Cristina Boncea's Blog, page 56

Film vs. Carte: Apă pentru elefanți

[image error]

Filmul a fost un pic mai plictisitor decât cartea, în opinia mea.

Prima scenă din film este de fapt finalul cărții, unde bătrânul Jacob își povestește viața de la circ din tinerețe. Deși bătrânul se potrivește perfect cu imaginea din mintea mea, versiunea sa din amintiri – în rolul lui Robert Pattinson – nu mi se pare că atinge punctele cheie ale personajului creat de Sara Gruen. Lucrul care mi-a displăcut cel mai tare a fost lipsa de chimie dintre Jacob și Marlena, pe lângă faptul că nici aceasta din urmă nu este o reprezentare fidelă a personjului din carte.

Suntem scutiți de o mare parte dintre detaliile legate strict de lumea circului și îngrijirea animalelor, însă pe locul doi în topul lucrurilor care nu mi-au plăcut deloc în acest film a fost tăierea sau trunchierea scenei de violență acută dintre trio-ul Marlena-August-Jacob; cu toate acestea, producătorii au preferat să păstreze scena în care șeful menajeriei o agresează pe Rosie, elefantul, oferindu-ne scene explicite și sângeroase. Probabil violența domestică într-o scenă mai lungă și cu mai multe detalii ar fi fost prea mult pentru privitori. Aduc în discuție acea scenă din carte pe care nu am regăsit-o sub aceeași formă în film fiindcă mi se pare un declanșator imens pentru restul acțiunii, însă în producția cinematografică s-a pus mai mult accent pe mediul înconjurător decât pe motivele explicite pentru care se nasc conflicte între aceste trei personaje și felul prin care s-au format. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să urmăresc scena în care Jacob se duce la August și încearcă să-i spună că va părăsi circul, însă August îl șantajează că doi dintre prietenii săi vor fi aruncați din tren. Acest lucru se întâmplă, deci, fără un motiv în prealabil în film, lucru care mi se pare cam lipsit de sens.

Într-adevăr, prestația elefantului este spectaculoasă, dar din păcate îi eclipsează pe toți ceilalți actori – sau aduce măcar un element reușit în tot filmul, dintr-o perspectivă mai optimistă. Per-total, dacă pe mine cartea m-a adus aproape de culmile disperării prin lipsa de complexitate de care a dat dovadă, filmul aproape că m-a adormit instant, prin faptul că au fost scoase scenele care prezentau cât de cât un punct de interes pentru poveste. Nu recomand.

Apă pentru elefanți, recenzie

[image error]

Există un motiv pentru care mi-a luat mai mult de două săptămâni să citesc această carte și anume, faptul că acțiunea mi s-a părut mult prea statică. În ciuda acestui dezavantaj enorm, din punctul meu de vedere, cred că oricine își poate da seama de faptul că „Apă pentru elefanți” este o poveste originală și fascinantă despre lumea circului din America anilor ’30.

Voi începe prin a explica titlul romanului, care provine din spusele unui bătrân aflat în același azil ca protagonistul nostru, pe nume Jacob Jankowski; acest domn pretinde că el a cărat apă pentru elefanții de la circ, lucru care îl enervează la culme pe Jacob, aflat la vârsta de nouăzeci și trei de ani, iar de aici acțiunea bazată pe flashback-uri își reia fluxul continuu. Mi-a plăcut foarte tare faptul că la început avem parte de scena culminantă, pe care bineînțeles că nu avem cum să o înțelegem fără un context, dar care însă creează o stare extraordinară de suspans pentru cititor. Tehnica mi s-a părut asemănătoare cu cea folosită de youtuber-ii celebri din zilele noastre, pentru a atrage atenția urmăritorilor.

Jacob se lansează în povestea vieții sale, în care a pornit de la un student obișnuit la medicină veterinară, devenit peste noapte un veterinar în toată regula pentru Circul Fraților Benzini. Aici, el se îndrăgostește de frumoasa Marlena, soția șefului menajeriei, lucru care îl propulsează în tot felul de situații dramatice și aproape fatale. Practic, întreaga poveste se învârte în jurul idilei dintre cei doi, însă, pe fundal, avem constant parte de fel de fel de detalii privind viața obișnuită la circ, de la lungile călătorii cu trenul, la asamblarea corturilor, hrănirea angajaților și îngrijirea animalelor. Elefantul Rosie joacă un rol foarte important în această poveste, fiind un personaj foarte simpatic de altminteri.

Nu pot vorbi cu însuflețire despre această carte fiindcă nu m-am putut raporta emoțional la nici măcar o singură secvență citită, însă, din punct de vedere obiectiv, pot recunoaște că este o capodoperă a dramelor istorice.

Având în vedere că, bazat pe notele autoarei, multe dintre poveștile incluse în roman sunt bazate pe fapte reale, avem certitudinea că toate aceste detalii pe care le primim despre întreaga atmosferă a vieții la circ sunt foarte documentate și realiste. Această perfecțiune tehnică salvează, din punctul meu de vedere, sau poate chiar conferă valoare romanului. Dacă ar fi existat doar povestea de dragoste dintre intelectualul păgubit, Jacob, și domnița la ananghie dar cu atitudine de fier, Marlena, consider că ar fi reprezentat un adevărat eșec literar. Stilul autoarei nu este unul extrem de brutal sau măcar foarte expresiv, însă avem parte de o narațiune la persoana I foarte concisă și la obiect, putând să identificăm cu ușurință stadiul în care se găsesc personajele într-un anumit punct al acțiunii; avem parte de o sumedenie de detalii, deși majoritatea fiind relevante pentru cursul acțiunii, însă lucrul care cred că m-a deranjat cel mai tare la această scriitură este, poate, intensitatea trăirilor (sau lipsa ei). Sara a construit o acțiune plină de suspans, a clădit întreaga narațiune îndreptând-o într-o direcție de tip ultimatum, crescând astfel așteptările oricărui cititor; deși momentul culminant în sine ar putea fi categorisit drept suficient de dramatic pentru acest nivel al așteptărilor, reacțiile personajelor au fost sărite, așadar, complet absente, autoarea trecând cu ușurință peste acest moment pe care îl aștepți încă de la primele pagini ale cărții.

Făcând abstracție de acest detaliu extrem de important pentru mine, povestea încă îi aparține unui bătrân ajuns la azil și uitat de propria familie, care încearcă doar să se facă auzit pentru trecutul său ieșit din comun și realizările din tinerețe. Acest element iarăși a salvat romanul de la a fi un eșec total, folosind tehnica povestirii în ramă. Mie personal nu mi-a insuflat nicio stare acest roman, poate doar una de tensiune continuă, apoi o vagă dezamăgire, însă nimic la care să nu mă aștept sub nicio formă. „Apă pentru elefanți” este o carte previzibilă, plină de acțiune doar în aparență, lăsând în urma ei doar un iz de „meh”, o stare de neutralitate indubitabilă.

Am decis însă să ajung până la finalul acestui roman strict datorită faimei sale și așteptărilor conturate pe parcurs datorită stilului monoton dar totuși intrigant al autoarei. Consider însă că această poveste nu va rămâne prea mult timp impregnată în mine sau măcar în memoria mea, datorită faptului că niciunul dintre subiectele abordate nu îmi atinge vreo coardă sensibilă.

 [image error]

 

Recomandarea de miercuri! #1

M-am gândit să adaug o nouă secțiune pe blog și anume, să vă recomand în fiecare zi de miercuri câte o carte diferită care mie mi-a plăcut foarte tare, ce poate fi găsită în diverse librării online la un preț foarte accesibil! Dacă tot suntem în luna Halloween-ului, cartea de astăzi este „Let the right one in” sau „Lasă-mă să intru„, cum a fost ea tradusă la noi. Eu vă voi lăsa ambele variante, atât în limba română, cât și în limba engleză, având de această dată coperte diferite. Alegerea este la voi! Mai jos aveți de asemenea și un fragment din recenzia scrisă de mine.

                         

OKIAN: 39.99 lei!                                                        ELEFANT.RO: 37,76 lei! 

„A fost un roman destul de lung pe care l-am parcurs cu mare plăcere. Cel puțin finalul a fost exact ca în film… Însă filmele nu mi-au afectat deloc viziunea asupra cărții. Ba dimpotrivă, sunt foarte distincte iar cartea m-a ajutat să completez multe goluri pe care poate nu mi le aminteam sau nu apăreau deloc în film. Am avut o mare surpriză în legătură cu Eli, dar nu vreau să dau spoilere. Spun doar că acest detaliu face o mare diferență și ajută la originalitatea poveștii. (…) Recomand cartea celor pasionați de romane scandinave, polițiste, celor care caută realismul mai presus de orice și valorifică poveștile întunecate, văd frumosul dintr-un oraș industrializat în mod forțat, un oraș mic și plin de mister.”

Shaman King, Vol. 12: The Wrath of Angels

[image error]

Nu m-a încântat în mod deosebit acest volum din cauza faptului că a constat mai mult în bătălii destul de insignifiante, care au pus mai puțin în evidență trăsăturile personajelor noastre principale.

Legătura dintre Hao și Yoh devine din ce în ce mai vizibilă pentru toți ceilalți și mai urmează doar câteva alte asemenea altercații până când adevărul va fi ieși la iveală.

În prima parte a volumului, situația este salvată de Ryu, Takei oferindu-ne cu această ocazie și povestea antrenamentului de care acesta a avut parte datorită bunicului lui Yoh. De asemenea, echipa X-Laws își face apariția și încearcă să-i recruteze pe cei care au pornit în această călătorie alături de Yoh. Tabloul este întregit de apariția Annei, însoțită bineînțeles de Manta/Morty, și confruntarea directă a acestora cu Hao. După toate aceste peripeții, micul grup de șamani ajunge în sfârșit în Patch Village, dar nu înainte de a fi îndrumați spre o călătorie spirituală și misterioasă din partea Marelui Spirit.

În continuare sunt complet îndrăgostită de această manga, care nu face decât să-mi readucă în minte fericirea din copilărie în timp ce urmăream anime-ul cu același titlu. Yoh, protagonistul, încă reprezintă o enigmă pentru mine – starea sa de calm, mentalitatea generală cu care privește lumea, îndârjirea cu care-și apără prietenii și propriile credințe când nimeni altcineva nu o face. Diversitatea culturală este în continuare un element de bază al acestei creații, exemplificată în acest volum prin apariția unui șaman care duce mai departe numele lui Dracula, oferindu-ne câteva scene din trecutul Valahiei și a stăpânirii lui Vlad Țepeș. Mi-e greu să îmi imaginez un anime sau manga care să atingă o asemenea perfecțiune în ceea ce privește elementele poveștii; deși iubirea, în sensul său preferat de oameni, este lăsată pe plan secundar, eforturile Annei nu sunt de ignorat în ceea ce privește împlinirea misiunii ei față de Yoh și familia Asakura. Legăturile de prietenie și tipologiile atât de diferite de oameni, proveniți din întreaga lume pentru a concura la competiția ce are loc din 500 în 500 de ani sunt realizate în cel mai subtil și natural mod, ca să nu mai menționez câtă atenție a fost oferită autenticității fiecărei personalități în parte.

Deși, în orice poveste, personajele mele preferate vor fi cele de tipul lui Ren/Len, Faust și chiar Hao, este imposibil să nu fii impresionat ca cititor de verticalitatea lui Yoh în fiecare situație în care este pus. „Regele Șaman” poate fi văzut ca un studiu antropologic de mare calitate și nu pot decât să mă bucur că am ocazia să învăț atâtea lucruri despre comportamentele umane, tipuri de raționament, și nu în ultimul rând, despre diferitele culturi din care fiecare provine.

[image error]

Frostbite: The Graphic Novel, recenzie

[image error]

În acest volum, pericolul constant în care se află Vasilisa Dragomir este amplificat de un alt atac al strigoilor, în care victimele sunt membrii celor douăsprezece familii regale. De asemenea, relația dintre Rose și Dimitri capătă în sfârșit formă iar Adrian Ivashkov este în sfârșit introdus la rândul său în poveste.

În același ritm alert cu care ne-au obișnuit creatorii acestor romane grafice, tot reușim să trecem prin stări de maximă adrenalină alături de protagonista noastră. Rose este la începutul carierei ei de gardian, chiar dacă în mod neoficial momentan, având de-a face cu niște probleme mult mai mari decât ea. Violență, răzbunare, ură – aceste sentimente predomină pe partea antagonică în volumul doi iar echilibrul aparent de la Academia Vampirilor este distrus în bucățele cu fiecare nouă amenințare adusă moroilor. Relația dintre Rose și alte personaje cum ar fi mama ei, Mia sau Mason sunt evidențiate mai bine în acest volum și exemplificate prin scene de mare importanță atât pe plan emoțional cât și legat de mersul lucrurilor din poveste. Aceeași logică imbatabilă a lui Richelle a legat șirul evenimentelor și de această dată, oferindu-te drept rezultat o carte plină de toate elementele pe care ți le-ai putea dori: iubire, pasiune, dramă.

Filtrând în continuare prin prisma nostalgiei, continui a-mi dori să trăiesc în această lume, fapt care mă împinge să recitesc volumele originale și chiar spin-off-ul făcut ulterior după acestea. Academia Vampirilor va rămâne mereu o serie de suflet, foarte bine închegată și care îmi hrănește la un nivel destul de înalt toate nevoile literare și așteptările pe care le-aș avea în contextul dat.

[image error]

Vampire Academy: The Graphic Novel, #1

[image error]

Din moment ce seria scrisă de Richelle Mead este cea care mi-a reaprins apetitul pentru lectură în anul 2010, am fost foarte încântată să redescopăr povestea din Academia Vampirilor prin cele trei romane grafice ce au fost publicate acum ceva vreme. Deși nu se poate spune că o mini-serie de benzi desenate poate cuprinde cu adevărat esența unei lucrări de mai mare amploare, ce în realitate s-a întins pe o serie formată din șase cărți destul de stufoase, am putut regăsi printre paginile acestui volum starea pe care am simțit-o inițial, când m-am îndrăgostit de acestea.

 Conceptul este unul foarte simplu, atât prin ilustrații cât și prin simplificarea poveștii în sine: Rose și Lissa sunt aduse înapoi la Academie, unde viața moroiului regal este în continuare pusă în primejdie. Fundalul narativ al primei părți este format din amenințarea adusă de unchiul Lissei și de lupta neîntreruptă a celei mai bune prietene ale sale pentru a fi alături de ea și a se antrena pentru a putea deveni cu adevărat gardianul ei dhampir.

Nu am putut să nu mă întreb pe măsură ce dădeam paginile dacă o persoană care nu a citit seria originală ar putea să aibă o conexiune la fel de reușită cu această poveste, având în vedere succesiunea de evenimente urmărite într-un mod foarte alert de către creatori, însă cu precădere, răspunsul meu ar fi nu.

Citind dialogurile, îmi veneau în minte reminiscențe din prima lectură a primului volum al seriei, însă, în orice caz, legătura mea cu Academia Vampirilor va fi mereu una sufletească, emoțională, deși ea prezintă și anumite calități din punct de vedere obiectiv, de ordin logic, care o fac deosebită față de celelalte serii YA/Fantasy ce au fost lansate de-a lungul timpului după aceea. Cel mai tare am apreciat dintotdeauna faptul că există mereu o explicație rațională pentru legăturile dintre personaje, chiar dacă poate acțiunile lor sunt mai degrabă bazate pe instinct și diverse alte porniri. Spre exemplu, mi se pare destul de unicat modelul de iubire interzisă dintre Rose și profesorul ei, Dimitri, căci pe lângă faptul că tipul de relație profesională dintre ei sau faptul că Rose este încă minoră la începutul poveștii îi împiedică să trăiască o poveste de iubire, acesta îi argumentează respingerea în felul următor: „amândoi vom fi gardienii Lissei iar dacă mi-aș da frâu liber sentimentelor față de tine, te-aș proteja mai întâi pe tine înaintea ei”. Această decizie de tip etic, pe care se bazează majoritatea raționamentelor din cărți și implicit, deciziile lui Rose, face din Academia Vampirilor o serie de nivel superior, din punctul meu de vedere. Pe de altă parte, mi s-a părut că Richelle a trasat evenimentele într-o înșiruire extrem de potrivită, care a condus-o la rezultatul dorit fără să scape din vedere nici elementele de romantism, suspans sau violență de pe parcurs.

Dacă v-au plăcut cărțile lui Richelle Mead, veți aprecia la fel de tare și acest roman grafic; deși nu sunt mare fană a reprezentărilor fizice ale personajelor în acest caz, pot spune că în mod categoric s-au păstrat elementele de bază ale primului volum original. Eu una mă bucur că am oportunitatea de a-mi reaminti aceste lucruri esențiale, pentru că în continuare sunt fascinată de această serie – lucru destul de necaracteristic pentru mine. Vă recomand cu căldură să-i dați o șansă oricum, căci chiar dacă nu veți dori continuarea acestui fir narativ, consider că volumul poate fi apreciat și de sine stătător, într-o oarecare măsură. Din partea mea, acest roman grafic reprezintă un motiv de nostalgie pentru care sunt recunoscătoare.

[image error]

 

Dragoste la 17,50$, recenzie

[image error]

Cartea mi-a fost oferită de printrecărți.ro.

Pe de-o parte am fost dezamăgită de această colecție de povestiri, pe de altă parte, în continuare am rămas cu un sentiment nemaiîntâlnit până acum de mine în literatură, o stare care s-ar putea transcrie drept confuzie.

Avem de-a face cu o serie de povestiri scurte ce vizează viețile anumitor personaje care-și rememorează tinerețea americană, însă în prim-plan îl avem pe Henry Chinaski, un posibil alter-ego al autorului. Ce au în comun aceste povestiri, în mare parte, sunt violurile, bețivii, sărăcia și prostituatele. Henry Chinaski este pe de-o parte un scriitor de succes care are lumea în picioare, însă pe de altă parte apare în diferite ipostaze umilitoare, lucrând în medii de joasă speță și neilustrând vreo speranță la un tip de viață superior, inițial. Celelalte personaje sunt de asemenea de sex maculin, prezentând diferite întâmplări cu precădere din spațiul hollywoodian, ducându-și cu greu existența de azi pe mâine și uneori comițând crime pentru a face niște bani în plus. Starea predominantă este aceea de abis al vieții, exploatând la maxim punctul prin care mulți oameni ajung să treacă la un moment dat și anume, cel în care nu au nimic și pe nimeni care să le ofere un scop sau o șansă de scăpare din acest abis.

Unul dintre personaje chiar spune la un moment dat că se simte atras doar de oamenii decăzuți, nu de cei care au haine frumoase și proprietăți pe numele lor; i se pare că doar cei asemenea lui au trăit cu adevărat. Personajele nu sunt doar cinice însă, ci de-a dreptul agresive, insuportabile, singuratice din proprie alegere. Există destul de multe scene explicite de sex, însă mai șocante mi s-au părut pasajele care vorbesc despre diverse afecțiuni precum hemoroizii sau despre alcoolism. Titlul, de exemplu, este preluat de la una dintre povestiri, în care un bărbat cheltuiește respectiva sumă de bani (17,50$) pentru a-și cumpăra un manechin, pe care îl folosește pe post de jucărie sexuală. Am spus la început că am rămas cu un sentiment ciudat după această lectură, pe care nu-l pot identifica în totalitate momentan, datorită faptului că așteptările mele de la Bukowski erau foarte mari și chiar m-am blamat că nu am parcurs lucrările acestui autor mai devreme. De la primele pagini, însă, mi s-a părut că nu pot identifica vreun element original, vreun lucru despre care să nu mai fi citit înainte sub această formă.

Cartea în sine este un abis care te poate trage înăuntrul lui, punându-te în pielea unor personaje care nu ți-ai dori să fii niciodată. Tipul de oameni pe care l-a exploatat autorul prin aceste povestiri este cel care a trecut deja de multe stagii de auto-distrugere, rămânând doar omul în forma sa pură, fără prea mare uz de rațiune sau sentimente. Fiecare personaj în parte este sigur pe sine și încearcă să supraviețuiască într-un univers propriu limitat, întrebându-se deseori cum de nu și-a găsit încă moartea. Trebuie să recunosc că această abordare este foarte interesantă și poate aici apare conflictul meu interior vizazvi de carte: deși nu m-au impresionat extraordinar poveștiile în sine, unele atingând chiar și cotele științifico-fantasticului, faptul că Bukowski a reușit să păstreze aceeași măsură calmă și indiferentă la dezastrul din jur în fiecare dintre ele spune foarte multe lucruri despre el ca scriitor.

Așadar, pot spune că nu am renunțat încă la curiozitatea mea în ceea ce-l privește pe acest mare artist, însă pe viitor mi-ar face plăcere să citesc un întreg text, cu început, final și încheiere, scris în aceeași manieră simplistă, dar debordând de încărcătură emoțională. Pentru mine ar putea reprezenta un dezavantaj faptul că Bukowski a ales să ilustreze doar anumite scene, fără prea mult context în prealabil, care au făcut imposibilă acea conexiune pe care o caut în timpul unei lecturi. Se poate spune, deci, că magia sa constă mai degrabă în forța cu care menține atmosfera sfidatoare, în orice circumstanțe, aproape independent de text în sine. După părerea mea, aceasta nu are cum să fie una dintre cele mai bune lucrări ale sale; nutresc speranța că voi găsi pe viitor și elementele care i-au lipsit acestei antologii.

  [image error]

Persepolis II, recenzie

[image error]

Această carte mi-a fost oferită drept sponsorizare de Editura Art.

Acest volum categoric a fost mai pe placul meu decât primul datorită faptului că m-am putut raporta emoțional mult mai bine. Mutarea Marjanei în Austria din perioada liceului ne arată transformările prin care trece orice adolescent obișnuit, ea având însă și experiența războiului în spate – lucru ce face adaptarea ei cu atât mai grea, singură într-o țară foarte departe de casă.

Marjane este obligată să învețe limba germană și trece prin diferite ipostaze pentru a se încadra în spațiul social din care face acum parte. Majoritatea acțiunii din acest roman grafic se concentrează pe maturizarea ei, de la terminarea liceului, până la vârsta de douăzeci și patru de ani. Aceasta începe să descopere lumea prin alți ochi și să observe diferențele dintre ea și ceilalți oameni, neafectați de pagubele unui război; are de-a face cu diferite percepții de viață care o ajută să își formeze caracterul și să decidă care sunt până la urmă prioritățiile ei. După o perioadă de patru ani petrecută în Austria, Marjane este nevoită de conjunctură să se întoarcă înapoi la părinții ei, în Iran, unde încearcă să-și reia viața de dinainte, în conformitate cu legiile și tradițiile țării… Cum reușește aceasta să se adapteze, după ce a locuit atâta timp într-un stat european atât de liberal? 

Încă de când am început această serie am apreciat vocea sinceră și pe alocuri ironică a autoarei. M-am putut regăsi foarte mult în stilul său de creștere, în încăpățânarea cu care își solicită drepturile și refuză să se conformeze în totalitate unor reguli absolut barbare, făcute pentru a dezumaniza femeia. În acest volum însă, vocea sa este și mai puternică, având la bază fapte reale de o aceeași îndârjire pentru dreptate ca și în volumul anterior. Marjane urmează o facultate, ajunge să se căsătorească și să întâlnească o grămadă de oameni noi; toate aceste experiențe o aduc la aceeași veche concluzie din copilărie: educația este totul. Personal, o consider o eroină pe această femeie, care a reușit să se facă auzită în întreaga lume prin povestea ei. Îmi dă curaj în faptul că arta chiar poate schimba vieți.

Despre această personalitate veselă (în pofida orice) mai pot spune doar că reprezintă o dovadă a faptului că până și cei mai de succes oameni o apucă uneori pe drumuri greșite, învățând de pe urma lor niște lecții de viață importante. Întotdeauna este bine să-ți iei viața în mâini și să fii tu persoana care decide propriul viitor. Persepolis rămâne în continuare o serie de romane grafice care ar trebui parcurse de toată lumea, căci există o mică lecție pentru fiecare: de la istorie până la regăsirea sinelui.

[image error]

 

Antichrista, recenzie

[image error]

Antichrista a fost o lectură exact pe gustul meu, sentimentul predominant pe parcursul lecturii fiind acela de furie, împărtășit cu personajul-narator.

Acest scurt roman, cel de-al doilea pe care l-am citit de Amelie Nothomb, are o poveste foarte clară încă de la bun început: Christa și Blanche sunt două adolescente de șaisprezece ani cât se poate de diferite, iar cea dintâi este pornită să-i facă viața un calvar celeilalte, întruchipând imaginea antihristului – de unde și titlul. Mai pe larg, Antichrista este porecla pe care Blanche i-o dă în mintea sa acestei colege de la facultate care i-a invadat familia și sufletul, având unicul scop de a deveni centrul oricărui univers pe care reușește să-l pătrundă.

În timp ce citeam mă gândeam că fiecare om a întâlnit măcar odată în viață o astfel de persoană egocentrică, toxică, ce refuză să accepte și existența celorlalți la același rang cu a ei. Antagonista noastră, Christa, stârnește admirația tuturor prin sclipirea sa din priviri, prin felul plin de falsă empatie cu care tratează pe oricine, reușind rapid să câștige aliați în cercurile sociale din care face parte; ea se prezintă ca provenind dintr-o familie defavorizată iar Blanche, fiind o fire timidă și studioasă, încearcă să-i câștige prietenia acestei fete extrem de populare luând-o în gazdă în apartamentul părinților săi. În scurt timp, Christa reușește să-i manipuleze pentru propriul avantaj, făcându-i să-și desconsidere fiica, intrându-le pe sub piele cu fiecare ocazie. Blanche, deși lipsită de abilități sociale, reușește destul de repede să-și dea seama de impostoarea care i-a ocupat până și patul, însă trebuie să găsească o modalitate pentru a-i convinge și pe ceilalți de crudul adevăr…

Ce va face Blanche pentru a o demasca pe așa-zisa noua ei cea mai bună prietenă? Cum se poate câștiga un război împotriva unui om care strălucește în ochii tuturor și este bunătatea întruchipată, mai ales venind din partea cuiva aflat la polul opus din toate punctele de vedere ale aparenței?

Lupta interioară pe care protagonista o duce vine ca o reflecție la însăși copilăria autoarei, care s-a refugiat în cărți și a suferit de bulimie, fiind probabil un copil la fel de retras și subapreciat. Pe de-o parte, Blanche și-ar dori să poată fi ca orice altă adolescentă normală, să nu mai simtă o discrepanță așa de mare între ea și restul colegilor ei, să aparțină unui anumit grup de oameni; pe de altă parte, propriile valori și cunoștințe o împiedică să facă acest lucru, ajungând să fie marginalizată, ca și cum nici nu ar exista. Blanche dovedește o inteligență superioară, fiind studentă la Facultatea de Științe Politice și bucurându-se de propria ei minte – chiar dacă exteriorul său este un lucru pe care nu-l poate privi sau accepta cu adevărat. Datorită Christei, Blanche are parte de câteva dintre experiențele tipice adolescenței, dar, într-un final, aceasta își menține poziția fermă și nu renunță la principiile ei, nu se lasă influențată de minciunile Christei și duce până la capăt lupta în care a intrat fără să-și dea seama la început.

Ce m-a făcut să nu ofer un rating maxim acestei cărți a fost capitularea protagonistei de la final; chiar și după ce lupta a fost încununată cu succes, demonii ei au rămas aproape în aceeași stare ca cea inițială, ducând-o mai departe în căutarea lucrurilor superficiale, dar de care orice ființă umană este atrasă la un moment dat – în special la o vârstă atât de fragedă. Prin experiența trăită din cauza Christei, Blanche își găsește curajul de a acționa, de a-și dovedi capacitățile deloc limitate și de a-și recâștiga demnitatea pierdută prin tăcere de-a lungul vremii. Punctul cheie al romanului este tocmai strigătul de ajutor al celor care se simt invizibili și tratați cu indiferență de societate, ale cărei valori principale pot diferi foarte mult atunci când nu poți alege mediul în care te afli sau persoanele lângă care stai zi de zi. Blanche se potrivește în tiparul de tocilară care nu-și cunoaște potențialul, însă ce mi-a plăcut foarte mult la ea a fost îndârjirea cu care a continuat să-și iubească părinții, chiar și când aceștia au tratat-o ca pe o străină. Deși a fost lovită din toate părțile, jignită și desconsiderată, Blanche a refuzat să se refuleze în sine însăși, concentrându-se în continuare pe cauza problemei – Christa -, fără să-i blameze pe ceilalți pentru creditul pe care i l-au acordat. În fond, la începutul poveștii, Blanche se face vinovată de același lucru. Lipsa de ipocrizie este o mare calitate a acestui personaj demn de urmat, chiar dacă nu a putut rezista până la final vocilor exterioare care îi spuneau că trebuie să se schimbe pentru a putea fi fericită și acceptată în cercurile persoanelor de vârsta ei.

Părerea mea este că nimeni nu va reuși să atingă împlinirea sufletească încercând să se supună unor reguli care nu le aparțin; așadar, nici Blanche, nici Christa nu sunt exemple demne de urmat până la capăt. Christa este doar un suflet gol, o narcisistă, o persoană lipsită de scrupule care nici măcar nu a îndrăznit vreodată să-și arate adevăratul sine – probabil fiindcă nici nu a stat să-l descopere. Din acest punct de vedere, discrepanța dintre cele două personaje se vede foarte clar: e mult mai bine să încerci și să eșuezi decât să capitulezi din start. Stilul de scriere al lui Amelie este extrem de cursiv și chiar creează dependență, expunând mereu problema într-un mod sincer, de parcă ar spune o poveste unui prieten. De aceea, este foarte ușor să te raportezi la personajele ei atât de umane și pline de viață, acest lucru implicând de asemenea și atașamentul emoțional, sentimentul de sfâșiere atunci când acestea suferă.

După cum am văzut și în O formă de viață, lui Amelie îi place foarte mult să lucreze prin contraste și sper ca acest lucru să se păstreze și în celelalte romane ale ei. Deși nu aș putea categorisi niciuna dintre lucrări ca fiind „dark”, temele abordate sunt categoric slăbiciunile umane și întrebările pe care ni le punem poate zi de zi legat de natura noastră. Fiind îmbrăcate totuși într-un stil foarte ușor de digerat, nici nu mă mir că a ajuns o autoare atât de cunoscută și apreciată. Mă bucur foarte mult că am descoperit-o și sunt convinsă că vor mai urma multe alte recenzii la cărțile ei în viitor.

 [image error]

O stea îndepărtată, recenzie

[image error]

O stea îndepărată este prima carte pe care am citit-o de la Roberto Bolano, fiind atrasă de geniul și violența din lucrările despre care am auzit. Încă de la primele cuvinte mi-am dat seama că există o compatibilitate între mine și autor, care probabil mă va obseda la un moment dat.

În acest scurt roman este urmărită evoluția, dacă se poate spune așa, unui criminal în serie. Începându-și povestea prin a fi un poet ca oricare altul, chiar mediocru, și participând la diverse ateliere de creație, Carlos Wieder își face simțită prezența abia după ce versurile sale iau forma fumului de pe cer iar acesta se alătură Forțelor Aeriene. În curând însă, caracterul macabru al artei sale este revelat sub forma unor fotografii ale victimelor pe care le-a ucis în mod misterios, fără ca cineva să-l fi suspectat vreodată. Romanul este însă povestit prin ochii unui alt poet, fost coleg de atelier cu Carlos, care pe parcursul acțiunii apare sub diferite alte nume. Împreună cu un prieten, care l-a rândul său l-a cunoscut pe Carlos înainte ca acesta să devină celebru și un detectiv particular, scopul este acela de a-l descoperi pe criminal chiar și la douăzeci de ani după înfăptuirea crimelor, urmându-i traseul prin lume, având un fundal politic destul de îngrijorător în țara sa natală – Chile.

Finalul este poate cel mai dureros dintre toate violențele expuse în acest roman, după toate crimele înfăptuite cu sânge rece și oamenii care au fost arestați pe nedrept din cauza credințelor politice sau a bănuielilor. Este imposibil să nu empatizezi cu protagonistul, care se uită constant în urmă la viața lui dinainte de a fugi din țară, din tinerețe, și se întreabă cum s-a ajuns în stadiul respectiv. Explozia este mai degrabă de natură interioară, căci senzația cu care rămâi este aceea de neputință – neputința de a te împotrivi unui sistem, neputința de a fi complet în controlul vieții tale, neputința de a putea opri violența dinainte să se întâmple sau a demasca un răufăcător la vremea potrivită.

Corespondența personajului-narator cu Bibiano este în mare parte cea care revelează aspectele importante ale traiectoriei lui Carlos, localizându-l astfel după similitudinile dintre textele publicate în diverse reviste literare din jurul lumii sub pseudonime diferite. Întreaga muncă de cercetare este făcută cu o pasiune aprinsă, poate din dorința de afirmare sau pur și simplu pentru a ști că nu a rămas impasibil la groaznicele crime pe care nimeni nu a putut să le prevadă. Se pare că amintirile din a doua decadă de viață a acestor doi prieteni îi urmăresc pe tot parcursul ei, oriunde s-ar afla, reușind astfel să descopere din ce în ce mai multe lucruri precum alte victime ale lui Carlos sau povești despre scriitorii cu care a intrat în contact. Fundalul este unul oarecum infernal, având de a face cu lumea artei, combinată cu politică și multe secrete ascunse de ochii celor neinițiați, Roberto dorindu-și poate să puncteze diferențele de perspectivă dintre cei care doar privesc din exterior, neștiind ce să creadă, și cei care înțeleg mult prea bine, dar sunt la fel de neputincioși.

Prin această lungă cercetare în care constă romanul, protagonistul face diverse comentarii pertinente și obiective la adresa destinelor compatrioților săi, decăzând din stadiul unui student cu tot viitorul în față la un simplu om de rând care-și duce traiul de pe-o zi pe alta. Momentul în care detectivul Romero este introdus în poveste este probabil mult prea întârziat pentru a mai putea altera realitatea în care s-a scufundat personajul principal. În final, atunci când acesta trebuie să-și înfrunte trecutul și pe omul care i-a omorât femeia îndrăgită, poate chiar curmându-i șansele la o viață mai bună, singura senzație vie rămasă în el este teama. O stea îndepărtată este o poveste despre trecut, despre durere, vărsare de sânge și lucrurile incontrolabile care ne schimbă definitiv viața. Toți cei care pornesc în căutarea lui Carlos se supun unui scop sau unui alt om, alergând după o fantomă despre care știu că trebuie pedepsită, fără a putea repara în vreun fel răul pe care l-a cauzat. Odată cu urmărirea lui, personajele se urmăresc într-un fel pe ele însele, proiectându-și nefericirea în succesul zdrobitor și poate chiar nemeritat al unui om pe care nu l-au cunoscut niciodată de aproape, cu adevărat.

Romanul este rece, fără să vorbească despre emoții precum dragostea sau mila; Bolano a spus lucrurile pe față prin această poveste, arătându-ne că sunt lucruri în jurul cărora ne învârtim mereu, fără să le putem atinge vreodată. O stea îndepărată se referă tocmai la distanța dintre adevăr și minciună, dintre artă și o viață banală, dintre oameni care au fost meniți să facă lucruri diferite – bătălia dintre bine și rău. Universul este unul poluat de gri, de războaie, de lipsa de echilibru a lumii. Ce ar trebui să facem pentru a atinge acea stea la timp, înainte ca totul să se năruie în jurul nostru? Și cine are atâta putere încât să o facă? Aceste teme de gândire au fost abordate într-un stil extrem de original, care se întipărește adânc în mintea cititorului.

[image error]