Cristina Boncea's Blog, page 63

Kiss of death, recenzie

Volumul opt al seriei este probabil primul căruia îi acord patru stele, datorită stărilor pe care a reușit să mi le transmită.

Deși totul pornește de la premisa de road trip cu protagoniștii noștri – Claire, Shane, Michael și Eve -, direcția pe care o apucă nu seamănă deloc cu poveștile lui John Green, ci mai degrabă cu filmele horror clasice. Însoțiți de morocănosul Oliver, ei trebuie să ajungă la Dallas pentru ca Michael să înregistreze câteva melodii într-un studio. Pe drum însă, sunt nevoiți să întârzie pentru că ajung într-un alt orășel semi-părăsit din Texas, plin de vampiri infectați de Bishop. Fiindcă Oliver nu i-a anunțat că acestea erau de fapt ordinele lui Amelie, care se folosește în continuare de ei, cei patru sunt nevoiți să facă tot ce sunt în stare pentru a-i apăra pe vampiri, într-o colaborare ciudată.

Nu e nimic mai mult de spus despre poveste, ci aș vrea să vorbesc despre lucrurile care mi-au plăcut atât de mult. Pe lângă întreaga atmosferă creată de Caine în toate cărțile, aceea de oraș părăsit, zonă restrânsă, reguli de respectat, întuneric, oroare, teamă, etc., mi-a plăcut că aceasta a fost prima ieșire din oraș a celor patru și perspectivele pe care le-a oferit. Bineînțeles că toți s-au gândit la posibilitatea de a nu se mai întoarce niciodată, însă fiecare a descoperit că are lucruri care îl țin legat de Morganville. Comparativ cu celelalte volume, acesta nu a fost unul dintre cele mai dramatice, din moment ce conflictul s-a încheiat într-un final și evenimentele nu au avut decât efect psihologic asupra personajelor. Îmi place că în continuare relațiile dintre Claire și Shane, Eve și Michael nu ating vreun apogeu anume și urmează un curs firesc, logic. Motivul pentru care continui să citesc această serie despre vampiri este faptul că e scrisă într-un mod curat, fără ca autoarea să se complice cu subiecte despre care nu știe nimic sau care nu ar putea fi exploatate în contextul creat. Este o lectură foarte ușoară, foarte simpatică, care totuși aduce în discuție niște teme destul de importante: eu una nu pot să-mi scot din minte faptul că “oameni vs. vampiri” este doar o metaforă pentru oamenii din viața reală, poate legată de rasă sau statut social. Ideea însăși de oraș mic, retras, uitat de lume, cu propriile legi este foarte interesantă și des întâlnită în viața reală; sunt convinsă că în America există numeroase astfel de cazuri. Îmi place că nu se exagerează niciodată cu nimic, că nu apar schimbări majore inexplicabile când vine vorba de deciziile personajelor sau comportamentul acestora. Este unul dintre cele mai bune rezultate posibile atunci când vrei să scrii ficțiune YA cu vampiri, după părerea mea. Rachel Caine doar a preluat definiția de vampir comercializată în prezent (ființă moartă cu trăsături umane, conștiință, milă, etc.) și a introdus-o într-o poveste destul de originală, fără a avea pretenția de a fi inventat un concept nou.

Cu alte cuvinte, îmi place această serie pentru că e simplă și distractiv de citit, e scrisă ok și îmi provoacă bucurie în timpul lecturii. O recomand celor care caută povești dark cu adolescenți și vampiri, însă fără clișee în exces sau idei repetate la infinit. Din punctul meu de vedere, Morganville Vampires are o structură foarte complexă, legată de acest oraș vampiresc, și îmi doresc să citesc în continuare despre aventurile celor patru prieteni. Cine nu e atras de gândul imortalității? Sunt extrem de curioasă cum se va sfârși totul.

„Pe malul lacului Snagov” (extras Antidotul)

“Days like these lead to… Nights like this lead to…”

James Blunt – Bonfire Heart

Nu-mi mai plac pontoanele. Nici să stau noaptea pe ele, când e frig, nici ziua, în bătaia soarelui. Nici să mă sărut cu vreunul dintre ei pe lemnele putrede.

Ne-am plimbat cu barca, singuri, și a fost cel mai trist lucru experimentat vreodată. În clipa aia, acolo, voiam să mor. Mi-am adus aminte de ce spunea David legat de bărci, că nu toți simțim apa. În clipa aia o simțeam mult prea bine, pentru că David a sărit în Snagov. S-a dezbărcat în fața noastră și a sărit. Putea să moară, dar nu mă gândeam la asta, îi cunoșteam spiritul liber. În schimb, mă gândeam că eu aș fi putut muri și aș fi fost perfect împăcată cu asta. La fel ca și Kazi, sunt perfect mulțumită că fericirea-i o substanță, și chiar în perioada aia, voiam să o vizitez pe Becks, să fim iar împreună, doar noi două, fără băieți proști care să ne fută viețile. Da, eram noi mult prea necoapte, dar ei erau de-a dreptul vlăstari, plante toxice din naștere. Dar nu-i timp să chibzuim asupra acestui lucru, pentru că pe atunci nu știam asta. Povestea asta nu-i despre mine, e despre ei doi. E despre dragostea dintre noi trei, din care eu am fost expulzată. E o poveste tristă, e o amintire. Și totul are loc în Snagov.

<< pentru continuare cumpărați cartea de aici >>

“Pe malul lacului Snagov” (extras Antidotul)

“Days like these lead to… Nights like this lead to…”

James Blunt – Bonfire Heart

Nu-mi mai plac pontoanele. Nici să stau noaptea pe ele, când e frig, nici ziua, în bătaia soarelui. Nici să mă sărut cu vreunul dintre ei pe lemnele putrede.

Ne-am plimbat cu barca, singuri, și a fost cel mai trist lucru experimentat vreodată. În clipa aia, acolo, voiam să mor. Mi-am adus aminte de ce spunea David legat de bărci, că nu toți simțim apa. În clipa aia o simțeam mult prea bine, pentru că David a sărit în Snagov. S-a dezbărcat în fața noastră și a sărit. Putea să moară, dar nu mă gândeam la asta, îi cunoșteam spiritul liber. În schimb, mă gândeam că eu aș fi putut muri și aș fi fost perfect împăcată cu asta. La fel ca și Kazi, sunt perfect mulțumită că fericirea-i o substanță, și chiar în perioada aia, voiam să o vizitez pe Becks, să fim iar împreună, doar noi două, fără băieți proști care să ne fută viețile. Da, eram noi mult prea necoapte, dar ei erau de-a dreptul vlăstari, plante toxice din naștere. Dar nu-i timp să chibzuim asupra acestui lucru, pentru că pe atunci nu știam asta. Povestea asta nu-i despre mine, e despre ei doi. E despre dragostea dintre noi trei, din care eu am fost expulzată. E o poveste tristă, e o amintire. Și totul are loc în Snagov.

<< pentru continuare cumpărați cartea de aici >>

WISHLIST!

Abia acum am băgat de seamă că a fost publicat volumul final al trilogiei Half Life. Am primit primele două volume drept sponsorizare și mi-au plăcut foarte mult, sunt foarte curioasă de final. Dacă trebuie să îmi faci un cadou de Crăciun sau de ziua mea, this is it!

Morcoveață, recenzie

Prima oară când am auzit despre această carte eram în clasele I-IV iar doamna învățătoare ne-o recomanda cu fiecare ocazie ca lectură suplimentară. Am ignorat titlul pentru că mi se părea pueril, o carte pentru copii ca oricare alta, un alt autor clasic overrated. Anii au trecut și am ajuns să pun mâna pe cartea “Jurnal“, apărută la Nemira, ce a reușit să mă  farmece anul acesta și să mă facă să îmi doresc să pun în sfârșit mâna pe marea operă a lui Jules Renard.

Am știut că va deveni una dintre cărțile mele preferate de la bun început. Mă așteptam la genul de naturalism atât de iubit de Renard în jurnalul său, mă așteptam la descrieri lungi ale naturii, mă așteptam la o lume la care să nu mă pot raporta. Copilăria mea din anii 2000 și a lui Morcoveață din 1894 (anul apariției romanului) chiar nu sunt cu mult mai diferite, din păcate. Spre surprinderea mea, cred că e cartea la care m-am putut raporta cel mai mult, pe de-a-ntregul, din tot istoricul meu de lectură de până acum. Nu sunt sigură dacă e și romanul său de debut, însă cu siguranță este autobiografic pentru Jules Renard, cum putem deduce și din “Jurnal“, și a reușit să își ducă mesajul mai departe… până la mine, în anul 2016. Îmi pare rău că nu mai este o carte citită, despre care se vorbește în prezent. Știu că dacă aș fi citit-o când mi-ar fi spus doamna învățătoare, probabil aș fi făcut mișto de Morcoveață; i-aș fi spus “așa-ți trebuie dacă ești prost! haha”… iar el ar fi înțeles, ar fi fost în asentiment. Ar fi o greșeală să spun că Morcoveață e varianta mea masculină (sau să mă compar în vreun fel cu autorul în sine, departe de mine gândul). Cel mai corect ar fi să spun că în Morcoveață s-au adunat toți copiii cu suflete de artiști, proveniți din familii înjumătățite, ca s-o spun în cel mai frumos mod posibil.

Familia Lepic are trei copii: Morcoveață este mezinul, alături de sora sa, Ernestina, și fratele Felix. Tatăl lor este plecat foarte des de acasă iar în rest, mi se pare că îl întruchipează destul de bine pe Ilie Moromete, fiind un om cugetat, obișnuit cu viața la țară, ironic dar cam neatent la ce se petrece în familia sa. Mama este dracul împielițat, personajul care face toată cartea, cel mai important om din viața lui Morcoveață și astfel, și a lui Jules Renard. Cartea nu are o acțiune fluidă, sunt descrise scene, tablouri de mare însemnătate pentru dezvoltarea protagonistului; scene care ne arată evoluția sa dintr-un copil naiv, care își dorește afecțiunea celor din jur, într-un adolescent care ar prefera să moară decât să mai locuiască alături de mama sa. Iată drama. Iata de ce este cartea mea preferată de până acum, dintre toate.

Tristețea pe care această carte o transmite nu poate să nu te atingă, indiferent dacă poți rezona cu Morcoveață sau nu: cel puțin, așa sper. Eu, simțindu-mă practic parte din poveste, pot spune că nu există vreo scenă, vreun singur cuvânt, pe care să nu-l fi simțit din adâncul sufletului, care să nu mă fi făcut să răbufnesc, să înțeleg exact de ce Morcoveață se poartă într-un fel sau altul, să intuiesc cum se termină povestea și să plâng odată cu protagonistul… să îmi fie milă de el până la Dumnezeu, să mă izolez odată cu el, să vreau să mor odată cu el. Vreau să subliniez un lucru foarte important și anume traducerea. Ediția citită de mine a fost publicată în anul 1979 în colecția “Biblioteca pentru toți copiii” de la Editura Ion Creangă și tradusă din limba franceză de Marcel Gafton și Modest Morariu (care a scris și o prefață incredibilă cărții); nu îmi pot da cu presupusul în această privință însă mie mi s-a părut că textul a fost foarte cursiv și a putut emite situația socio-culturală din acea perioadă foarte bine. Pe scurt, avem parte de aproape un singur loc al acțiunii și anume, casa în care cresc cei trei copii, împreună cu servitoarea familiei tipic franțuzești. Cred că unul dintre motivele pentru care scenele mi s-au părut atât de familiare este tocmai influența acestei țări asupra României din secolul trecut; se știe însă că la noi aceste influențe încă se păstrează sub diferite forme iar fenomenul e în general cunoscut sub forma de “ifose”.

Morcoveață e un copil plăpând, ascultător, mereu luat peste picior din această cauză, mereu pedepsit fizic sau psihic, mereu luat în râs când încearcă să-și exprime opiniile. Deși pe măsură ce crește viziunea sa asupra lumii devine din ce în ce mai bogată, citind multe cărți și învățând bine la școala cu internat la care l-au trimis părinții, Morcoveață rămâne același copil fără un nume real, un “nătăfleață” lipsit de viitor, ca un preș neînsemnat peste care calcă toată lumea. Fiecare copil simte nevoia de a-și impresiona părinții, de a le face pe plac, de a-i face mândrii, iar Morcoveață simte nevoia asta cu atât mai mult din moment ce niciodată nu primește atenția cuvenită de la părinți. Madame Lepic are mereu ceva răutăcios de zis, are jocuri sadice cu fiul său, în care îl pune la grele încercări psihologice, lăsându-l sleit de puteri și din ce în ce mai trist. Femeia este genul căreia îi place să se victimizeze, în special atunci când nu primește ce vrea de la cei din jur, însă va avea o surpriză bine meritată de la fiul său la finalul cărții.

Există o scenă cu Morcoveață la internat pe care pur și simplu am savurat-o și mă voi gândi mereu la ea ca la un exemplu perfect pentru această stigmă de “attention whore”, folosită cu atâta răutate de societatea contemporană. Datorită faptului că un profesor îi acordă mai multă atenție colegului său decât lui Morcoveață, copilul declară că între cei doi este ceva mai mult de atât iar profesorul este dat afară. Acest comportament este tipic unui copil care a fost tratat cu mult mai multă răutate de atât de către cei din jur, este doar o exprimare a acestei stări de continuă angoasă, un manifest crud, la fel ca împușcarea păsărilor la vânătoare sau uciderea animalelor ce trebuiau gătite în familie. Ura crescândă din Morcoveață este cel mai frumos lucru ilustrat în acest roman, pentru că nimic nu este mai simplu, nimic mai logic, ca faptul că o astfel de creștere a unui copil duce la aceste rezultate – în absolut orice perioadă din timp ar trăi.

Mi-ar plăcea să vină cineva precum Madame Lepic să spună că Morcoveață e doar un răsfățat, că e prea sensibil, că totul se întâmplă doar în mintea lui. Mi-ar plăcea să se întâmple asta pentru că discutăm despre unul dintre cei mai mari autori ai Franței, despre ai cărui părinți nu ar fi auzit nici naiba daca nu scria acest roman. Mi-ar plăcea să vină cineva să-i spună unui copil că “nu e singurul care vrea să se sinucidă” și “să renunțe la această încercare de a primi atenție”… mi-ar plăcea să văd apoi cum acel om arde în iad.

“Morcoveață” este un roman despre ATENȚIE, despre copilărie, despre psihicul unui copil, mai ales al unui viitor artist. Este un roman despre simplitate, despre natură, despre fericire(a din nefericire). Cu siguranță am ales perioada perfectă pentru a citi această carte, căci acum sunt mai mult decât sigură că fiecare copil gândește exact la fel, când ajunge în acea situație: și ce dacă adulții îmi fac rău și nu le pasă de mine, și ce dacă mă doare ce spun ei… uite ce frumos arată acel lac! uite ce fluture frumos! uite câte alte lucruri bune sunt în jurul meu, pe care ei nu mi le pot lua!…

Mi-aș dori ca acest mecanism de apărare să reziste în timp, de-a lungul vieții. Cu siguranță el se transformă ulterior în artă, cum de altfel și avem acest exemplu concret; acesta cred că e cel mai frumos lucru pe care l-am citit vreodată, cel mai frumos adevăr. E ca și cum m-aș fi întors în copilărie și aș fi trăit-o încă o dată cu eu cea de atunci. Așa trebuie să se fi simțit și Jules, care l-a tot menționat pe Morcoveață până la finalul vieții sale și s-a regăsit mereu în copilul care a fost odată. Mi-aș dori să pot convinge pe toată lumea să citească această carte, care e tristă în sine dar extraordinară privită din această perspectivă: iată cum ne afectează durerea, iată ce devenim dacă avem astfel de experiențe.

Lăsați-l pe Morcoveață să vă amintească faptul că cel puțin odată v-ați simțit exact ca el. Neînțeleși. Dați la o parte. Copii.

Mentiuni generale

As vrea sa atrag atentia asupra unui lucru legat de acest blog. Am publicat in jur de 500 de articole de-a lungul timpului insa mi se pare ca merita mentionat faptul ca nu toate parerile si argumentele formulate in materiale mai sunt neaparat valabile in prezent. Desi poate se intelege de la sine, pentru partea de cititori intelectuali ai blogului, tin totusi sa mentionez ca as prefera sa revin asupra vechiilor subiecte decat sa fiu nevoita sa explic prin comentarii, la articole de acum un an poate, daca mai sunt sau nu de aceeasi parere. V-as ruga sa tineti cont de data articolelor si recenziilor, caci opiniile tuturor se pot modifica in timp si nu este in regula sa criticam sau judecam astfel, fara a avea confirmari din prezent. 

Ma repet, eu incerc pe cat posibil sa “rescriu” oarecum articolele vechi, pentru a imi exprima din nou parerea despre anumite subiecte, dintr-o alta perspectiva, dar rog si cititorii acestui blog sa se uite mai intai la data articolelor si abia apoi la continutul acestora. As vrea totusi sa fac niste mentiuni generale, despre situatia curenta in care ma aflu ca si cititor, iar discutiile pot pleca pe viitor de aici:

– intr-adevar, genul YA/Fantasy nu este preferatul meu si l-am criticat dur de-a lungul timpului, dar asta nu inseamna ca nu exista carti sau serii care sa imi fi placut in ciuda genului lor (doar ca sunt foarte putine si nu le pun in categoria cartilor “serioase”)

– deseori citesc carti cu simplul scop de a ma relaxa; s-ar putea sa le laud uneori, dar niciodata la nivelul celor pe care le citesc cautand ceva care sa imi schimbe perspectiva asupra vietii; pe scurt, daca am o anumita carte la “currently reading” asta nu spune nimic altceva despre ea; recenzia este hotaratoare

– rating-urile cartilor le ofer comparativ, nu de sine statatoare: atunci cand notez o carte, ma gandesc daca e mai buna sau mai slaba in comparatie cu tot ce am citit inainte; am facut astfel de la inceput si mi se pare ca ma ajuta mai mult sa imi observ evolutia in lectura decat daca as nota cartile individual

– genurile mele preferate raman in continuare thrillerele si autobiografiile; dupa acestea, urmeaza ceea ce americanii numesc “contemporary” si “young adult” (fara partea fantasy)

Am simtit nevoia sa fac aceasta postare pentru ca deseori imi sunt adresate astfel de intrebari. Sunt sigura ca poate crea confuzie faptul ca intr-o postare am spus ceva iar apoi m-am razgandit, insa mi se pare ca dispun total de acest drept, ca oricine altcineva. Voi incerca mereu sa imi argumentez parerile cat mai bine dar asta nu inseamna ca dezbaterile ce se formeaza in comentarii trebuie sa aiba un caracter agresiv; contraargumentele trebuie argumentate la randul lor. Atat am avut de spus, sper ca am creat ceva lumina. 

Adio, Africa – recenzie

Am avut placerea de a citi această carte primita de la editura All, unde o puteti cumpara la pret redus aici.

Cartea vine ca o continuare la povestea lui Corinne Hoffman, după publicarea “Îndrăgostită de un masai”. Prima carte m-a lăsat cu o stare de șoc absolut, care m-a făcut să mă gândesc constant la felurile complet diferite în care trăiesc alți oameni și cum ar fi dacă viața mea s-ar schimba brusc, peste noapte, în numele unei mari iubiri.

Corinne revine cu explicațiile cerute de către cititori și povestește cum și-a refăcut ea viața după ce a fugit de soțul ei din Kenya, Lketinga, împreună cu fetița ei, Napirai. Pentru mine, femeia aceasta rămâne o mare sursă de inspirație – de altfel, și cărțile ei au ajuns best-sellere în Elveția și Germania, ceea ce înseamnă că nu sunt singura în această situație. Deși i-a luat mult timp să se obișnuiască din nou cu un stil de viață modern, Corinne și-a regăsit forța interioară și a încercat să reintre pe piața muncii ca și agent de vânzări, jobul său inițial, înainte de a-și deschide un magazin cu rochii de mirese. Totul decurge în mod normal, Corinne având parte de foarte mult noroc în această perioadă (divorțează legal de soțul ei, primește actele de ședere în Elveția, reușește să se mute singură într-o locuință nouă), până când, încurajată de mai mulți prieteni, se hotărăște să scrie despre toate lucrurile trăite în Kenya, lucru din care rezultă cartea sa de debut. De aici încolo, viața femeii se schimbă complet și cunoaște succesul la nivel internațional, fiind nevoită să devină scriitoare full-time. Mi-a plăcut enorm că această carte s-a terminat tot ca un fel de jurnal de călătorie, și anume, cu drumeția făcută de Corinne până pe vârful muntelui Kilimanjaro.

Corinne este o femeie puternică atât fizic cât și mental, pasionată de călătorii, plină de optimism și sensibilitate. Deși ea se gândește constant la viața pe care a lăsat-o în urmă în Kenya, reușește să își găsească un nou partener de viață, alături de care are acum o familie. Drumul vieții ei a fost atât unul anevoios cât și plin de aventură, genul de viață pe care unele femei nu au curajul să o urmeze. Corinne este însă de apreciat pentru felul în care își urmează mereu inima iar rezultatele sunt pe măsură; niciodată nu face lucrurile pe jumătate, dă tot ce are mai bun din ea, în timp ce se ocupă și de educația fiicei sale și este acolo lângă prietenii ei atunci când aceștia au nevoie. Îmi place că deși cărțile scrise de ea sunt autobiografii, Corinne povestește mereu cu drag despre alți oameni din viața ei, fără a fi egocentristă în vreun fel; autoarea pur și simplu ne explică procesul de gândire prin care trece și de ce a ajuns să treacă prin anumite situații care au format-o. Mi se pare ridicol să fie acuzată de lipsă de sinceritate sau narcisism, cum am văzut în anumite recenzii. Eu mă bucur foarte mult că am descoperit aceste cărți, care mi-au dat multe teme de gândire în privința viitorului meu. Recomand cu drag orice carte din colecția “cărți adevărate”; sunt absolut convinsă că în fiecare există o lecție de viață importantă, ce ne poate forma la rândul nostru, întocmai cum i-a format și pe autori. Aștept cu nerăbdare să aflu continuarea poveștii de viață a lui Corinne.

Adio, Africa – recenzie

Am primit această carte drept sponsorizare de la editura All; recenzia nu a fost însă influențată de acest lucru.

Cartea vine ca o continuare la povestea lui Corinne Hoffman, după publicarea “Îndrăgostită de un masai”. Prima carte m-a lăsat cu o stare de șoc absolut, care m-a făcut să mă gândesc constant la felurile complet diferite în care trăiesc alți oameni și cum ar fi dacă viața mea s-ar schimba brusc, peste noapte, în numele unei mari iubiri.

Corinne revine cu explicațiile cerute de către cititori și povestește cum și-a refăcut ea viața după ce a fugit de soțul ei din Kenya, Lketinga, împreună cu fetița ei, Napirai. Pentru mine, femeia aceasta rămâne o mare sursă de inspirație – de altfel, și cărțile ei au ajuns best-sellere în Elveția și Germania, ceea ce înseamnă că nu sunt singura în această situație. Deși i-a luat mult timp să se obișnuiască din nou cu un stil de viață modern, Corinne și-a regăsit forța interioară și a încercat să reintre pe piața muncii ca și agent de vânzări, jobul său inițial, înainte de a-și deschide un magazin cu rochii de mirese. Totul decurge în mod normal, Corinne având parte de foarte mult noroc în această perioadă (divorțează legal de soțul ei, primește actele de ședere în Elveția, reușește să se mute singură într-o locuință nouă), până când, încurajată de mai mulți prieteni, se hotărăște să scrie despre toate lucrurile trăite în Kenya, lucru din care rezultă cartea sa de debut. De aici încolo, viața femeii se schimbă complet și cunoaște succesul la nivel internațional, fiind nevoită să devină scriitoare full-time. Mi-a plăcut enorm că această carte s-a terminat tot ca un fel de jurnal de călătorie, și anume, cu drumeția făcută de Corinne până pe vârful muntelui Kilimanjaro.

Corinne este o femeie puternică atât fizic cât și mental, pasionată de călătorii, plină de optimism și sensibilitate. Deși ea se gândește constant la viața pe care a lăsat-o în urmă în Kenya, reușește să își găsească un nou partener de viață, alături de care are acum o familie. Drumul vieții ei a fost atât unul anevoios cât și plin de aventură, genul de viață pe care unele femei nu au curajul să o urmeze. Corinne este însă de apreciat pentru felul în care își urmează mereu inima iar rezultatele sunt pe măsură; niciodată nu face lucrurile pe jumătate, dă tot ce are mai bun din ea, în timp ce se ocupă și de educația fiicei sale și este acolo lângă prietenii ei atunci când aceștia au nevoie. Îmi place că deși cărțile scrise de ea sunt autobiografii, Corinne povestește mereu cu drag despre alți oameni din viața ei, fără a fi egocentristă în vreun fel; autoarea pur și simplu ne explică procesul de gândire prin care trece și de ce a ajuns să treacă prin anumite situații care au format-o. Mi se pare ridicol să fie acuzată de lipsă de sinceritate sau narcisism, cum am văzut în anumite recenzii. Eu mă bucur foarte mult că am descoperit aceste cărți, care mi-au dat multe teme de gândire în privința viitorului meu. Recomand cu drag orice carte din colecția “cărți adevărate”; sunt absolut convinsă că în fiecare există o lecție de viață importantă, ce ne poate forma la rândul nostru, întocmai cum i-a format și pe autori. Aștept cu nerăbdare să aflu continuarea poveștii de viață a lui Corinne.

Harry Potter VS. Academia Vampirilor: de ce prefer a doua serie

Dacă de curând am scris un articol pe tema seriei Harry Potter și motivele pentru care mie una nu mi-a plăcut, vreau să risc să-mi enervez cititorii și cu un articol comparativ între seria lui J.K. Rowling și Academia Vampirilor de Richelle Mead, care pentru mine ar aceeași valoare emoțională precum adevărații împătimiți Hogwarts.

În primul rând, deși cititul a fost pasiunea mea de când am învățat să citesc, au existat pauze chiar și de câțiva ani, atunci când eram mică, între cărțile pe care le citeam. Academia Vampirilor a rezolvat această problemă a mea în 2010 și de atunci nu a trecut lună fără să citesc măcar o carte. Pentru a mă putea ocupa corect de comparație, va trebui să vă mai spun niște lucruri (chiar dacă am mai atins subiectul de multe ori înainte) despre cea de-a doua serie, din moment ce despre Harry Potter găsiți tot ce trebuie aici. Vreau doar să mai menționez că opinia mea este strict subiectivă, deși voi încerca să o argumentez cât mai detaliat, și nu există nimic pe lume care să mă facă să-mi placă Harry Potter mai mult mult decât Academia Vampirilor, atât.

Academia Vampirilor o are ca protagonistă pe Rose Hathaway, care se luptă în toate cele șase cărți pentru a o salva pe prietena ei, Lisa, vânată pentru faptul că este o prințesă moroi, cât și pentru iubirea ei (aici apare triunghiul amoros din orice serie YA/Fantasy) pentru Adrian și Dimitri. Richelle a creat astfel o lume evident vampirească, cu denumiri gen moroi, dhampir, strigoi, etc. Sub-ploturile sunt multe, astfel încât seria a primit și un spin-off intitulat Bloodlines, format din alte șase cărți pe care nu le-am citit. Fără să mă axez prea mult pe povestit, vreau să trec direct la părțile care pentru mine fac această serie de n ori mai bună decât Harry Potter.

Avem așadar de a face cu două serii în aproximativ același gen, una mai young adult decât cealaltă – Academia Vampirilor, bineînțeles. Dacă la Harry Potter m-am plâns că s-a atins foarte superficial subiectul de dragoste, în Academia Vampirilor am avut parte din plin de astfel de scene, lungi paragrafe explicative, tot felul de răsturnări de situație, fără ca acesta să fie subiectul principal al seriei. Încă din copilăria mea, m-au impresionat mai degrabă lucrările (cărțile, desenele animate) în care există o prietenie puternică între personaje, decât o poveste de dragoste supranaturală sau ceva de genul. Avem din plin parte și de așa ceva în AV, legătura dintre Rose și Lisa fiind indestructibilă până la capăt. La Harry Potter se încurcă într-un final borcanele: Ron și Hermione se cuplează, există chiar o scenă în film care ne sugerează o posibilă legătură și între Harry și Hermione, deci toată esența dispare. Aș fi avut aceeași părere dacă în AV ar fi existat vreo scenă de sex între cele două prietene, dar nu s-a întâmplat așa ceva.

De asemenea, ca o basic white girl care sunt, romantismul bine scris este lucrul meu preferat din întreaga lume și chiar și acum mai am fiori când mă gândesc la scenele dintre Adrian și Rose, pe care, din păcate (spoiler alert!), nu l-a ales într-un final, deși nu pot să spun că Dimitri ar fi mai prejos. Nici nu am ce comenta la Harry Potter pe această temă pentru că romantismul este zero acolo din punctul meu de vedere iar crush-urile lor copilărești (Luna și Harry, tipa obsedată de Ron, etc.) par dintr-un cu totul alt tablou.

Ajungem și la teme mai profunde, precum stilul de scriere al autoarelor, una americancă iar cealaltă englezoaică. Am citit ambele serii în limba română, însă pot spune cu mâna pe inimă că Mead e clar superioară iar faptul că în clasa a șasea/șaptea citeam vreo 200 de pagini pe noapte, însetată să aflu ce se mai petrece în Academie, spune totul. Harry Potter m-a plictisit până la lacrimi, nu neapărat din cauza acțiunii în sine, după cum am mai spus.

Am fost atacată la un moment dat cu argumentul “tu ai citit Harry Potter prea târziu”… Spun doar că voi reciti Academia Vampirilor în curând, de data aceasta în limba originală, însă sunt 100% sigură că îmi voi păstra opinia. Am mai avut experiențe de genul, când am recitit o carte peste zece ani și mi s-a părut și mai extraordinară. Nu cred că perioada de timp are vreo legătură.

Referitor la construcția personajelor, nu are rost să mai spun cât de mult m-am putut raporta la ele și le-am înțeles intențiile, cât de fresh mi s-a părut fiecare volum nou, cât de implicată eram în poveste și îmi doream ca acțiunea să decurgă într-un anumit fel. Trebuie să menționez că am văzut și filmul făcut pentru prima carte și nu mi s-a părut chiar așa de jalnic; a respectat acțiunea, cast-ul a fost problema din punctul meu de vedere. Dacă mizau pe un aspect mai underground, ca să-i zic așa, sigur ar fi avut mai mult succes. Realismul nu strică niciodată, nici când vine vorba de vampiri și astfel de lucruri.

Academia Vampirilor a avut o foarte mare parte din lucrurile pe care încă la caut eu la o carte: dramă, violență, tragedie, dialoguri bune, personaje puternice, poveste intrigantă și originală, acel strop de darkness&mystery, realism… lista poate continua la infinit (nu chiar). Este Academia Vampirilor ceva ușurel de citit, mai pentru adolescenți, nimic care să-ți schimbe viața, să muște din tine? Da. Însă comparativ cu Harry Potter, emoțiile pe care le-am simțit în timpul lecturii au existat cu adevărat și după atâția ani, încă-mi amintesc numele personajelor și multe din momentele cheie ale poveștii. Asta spune ceva, din moment ce eu sunt genul de cititor fără o memorie prea bună. Comparativ și cu alte serii YA/Fantasy, AV mi s-a părut chiar profundă, situațiile au fost exploatate până la capăt iar excursia lui Rose în Rusia împreună cu Dimitri chiar că-mi trezește pofta să pun chiar acum mâna pe cărți, dat fiind pasiunea mea recentă pentru această țară și cultura ei.

Cele două serii se aseamănă la capitolul de luptă fizică, la tematica academie vs. școală de magie, fiecare fiind foarte diferită de școlile obișnuite. Ce nu găsim în AV însă este ideea de eroină indestructibilă, când știm dinainte că orice s-ar întâmpla, finalul va fi fericit. Spre deosebire de Harry, slăbiciunile lui Rose sunt mult mai bine evidențiate încă de la început și ne îndoim de multe ori de reușita ei pe parcursul acțiunii. Plus că scopul nu e chiar salvarea lumii, ceea ce o face să pară mai umană, mai pe înțelesul nostru. Magicienii de la Hogwarts însă pun o barieră foarte clară între ei și restul oamenilor, pe când Mead a știut exact cât de mult să limiteze cele două lumi. Ca și adolescenți, personajele din AV au purtări mult mai apropiate de ce știm noi, Rowling s-a autocenzurat foarte mult iar eu detest acest lucru în orice carte. Nu se mai pune problema de middlegrade când protagoniștii au depășit vârsta de școală  generală… a fost vreodată menționat cuvântul “sex” sau “iarbă” în HP? Nu prea cred. Îmi place de asemenea și faptul că în AV nu există un antagonist anume, echivalentul lui Voldemort, ceea ce din nou, face lumea creată puțin mai credibilă.

Pe foarte scurt, cred că AV are tot ce a lipsit din HP și chiar în plus.

Recomand seria cu multă căldură și abia aștept să o recitesc în viitorul foarte apropiat, pentru a putea reveni cu idei fresh despre serie și probabil să ajung să citesc și Bloodlines. Părerea mea rămâne în continuare faptul că HP este mai degrabă pentru cei care citesc să scape din lumea înconjurătoare complet, mai degrabă decât să pătrundă mai adânc în ceva asemănător cu realitatea contemporană. E o chestiune de gust, nimic personal. Suntem liberi să vedem ce vrem noi în lectură, categoric există genuri pentru fiecare.

“Acea dezamăgire”

Nu am mai scris de foarte mult timp ceva așa că m-am gândit să postez aici acest scurt eseu despre iubire.

Acea dezamăgire…

De dimineață m-am trezit iluminată. Nimic nu contează cu adevărat, nimic nu trebuie să rimeze, totul e un întreg: cu sau fără tine. Ziceam deci, despre acea dezamăgire. Când îi privești cu drag, cu patos, și realizezi că sunt doar niște furnici de care ți-e milă, pentru că viețile lor vor fi scurte și lipsite de ceva grandios. Dar ei nu știu că sunt furnici și uneori ești și tu confuz. Ce-i drept, când ești lângă ei, lumea se vede și ea mică. Și apoi te ridici în picioare și parcă tot ai fi vrut să rămâi jos. Dar nu poți, nu ești.

Cum scapi de drag?

Te gândești că sunt dulci și buni de mâncat, nu mai sunt furnici, acum sunt pufarine. Te gândești deci că îți poți permite o sută de macarons pe zi și totuși, uneori pufarinele sunt mai dulci. Firea umană… De ce uneori trebuie să ne coborâm… de ce uneori ne place și tânjim să fim și noi așa, furnici mâncătoare de pufarine, zi de zi de zi…

Există o atracție și în asta, o dependență. E o distracție, poate chiar inspira. Dar atunci când faci totul doar pentru a-l pune într-o poveste, exact ca viața umană a lui Iisus Hristos… cu el e aceeași problemă. A venit cu un scop printre cei mult mai mici ca el. Le-a schimbat viețile, i-a tulburat pentru totdeauna. Le-a pus o mână pe creștet și s-a rugat pentru ei, așa cum și noi am făcut  cu oamenii care ne-au dezamăgit prin puerilitatea lor. Și apoi el a urcat la cer cum noi urcăm sau chiar revenim în lumea noastră spirituală, unde suntem noi împotriva lor… de fapt, noi pentru ei. Noi știm deja cum stau lucrurile, dar mi se pare atât de greu să îi faci să înțeleagă. Și într-un fel, ne sacrificăm și noi în numele unei lumi mai bune, rupem bucăți din noi și le oferim sângele și corpul nostru astfel.

Și ei ce fac?

Deschid bine ochii, se minunează, după care îi închid la loc, ca și când nu s-ar fi schimbat nimic. Și pe noi ne doare, fiindcă am muncit. Pe ei nu-i doare nimic, doar dacă ar înțelege la ce se uită i-ar durea. Ar simți durerea lumii toată pogorâtă peste ei și ar fi deja îngropați în lacrimi, cerând iertare tuturor și nimănui. Pe brânci, ca și noi, deseori. Dar ei nu fac asta… rămân furnici… mereu au impresia că trebuie să facă ceva, că acesta e rolul lor, să aibă o destinație de la care să se întoarcă acasă, mereu și mereu. Ceea ce pe noi ne dezgustă și ne îndepărtează.

Dar noi trăim din artă, amintiri… Noi ne hrănim cu toate sufletele pe care le-am atins vreodată, printre care și ale lor. De aici apare dorul. De aici apare frustrarea că acei oameni nu vor fi niciodată mai mult decât i-am simțit noi că sunt. Și e și asta o durere. Poate chiar n-am schimbat nimic. Iar în formele noastre reale, nici nu ne văd. Așa că rămâne doar să ne iubim între noi, dar asta e mult mai greu decât pare. Ne vom înnebuni reciproc și vom muri cu celălalt la gât. Vom crea universuri noi și apoi ne vom plictisi de ele și vom face altele, diferite. Ne știm metehnele. Zâmbim și o luăm de la capăt. Tocmai de asta, fiindcă știm unde am ajunge unul cu altul. Dar cu ei, niciodată…

De asta ni-i dorim.

Sunt misterele noastre, cei ce ne fac să ne simțim vii tocmai când începuserăm să ne simțim monotoni în superioritatea noastră. Ei sunt cei care spun “lumea e și altfel; și proastă, și fără sens, și rea”. Răi suntem și noi, dar în principal cu noi înșine. E un fel de autodistrugere. Vocile din capul nostru ne spun să o facem și așa sfârșim să scriem despre iubirile noastre puerile, cu furnici mâncătoare de pufarine. Iar am rimat, dar așa e oricare poveste cu ei. Rotundă, de la un cap la altul. Dar pe noi ne schimbă, fie și numai prin a ne întrista. E un întreg proces, exact ca romanul Ion. Sunt atâtea de spus și niciuna nu-și are rostul.

Acea dezamăgire…

Ni se întâmplă iar și iar pentru că suntem teribiliști. Vrem să simțim totul în cea mai pură formă, pe când dacă ne-am rezuma la cei ca noi, am simți doar o fericire beată și continuă… Noi vrem frustrare, nervi, răzbunare. Vrem să dăm cu pumnul în perete. De aceea ne îndrăgostim uneori de furnici. Ne fac să râdem și să plângem în același timp și mereu știm cum se va termina povestea. Pe noi ne ajută, ne inspiră. Ei doar deschid ochii, se minunează, după care îi închid la loc.