Cristina Boncea's Blog, page 61

Turn Offs #2

Dacă de curând am identificat un alt element care îmi face deosebită plăcere la o carte, am găsit oportunitatea perfectă pentru a continua și lista cu lucruri absolut neplăcute și nedorite de mine atunci când citesc.

[image error]

Pe unul dintre ele l-am reperat urmărind serialul A series of unfortunate events de curând și anume, HIPNOZA. A devenit deja mult prea clișeic ca acest pretext să fie utilizat de fiecare dată când un personaj se poartă ciudat iar aparent, faptul că a fost hipnotizat este singura explicație găsită de autor. De fapt, ce mă deranjează cu adevărat este faptul că hipnoza este utilizată ca o tehnică de manipulare într-un mod mult prea pueril, fără să se țină cont de faptul că în viața reala trebuie să existe o anumită compatibilitate între specialist și pacient, că nu oricine poate face acest lucru. Având în vedere că una dintre cărțile mele pentru copii preferate este chiar „Incredibila carte despre hipnotism a lui Molly Moon„, aș vrea să menționez că până și Georgia Byng, al cărui public țintă nu intră nici măcar în categoria persoanelor de peste 14 ani, a reușit să se folosească de această tehnică într-un mod realist. Mi se pare ridicol ca un personaj să se transforme 100% datorită hipnozei, realizată de la distanță, de către antagoniști prost construiți, fără a menționa nici măcar o parte din pregătirile necesare unui astfel de proces.

De fiecare dată când un personaj e sincer surprins de comportamentul altuia (adică nu se preface doar surprins), de obicei cineva foarte apropiat, și pune o întrebare de genul: „Ce ai pățit, de ce te porți așa?” mă aștept ca răspunsul să fie faptul că a fost hipnotizat.

Un al doilea mare element enervant despre care vreau să vorbesc în această postare este motivul GEMENILOR. Nu cred că am înghițit niciodată acest clișeu, folosit drept scuză de fiecare dată când autorul unui roman polițist nu-și mai poate explica propriile decizii literare (sau mai rău, a pornit din start de la premisa asta). Mi se pare că deja cu toții ne așteptăm ca antagonistul să aibă un frate geamăn care să fi comis fapta în locul său și așa toate detaliile se potrivesc în final (prea mult Scooby Doo aici). Poate o fi fost o idee genială primele două sau trei dăți când a fost utilizat, însă mi se pare pur și simplu de prost gust în zilele noastre să ți se pară la îndemână să inventezi un geamăn. De fapt, orice pare prea la îndemână într-o poveste este un clișeu, nu-i așa?

Atunci când te trezești cu o grămadă de indicii pe la finalul cărții și nu mai știi ce să faci cu ele pentru că toți suspecții au fost deja eliminați, ori autorul vine cu un răspuns genial care te dă pe spate ori, ghici ce, X avea un geamăn (ahem, Micuțele Mincinoase – mi-a plăcut mult schimbarea făcută în serial).

Așadar, am mai găsit două clișee absolut îngrozitoare, care pot ruina orice carte pentru mine. Voi ce pet peeves aveți când vine vorba de cărți?

7 cărți greu de parcurs

Aceasta este o postare strict subiectivă. Am ales șapte dintre cele mai proeminente cărți citite de mine din această categorie.

Ce poate face o carte să fie greu de citit?

Începând de la aspectul fizic – textul prea mic, înghesuit -, care ne poate afecta atunci când citim o carte, alți factori mai pot fi de asemenea și sensul profund al textului, ce necesită un nivel de concentrare mai mare decât de obicei cât și dimensiunea în sine a volumului, întinderea narațiunii. Un motiv poate fi și monotonia întâmplărilor sau explicațiilor, în cazul cărților non-fictive. 

Cărțile din imaginile de mai sus au fost parcurse de mine într-o perioadă mai mare de timp, cu un consum de energie mai mare decât am investit în alte cărți. Cronica păsării-arc este una dintre cărțile citite recent de mine și mi-a luat aproximativ o lună să parcurg cele 680 de pagini, împărțite în trei lucrări scrise în perioade de timp diferite. Atât formatul textului cât și lungimea propriu-zisă și complexitatea narațiunii m-au solicitat mult mai tare decât celelalte cărți citite de la Haruki Murakami.

 Miasma de Flavius Ardelean este iarăși o carte destul de voluminoasă, având 420 de pagini. În acest caz, formatul textului nu a reprezentat o problemă – nu am întâmpinat niciodată probleme cu fontul ales de Herg Benet pentru cărți; am terminat de citit volumul în aproximativ trei săptămâni datorită stilului migălos al lui Flavius, ce necesită o doză mai mare de concentrare datorită narațiunii inteligente, demne de un roman plin de mister precum acesta.

Horns de Joe Hill mi-a luat o lună ce a părut ca o eternitate, datorită detaliilor inutile, din punctul meu de vedere. Acest roman se încadrează în ultima mențiune de mai sus; poate și datorită faptului că știam deja cursul acțiunii bazat pe film, l-am găsit cu totul plictisitor și dezamăgitor până la final. Poate și limba engleză a jucat un rol în cele 450 de pagini mai degrabă chinuitoare, deși limba originală ar trebui tot timpul să avantajeze o lucrare, nu invers.

Ajungem așa la Dracula, cu cele 380 de pagini pe care le avea ediția mea Signet Classics. Textul a părut dublu ca acțiune, datorită faptului că textul era incredibil de mic și deranjant privirii. De asemenea, lucru care mi-a mai fost confirmat de încă o persoană, engleza veche folosită în această carte scrisă în 1879 este incomprehensibilă pe alocuri, chiar și pentru un nativ, cred eu. În orice caz, după terminarea lecturii, am rămas cu un gust la fel de amar.

Cenușă și pulbere de Yrsa Sigurdardottir este cea de-a doua sa carte publicată la editura Trei. Are aproximativ 520 de pagini și este un roman polițist pe care l-am citit într-o lună. Cu precădere acest gen de romane, care presupune dezlegarea anumitor mistere, cere mai mult timp și dedicare pentru a putea ține pasul cu toate indiciile descoperite de către protagonist. Aceasta ar fi singura explicație pentru care mi-a luat ceva mai mult timp să termin acest roman, foarte bun după părerea mea.

Alias Grace de Margaret Atwood, cu cele 670 de pagini, mi-a răpit o altă lună de lectură asiduă, însă pot spune că a meritat cu siguranță. Nu-mi pot găsi nicio scuză, înafară de faptul că a fost ușor plictisitoare pe alocuri, datorită faptului că avem de-a face cu amintirile din copilărie ale protagonistei și desfășurarea întregii sale existențe într-un mod foarte detaliat, pentru a explica situația sa din timpul povestirii.

A spune cam același lucru de regretatul Umberto Eco a fost o adevărată provocare pentru mine. Are doar 395 de pagini, însă e totuși o carte non-fictivă, ce automat presupune un alt mod de a citi decât romanele. Primele părți m-au fascinat complet, însă ca orice alt mic ghid sau manual plin de sfaturi, nu poți fi interesat de toate domeniile abordate. Acesta ar fi singurul lucru care m-a făcut să termin cartea într-o lună.

Din câte vedeți, nicio carte sub 350 de pagini nu a reușit să îmi creeze acest gen de probleme. Cel puțin nu până acum… sau poate că nu mi-a venit în minte. S-ar putea să mai continui această listă pe parcurs ce îmi crește lista de lecturi sau îmi amintesc de cele mai vechi. Cel mai important lucru pe care l-am învățat este însă că ambiția poate rezolva oricând această situație creată de o carte și că în general, cărțile mai groase chiar merită să le dedici timpul tău. Pentru mine a petrece mai mult de o săptămână cu o singură lectură este deja un motiv de învinovățire și începe o luptă cu mine însămi pe care mereu o câștig, într-un fel sau altul. Vouă ce cărți v-au produs astfel de dificultăți?

Cronica păsării-arc, recenzie

[image error]

Carte primită drept sponsorizare de la Târgul Cărții.

INTRODUCERE

Probabil că același sentiment îl încearcă și cei care termină de citit unul dintre romanele lui Dostoievski: având în vedere că mi-a luat aproximativ o lună să închei lectura, sentimentul cu care am rămas este acela de nedumerire cu privire la necesitatea prezentării atâtor detalii lipsite de legătură cu firul narativ principal. Murakami a mixat în cele trei volume ale Cronicii, după cum bine este descris și pe coperta din spate, cam toate tehnicile literare cunoscute, ducându-ne în direcții foarte diferite și ajungând de fapt la o singură destinație. Pot spune pe de o parte că sunt dezamăgită de deznodământ, dar pe de altă parte, ar fi fost imposibil să lege toate firele narative secundare într-un mod mai potrivit.

ACȚIUNE

Motto-ul pe care se bazează acest roman este, se pare, o frază ce apare repetată de câteva ori pe parcursul său: „faptele s-ar putea să nu fie reale, la fel de bine cum adevărul nu trebuie neapărat să se bazeze pe fapte„. De aici, se construiește aventura văzută din perspectiva lui Toru Okada, un bărbat în vârstă de treizeci și ceva de ani, căruia îi dispar pe rând mai întâi pisica, apoi nevasta. Pe cât de ridicol poate suna această situație, vă asigur că lucruri mult mai incredibile i se întâmplă acestui japonez pe parcursul celor aproximativ 700 de pagini. Are contacte cu diferite persoane, își pierde eul, caută soluții pentru a face bani din moment ce e șomer. Care era varianta de mijloc?! Chiar aici voiam să ajung: În Cronica Păsării-Arc avem de fapt parte de diferite personaje care se luptă cu eurile lor interioare și tot ce urmează rezultă de aici. Firul narativ nu este unul propriu-zis, înafara faptului că Toru încearcă să își recupereze atât pisica, cât și soția, și trece prin încercări grele până a rezolva aceste mistere. Citiți pentru a afla cum reușește să facă acest lucru!

PERSONAJE

Dacă Toru Okada este protagonistul, antagonistul îl regăsim sub forma cumnatului său, politicianul de renume Noboru Wataya. Acesta din urmă îi creează lui Toru o stare de ură profundă prin aroganța sa și puterea emanată, însă motivul pentru această opoziție dintre cei doi se concretizează pe parcursul întâmplărilor. Noboru este fratele soției sale, Kumiko, și are de asemenea o mare putere de influență asupra ei. Numele său este menționat mult mai des decât participarea sa propriu-zisă la dialog.

Un alt personaj important al romanului este Mai Kasahara, pe care am simpatizat-o cel mai tare. Adolescenta are șaptesprezece ani și este vecină cu Toru, cel puțin la început. Pe cei doi îi leagă misterul casei aflată peste drum de ea, pentru care Toru își dezvoltă o obsesie profundă. Mai ajunge apoi să plece din cartier și să îi scrie diverse scrisori, care sincer au fost partea mea preferată din roman. Mi-ar fi plăcut mai tare să citesc despre viața ei decât despre neliniștile lui Toru, deși are și el gradul său de simpatie. Alte personaje secundare ar mai fi surorile Creta și Malta Kano, angajate inițial de Kumiko pentru a găsi motanul familiei. Cei care întregesc „echipa” de oameni care îl ajută pe Toru în atingerea scopului său sunt Nucșoară și Scorțișoară, mamă și fiu, cu povești de viață foarte interesante.

Cu părere de rău spun că absolut toate poveștile de viață ale celorlalte personaje mi s-au părut mult mai interesante decât cea a protagonistului.

CONCLUZIE

După cum spuneam, aproape fiecare dintre aceste personaje suferă de confruntări interioare, în care eurile lor interioare se despart la propriu unul de celălalt, introducându-ne într-un fel de universuri paralele, care însă au repercursiuni și în lumea reală. Detaliile exagerate despre care vorbeam la început se referă tocmai la poveștile de viață ale personajelor secundare, care, deși au fost fiecare încântătoare în felul său, nu au avut vreun rol aparte în firul narativ principal. S-a insistat foarte tare pe povestirile despre Bătălia de la Nomonhan și războiul dus împotriva rușilor începând cu anul 1945, întrucât un alt personaj secundar a jucat un rol important în desfășurarea întâmplărilor de la Manciukuo, confesându-i-se lui Toru, pentru un anumit motiv. De asemenea, Nucșoară și Scorțișoară au propriile lor povești despre acest război de teritoriu, care iarăși nu au un impact real asupra firului narativ.

Cred că cel mai deranjant lucru a fost tocmai pornirea celorlalte personaje de a-i oferi protagonistului întregile lor istorisiri; pe de altă parte, se creează anumite legături între amintirile lor și prezentul lui Toru, care presupun că vrea doar să demonstreze că oamenii sunt cumva interconectați și toate lucrurile se leagă între ele în final, însă ideea nu e susținută de autor în mod direct. Romanul se bazează foarte mult și pe simboluri (ex.: profețiile, pata mov de pe obraz, „casa spânzuraților”, pasărea-arc), al căror rost de asemenea nu l-am văzut. Întreaga poveste sună mai mult ca un fel de epopee, cum de altfel este și numită de către New York Magazine; acțiunile personajelor au impact și asupra altor personaje, chiar dacă nu se cunosc între ele, iar rezultatul final schimbă întreaga lume, într-un fel. Privit din acest punct de vedere, pot admite că Murakami a reușit să lege detaliile istorice și fantastice foarte bine, creând o poveste de succes însă nesatisfăcătoare pentru gustul meu. Am realizat însă că toate personajele sale, cel puțin din cărțile citite până acum, au în comun luciditatea cu care privesc lucrurile. Mi-a plăcut să trăiesc alături de Toru Okada fiecare zi din viața lui plină de necazuri, însă amestecarea realului cu fantasticul nu m-a lăsat cu aceeași impresie ca celelalte romane ale sale.

Pe scurt, Cronica Păsării-Arc are sens doar din punct de vedere epopeic, nu al unul roman propriu-zis;

frustrarea mea a constat în faptul că nu am reușit pe moment să-mi dau seama de ce elementele realiste ale poveștii nu duc la mijloace de acționare la fel de realiste. Cu siguranță acest lucru face parte din stilul personal al autorului, însă am rămas doar cu un sentiment profund de milă pentru Toru Okada, un personaj care efectiv nu s-a ales cu nimic după toate cele prin care a trecut pentru a-și împlini scopul eroic. Este un roman ce presupune un stil foarte concentrat de a citi, fiindcă suntem întâmpinați de atât de multe fire narative distincte care se tot întretaie unul pe celălalt. Îl recomand deci celor care își doresc să pornească într-o lungă și fascinantă călătorie, nu neapărat în interiorul minții umane, ci mai degrabă al destinului. Categoric este o operă importantă a lui Haruki Murakami, foarte complexă, însă destul de previzibilă. El ne spune mai degrabă că viața urmează un traseu ciclic, iar fiecare zi funcționează pe baza principiului răsucirii unui arc.

O carte despre DESTIN, istorie și pierderi. A, și tente sexuale, ca de obicei.

 [image error]

Turn On la cărți!

Am scris acum ceva vreme un articol asemănător și aș dori să mai adaug un element pe acea listă a lucrurilor care mă atrag instant spre o carte și mă fac să îmi doresc să o citesc. Deși acest element a existat în preferințele mele o lungă perioadă de timp, nu am putut să pun exact punctul pe i și să denumesc ce anume aveau în comun toate poveștile care reușeau să mă obsedeze prin intrigile lor atât de complexe. Iată că astăzi am găsit răspunsul, după ce m-am apucat de curând să urmăresc serialul Dinastia Tudorilor.

VIAȚA LA CURTE

[image error]

Trilogia Furtuni pe Nil este cel mai potrivit exemplu pentru a-mi dovedi setea nebună de dramă, bârfe și crime, toate în același context. E adevărat că nu am reușit să-mi satisfac această poftă foarte mult prin literatură, ci mai mult prin seriale precum Urzeala Tronurilor (dețin primele două volume, plănuiesc să le citesc), însă acum că știu exact ce caut, voi reuși mai ușor să găsesc câteva recomandări potrivite. Povești precum Aladin și Lampa Fermecată îmi vin în minte, care din câte știu face parte din seria O mie și una de nopți de la Erc Press, ce iarăși se află pe lista mea de lecturi de ceva vreme. Cărțile despre viața la curte sunt în general ficțiuni istorice, însă nu m-ar deranja să citesc și o distopie de genul sau orice altă încadrare atâta timp cât îmi oferă elementele căutate: mister, suspans, pasiune. Telenovelele urmează adesea același tip de fir narativ, însă aș prefera să găsesc și un dram de adevăr în poveste, așa că probabil îmi voi mări lista cu lecturi din categoria ficțiunilor istorice. Am această așteptare de la Regina Albă, scrisă de Philippa Gregory, ce se află de ceva vreme în biblioteca mea.

Dacă aveți recomandări de cărți, serii, seriale, etc., le aștept cu drag în comentarii!

Jumătatea pierdută, recenzie

[image error]

Așa arată un final spectaculos!

Abia pot pune în cuvinte încântarea legată de ultimele douăzeci de pagini ale cărții; nici măcar nu mi-aș fi putut imagina ceva atât de perfect.

Aveam de-a face cu o trilogie care m-a impresionat de la bun început prin stilul aparte de scriere și mai ales, prin protagonist, Nathan, un Vrăjitor Semipur. Dacă titlul duce cu Harry Potter, în realitate nu ar putea avea nici cea mai mică legătură cu seria lui J.K. Rowling. Cel mai ieșit din comun lucru la acest personaj, cel puțin pentru o serie de YA/Fantasy, și de asemenea, trăsătura care m-a încântat cel mai tare și m-a făcut să ador trilogia este sexualitatea sa: Nathan e bisexual. Din punctul meu de vedere, – și de asemenea, impresia cu care am rămas după terminarea acestui volum – lucrarea este una ce s-ar încadra foarte bine în genul psihologic și despre război, dacă tema ar fi abordată mai în profunzime și am elimina detaliile legate de magie și superputeri; ar putea fi chiar o capodoperă dacă acțiunea ar fi restrânsă într-un singur volum și s-ar păstra conflictele principale. Ceea ce vreau să spun e că trilogia a pornit de la bun început cu un potențial imens, datorită intrigii, pe care a reușit să-l atingă în mod excepțional în ultimul roman.

ACȚIUNE

Avem un fundal de război între Vrăjitori, cum de fapt a existat de la începutul timpurilor. De data aceasta – sau în continuare -, Soul vrea să preia monopolul întregii lumi vrăjitorești și să-l folosească pe Nathan ca marioneta lui în acest scop. Alianța trebuie să facă ceva împotriva acestui plan iar pilonul lor principal este tocmai Vrăjitorul Semipur care a moștenit Darurile tatălui său, cunoscut drept cel mai puternic Vrăjitor din istorie – Nathan. Intriga se bazează pe conflictul său interior, pe lupta dintre cele două părți ce-l întregesc: Alb și Negru, Bine și Rău.

Tatăl său l-a sfătuit, înainte să moară, să-i omoare la rândul său pe toți, însă e Nathan capabil să trăiască cu așa ceva? De asemenea, imediat urmând acestui plan intervin sentimentele lui Nathan față de Gabriel și Annalise. Ce drumuri vor urma aceste relații ale sale? Va reuși Nathan să pună capăt războiului și să-și găsească propriul echilibru în același timp?

PERSONAJE

Nathan este incredibil, după cum spuneam, și mi-a fost drag de la primele rânduri. Este dur, lucid și evoluează foarte tare pe parcursul trilogiei. Deși la început are șaisprezece ani, e un Vrăjitor Semipur fără Daruri și nu știe ce-i rezervă viitorul, în acest volum final ultima ipostază în care apare este cea de tânăr de douăzeci și doi de ani, aflat într-un moment total diferit al vieții. Pe parcursul romanului are o mulțime de gânduri care se bat cap în cap, se întreabă cine e și cine vrea să fie, cum îi afectează acest lucru pe cei din jur, care vor fi urmările acțiunilor sale. În final, mereu alege să se bazeze pe instinctul său, pe „celălalt eu” al lui. În relațiile cu cei din jur face mereu ceea ce simte, nu încearcă să se ascundă de ei, decât atunci când se ascunde de el însuși și se izolează în propria minte. Este binevoitor dar și foarte hotărât, este o combinație ideală între tare și moale. M-am putut raporta la acest personaj în fiecare moment al acțiunii; toate alegerile lui mi s-au părut perfect justificate și logice, rezultate ale unui raționament corect, chiar dacă uneori egoist. Având în vedere că avem în față atât copilăria, cât și perioada pubertății, putem să ne dăm cu ușurință seama de toate procesele de transformare prin care a trecut Nathan până la maturizare și conștientizarea adevărată a esenței vieții. Această ultimă parte mi-a plăcut enorm în dezvoltarea eului său și consider că toate elementele care-i alcătuiesc personalitatea au fost îmbinate perfect pentru a crea un personaj cât se poate de real și plin de substanță.

CONCLUZIE

  Având în vedere că am făcut cunoscut faptul că nu sunt deloc o fană a cărților fantastice cu protagoniști minori în nenumărate ocazii, pot recomanda această trilogie cu cea mai mare căldură posibilă. După părerea mea, a avut toate elementele specifice genului: acțiune, iubire, magie, exploatate într-un mod cât mai inedit cu putință. Nu a existat niciun moment în care protagonistul să mi se pară stupid sau lipsit de sens iar același lucru îl pot spune și despre intrigă în sine. Romanele au fost pline de suspans, pline de trăiri puternice și mai ales, au urmat un curs firesc al întâmplărilor. Mi-a plăcut abordarea temelor LGBT+ și indirect, a rasismului (asta e doar o prezumție, legat de Vrăjitori Albi și Negri), în orice caz, a discriminărilor sociale și combaterea lor.

Nu a fost o trilogie în care un adolescent salvează lumea. A fost o incursiune cât se poate de captivantă în mintea unui băiat pus în fața multor decizii mari și greu de luat.

Pentru mine, trilogia Half Life a avut toate elementele pe care eu le caut în general într-o carte, și consider că volumul final este clar cel mai bun dintre cele trei. Nu există monotonie în aceste cărți iar rezultatele acțiunilor sunt greu de anticipat. Atinge câteva teme filosofice și spirituale, pacifiste, în acest ultim roman, ceea ce clar mi s-a părut ceva complet ieșit din comun pentru genul acesta de serie. Limbajul este unul firesc, ușor de înțeles, destul de agresiv pe alocuri, dar tema mi s-a părut una cu adevărat specială și demnă de luat în seamă, în pofida publicului general căruia îi sunt adresate cărțle. Jumătatea Pierdută este o carte despre regăsirea sinelui; despre cicatrici, pierderi și durere, despre cum să lăsăm lucrurile în urmă și să ne continuăm viața după ce am avut parte de un trecut tragic. Nathan însumează toate aceste lucruri iar Sally Green a știut exact cum să pună sare pe rană pentru a-l face să evolueze… exact ceea ce se și întâmplă cu noi și destinele noastre.

[image error]

 

Concurs Antidotul pe Goodreads!

Goodreads Book Giveaway


Antidotul
by Cristina Boncea

Giveaway ends February 02, 2017.

See the giveaway details

at Goodreads.

Enter Giveaway

 

Fata de la nord de ziuă, recenzie

[image error]

Cartea pare la început o viziune ironică asupra emisiunii Bravo, ai stil! și de asemenea, printre primele mele gânduri s-a numărat și faptul că am avut și eu o idee asemănătoare cândva, legată de un colegiu de modă care să le spele pe eleve pe creier și când ies de acolo să nu mai știe de ele. Nimic mai greșit. Deși de la primele rânduri mi-am dat seama că o să-mi placă foarte mult cartea, chiar mai mult decât romanul de debut al lui Alex, capitolul final m-a dus într-o direcție complet opusă de ce credeam eu că se va întâmpla. Un lucru a rămas cert de la început până la final: Fata de la nord de ziuă este o poveste de dragoste.

ACȚIUNE

Acțiunea se desfășoară pe două planuri: Norvegia și Franța. Între acestea două există doar o legătură de natură spirituală, despre care însă aflăm abia la final. Descrierea de pe spate ne face deja cunoștință cu protagonistul romanului, Gerard, care este pe punctul de a se sinucide datorită pierderii soției sale. El este salvat de una dintre elevele Colegiului Angello, ajungând să locuiască în incinta acestei clădiri și încercând să o regăsească pe Fată. Deși în prima jumătate a romanului nu-i aflăm numele salvatoarei, ne este destăinuit stilul de viață al fetelor ce sunt pregătite pentru a ajunge fotomodele de succes pe plan inițial care include Cúrele, Coșmarurile și Studioul. Fata este puțin mai diferită de celelalte colege ale ei și de aceea a putut ieși din Colegiul pentru a-l salva pe Străin.

Momentul când Gerard încearcă să părăsească de asemenea perimetrul Colegiului corespunde mai mult sau mai puțin cu schimbarea planului acțiunii: ajungem în Parisul anului 1931. În acest cadru întunecat și plin de sărăcie o avem în prim-plan pe Mome, o fată care se folosește de empatia ei ieșită din comun pentru a câștiga bani, cu scopul de a îngriji un copil de la orfelinat. Un alt Gerard ne este prezentat sub forma unui artist neînțeles, care mai are nevoie de un chip pentru a completa tabloul său cu patruzeci de fețe, inspirat dintr-un album de fotografii.

În final, cele două planuri se îmbină și avem parte de o revelație spectaculoasă. Care să fie legătura dintre Fată, Mome și cei doi Gerarzi? Ce este de fapt acest Colegiu? Citiți pentru a afla!

STIL

Pe tot parcursul romanului m-am gândit la felul în care Alex a așezat cuvintele în propoziție sau chiar la cuvintele alese în sine, care din punctul meu de vedere nu ar fi chiar primele venite în minte în contextele date. Așadar, mi se pare că una dintre cele mai importante trăsături care-i marchează originalitatea stilului este tocmai felul în care a decis să-și spună povestea, înainte de structura romanului sau intrigă în sine.

Fata de la nord de ziuă este la fel de labirintică precum Malad; la acest capitol Alex a rămas constant în referințele lui filosofice subtile și utilizarea unor tehnici repetitive pentru a sublinia ideea principală (cum avem în acest caz buclele). De asemenea, cred că în ambele romane a preferat să păstreze misterul până la final – după tot felul de amănunte pe care eu una n-am știut cum să le folosesc inițial, ultimele câteva pagini au pus totul în perspectivă foarte repede.

Cartea mi s-a părut însă mai cursivă decât prima, dar asta se poate datora și faptului că subiectul m-a captivat mai tare de la bun început. Despre construcția personajelor nu am prea multe de spus pentru că romanul se bazează pe suflete și stări sufletești, nu neapărat pe complexitatea personalităților sau a poveștilor de viață. Mă bucur că a luat această decizie de a ne scuti de detalii inutile.

CONCLUZIE

 Deși, la fel ca Malad, Fata de la nord de ziuă a fost o carte pe care mai degrabă o intuiești decât să o înțelegi, mi se pare că gândurile mele clar au funcționat mult mai înspre direcția dorită de Alex. Finalul este elementul care omogenizează tot restul firului narativ, însă tot a existat o dezamăgire față de mine însămi datorită faptului că nu am putut pune cap la cap detaliile pentru a afla deznodământul. Pentru mine cărțile lui Alex reprezintă în mare măsură un fel de oglinzi în care pot să-mi văd lacunele la scară largă, dar tocmai de aceea pot fi folosite și ca un fel de ghizi în acest sens. Cartea este cât se poate de vie și plină de o gamă largă de stări profunde, însă consider că cel mai mare avantaj al lui Alex ca scriitor este povestea în sine; nu îi pot găsi absolut niciun defect. Tot ce pare în primă fază că nu se leagă poate fi apoi dedus dacă stai să te gândești la întregul roman.

Mă uimește constant faptul că de fiecare dată când citesc o carte scrisă de cineva din grupul oamenilor cu care eu îmi petrec timpul, acest lucru nu are absolut niciun impact asupra părerii mele. Cărțile sunt cărți și le judesc pe toate în aceeași măsură. Nu aș putea spune ce lucruri dezvăluie cărțile despre autor, deși cumva, se potrivesc în imaginea generală pe care mi-o formasem deja. Pe foarte scurt, nu cred că Alex ar putea scrie ceva care să nu-mi placă iar după părerea mea, el e obligatoriu de citit printre contemporani. Cu greu mi-am găsit cuvintele să scriu această recenzie, lucru care mi se întâmplă foarte rar, pentru că Fata de la nord de ziuă este pur și simplu o carte ce trebuie experimentată de fiecare în parte, fără a avea vreo așteptare anume la început. Mie una mi-a făcut plăcere să fiu închisă în aceeași lume cu Fata și Străinul încă din prima jumătate a romanului… Voi decideți dacă ați vrea să fiți în pielea lor și la final.

  [image error]

Cărți cu și despre ROCK

Mi-a fost propus recent să scriu despre cărți ce au intrigi legate de rockeri și muzica rock. Deși nu am o cultură prea vastă în acest domeniu, am reușit să găsesc câteva care se potrivesc cu subiectul.

[image error]

Cea mai evidentă alegere ar fi Rockstar de Cristina Nemerovschi. Deși aproape în toate celelalte cărți ale ei personajele ascultă acest gen de muzică și filosofează puțin în jurul său, Rockstar are o legătură directă în ceea ce privește viața de artist și viziunea sa asupra lumii. Termenul din titlu nu are doar această semnificație propriu-zisă, ci se referă la o vastă grupare de oameni ce au în comun dorința de a-și trăi viețile în mod cât mai intens; protagonistul face de asemenea parte dintr-o trupă și întâlnește diferiți oameni din domeniu, care probabil corespund unor rockstaruri din viața reală. Așadar, cartea oferă diferite perspective asupra acestui gen muzical iar intriga o face imposibil de lăsat jos din mână.

O altă carte ce mi-a venit în minte este Cutia cu fantome de Joe Hill, fiul cunoscutului scriitor de romane horror Stephen King. Protagonistul este de asemenea un muzician de succes în universul romanului iar scenele sunt parcă decorate cu diverse melodii cunoscute ale genului. Stilul său de viață corespunde de asemenea rock’n’rollului iar celelalte personaje cu care interacționează fac cu precădere parte din același domeniu. Cartea duce puțin cu serialul Californication, pe partea de tipologie a protagonistului, însă merge într-o direcție cu totul diferită: cea mai înfricoșătoare carte citită de mine până în prezent.

[image error]

Recunosc că nu am dus această ultimă carte până la bun sfârșit, însă pot să vă garantez că se încadrează cel mai bine în gen dintre cele menționate până acum. Sway, ritmuri demonice de Lazar Zachary vorbește despre înființarea și începuturile bine-cunoscutei trupe The Rolling Stones. Părerea mea a rămas că ar fi vorba de un fel de fan-fiction, care însă se potrivește foarte bine perioadei anilor ’60 din Marea Britanie și bănuiesc că menționează cele mai importante evenimente din viețile celor patru membrii ai trupei. Citiți-o dacă vreți să trăiți această poveste de la bunul ei început și să vă faceți o idee despre cum a ajuns The Rolling Stones să fie o trupă de rock așa de celebră.

Cam acestea ar fi recomandările mele. Simțiți-vă liberi să adăugați mai multe titluri în comentarii.

 

Cum să înveți pentru bacul la română

Am fost întrebată recent cum am reușit eu să învăț pentru examenul de bacalaureat din clasa a XII-a. Deși nu am luat o notă foarte mare (8.55), rezultatul care contează cu adevărat pentru mine constă în lucrurile care mi-au rămas în minte după patru ani de liceu. Aceasta ar fi de fapt o exagerare, dat fiind faptul că am început să mă panichez legat de bac abia de prin semestrul al doilea din anul final și am luat câteva ore de meditații. Eu am terminat un profil uman, filologie mai precis, așa că nu știu cât de util va fi acest mini ghid unei persoane care nu este pasionată de literatură în general, care e la mate-info. Mai menționez și faptul că voi vorbi strict legat de partea de literatură, la gramatică nu vă pot ajuta.

Mulți spun că e obligatoriu să citești toate operele pentru bac.

Eu nu pot veni și să spun „nu le citiți, nu vă sunt de folos la nimic”, ar fi de-a dreptul absurd având în vedere punctul de vedere pe care vreau să-l demonstrez în această postare. Spun doar că eu nu am citit decât Mara și Ultima noapte…, care de asemenea mi-a picat la subiectul III. Am citit aceste două romane din pură curiozitate, nu din obligație. Nu am citit în viața mea nimic din obligație și categoric nici nu aș putea să o fac, însă recunosc că la început mi se părea oribilă ideea în sine că trebuie să memorez nu știu câte eseuri diferite, cuvânt cu cuvânt. Ce m-a făcut să-mi schimb punctul de vedere, deși nu total, a fost faptul că le-am dat o șansă. Am gândit în felul următor:

acestea sunt cărți din literatura română ce au avut un mare succes de-a lungul timpului, deci categoric au o anumită valoare literară; chiar dacă nu îmi vor plăcea, chiar dacă refuz total să scriu despre o carte pe care o consider maculatură, vreau măcar să știu că am argumente pentru această opinie, să știu că nu refuz pur și simplu ideea doar pentru că e ceva impus de programă.

De la romanul lui Camil Petrescu aveam așteptări chiar foarte mari, pentru că îmi aminteam câteva lucruri povestite de profesoara de română din clasa a X-a și îmi rămăsese în minte faptul că Ștefan Gheorghidiu era un personaj deosebit, atipic pentru literatura din vremea aceea, lucru care m-a încântat. După cum știți, eu mereu mă dau în vânt după proscriși, chiar dacă nu e tocmai cel mai potrivit cuvânt pentru a-l descrie pe Ștefan. M-a intrigat foarte tare faptul că romanul era de asemenea considerat autobiografic, având în vedere partea cu jurnalul despre război, voiam să-i testez autenticitatea: nu neapărat cea istorică, ci partea ce ținea de stil în sine. Am fost impresionată și astfel am decis să mai încerc ceva din programa pentru bac.

Pe scurt, am mai citit Mara și o sută de pagini din Ion, roman cu care am o poveste mai personală și deosebită, despre care am mai scris înainte; am văzut piesa de teatru făcută după Iona de Marin Sorescu pe YouTube. Am învățat câte o poezie de la aproape toți autorii menționați, deși speram să nu pice așa ceva la S3 iar dacă se întâmpla așa, să fie măcar Eminescu. Aveam pe birou un tabel cu tot ce trebuia citit și învățat, ca și comentariu.

Cele câteva ședințe de meditații pe care le-am făcut m-au ajutat foarte tare să-mi pun ordine în minte și să recuperez materia pierdută (nu am prea fost la școală în primul semestru din clasa a XII-a iar înainte de asta, am făcut cu două profesoare diferite, ceea ce m-a bulversat foarte tare și nu am mai fost atentă la ore); profesoara de meditații ne-a recomandat să ne uităm la filme dacă nu aveam chef să citim toate romanele, așa că m-am uitat la Ion și Moromeții, dar în sensul în care le lăsam să se deruleze pe YouTube iar eu făceam cu totul altceva, cu mintea în altă parte. Pe mine nu m-a ajutat acest lucru, dar mă gândeam că ar fi totuși un alt soi de sfat pentru a învăța mai repede.

Ce m-a ajutat cu adevărat a fost însă faptul că aceeași profesoară ne-a povestit cu foarte multe detalii fiecare dintre opere, uneori făcând chiar joc de roluri cu noi (eram vreo 3-4 la ea) și punându-ne să repetăm diferite replici ale personajelor (pentru că trebuie neapărat să dai citate la S3, pentru a-ți susține argumentele…). Poate nu e deloc corect din punct de vedere didactic ce a făcut ea, însă mie personal mi-a ușurat munca foarte tare, având în vedere că nici nu aș fi știut de unde să mă apuc singură de treabă. E foarte important să ai totul bine structurat în minte, legat de perioada în care se încadrează opera și genurile ei. Cred că sunt mai mulți dintre noi care vor uita mai greu faza cu „perioada interbelică” de anul trecut, haha. Dacă nu știi genul unei opere pentru bac, nici măcar nu contează că știi comentariul pe de rost, așa că ai face bine să acorzi atenție deosebită acestui lucru în primul rând.

După ce am prins ideea principală a fiecărei opere, am început să refrecventez cursurile de la liceu și să-mi fac temele, să iau parte la discuții pe baza lor, lucru care iarăși a ajutat la fixarea comentariilor în memorie. Ce vreau eu să spun de fapt e că și dacă aș fi citit toate operele și m-aș fi apucat din timp de acest lucru, detaliile se uită foarte ușor dacă nu vorbești despre acest subiect la clasă, cu un profesor sau chiar și cu prietenii. E mult mai important ca informațiile să fie repetate des, să ai niște puncte cheie în minte, să-ți structurezi comentariul după cerințele lor (comentarea titlului, apartenența genului, etc.) și mai ales, să nu iei totul dintr-o singură sursă, să adaugi diferite structuri care să-ți personalizeze comentariul pentru un punctaj mai mare.

Așadar, sistemul îți dă până la urmă șansa de a avea o viziune proprie asupra operelor, nu doar de a copia critica lui Nicolae Manolescu din manuale.

După ce te apuci de treabă nu vor mai părea nici așa de multe, din moment ce ai posibilitatea de a alege o singură lucrare care să se încadreze în subiectul pe care-l vor da ei, ceea ce scade din elementele listei considerabil. Da, poate deveni frustrant să tot repeți aceleași structuri precum: „Ion este un roman realist care se bazează pe monografia satului Pripas blablabla” dar cred că e mult mai important să le înțelegi esența. După ce ai trecut prin propria ta minte fiecare operă în parte, nu mai e așa deranjant să tot repeți lucrurile astea generale pentru că realizezi că sunt adevărate, chiar dacă impersonale. După cum am spus mai sus, profesoara noastră chiar ne-a încurajat să punem cât mai mult din noi în comentariu, pe lângă toate aceste structuri învățate pe de rost; exprimarea ne aparține total și este cea care dă valoare comentariului, chiar dacă argumentele în sine au fost epuizate de-a lungul vremii.

Mesajul pe care mi-am dorit să-l transmit prin această postare se adresează în principal celor care sunt în situația mea de atunci: le place să citească în general, dar nu văd rostul comentariilor pentru bac. Ca un mic exemplu, am avut exact aceeași mentalitate și în clasele I-IV, când citeam orice altceva înafară de lecturile obligatorii date de doamna învățătoare. Drept urmare, chiar și în ziua de astăzi caut să citesc anumite titluri recomandate de ea, pentru că sunt cărți cu adevărat valoroase și pline de substanță. Sunt perfect conștientă că mulți dintre profesori s-au plictisit la rândul lor să tot repete structurile ce trebuie reținute pentru comentarii, însă până la urmă voi sunteți cei care trebuie să ieșiți învingători din asta.

Aș fi luat bacul și dacă nu depuneam vreun efort pentru a învăța comentariile, nu am avut nevoie de medie la facultate, însă am înțeles multe lucruri importante legate de literatură după acest proces.

Mi-am putut forma o imagine de ansamblu asupra scriitorilor noștri, am privind mai adânc în trecutul României, în materie de cultură și civilizație, am putut compara trecutul cu prezentul și nu în ultimul rând, am descoperit niște povești cu mesaje foarte frumoase și actuale (Moromeții de exemplu, conflictul dintre generații), mi-am îmbogățit cunoștințele pe acest plan. Sunt perfect de acord că materia ar putea fi reînnoită, că sunt atâtea lucrări contemporane ce ar putea fi foarte bine adăugate în lista de comentarii iar astfel, opinia generală a elevilor despre literatura română s-ar schimba (nu sunt toți autorii morți), că mai degrabă am studiat istoria literaturii în liceu. Spun doar că acele opere, care sunt în prezent în programă, nu merită urâte datorită modului în care sunt predate.

Ți se pare anacronic tot ce se spune despre romanul X sau chiar că romanul în sine nu are niciun sens? Citește-l pentru a putea explica exact de ce crezi acest lucru.

Nu-i lăsa să-ți îngrădească opinia, există o secțiune și pentru asta în acel comentariu. Nu au voie să-ți scadă puncte dacă spui că nu mai e de actualitate, că mesajul nu se mai poate aplica societății contemporane și argumentezi corect. Dacă nu ai chef să-ți dedici atâta timp cititului și ai alte priorități pe acest plan, caută rezumate. Caută alte opinii, citește doar un fragment pentru a identifica stilul autorului și continuă-ți cercetarea în mod indirect de acolo. Tot rămâi cu ceva și nu te-ai dus degeaba la școală. Garantez însă că fiecare operă în parte își merită laudele aduse de critici. Până când se va schimba sistemul, însă, consider că trebuie luate în serios: nu pentru nota zece, ci pentru propriile cunoștințe și percepție asupra lumii. Dacă sunt o grămadă de elevi care sunt la filo dar nu sunt pasionați de literatură, asta nu mai e treaba mea…

Sper să vă mai încurajeze puțin această postare. Nu sunt multe lucruri bune pe care le pot spune despre liceu, însă chiar mi-am lărgit orizonturile literare datorită lui. Baftă la bac… prin iulie parcă e, nu? A, și nu vă așteptați la o vară liberă și frumoasă.

Wishlist (update)

[image error]

Am reușit, cu ajutorul celor de la editura All, să strâng toate cele patru cărți scrise de Corinne Hoffman și publicate în colecția Cărți Adevărate!. De asemenea, nu am putut rezista și am comandat volumul final al trilogiei scrisă de Sally Green la un preț rezonabil de pe Elefant. M-am gândit să revin cu un wishlist mai îndrăzneț, din moment ce am găsit niște cărți foarte interesante dând scroll pe diferite anticariate online.

[image error]

Datorită faptului că nu sunt deloc în stare să rețin numele actorilor care-mi plac, am remarcat foarte greu că minunatul Hank Moody din Californication, serial la care mă uit în prezent, a scris o carte și în viața reală. Holy Cow este în topul priorităților pe TBR. Cazul Wagner este de asemenea undeva sus, din moment ce nu am citit nimic încă de la Nietzsche și am în bibliotecă o carte despre viața lui Wagner, deci mi se pare că am împușca doi iepuri dintr-o lovitură. Narcis și Gură-de-Aur a fost lăudată de Matei, soțul Alinei de pe canalul de booktube, așa că sunt foarte curioasă să o citesc.