing, doar din dorința de a avea cât mai multe cărți din aceeași colecție în bibliotecă.

COLECȚIA NEMIRA CLASIC DE LA NEMIRA

Pe asta am descoperit-o datorită lui Jules Renard, al cărui Jurnal l-am găsit în anticariatul Târgul Cărții și l-am cumpărat datorită formatului. Sunt cărți micuțe, aproape de buzunar dacă nu ar fi așa de groase, aparținând unor mari autori precum Joseph Conrad sau Nathaniel Hawthorne. Eu am în total vreo trei cărți din această colecție dar plănuiesc să mai achiziționez câteva atunci când le găsesc prin vreun anticariat; copertele sunt de vis iar cărțile în sine sunt foarte bine traduse și adnotate, pe înțelesul tuturor.

COLECȚIA RAO CLASIC DE LA RAO

Colecția asta o vedeam foarte des prin mariile librării gen Cărturești, dar mereu mi se păreau prețurile prea exorbitante pentru gustul meu. Am primit o carte din serie la schimb iar pe o alta am găsit-o la un preț bun într-un anticariat, așa că acum mă pot bucura de două dintre copertele colecției, fără să îmi plângă buzunarul. Nu pot vorbi în materie de conținut, dar bănuiesc că e asemănătoare ca și concept cu cea de la Nemira, publicând titluri mari ale autorilor străini, reeditate.

Rolul colecțiilor este să arate bine în bibliotecă, altfel nu văd de ce te-ar interesa ce ediție este cartea pe care o cumperi, dacă arată într-un fel sau altul coperta. Pentru mine cărțile pe care le iau ca să le păstrez sunt complet diferite de cele pe care le iau doar ca să le citesc și apoi le vând sau le dau la schimb dar cu siguranță acest lucru diferă pentru toată lumea. În orice caz, pun mare preț pe aceste colecții și încerc să cumpăr cât mai multe cărți ale căror coperte să se potrivească între ele, asemănător cu colecționarea abțipildurilor din copilărie. Voi ce colecții preferate aveți?