Cristina Boncea's Blog, page 58

Diavoli Fragili, recenzie

[image error]

Diavoli Fragili este categoric cel mai bun roman al lui Radu Găvan de până acum și cel care îi pune cel mai bine în evidență geniul, față de Exorcizat și Neverland. Mi-ar plăcea să nu fie vreodată nevoie de vreo dramă exterioară, așa cum relatează el în carte, pentru ca meritele acestui autor să fie recunoscute cel puțin la nivel național.

Pentru mine, este singurul roman pe care l-am citit și după aceea am stat să pun numele și faptele pe hârtie pentru că am vrut cu tot dinadinsul să nu rămân doar cu stările create de autor – fie ele cât de profunde și marcante; câțiva au spus că este suficient să citești cartea iar apoi să nu-ți mai pui întrebări legate de lumea în care ai pătruns, dar eu nu am putut accepta așa ceva așa că am făcut propriile cercetări pentru a putea pune evenimentele cap la cap. În cele zece părți ale romanului, Găvan a amestecat o multitudine de stiluri și fire narative, greu de descâlcit la prima vedere, al căror sens îl descrifrezi mai degrabă instinctiv și privite printr-un filtru emoțional, mai degrabă decât să încerci să folosești logica. Deși pare absurd să menționez „filtru emoțional” când vine vorba despre o asemenea carte, am înțeles cu ușurință de ce nu este niciun fel de descriere directă pe coperta IV: Diavoli Fragili este o lectură ce trebuie experimentată pe cont propriu, nu te ajută la nimic să ți-o povestească altcineva. Iar pentru că până și în interiorul cărții ni se spune faptul că literatura este făcută pentru a fi interpretată subiectiv, iată ce am reușit eu să descopăr după parcurgerea acestei cărți cât mai în detaliu:

Avem un personaj principal pe nume Filip Romain, scriitor român contemporan ce se află în închisoare pentru uciderea soției și fiului său. Acesta a publicat trei romane: Ploile, Malchance și Lacul, lucrând în continuare, undeva într-un timp și spațiu propriu, la cel de-al patrulea roman al său: Diavoli Fragili. Mulți au remarcat dedublarea cunoscutului autor în pielea unui alt personaj pe care eu l-am numit „Scriitorașul” iar eu am toate motivele să fiu de acord cu ei. Pe parcursul lucrării lui Radu Găvan, o mare parte din poveștile inventate de așa zis-ul Filip Romain sunt relatate din senin, fără să poți face deseori legătura între ele și acțiunea din partea anterioară a romanului. Ce au toate în comun? Întunericul și manifestarea sa: un lac pe fundul căruia se află o cameră din care dacă ieși, nu mai ești același om, copii sau babe care-ți șoptesc să faci lucruri îngrozitoare, șerpi care ți se plimbă pe sub piele și tot felul de astfel de lucruri. Aici deja mi s-a părut că poate începe o paralelă între Filip Romain și însuși Radu Găvan, dar nu vreau să trec de porțile ficțiunii.

Acțiunea propriu-zisă are loc în cadrul acestor povești care se intercalează la un moment dat, încât nu mai poți face ordine printre ele, însă consider că scurtele narațiuni sunt perfecte în ele însele, fără să aibă neapărat nevoie de o legătură cu restul romanului. Partea mea preferată și cea în care stilul de până acum a lui Radu se regăsește cel mai mult este atunci când Scriitorașul apare în poveste, cam pe la jumătatea romanului; este cel mai lung fir narativ dus într-un fel până la capăt, cu care ne reîntâlnim în mod extraordinar mai spre sfârșit. De asemenea, am adorat interviul dat de Romain pentru revista Artist, despre care n-am știut ce să cred la început, așa că printre primele mele gânduri a fost și faptul că viziunea sa artistică sună foarte tare cu ceva ce ar spune Radu. Numele de bază pe care le-am regăsit în Diavoli Fragili sunt următoarele, și ați fi surprinși să aflați că există chiar și legături biologice între ele (însă nu voi spune care, desigur): Adam, Victor, Charles Mapete, Eduard. Într-un fel sau altul, aproape toate personajele sunt legate între ele printr-un fir magic, care aduce în discuție subiectul principal al cărții: literatura. Nu, nu este vorba de o carte propriu-zisă, cum cred că este lesne de înțeles, ci mai degrabă de condiția scriitorului și demonii săi. Cred că Diavoli Fragili poate fi de asemenea privit și ca un manual de scriere foarte abstract, căci Radu a oferit multe dovezi pure în privința creării unui fir narativ în mintea unui scriitor adevărat: de la ce pornești și unde ajungi și cum acest cerc mistuitor, acest blestem al artei nu încetează de fapt niciodată, până nu dai totul afară din tine.

Câți dintre autorii voștri preferați nu au spus că au visat mai întâi întreaga acțiune a romanelor publicate? Visele sunt cea mai simplă și am ajuns să cred, una dintre cele mai comune forme de inspirație, ca un demon care se naște în tine și vrea neapărat să fie adus la viață. Acest gen de naștere este ca un laitmotiv ce se tot repetă pe parcursul romanului, împreună cu pornirea bine-cunoscută și exploatată de Găvan în primele sale lucrări publicate și anume, violența complet lipsită de rațiune, sub forța căreia personajele comit crime odioase și aproape demonice. Cred că titlul în sine se referă la ușurința cu care oamenii renunță la sănătatea lor mintală în favoarea alegării după bani sau faimă sau chiar a unor dorințe mai profunde pe care nu sunt în stare să le îndeplinească sau controleze; fragili suntem cu toții datorită naturii noastre, a felului în care am fost concepuți.

Aș putea spune că există și niște influențe marca Flavius Ardelean, căci mulți dintre acești „diavoli fragili” de care s-a tot legat indirect autorul ajung să pătrundă într-o sferă dezgustătoare a ființei umane, fiind cu un pas în suprarealism, desigur, iar acest ritm se tot continuă la nesfârșit în universul creat. Roberto Bolano este de asemenea menționat foarte des, însă știam dinainte că Radu și-a format o pasiune pentru acest scriitor pe care trebuie neapărat să-l citesc în viitorul apropiat.

O altă observație pe care o pot face fără să distrug misterul este faptul că începutul și sfârșitul se completează într-un fel unul pe celălalt, chiar dacă direcția urmată de întunericul menționat și de care toate personajele au fost atinse nu este și de fapt, ar fi imposibil să fie schimbată – o parte foarte realistă a romanului, căci aceeași regulă se aplică și în viață. După cum s-a mai spus, condiția scriitorului subapreciat a fost exploatată în principal și e subiectul care se bucură de cele mai multe detalii, însă în niciun caz Radu Găvan nu s-a oprit aici și a reușit să facă un lucru extrem de important și anume, chiar a dat viață poveștii sale – s-a născut din întuneric la fel ca oricare alt lucru de valoare de pe acest Pământ. Cred că este una dintre cele mai reușite transpuneri ale unei minți geniale pe hârtie din câte am citit vreodată și mă bucur enorm că îi aparține lui Radu Găvan care a depășit toate așteptările create până în prezent.

El a reușit în aceeași măsură să se pună în pielea tuturor personajelor, trecând de la stări de profundă autocompătimire, la nebunia unui criminal în serie; de la o relatare la persoana a III-a printr-o voce foarte seacă, la povestirea la persoana I, plină de vervă și implicare emoțională. Stilul său este ireproșabil iar structura acestei cărți, ceva extrem de nou și plăcut pentru mine. De ce ar trebui să citiți Diavoli Fragili? Pentru că trebuie să recunoașteți la rândul vostru acei demoni în propriul sine. Radu a oferit atâtea personaje diferite cu care se poate empatiza, chiar dacă poate de la o distanță mai mare. Undeva, pe acolo, trebuie să existe și acel demon pe care îl aveți închis în suflet și minte, undeva trebuie să se nască dorința de exorcizare. Nu suntem toți artiști, așa că poate un om obișnuit nu ar înțelege care e treaba cu demonii, însă categoric artiștilor li s-ar potrivi cel mai bine această lectură; indiferent unde te-ai afla pe drumul vieții tale, la care etapă ai reușit să ajungi până acum, Găvan îți explică ce urmează să (ți) se întâmple și cum tu trebuie să nu-i lași niciodată să câștige împotriva ființei tale. Sinceră să fiu, felul prin care înveți acest lucru este tocmai prin exemplul negativ al tuturor personajelor, care se lasă mânate de aceste chemări interioare, chiar și când își dau seama că nu ar trebui să le urmeze.

Diavoli Fragili are absolut de toate: înflorituri, povești tragice din trecut care să ne explice cum au ajuns X și Y să-și unească destinul, elemente comice pe alocuri, mult întuneric și poate puțină ironie, dar, mai ales, are răspunsuri la întrebări pe care poate nici nu ai îndrăznit să ți le adresezi. Romanul vorbește despre singurătate, cea mai profundă ce poate fi simțită vreodată de un om; vorbește despre crime și teamă, despre monotonia înnebunitoare din viața multora care au ajuns să piardă orice motiv pentru a mai trăi. Diavoli Fragili poate vorbi, în definitiv, despre orice ai tu nevoie să auzi – acoperă toate subiectele legate de partea aceea a sufletului uman pe care nu ai vrea să o vadă nimeni în tine, dar care ne macină uneori pe toți. Personal, eu cred că este o adevărată operă de artă și mi-aș dori doar ca din ce în ce mai mulți oameni să-l citească pe Radu, fiindcă nu sunt mulți scriitori care să meargă atât de departe în propriul sine precum a făcut-o el, mult prea puțini ar avea curajul să se exorcizeze astfel.

[image error]

 

Mit dezmințit #5

[image error]

Afirmație: „Nu sunt de acord cu ce ai scris. ” TITLUCARTE” m-a dus intr-o lume mistica. Senzatia pe care am avut-o citind aceasta scriere a lui NUMEAUTOR a ramas chiar si acum. Ai mai citit alte carti scrise de NUMEAUTOR? Daca nu, iti recomand sa citesti. Dupa ce citesti mai multe dintre cartile lui, vei intelege de ce nu sunt de acord cu recenzia ta pe care o consider superficiala.”

Opinie personală: Acest comentariu mi se pare de-a dreptul absurd de la cap la coadă. Este, desigur, doar un exemplu pentru mentalitatea generală de „nu sunt de acord cu părerea ta”. Dacă ar fi să existe o discuție inteligentă care să înceapă astfel, contrargumentele ar trebui puse pe masă mai întâi; persoana care a făcut afirmația de mai sus are unul singur, prost formulat și fără exemple: „opinia ta este superficială pentru că nu ai citit destule cărți de la acest autor”.

În primul rând, nu cred că am ajuns la nivelul în care să comentez despre întreaga operă a unui mare autor, chiar dacă i-aș fi citit toate lucrările scrise vreodată – așadar, nici nu am avut vreodată intenția sau încercarea de a face acest lucru în adevăratul sens al cuvântului. În al doilea rând, oamenii care au fost ofensați în mod personal de opinia mea privitoare la o anumită carte de-a lungul timpului au găsit cele mai ilogice argumente împotriva acestui lucru, drept urmare, nu am putut să le ofer contrargumente în continuare (dacă recenzia mea nu a fost suficient de explicită), astfel încât să reiasă o dezbatere – nu de gusturi, ci de argumente obiective -, și nu un monolog plin de frustrare din partea lor.

Vreau acum să spun că, într-adevăr, se poate spune că o recenzie a fost scrisă cu superficialitate, fără exemple sau argumente, că autorul recenziei a încercat mult prea tare să convingă cititorul fie la modul pozitiv, fie la modul negativ, doar bazat pe propriile sale gusturi, însă, la fel de bine, atunci când vrem să contracarăm o astfel de recenzie, trebuie să ne legăm fix de punctele menționate anterior de recenzor, nu să venim cu propriile noastre nemulțumiri generale. Astfel, consider foarte rare ocaziile când într-adevăr „nu poți fi de acord cu recenzia cuiva”, atâta timp cât persoana respectivă doar și-a exprimat părerea – mai bine sau mai puțin bine argumentată – despre o carte.

E ca și cum ai spune: „cum adică nu-ți place supa asta de legume?! când o să mănânci și alte supe de legume o să vezi că îți place!”

Trei la mână și strict legat de acest comentariu primit la o postare de-a mea, amuzant este că eu chiar am menționat ce altceva mai citisem de la acel autor, însă oamenii vor prefera mereu să vadă doar lucrurile pe care le caută (în acest caz, un motiv pentru care să se revolte) în ceva. Vorbind serios, însă, mi se pare absurd să vii să ataci pe cineva căruia nu i-a plăcut o anumite carte, care ție ți-a plăcut, spunând pur și simplu, ceva de genul: „dacă nu ți-a plăcut înseamnă că ești prost/că n-ai înțeles/nu știi ce e literatura bună” etc. Cel mult poți comenta despre calitatea recenziei, niciodată despre PĂREREA PERSONALĂ a cuiva. Nu cred că este atât de greu de înțeles faptul că unora le plac anumite chestii, din anumite motive pe care sunt mai mult decât liberi să nu le explice necunoscuților, iar altora le plac fix acele chestii, și sunt liberi să le placă fără a fi judecați pentru asta.

Mai înțeleg și perspectiva din care atunci când faci o părere publică, alții sunt liberi să-și dea cu părerea, însă din punctul meu de vedere, acest lucru poate avea loc doar în condițiile în care reiese o dezbatere rațională, cu argumente și contraargumente, nu o bătaie imaginară cu roșii fără sens. Am vrut să atrag atenția încă odată, bazat pe acest comentariu pe care l-am primit (eu și mulți alti bloggeri, sub diferite forme), că nu există „nu-mi place părerea ta și asta te face pe tine într-un fel”. Există doar oameni care ar trebui să-i citească/urmărească pe cei cu păreri asemănătoare cu ale lor, pentru a nu mai simți nevoia de a se exterioriza în acest fel inutil, care doar arată că orice comunitate are golurile ei, chiar și când vine vorba de literatură.

Persepolis I – câteva gânduri

Cartea mi-a fost oferită spre recenzare de Editura Art.

Eram sigură că acest roman grafic va fi pe placul meu, din moment ce toți cunoscuții care au citit-o au și lăudat-o, de asemenea. Autoarea a transpus în replicile lui Marji, protagonista noastră, propria poveste a copilăriei sale în Iran, în timpul războiului din anii ’80. Fetița a fost nevoită să vadă cu ochii ei efectele schimbărilor politice din Iran, pornind de la diferențe sociale precum obligativitatea purtării vălului, până la uciderea în masă a sute și mii de oameni care se împotriveau sistemului. Provenind dintr-o familie cu mintea deschisă, Marji a început să se simtă din ce în ce mai singură într-o astfel de lume, din care prietenii ei plecau pe rând în alte țări pentru a-și putea continua existența în pace. Încă din copilărie, autoarea și-a dorit să poată face ceva în privința martirilor, să aducă o contribuție la îmbunătățirea vieții pentru lumea musulmană. Finalul acestui volum este un extrem de trist, care dovedește că dorința de corectitudine și egalitate a oamenilor nu este suficientă pentru a pune capăt unui război.

Cred că volumele grafice ale lui M. Satrapi trebuie neapărat parcurse pentru o mai bună înțelegere a vieții pe care oamenii născuți în anii ’70 și nu numai au trebuit să o înfrunte în Iran, cât și pentru a vedea distrugerile cauzate de război prin ochii unui copil aflat în plină creștere. Lecții de istorie, despre patriotism și distrugerea în masă a unui sistem în favoarea altuia, împreună cu scurte istorisiri triste și personale din familia lui Marji – toate se regăsesc în acest volum cutremurător, plin de replici amuzante și inocența specifică unui copil.

Turn offs #5

Pe măsură ce citesc noi cărți, descopăr din ce în ce mai multe lucruri despre mine însămi – cum este și indicat. După ultimul roman citit de mine, Cimitirul Animalelor, am mai descoperit un lucru care este deosebit de neatrăgător pe mine într-o carte și anume, atunci când acțiunea are loc într-un oraș mic.

Deși în viața reală aș prefera oricând să locuiesc într-un astfel de oraș, pe care-l poți traversa dintr-o parte în alta pe jos într-un timp relativ scurt, atât în realitate, cât și în ficțiune te poți lovi de aceeași problemă când vine vorba de orașele mici: este un teritoriu închis înafara căruia pare să nu mai existe nimic altceva ceea ce limitează mult posibilitățile ce există în orașele mari, pornind de la crimele ce pot avea loc și continuând cu viața mult prea monotonă și asemănătoare a cetățenilor ce se cunosc între ei într-un procentaj mai mare. De obicei, scriitorii urmează aceeași regulă atunci când decid să plaseze acțiunea romanului lor într-un astfel de oraș, ceea ce mereu dă impresia de circuit închis, de lume unidimensională, care mai departe duce la personaje cu o gândire limitată, personaje statice, care nu evoluează înafara normei sociale din locul în care trăiesc.

Atunci când citesc o carte a cărei acțiune se bazează pe viețile mai multor personaje dintr-un anumit oraș, oferindu-ne poate versiunea fiecăruia despre lucrurile care se petrec, mi-ar plăcea să observ diferențe mai mari între acestea, deși nu pot blama scriitorii pentru acest lucru fiindcă este perfect în conform cu realitatea – oamenii cu creștere și mediu asemănătoare vor deveni la fel de asemănători și în gândire.

Cred că acest pet peeve ține mai mult de viziunea mea generală asupra orașelor mici însă ce vreau să spun e că îmi place atunci când descopăr un univers mult mai complex într-un roman iar acțiunea plasată într-un oraș mic reduce considerabil șansele pentru ca acest lucru să se întâmple.

De cele mai multe ori, atunci când un autor alege un oraș mic, probabil inexistent cu adevărat pe hartă, romanul este unul ce implică mister și crime, fiindcă este un mediu propice acestor genuri literare. Suspecții scad în număr și apare posibilitatea pe care am menționat-o anterior, aceea ca autorul să ne ofere versiuni diferite ale personajelor despre același subiect.

Pentru mine, diversitatea este un lucru extrem de important în general, însă mai ales în cărți, fiindcă încerc să absorb cât mai multă informație posibilă după o singură lectură. Am nevoie de mai multe resurse în acest sens și nu consider că un astfel de univers închis, unde este posibil și chiar probabil ca aceleași lucruri să se întâmple la nesfârșit, fără ca vreo influență din afara orașului respectiv să apară, ca și când această variantă nici nu ar fi luată în calcul, îmi poate satisface toate nevoile pe care le am de la o carte. Așadar, pe viitor voi încerca să evit genul acesta de cărți, căci rareori se întâmplă să găsești o poveste originală sau un protagonist cu o gândire superioară în astfel de spații.

Cimitirul Animalelor, recenzie

[image error]

În comparație cu Carrie, chiar nu pot spune că mi-a plăcut această carte, deși în continuare îi pot recunoaște iscusința lui Stephen King.

Pe scurt, avem o pădure cu voci care manipulează oamenii și îi atrage în Cimitirul Indienilor Mic-Mac pentru a-și readuce la viață animalele de casă și oamenii dragi. Mai mult decât atât, locul are atâta putere încât face „accidente” să se întâmple și potrivește evenimentele cronologic astfel încât rezultatul final să fie cât mai dezastros iar această tradiție să fie păstrată de-a lungul timpului. Ce om poate spune nu acestei tentații, de a câștiga bătălia cu moartea? Așadar, King ne-a redus la univers închis, la o poveste ce se va repeta la infinit în aceeași buclă a orașului Ludlow, lucru de care ajungi să fii conștient pe parcurs și care pentru mine reprezintă un element neatrăgător la orice carte.

Louis Creed, împreună cu soția sa, motanul pe nume Church și cei doi copii se mută chiar în casa din fața Cimitirului Animalelor iar încă din primele clipe, tot felul de nenorociri se abat asupra lor. Un alt personaj important pentru poveste este vecinul de peste drum, Jud Crandall, cel care îi povestește protagonistului tot felul de istorisi din trecut despre oameni care au plătit cu vârf și îndesat pentru faptul că și-au înviat fie animalele, fie oamenii apropiați, folosindu-se de puterile magice păstrate în pădure de către indienii Mic-Mac, pedeapsa cea mai mare fiind chiar faptul că acestea nu se întorceau înapoi sub aceeași formă și spirit dinaintea morții. Louis se îndoiește de sănătatea mintală a bătrânului însă este din ce în ce mai atras de vocea manipulatoare a Cimitirului după ce îi moare mai întâi motanul, apoi fiul cel mic, Gage. Deși perspectiva este obiectivă, ne putem pune cu ușurință în pielea personajului principal, adus pe culmile disperării și făcând tot ce-i stă în putință pentru a-și salva familia… Oare reușește el acest lucru într-un final?

Deși intriga de la care a pornit King la început mi s-a părut interesantă, cel puțin cele 200-300 de pagini din mijlocul romanului sunt de-a dreptul plictisitoare, întreaga adrenalină fiind concentrată în ultimele 100, când Louis trece printre cele mai grele provocări posibile și este cel care schimbă cursul întregii acțiuni. Acest personaj devine un fel de Dumnezeu și afectează destinele mai multor apropiați din Ludlow prin încăpățânarea sa de a se opune puterii Cimitirului, devenind astfel sclavul acestuia. Ca în majoritatea cărților de peste 450 de pagini, există multe detalii inutile, care contribuie mult prea puțin la rezultatul final; nu-mi pot aminti vreo scenă anume care să mă încânte în timp ce citeam această carte, căci de la un moment dat lucrurile devin destul de previzibile.

Pot spune despre construcția romanului că se aseamănă cu „Miasma” de Flavius Ardelean, doar că cea din urmă a fost o carte mult mai interesantă de citit pentru mine. Așadar, Cimitirul Animalelor m-a dezamăgit în multe feluri, de la poveștile lungi și plictisitoare ale lui Jud Crandall, la decizia finală a lui Louis de a perpetua aceleași acțiuni care l-au condus în starea sa finală. Nu m-am putut raporta emoțional în niciun fel, la niciunul dintre personaje, iar din punct de vedere obiectiv, consider că acțiunea a fost mai degrabă monotonă, repetitivă și lipsită de elemente originale. Luând în considerare și faptul că romanul a fost terminat în 1982, totuși sclipirea din arta lui King a ieșit mult mai bine în evidență în celălalt roman al său pe care l-am citit, singurul meu punct de referință până în prezent, „Carrie”.

Nu pot spune că recomand această carte deoarece singura mea emoție în timp ce am citit-o poate fi categorisită drept „suspans”, întrebându-mă mereu dacă vor exista și alt gen de consecințe pentru acțiunile lui Louis înafară de cele suferite de el însuși pe plan psihologic. Voi continua să-i citesc și celelalte romane pe care le dețin în prezent, însă mă așteptam la cu totul altceva de la „Cimitirul Animalelor„… în principiu, la mai multe animale, ar fi putut începe de acolo, din moment ce acesta nu e nici măcar locul exact de unde se trag toate întâmplările din poveste.

[image error]

Imagine being more afraid of freedom than slavery

[image error]

Am cumpărat această carte de poezii la mâna a doua pentru doar 1$ de la un magazin din Manhattan iar ce m-a făcut să-mi dau seama cu ușurință că este un volum cel puțin interesant a fost unul dintre versurile pe care le-am surprins la prima răsfoire, parte dintr-o poezie despre lesbianism.

După ce am terminat de citit, am realizat că descrierea de pe spatele cărții cuprinde la perfecție temele abordate în poezii: „ it tackles both personal and contemporary issues of enslavement, sexuality, psychological trauma, and physical abuse„. Opera Pamelei Sneed este puternică, extrem de brutală chiar și într-adevăr scoate în evidență problemele sociale de care se lovesc încă femeile de culoare din suburbiile americane. Locuind în New York în prezent, pot spune că nu este foarte greu să observi diferențele de clasă socială dintre femeile de culoare și cele albe iar gândul că atâtea atrocități sunt în continuare comise împotriva întregii rase fără ca nimeni să nu spună un cuvânt în această privință este doar la o aruncătură de băț mai departe. Autoarea a scris despre muzele ei feminine, despre traumele din copilărie și încercarea de a-și găsi identitatea, de a fi o revoluționară – la fel ca unul dintre idolii săi, Harriet Tubman. Recunosc că nu sunt familiară cu viața dusă de aceasta din urmă, iar Pamela m-a împins să fac cercetări în acest sens pe viitor. Sunt convinsă că foarte multe femei se pot regăsi în cuvintele ce par aruncate la întâmplare printre pagini, dar vibrează de viață și furie, ale Pamelei.

Chiar și fără un context anume, poeziile ei sunt foarte accesibile și consider că autoarea a reușit să facă încă un pas înspre revoluția de care are nevoie întreaga societate americană și nu numai. Comunitatea LGBT, comunitatea persoanelor de culoare, comunitatea copiilor ce au fost abuzați – toate aceste presupuse minorități, tratate cu nonșalanță de o bună parte a societății, sunt lucrurile care stau la baza acestui volum de poezii iar Pamela este doar unul dintre oamenii care refuză să renunțe la a-și duce mesajul mai departe: avem nevoie de o schimbare în atitudine, avem nevoie să ne regăsim cu toții identitățile știrbite pe parcursul vieții. Titlul cărții reprezintă un vers din ultima poezie și se referă la dependența creată între sclav și stăpân, care se aplică atât sclavilor propriu-ziși, care făceau muncile de jos pentru mult prea puțini bani, cât și femeilor abuzate de bărbați, copiilor abuzați de părinți care se întorc totuși acasă fiindcă nu cunosc un stil de viață pe cont-propriu, nu-și pot descoperi aripile cu care să zboare.

Un volum de poezii despre libertatea sufletească care a ajuns direct printre favoritele mele. Dacă puteți face rost de o copie, nu o să regretați această incursiune în sufletul unei femei puternice, ca multe altele.

[image error]

 

Jurnalul primei mele morți

[image error]

Cartea Ioanei Duda este una dintre puținele cu care am simțit o compatibilitate aproape de 100%, încă de la bun început. Rar mi-a mai fost dat să mă regăsesc atât de bine în cuvintele unui autor, mai ales fiind vorba de un jurnal intim și îmbibat cu cele mai profunde părți ale sufletului uman.

Acțiunea se petrece pe parcursul unei nopți în care protagonista, Valentina, analizează în retrospectivă toate motivele care au dus-o în pragul sinuciderii: de la copilăria plină de traume, la fostul ei iubit, pe care îl părăsise. Un concept original mi s-a părut convorbirea cu îngerul ei păzitor, care poate fi privit și ca un alter ego al Valentinei. În mod evident, bazându-se pe multe flashback-uri, „Jurnalul primei mele morți” este o incursiune incredibil de autentică în viața unei persoane născută cu o sensibilitate aparte, care a trecut prin multe experiențe neplăcute și ajunge să se blameze foarte tare pentru urmele lăsate asupra oamenilor din viața ei. Cel de-al treilea personaj ar fi prietena cea mai bună a protagonistei, Matilda, sufletul ei pereche la modul platonic. Avem astfel parte de un scenariu pictat strict în apartamentul Valentinei, în care intervin direct sau indirect oamenii care au afectat-o și au format-o de-a lungul vieții, fiind expuși prin tablouri bine conturate, profunde și încărcate de o gamă largă de stări sufletești: de la nostalgie, la tristețe și disperare.

Dacă vă întrebați ce fel de mesaj transmite la final o carte în care protagonista este perfect convinsă că urmează să se sinucidă, nu aveți decât să citiți și să aflați pe pielea voastră. Pentru mine, au existat foarte puține relatări în care să nu mă pot regăsi, fiindcă se pare că eu și Ioana Duda avem o grămadă de puncte comune, în mod neașteptat. Pentru mine, Jurnalul… reprezintă o cale spre speranță, spre evoluție, spre iertare și iubire adevărată. Tot felul de lecții pot fi preluate din acest volum incredibil de sincer scris de Ioana, pe care mă bucur că am avut ocazia să o întâlnesc.

Aș zice, așadar, că acest roman îi vorbește direct sufletului și este musai nevoie de o legătură spirituală, de care se prea poate să nu fiți conștienți de la început, pentru a-l putea pătrunde cu adevărat. Eu simt că îmi va rămâne veșnic impregnat în mine, căci e ca și cum aș fi trecut prin toate acele ore direct împreună cu Valentina. Paginile nu au reușit să mă separe de povestea pe care am trăit-o la rândul meu, cum nici eu nu am reușit să mă desprind cu ușurință de ele până ce nu am terminat de citit. Categoric nu este o carte pentru toată lumea, pentru cei care nu au atins niciodată măcar pragul de sus al întunericului adevărat; însă, dacă ai reușit să ajungi la ușă și poate ai făcut chiar un pas înspre ce se află dincolo, Ioana Duda ți-a pregătit un manual cu sfaturi și confesiuni pentru a învăța că nu ești singur, ci doar predestinat să-ți devii propriul zeu.

[image error]

Fata din lift

[image error]

Cartea spune o poveste foarte simplă despre o femeie numită Tina de care zece băieți din blocul în care locuiește sunt îndrăgostiți. Liftul se blochează foarte des datorită ei, însă acesta reprezintă și un loc în care poate fi întâlnită, care păstrează amintirile unghiilor și tocurilor ei, printre multe altele. Mi-a plăcut cât de explicit a fost totul, stilul de scriere și modul simplist de a transmite sentimentele către cititor. Tristețe, regret și dorință – cele trei elemente cheie ale acestei povești în versuri; o consider o lectură ușoară și plăcută, care te duce cu gândul la copilărie, în special cea pe care au avut-o copiii la începutul acestui mileniu. Tina este acea persoană asupra căreia cu toții își proiectează fanteziile, fără a o putea atinge, ea bucurându-se pe de-o parte de această atenție, dar pe de altă parte ducând o cu totul altă viață, având o viziune complet diferită asupra ei. M-a impresionat cu adevărat ultima poezie, scrisă din perspectiva Tinei, care se simte la fel de blocată în acel lift (posibil metaforic) în care toți ceilalți au închis-o prin mințile lor, fără a se mai întoarce după ea. Tina rămâne astfel o amintire, o cale spre descoperirea iubirii ș.a.m.d. Tina poate reprezenta foarte multe alte lucruri și tocmai acest lucru m-a încântat la volum. Pentru mine, Tina este chiar imaginea pe care o ai în copilărie asupra maturității, parte din acele planuri pe care ți le faci fără să știi cu adevărat ce semnifică și dacă viața te va duce într-adevăr în acea direcție. Visele din copilărie se pot prăbuși la fel de ușor precum liftul, care nu va mai avea nevoie de reparație, fiindcă poate va muri și el în tine odată cu vârsta. Parafrazez probabil un vers ce mi-a rămas în minte: „toți ne purtăm copilul în noi” sau cam așa ceva; conceptul în sine mi se pare foarte original abordat.

[image error]

Despre sex, dragoste și alte vicii

[image error]Cartea Cristinei nu vorbește despre sex, dragoste sau vicii în modul în care te-ai aștepta la început; nu este o carte vulgară sau scrisă cu furie. Dacă ar fi să o caracterizez, aș spune că poeziile sunt chiar scrise cu blândețe, aproape toate despre un bărbat din trecutul autoarei. Am fost plăcut surprinsă să descopăr că, deși este un volum surprinzător de bogat în versuri, povestea care reiese dintre pagini conține o gamă foarte largă de sentimente specifice iubirii; perspectivele nu sunt repetitive. M-am putut raporta foarte ușor la viziunea Cristinei despre ea însăși și despre lume, dar în special despre relațiile cu oamenii. Cel mai mult mi-a plăcut acest fel sincer și autentic, plin de rime, în care ea a reușit să descrie toate trăirile pe care le-a avut în absența persoanei iubite. Este o carte complexă, dramatică și care te poate băga în depresie, despre lucrurile din jur – banale – care ajung să reprezinte puncte cheie în cele mai profunde amintiri pe care le porți în tine. Conștientizarea realității, a faptului că astfel de iubiri se întâmplă zilnic peste tot, însă cei doi parteneri pot ajunge să se simtă singuri și înecați în durere și regrete – această conștientizare este un lucru pe care l-am apreciat foarte tare la Cristina, viziunea dinafara cutiei pe care și-a însușit-o. Blamarea, recunoașterea greșelilor și privirea în oglindă a sinelui se simt foarte puternic în aceste poezii, tăioase, dar cu un mesaj pozitiv la final. O recomand cu toată căldura și mi-ar face mare plăcere să citesc și alte lucrări ale autoarei.

[image error]

Departe de mine, departe de tine – pre-recenzie

[image error]

Dacă ar fi să descriu cartea de poezii a lui Flavius Simion – de altfel debutul său în arta lirică – într-un cuvânt, acesta ar fi „dor„. Continuând iubirea idealizată dar și plină de chinurile specifice din înAltă iubire, volumul său de eseuri, Flavius deschide porțile spre o lume nouă, scrisă în versuri zdrobitoare și plină de înțelesuri ascunse.

Ca orice altă lucrare a sa, cuvintele nu spun o poveste ușor de descifrat la primare vedere, ci te împing să le recitești de câteva ori pentru a pătrunde cu adevărat în sensul intenționat de autor.

În cele 87 de poezii ale sale, Flavius vorbește despre moartea iubirii și felul în care se prezintă rămășițele ei, ca urme imposibil de șters de pe sufletul unui om care i s-a dedicat în întregime. Sentimentul este cel de saturație, de obsesie care a rămas în trecut însă fantoma ei încă bântuie, făcându-te să-ți amintești de cel care erai înainte. „sunt bine, sunt cu mine” rezumă starea de reușită, de supraviețuire a aprigii lupte cu o iubire care a murit pe veci.

Cu fiecare poezie, Flavius ne cufundă și mai adânc în infernul artei sale, proiectând durerea într-un spațiu macabru, un univers greu de pătruns pentru cei neinițiați în tainele sale. Aflându-se constant în poziția omului măcinat de vină, dorindu-și să fi putut schimba lucrurile dar resemându-se într-un final, eul liric impune o grămadă de stări, fiecare profundă și autentică, creând o punte de empatie între autor și cititor. Cred cu tărie că oamenii care nu au suferit din dragoste cu adevărat nu vor putea niciodată înțelege cuvintele lui Flavius, cum bine spune și el: „Cine nu poate înțelege poezia înseamnă că nu a iubit niciodată„, dar pe de altă parte, acest volum de poezii este dovada clară a tuturor culmilor pe care te poate purta iubirea și implicit, durerea. Incapacitatea umană de a da timpul înapoi, tortura de a se întreba cum ar fi trebuit să se întâmple lucrurile pentru a ajunge la un rezultat diferit se regăsesc de asemenea printre rândurile scrise în focul cauterizării rănilor încercat de autor.

Poeziile din acest volum nu sunt în genul celor pe care ți le poți imagina cu ușurință, având în față imaginea perfect ilustrată a descrierilor. Flavius știe să-și facă cititorii să se implice în poveste, să privească în adâncul lor pentru a-și putea regăsi propria viață prin cuvintele sale. Tocmai de aceea consider „Departe de mine, departe de tine” a fi asemenea unui antidepresiv, care îți oferă perspectiva vieții privită dinafara borcanului, cu o stare de răceală, de detașare, de triumf. După părerea mea, scopul tuturor acestor poezii nu este tabloul pictat de depresie în sufletele oamenilor, după ce au pierdut iubirea unui om pe care la rândul lor îl iubeau, ci felul cum inima se reface și începe să bată din nou, cum ochii se deschid spre un alt soare. „Departe de mine, departe de tine” vorbește în principal despre renaștere, despre uciderea sentimentelor care ne țin captivi în noi înșine până la un punct. Viziunea lui Flavius întrece această limită clișeică a despărțirilor iar pentru acest motiv, debutul său ca poet îl va propulsa cu siguranță printre alți contemporani de succes.