Cristina Boncea's Blog, page 58

Turn offs #5

Pe măsură ce citesc noi cărți, descopăr din ce în ce mai multe lucruri despre mine însămi – cum este și indicat. După ultimul roman citit de mine, Cimitirul Animalelor, am mai descoperit un lucru care este deosebit de neatrăgător pe mine într-o carte și anume, atunci când acțiunea are loc într-un oraș mic.

Deși în viața reală aș prefera oricând să locuiesc într-un astfel de oraș, pe care-l poți traversa dintr-o parte în alta pe jos într-un timp relativ scurt, atât în realitate, cât și în ficțiune te poți lovi de aceeași problemă când vine vorba de orașele mici: este un teritoriu închis înafara căruia pare să nu mai existe nimic altceva ceea ce limitează mult posibilitățile ce există în orașele mari, pornind de la crimele ce pot avea loc și continuând cu viața mult prea monotonă și asemănătoare a cetățenilor ce se cunosc între ei într-un procentaj mai mare. De obicei, scriitorii urmează aceeași regulă atunci când decid să plaseze acțiunea romanului lor într-un astfel de oraș, ceea ce mereu dă impresia de circuit închis, de lume unidimensională, care mai departe duce la personaje cu o gândire limitată, personaje statice, care nu evoluează înafara normei sociale din locul în care trăiesc.

Atunci când citesc o carte a cărei acțiune se bazează pe viețile mai multor personaje dintr-un anumit oraș, oferindu-ne poate versiunea fiecăruia despre lucrurile care se petrec, mi-ar plăcea să observ diferențe mai mari între acestea, deși nu pot blama scriitorii pentru acest lucru fiindcă este perfect în conform cu realitatea – oamenii cu creștere și mediu asemănătoare vor deveni la fel de asemănători și în gândire.

Cred că acest pet peeve ține mai mult de viziunea mea generală asupra orașelor mici însă ce vreau să spun e că îmi place atunci când descopăr un univers mult mai complex într-un roman iar acțiunea plasată într-un oraș mic reduce considerabil șansele pentru ca acest lucru să se întâmple.

De cele mai multe ori, atunci când un autor alege un oraș mic, probabil inexistent cu adevărat pe hartă, romanul este unul ce implică mister și crime, fiindcă este un mediu propice acestor genuri literare. Suspecții scad în număr și apare posibilitatea pe care am menționat-o anterior, aceea ca autorul să ne ofere versiuni diferite ale personajelor despre același subiect.

Pentru mine, diversitatea este un lucru extrem de important în general, însă mai ales în cărți, fiindcă încerc să absorb cât mai multă informație posibilă după o singură lectură. Am nevoie de mai multe resurse în acest sens și nu consider că un astfel de univers închis, unde este posibil și chiar probabil ca aceleași lucruri să se întâmple la nesfârșit, fără ca vreo influență din afara orașului respectiv să apară, ca și când această variantă nici nu ar fi luată în calcul, îmi poate satisface toate nevoile pe care le am de la o carte. Așadar, pe viitor voi încerca să evit genul acesta de cărți, căci rareori se întâmplă să găsești o poveste originală sau un protagonist cu o gândire superioară în astfel de spații.

Cimitirul Animalelor, recenzie

[image error]

În comparație cu Carrie, chiar nu pot spune că mi-a plăcut această carte, deși în continuare îi pot recunoaște iscusința lui Stephen King.

Pe scurt, avem o pădure cu voci care manipulează oamenii și îi atrage în Cimitirul Indienilor Mic-Mac pentru a-și readuce la viață animalele de casă și oamenii dragi. Mai mult decât atât, locul are atâta putere încât face „accidente” să se întâmple și potrivește evenimentele cronologic astfel încât rezultatul final să fie cât mai dezastros iar această tradiție să fie păstrată de-a lungul timpului. Ce om poate spune nu acestei tentații, de a câștiga bătălia cu moartea? Așadar, King ne-a redus la univers închis, la o poveste ce se va repeta la infinit în aceeași buclă a orașului Ludlow, lucru de care ajungi să fii conștient pe parcurs și care pentru mine reprezintă un element neatrăgător la orice carte.

Louis Creed, împreună cu soția sa, motanul pe nume Church și cei doi copii se mută chiar în casa din fața Cimitirului Animalelor iar încă din primele clipe, tot felul de nenorociri se abat asupra lor. Un alt personaj important pentru poveste este vecinul de peste drum, Jud Crandall, cel care îi povestește protagonistului tot felul de istorisi din trecut despre oameni care au plătit cu vârf și îndesat pentru faptul că și-au înviat fie animalele, fie oamenii apropiați, folosindu-se de puterile magice păstrate în pădure de către indienii Mic-Mac, pedeapsa cea mai mare fiind chiar faptul că acestea nu se întorceau înapoi sub aceeași formă și spirit dinaintea morții. Louis se îndoiește de sănătatea mintală a bătrânului însă este din ce în ce mai atras de vocea manipulatoare a Cimitirului după ce îi moare mai întâi motanul, apoi fiul cel mic, Gage. Deși perspectiva este obiectivă, ne putem pune cu ușurință în pielea personajului principal, adus pe culmile disperării și făcând tot ce-i stă în putință pentru a-și salva familia… Oare reușește el acest lucru într-un final?

Deși intriga de la care a pornit King la început mi s-a părut interesantă, cel puțin cele 200-300 de pagini din mijlocul romanului sunt de-a dreptul plictisitoare, întreaga adrenalină fiind concentrată în ultimele 100, când Louis trece printre cele mai grele provocări posibile și este cel care schimbă cursul întregii acțiuni. Acest personaj devine un fel de Dumnezeu și afectează destinele mai multor apropiați din Ludlow prin încăpățânarea sa de a se opune puterii Cimitirului, devenind astfel sclavul acestuia. Ca în majoritatea cărților de peste 450 de pagini, există multe detalii inutile, care contribuie mult prea puțin la rezultatul final; nu-mi pot aminti vreo scenă anume care să mă încânte în timp ce citeam această carte, căci de la un moment dat lucrurile devin destul de previzibile.

Pot spune despre construcția romanului că se aseamănă cu „Miasma” de Flavius Ardelean, doar că cea din urmă a fost o carte mult mai interesantă de citit pentru mine. Așadar, Cimitirul Animalelor m-a dezamăgit în multe feluri, de la poveștile lungi și plictisitoare ale lui Jud Crandall, la decizia finală a lui Louis de a perpetua aceleași acțiuni care l-au condus în starea sa finală. Nu m-am putut raporta emoțional în niciun fel, la niciunul dintre personaje, iar din punct de vedere obiectiv, consider că acțiunea a fost mai degrabă monotonă, repetitivă și lipsită de elemente originale. Luând în considerare și faptul că romanul a fost terminat în 1982, totuși sclipirea din arta lui King a ieșit mult mai bine în evidență în celălalt roman al său pe care l-am citit, singurul meu punct de referință până în prezent, „Carrie”.

Nu pot spune că recomand această carte deoarece singura mea emoție în timp ce am citit-o poate fi categorisită drept „suspans”, întrebându-mă mereu dacă vor exista și alt gen de consecințe pentru acțiunile lui Louis înafară de cele suferite de el însuși pe plan psihologic. Voi continua să-i citesc și celelalte romane pe care le dețin în prezent, însă mă așteptam la cu totul altceva de la „Cimitirul Animalelor„… în principiu, la mai multe animale, ar fi putut începe de acolo, din moment ce acesta nu e nici măcar locul exact de unde se trag toate întâmplările din poveste.

[image error]

Imagine being more afraid of freedom than slavery

[image error]

Am cumpărat această carte de poezii la mâna a doua pentru doar 1$ de la un magazin din Manhattan iar ce m-a făcut să-mi dau seama cu ușurință că este un volum cel puțin interesant a fost unul dintre versurile pe care le-am surprins la prima răsfoire, parte dintr-o poezie despre lesbianism.

După ce am terminat de citit, am realizat că descrierea de pe spatele cărții cuprinde la perfecție temele abordate în poezii: „ it tackles both personal and contemporary issues of enslavement, sexuality, psychological trauma, and physical abuse„. Opera Pamelei Sneed este puternică, extrem de brutală chiar și într-adevăr scoate în evidență problemele sociale de care se lovesc încă femeile de culoare din suburbiile americane. Locuind în New York în prezent, pot spune că nu este foarte greu să observi diferențele de clasă socială dintre femeile de culoare și cele albe iar gândul că atâtea atrocități sunt în continuare comise împotriva întregii rase fără ca nimeni să nu spună un cuvânt în această privință este doar la o aruncătură de băț mai departe. Autoarea a scris despre muzele ei feminine, despre traumele din copilărie și încercarea de a-și găsi identitatea, de a fi o revoluționară – la fel ca unul dintre idolii săi, Harriet Tubman. Recunosc că nu sunt familiară cu viața dusă de aceasta din urmă, iar Pamela m-a împins să fac cercetări în acest sens pe viitor. Sunt convinsă că foarte multe femei se pot regăsi în cuvintele ce par aruncate la întâmplare printre pagini, dar vibrează de viață și furie, ale Pamelei.

Chiar și fără un context anume, poeziile ei sunt foarte accesibile și consider că autoarea a reușit să facă încă un pas înspre revoluția de care are nevoie întreaga societate americană și nu numai. Comunitatea LGBT, comunitatea persoanelor de culoare, comunitatea copiilor ce au fost abuzați – toate aceste presupuse minorități, tratate cu nonșalanță de o bună parte a societății, sunt lucrurile care stau la baza acestui volum de poezii iar Pamela este doar unul dintre oamenii care refuză să renunțe la a-și duce mesajul mai departe: avem nevoie de o schimbare în atitudine, avem nevoie să ne regăsim cu toții identitățile știrbite pe parcursul vieții. Titlul cărții reprezintă un vers din ultima poezie și se referă la dependența creată între sclav și stăpân, care se aplică atât sclavilor propriu-ziși, care făceau muncile de jos pentru mult prea puțini bani, cât și femeilor abuzate de bărbați, copiilor abuzați de părinți care se întorc totuși acasă fiindcă nu cunosc un stil de viață pe cont-propriu, nu-și pot descoperi aripile cu care să zboare.

Un volum de poezii despre libertatea sufletească care a ajuns direct printre favoritele mele. Dacă puteți face rost de o copie, nu o să regretați această incursiune în sufletul unei femei puternice, ca multe altele.

[image error]

 

Jurnalul primei mele morți

[image error]

Cartea Ioanei Duda este una dintre puținele cu care am simțit o compatibilitate aproape de 100%, încă de la bun început. Rar mi-a mai fost dat să mă regăsesc atât de bine în cuvintele unui autor, mai ales fiind vorba de un jurnal intim și îmbibat cu cele mai profunde părți ale sufletului uman.

Acțiunea se petrece pe parcursul unei nopți în care protagonista, Valentina, analizează în retrospectivă toate motivele care au dus-o în pragul sinuciderii: de la copilăria plină de traume, la fostul ei iubit, pe care îl părăsise. Un concept original mi s-a părut convorbirea cu îngerul ei păzitor, care poate fi privit și ca un alter ego al Valentinei. În mod evident, bazându-se pe multe flashback-uri, „Jurnalul primei mele morți” este o incursiune incredibil de autentică în viața unei persoane născută cu o sensibilitate aparte, care a trecut prin multe experiențe neplăcute și ajunge să se blameze foarte tare pentru urmele lăsate asupra oamenilor din viața ei. Cel de-al treilea personaj ar fi prietena cea mai bună a protagonistei, Matilda, sufletul ei pereche la modul platonic. Avem astfel parte de un scenariu pictat strict în apartamentul Valentinei, în care intervin direct sau indirect oamenii care au afectat-o și au format-o de-a lungul vieții, fiind expuși prin tablouri bine conturate, profunde și încărcate de o gamă largă de stări sufletești: de la nostalgie, la tristețe și disperare.

Dacă vă întrebați ce fel de mesaj transmite la final o carte în care protagonista este perfect convinsă că urmează să se sinucidă, nu aveți decât să citiți și să aflați pe pielea voastră. Pentru mine, au existat foarte puține relatări în care să nu mă pot regăsi, fiindcă se pare că eu și Ioana Duda avem o grămadă de puncte comune, în mod neașteptat. Pentru mine, Jurnalul… reprezintă o cale spre speranță, spre evoluție, spre iertare și iubire adevărată. Tot felul de lecții pot fi preluate din acest volum incredibil de sincer scris de Ioana, pe care mă bucur că am avut ocazia să o întâlnesc.

Aș zice, așadar, că acest roman îi vorbește direct sufletului și este musai nevoie de o legătură spirituală, de care se prea poate să nu fiți conștienți de la început, pentru a-l putea pătrunde cu adevărat. Eu simt că îmi va rămâne veșnic impregnat în mine, căci e ca și cum aș fi trecut prin toate acele ore direct împreună cu Valentina. Paginile nu au reușit să mă separe de povestea pe care am trăit-o la rândul meu, cum nici eu nu am reușit să mă desprind cu ușurință de ele până ce nu am terminat de citit. Categoric nu este o carte pentru toată lumea, pentru cei care nu au atins niciodată măcar pragul de sus al întunericului adevărat; însă, dacă ai reușit să ajungi la ușă și poate ai făcut chiar un pas înspre ce se află dincolo, Ioana Duda ți-a pregătit un manual cu sfaturi și confesiuni pentru a învăța că nu ești singur, ci doar predestinat să-ți devii propriul zeu.

[image error]

Fata din lift

[image error]

Cartea spune o poveste foarte simplă despre o femeie numită Tina de care zece băieți din blocul în care locuiește sunt îndrăgostiți. Liftul se blochează foarte des datorită ei, însă acesta reprezintă și un loc în care poate fi întâlnită, care păstrează amintirile unghiilor și tocurilor ei, printre multe altele. Mi-a plăcut cât de explicit a fost totul, stilul de scriere și modul simplist de a transmite sentimentele către cititor. Tristețe, regret și dorință – cele trei elemente cheie ale acestei povești în versuri; o consider o lectură ușoară și plăcută, care te duce cu gândul la copilărie, în special cea pe care au avut-o copiii la începutul acestui mileniu. Tina este acea persoană asupra căreia cu toții își proiectează fanteziile, fără a o putea atinge, ea bucurându-se pe de-o parte de această atenție, dar pe de altă parte ducând o cu totul altă viață, având o viziune complet diferită asupra ei. M-a impresionat cu adevărat ultima poezie, scrisă din perspectiva Tinei, care se simte la fel de blocată în acel lift (posibil metaforic) în care toți ceilalți au închis-o prin mințile lor, fără a se mai întoarce după ea. Tina rămâne astfel o amintire, o cale spre descoperirea iubirii ș.a.m.d. Tina poate reprezenta foarte multe alte lucruri și tocmai acest lucru m-a încântat la volum. Pentru mine, Tina este chiar imaginea pe care o ai în copilărie asupra maturității, parte din acele planuri pe care ți le faci fără să știi cu adevărat ce semnifică și dacă viața te va duce într-adevăr în acea direcție. Visele din copilărie se pot prăbuși la fel de ușor precum liftul, care nu va mai avea nevoie de reparație, fiindcă poate va muri și el în tine odată cu vârsta. Parafrazez probabil un vers ce mi-a rămas în minte: „toți ne purtăm copilul în noi” sau cam așa ceva; conceptul în sine mi se pare foarte original abordat.

[image error]

Despre sex, dragoste și alte vicii

[image error]Cartea Cristinei nu vorbește despre sex, dragoste sau vicii în modul în care te-ai aștepta la început; nu este o carte vulgară sau scrisă cu furie. Dacă ar fi să o caracterizez, aș spune că poeziile sunt chiar scrise cu blândețe, aproape toate despre un bărbat din trecutul autoarei. Am fost plăcut surprinsă să descopăr că, deși este un volum surprinzător de bogat în versuri, povestea care reiese dintre pagini conține o gamă foarte largă de sentimente specifice iubirii; perspectivele nu sunt repetitive. M-am putut raporta foarte ușor la viziunea Cristinei despre ea însăși și despre lume, dar în special despre relațiile cu oamenii. Cel mai mult mi-a plăcut acest fel sincer și autentic, plin de rime, în care ea a reușit să descrie toate trăirile pe care le-a avut în absența persoanei iubite. Este o carte complexă, dramatică și care te poate băga în depresie, despre lucrurile din jur – banale – care ajung să reprezinte puncte cheie în cele mai profunde amintiri pe care le porți în tine. Conștientizarea realității, a faptului că astfel de iubiri se întâmplă zilnic peste tot, însă cei doi parteneri pot ajunge să se simtă singuri și înecați în durere și regrete – această conștientizare este un lucru pe care l-am apreciat foarte tare la Cristina, viziunea dinafara cutiei pe care și-a însușit-o. Blamarea, recunoașterea greșelilor și privirea în oglindă a sinelui se simt foarte puternic în aceste poezii, tăioase, dar cu un mesaj pozitiv la final. O recomand cu toată căldura și mi-ar face mare plăcere să citesc și alte lucrări ale autoarei.

[image error]

Departe de mine, departe de tine – pre-recenzie

[image error]

Dacă ar fi să descriu cartea de poezii a lui Flavius Simion – de altfel debutul său în arta lirică – într-un cuvânt, acesta ar fi „dor„. Continuând iubirea idealizată dar și plină de chinurile specifice din înAltă iubire, volumul său de eseuri, Flavius deschide porțile spre o lume nouă, scrisă în versuri zdrobitoare și plină de înțelesuri ascunse.

Ca orice altă lucrare a sa, cuvintele nu spun o poveste ușor de descifrat la primare vedere, ci te împing să le recitești de câteva ori pentru a pătrunde cu adevărat în sensul intenționat de autor.

În cele 87 de poezii ale sale, Flavius vorbește despre moartea iubirii și felul în care se prezintă rămășițele ei, ca urme imposibil de șters de pe sufletul unui om care i s-a dedicat în întregime. Sentimentul este cel de saturație, de obsesie care a rămas în trecut însă fantoma ei încă bântuie, făcându-te să-ți amintești de cel care erai înainte. „sunt bine, sunt cu mine” rezumă starea de reușită, de supraviețuire a aprigii lupte cu o iubire care a murit pe veci.

Cu fiecare poezie, Flavius ne cufundă și mai adânc în infernul artei sale, proiectând durerea într-un spațiu macabru, un univers greu de pătruns pentru cei neinițiați în tainele sale. Aflându-se constant în poziția omului măcinat de vină, dorindu-și să fi putut schimba lucrurile dar resemându-se într-un final, eul liric impune o grămadă de stări, fiecare profundă și autentică, creând o punte de empatie între autor și cititor. Cred cu tărie că oamenii care nu au suferit din dragoste cu adevărat nu vor putea niciodată înțelege cuvintele lui Flavius, cum bine spune și el: „Cine nu poate înțelege poezia înseamnă că nu a iubit niciodată„, dar pe de altă parte, acest volum de poezii este dovada clară a tuturor culmilor pe care te poate purta iubirea și implicit, durerea. Incapacitatea umană de a da timpul înapoi, tortura de a se întreba cum ar fi trebuit să se întâmple lucrurile pentru a ajunge la un rezultat diferit se regăsesc de asemenea printre rândurile scrise în focul cauterizării rănilor încercat de autor.

Poeziile din acest volum nu sunt în genul celor pe care ți le poți imagina cu ușurință, având în față imaginea perfect ilustrată a descrierilor. Flavius știe să-și facă cititorii să se implice în poveste, să privească în adâncul lor pentru a-și putea regăsi propria viață prin cuvintele sale. Tocmai de aceea consider „Departe de mine, departe de tine” a fi asemenea unui antidepresiv, care îți oferă perspectiva vieții privită dinafara borcanului, cu o stare de răceală, de detașare, de triumf. După părerea mea, scopul tuturor acestor poezii nu este tabloul pictat de depresie în sufletele oamenilor, după ce au pierdut iubirea unui om pe care la rândul lor îl iubeau, ci felul cum inima se reface și începe să bată din nou, cum ochii se deschid spre un alt soare. „Departe de mine, departe de tine” vorbește în principal despre renaștere, despre uciderea sentimentelor care ne țin captivi în noi înșine până la un punct. Viziunea lui Flavius întrece această limită clișeică a despărțirilor iar pentru acest motiv, debutul său ca poet îl va propulsa cu siguranță printre alți contemporani de succes.

 

Skurtu, România – recomandare

[image error]

Tara cu siguranță a folosit niște metafore inedite și a reușit să ofere o viziune clară și puternică asupra traiului său în țara noastră.

Carte pe care îmi doream de mult timp să o citesc, după ce am avut ocazia de a o urmări pe autoare la un eveniment din cadrul FILB, nu mi-a înșelat așteptările. Tara, de proveniență americană, descrie stările simțite în țara noastră, în raport cu persoana iubită, evocată în mai multe rânduri și-n diferite ipostaze. Mereu mi se pare un lucru fascinant să aud părerea străinilor despre România, cum analizează ei toate aceste lucruri pe care noi le vedem zilnic și le considerăm banale (cerșetorii, varza din piață, câinii vagabonzi, etc.). Tara are niște poeme acide pe alocuri, uneori chiar amuzante și ușor ironice, pline de viață și foarte ușor de îndrăgit. Cel mai tare îmi displace faptul că nu am reușit să le citesc în original, în limba engleză; sunt convinsă că mi-ar fi plăcut volumul și mai mult decât atât. Cu slaba mea experiență în domeniul poetic, pot spune că Tara este o autoare pe care mi-aș dori să o mai citesc pe viitor, datorită stilului inedit și felului în care experimentează traiul românesc, se obișnuiește cu limba română și cuvintele noastre mai greu de explicat pentru non-nativi. Recomand volumul pentru o lectură ușoară, cu ceva urme de tristețe, și pentru a remarca diferențele culturale, pentru a resimți dorul cauzat de oceanul dintre continente, atunci când este vorba despre iubire.

[image error]

Poezie #9

[image error] si imi oferi o lume-ntreaga

doar cand stiu ca tu existi

nu as putea sa-ti multumesc vreodata

ca m-ai gasit. 

-c.b, 2017

Resurecție, recenzie

[image error]

Romanul „Resurectie” este unul dintre cele mai emotionante pe care le-am citit pana in prezent. Desi au o tema comuna, nu se compara cu „Oscar si Tanti Roz” si in niciun caz cu „Sub aceeasi stea”; felul in care Flavius a scris despre un baiat bolnav de cancer este mult mai realist, mult mai plin de trairi reale si sunt convinsa ca poate schimba vietile multor oameni care trec prin stari asemanatoare lui Andi, chiar si fara a suferi de aceasta boala.

Andi este un adolescent ce si-a pierdut speranta in viata si orice dorinta de a incerca sa continue sa lupte cu demonii sai. In orice masura ar incerca cei din jur sa il incurajeze, el simte in continuare ca singurul sau scop ramas este acela de a se sinucide. Inca de la primele pagini, depresia cauzata de tragedia situatiei te inunda ca si cititor, intr-atat incat uneori e greu sa continui sa citesti; starile transpuse de catre Flavius in cuvinte sunt greu de suportat, cu atat mai greu cu cat ele sunt autentice si atat de multi oameni se pot raporta la ele. Romanul in sine este un abis in culmile disperarii, este un strigat profund si foarte bine relatat.

Ce motiv va gasi Andi pentru a intelege valoarea propriei vieti? Ce va face in final?

Este atat de greu sa raspunzi la astfel de intrebari chiar si fara contextul romanului. Flavius merge mult mai departe de situatia personajului sau si incearca sa vorbeasca in mod direct cu cititorul, incearca sa ii transmita ca exista suficiente motive pentru care viata merita traita. Cel mai evidentiat dintre acestea este dragostea primita de la cei din jur, care te poate tine in viata indiferent cat iti spun vocile din mintea ta contrariul.

Cum a mai fost spus si inainte, cancerul este un laitmotiv pentru starile de disperare si dorinta de a renunta pe care oamenii le experimenteaza de-a lungul vietii; faptul ca Flavius a reusit sa vorbeasca despre aceste lucruri la o varsta atat de frageda spune foarte multe lucruri despre potentialul sau ca scriitor. Recomand aceasta carte oricui, fiindca nu exista om care sa nu gandeasca la un moment dat in felul in care Andi o face in roman. Lasati-l pe Flavius sa va cuprinda in viziunea lui si la fel ca mine, veti simti cu adevarat – atat durerea, cat si antidotul ei. Cu totii suntem in cautarea acelei lumini care sa ne faca sa mergem mai departe… Flavius ne-o ofera prin „Resurectie”, si mult mai mult de atat.