Cristina Boncea's Blog, page 57

Persepolis II, recenzie

[image error]

Această carte mi-a fost oferită drept sponsorizare de Editura Art.

Acest volum categoric a fost mai pe placul meu decât primul datorită faptului că m-am putut raporta emoțional mult mai bine. Mutarea Marjanei în Austria din perioada liceului ne arată transformările prin care trece orice adolescent obișnuit, ea având însă și experiența războiului în spate – lucru ce face adaptarea ei cu atât mai grea, singură într-o țară foarte departe de casă.

Marjane este obligată să învețe limba germană și trece prin diferite ipostaze pentru a se încadra în spațiul social din care face acum parte. Majoritatea acțiunii din acest roman grafic se concentrează pe maturizarea ei, de la terminarea liceului, până la vârsta de douăzeci și patru de ani. Aceasta începe să descopere lumea prin alți ochi și să observe diferențele dintre ea și ceilalți oameni, neafectați de pagubele unui război; are de-a face cu diferite percepții de viață care o ajută să își formeze caracterul și să decidă care sunt până la urmă prioritățiile ei. După o perioadă de patru ani petrecută în Austria, Marjane este nevoită de conjunctură să se întoarcă înapoi la părinții ei, în Iran, unde încearcă să-și reia viața de dinainte, în conformitate cu legiile și tradițiile țării… Cum reușește aceasta să se adapteze, după ce a locuit atâta timp într-un stat european atât de liberal? 

Încă de când am început această serie am apreciat vocea sinceră și pe alocuri ironică a autoarei. M-am putut regăsi foarte mult în stilul său de creștere, în încăpățânarea cu care își solicită drepturile și refuză să se conformeze în totalitate unor reguli absolut barbare, făcute pentru a dezumaniza femeia. În acest volum însă, vocea sa este și mai puternică, având la bază fapte reale de o aceeași îndârjire pentru dreptate ca și în volumul anterior. Marjane urmează o facultate, ajunge să se căsătorească și să întâlnească o grămadă de oameni noi; toate aceste experiențe o aduc la aceeași veche concluzie din copilărie: educația este totul. Personal, o consider o eroină pe această femeie, care a reușit să se facă auzită în întreaga lume prin povestea ei. Îmi dă curaj în faptul că arta chiar poate schimba vieți.

Despre această personalitate veselă (în pofida orice) mai pot spune doar că reprezintă o dovadă a faptului că până și cei mai de succes oameni o apucă uneori pe drumuri greșite, învățând de pe urma lor niște lecții de viață importante. Întotdeauna este bine să-ți iei viața în mâini și să fii tu persoana care decide propriul viitor. Persepolis rămâne în continuare o serie de romane grafice care ar trebui parcurse de toată lumea, căci există o mică lecție pentru fiecare: de la istorie până la regăsirea sinelui.

[image error]

 

Antichrista, recenzie

[image error]

Antichrista a fost o lectură exact pe gustul meu, sentimentul predominant pe parcursul lecturii fiind acela de furie, împărtășit cu personajul-narator.

Acest scurt roman, cel de-al doilea pe care l-am citit de Amelie Nothomb, are o poveste foarte clară încă de la bun început: Christa și Blanche sunt două adolescente de șaisprezece ani cât se poate de diferite, iar cea dintâi este pornită să-i facă viața un calvar celeilalte, întruchipând imaginea antihristului – de unde și titlul. Mai pe larg, Antichrista este porecla pe care Blanche i-o dă în mintea sa acestei colege de la facultate care i-a invadat familia și sufletul, având unicul scop de a deveni centrul oricărui univers pe care reușește să-l pătrundă.

În timp ce citeam mă gândeam că fiecare om a întâlnit măcar odată în viață o astfel de persoană egocentrică, toxică, ce refuză să accepte și existența celorlalți la același rang cu a ei. Antagonista noastră, Christa, stârnește admirația tuturor prin sclipirea sa din priviri, prin felul plin de falsă empatie cu care tratează pe oricine, reușind rapid să câștige aliați în cercurile sociale din care face parte; ea se prezintă ca provenind dintr-o familie defavorizată iar Blanche, fiind o fire timidă și studioasă, încearcă să-i câștige prietenia acestei fete extrem de populare luând-o în gazdă în apartamentul părinților săi. În scurt timp, Christa reușește să-i manipuleze pentru propriul avantaj, făcându-i să-și desconsidere fiica, intrându-le pe sub piele cu fiecare ocazie. Blanche, deși lipsită de abilități sociale, reușește destul de repede să-și dea seama de impostoarea care i-a ocupat până și patul, însă trebuie să găsească o modalitate pentru a-i convinge și pe ceilalți de crudul adevăr…

Ce va face Blanche pentru a o demasca pe așa-zisa noua ei cea mai bună prietenă? Cum se poate câștiga un război împotriva unui om care strălucește în ochii tuturor și este bunătatea întruchipată, mai ales venind din partea cuiva aflat la polul opus din toate punctele de vedere ale aparenței?

Lupta interioară pe care protagonista o duce vine ca o reflecție la însăși copilăria autoarei, care s-a refugiat în cărți și a suferit de bulimie, fiind probabil un copil la fel de retras și subapreciat. Pe de-o parte, Blanche și-ar dori să poată fi ca orice altă adolescentă normală, să nu mai simtă o discrepanță așa de mare între ea și restul colegilor ei, să aparțină unui anumit grup de oameni; pe de altă parte, propriile valori și cunoștințe o împiedică să facă acest lucru, ajungând să fie marginalizată, ca și cum nici nu ar exista. Blanche dovedește o inteligență superioară, fiind studentă la Facultatea de Științe Politice și bucurându-se de propria ei minte – chiar dacă exteriorul său este un lucru pe care nu-l poate privi sau accepta cu adevărat. Datorită Christei, Blanche are parte de câteva dintre experiențele tipice adolescenței, dar, într-un final, aceasta își menține poziția fermă și nu renunță la principiile ei, nu se lasă influențată de minciunile Christei și duce până la capăt lupta în care a intrat fără să-și dea seama la început.

Ce m-a făcut să nu ofer un rating maxim acestei cărți a fost capitularea protagonistei de la final; chiar și după ce lupta a fost încununată cu succes, demonii ei au rămas aproape în aceeași stare ca cea inițială, ducând-o mai departe în căutarea lucrurilor superficiale, dar de care orice ființă umană este atrasă la un moment dat – în special la o vârstă atât de fragedă. Prin experiența trăită din cauza Christei, Blanche își găsește curajul de a acționa, de a-și dovedi capacitățile deloc limitate și de a-și recâștiga demnitatea pierdută prin tăcere de-a lungul vremii. Punctul cheie al romanului este tocmai strigătul de ajutor al celor care se simt invizibili și tratați cu indiferență de societate, ale cărei valori principale pot diferi foarte mult atunci când nu poți alege mediul în care te afli sau persoanele lângă care stai zi de zi. Blanche se potrivește în tiparul de tocilară care nu-și cunoaște potențialul, însă ce mi-a plăcut foarte mult la ea a fost îndârjirea cu care a continuat să-și iubească părinții, chiar și când aceștia au tratat-o ca pe o străină. Deși a fost lovită din toate părțile, jignită și desconsiderată, Blanche a refuzat să se refuleze în sine însăși, concentrându-se în continuare pe cauza problemei – Christa -, fără să-i blameze pe ceilalți pentru creditul pe care i l-au acordat. În fond, la începutul poveștii, Blanche se face vinovată de același lucru. Lipsa de ipocrizie este o mare calitate a acestui personaj demn de urmat, chiar dacă nu a putut rezista până la final vocilor exterioare care îi spuneau că trebuie să se schimbe pentru a putea fi fericită și acceptată în cercurile persoanelor de vârsta ei.

Părerea mea este că nimeni nu va reuși să atingă împlinirea sufletească încercând să se supună unor reguli care nu le aparțin; așadar, nici Blanche, nici Christa nu sunt exemple demne de urmat până la capăt. Christa este doar un suflet gol, o narcisistă, o persoană lipsită de scrupule care nici măcar nu a îndrăznit vreodată să-și arate adevăratul sine – probabil fiindcă nici nu a stat să-l descopere. Din acest punct de vedere, discrepanța dintre cele două personaje se vede foarte clar: e mult mai bine să încerci și să eșuezi decât să capitulezi din start. Stilul de scriere al lui Amelie este extrem de cursiv și chiar creează dependență, expunând mereu problema într-un mod sincer, de parcă ar spune o poveste unui prieten. De aceea, este foarte ușor să te raportezi la personajele ei atât de umane și pline de viață, acest lucru implicând de asemenea și atașamentul emoțional, sentimentul de sfâșiere atunci când acestea suferă.

După cum am văzut și în O formă de viață, lui Amelie îi place foarte mult să lucreze prin contraste și sper ca acest lucru să se păstreze și în celelalte romane ale ei. Deși nu aș putea categorisi niciuna dintre lucrări ca fiind „dark”, temele abordate sunt categoric slăbiciunile umane și întrebările pe care ni le punem poate zi de zi legat de natura noastră. Fiind îmbrăcate totuși într-un stil foarte ușor de digerat, nici nu mă mir că a ajuns o autoare atât de cunoscută și apreciată. Mă bucur foarte mult că am descoperit-o și sunt convinsă că vor mai urma multe alte recenzii la cărțile ei în viitor.

 [image error]

O stea îndepărtată, recenzie

[image error]

O stea îndepărată este prima carte pe care am citit-o de la Roberto Bolano, fiind atrasă de geniul și violența din lucrările despre care am auzit. Încă de la primele cuvinte mi-am dat seama că există o compatibilitate între mine și autor, care probabil mă va obseda la un moment dat.

În acest scurt roman este urmărită evoluția, dacă se poate spune așa, unui criminal în serie. Începându-și povestea prin a fi un poet ca oricare altul, chiar mediocru, și participând la diverse ateliere de creație, Carlos Wieder își face simțită prezența abia după ce versurile sale iau forma fumului de pe cer iar acesta se alătură Forțelor Aeriene. În curând însă, caracterul macabru al artei sale este revelat sub forma unor fotografii ale victimelor pe care le-a ucis în mod misterios, fără ca cineva să-l fi suspectat vreodată. Romanul este însă povestit prin ochii unui alt poet, fost coleg de atelier cu Carlos, care pe parcursul acțiunii apare sub diferite alte nume. Împreună cu un prieten, care l-a rândul său l-a cunoscut pe Carlos înainte ca acesta să devină celebru și un detectiv particular, scopul este acela de a-l descoperi pe criminal chiar și la douăzeci de ani după înfăptuirea crimelor, urmându-i traseul prin lume, având un fundal politic destul de îngrijorător în țara sa natală – Chile.

Finalul este poate cel mai dureros dintre toate violențele expuse în acest roman, după toate crimele înfăptuite cu sânge rece și oamenii care au fost arestați pe nedrept din cauza credințelor politice sau a bănuielilor. Este imposibil să nu empatizezi cu protagonistul, care se uită constant în urmă la viața lui dinainte de a fugi din țară, din tinerețe, și se întreabă cum s-a ajuns în stadiul respectiv. Explozia este mai degrabă de natură interioară, căci senzația cu care rămâi este aceea de neputință – neputința de a te împotrivi unui sistem, neputința de a fi complet în controlul vieții tale, neputința de a putea opri violența dinainte să se întâmple sau a demasca un răufăcător la vremea potrivită.

Corespondența personajului-narator cu Bibiano este în mare parte cea care revelează aspectele importante ale traiectoriei lui Carlos, localizându-l astfel după similitudinile dintre textele publicate în diverse reviste literare din jurul lumii sub pseudonime diferite. Întreaga muncă de cercetare este făcută cu o pasiune aprinsă, poate din dorința de afirmare sau pur și simplu pentru a ști că nu a rămas impasibil la groaznicele crime pe care nimeni nu a putut să le prevadă. Se pare că amintirile din a doua decadă de viață a acestor doi prieteni îi urmăresc pe tot parcursul ei, oriunde s-ar afla, reușind astfel să descopere din ce în ce mai multe lucruri precum alte victime ale lui Carlos sau povești despre scriitorii cu care a intrat în contact. Fundalul este unul oarecum infernal, având de a face cu lumea artei, combinată cu politică și multe secrete ascunse de ochii celor neinițiați, Roberto dorindu-și poate să puncteze diferențele de perspectivă dintre cei care doar privesc din exterior, neștiind ce să creadă, și cei care înțeleg mult prea bine, dar sunt la fel de neputincioși.

Prin această lungă cercetare în care constă romanul, protagonistul face diverse comentarii pertinente și obiective la adresa destinelor compatrioților săi, decăzând din stadiul unui student cu tot viitorul în față la un simplu om de rând care-și duce traiul de pe-o zi pe alta. Momentul în care detectivul Romero este introdus în poveste este probabil mult prea întârziat pentru a mai putea altera realitatea în care s-a scufundat personajul principal. În final, atunci când acesta trebuie să-și înfrunte trecutul și pe omul care i-a omorât femeia îndrăgită, poate chiar curmându-i șansele la o viață mai bună, singura senzație vie rămasă în el este teama. O stea îndepărtată este o poveste despre trecut, despre durere, vărsare de sânge și lucrurile incontrolabile care ne schimbă definitiv viața. Toți cei care pornesc în căutarea lui Carlos se supun unui scop sau unui alt om, alergând după o fantomă despre care știu că trebuie pedepsită, fără a putea repara în vreun fel răul pe care l-a cauzat. Odată cu urmărirea lui, personajele se urmăresc într-un fel pe ele însele, proiectându-și nefericirea în succesul zdrobitor și poate chiar nemeritat al unui om pe care nu l-au cunoscut niciodată de aproape, cu adevărat.

Romanul este rece, fără să vorbească despre emoții precum dragostea sau mila; Bolano a spus lucrurile pe față prin această poveste, arătându-ne că sunt lucruri în jurul cărora ne învârtim mereu, fără să le putem atinge vreodată. O stea îndepărată se referă tocmai la distanța dintre adevăr și minciună, dintre artă și o viață banală, dintre oameni care au fost meniți să facă lucruri diferite – bătălia dintre bine și rău. Universul este unul poluat de gri, de războaie, de lipsa de echilibru a lumii. Ce ar trebui să facem pentru a atinge acea stea la timp, înainte ca totul să se năruie în jurul nostru? Și cine are atâta putere încât să o facă? Aceste teme de gândire au fost abordate într-un stil extrem de original, care se întipărește adânc în mintea cititorului.

[image error]

Holy Cow, recenzie

[image error]

Mi-am dorit să citesc această carte datorită rolului jucat de actor în serialul Californication, care mi-a plăcut foarte tare. Mă așteptam să găsesc de un roman tip pamflet, plin de umor și care, eventual, să fie o satiră socială. Deși toate aceste elemente se regăsesc în Holy cow, trebuie să recunosc că la final am fost dezamăgită de poveste.

Protagonista noastră este o vacă ce își duce liniștită traiul la o fermă din Statele Unite până într-o zi când află că oamenii nu iubesc animalele așa cum a crezut ea întreaga viață. Declicul este provocat de dorința ei de evadare, de cunoaștere a lumii și pornește alături de alți doi prieteni de la fermă – un curcan și un porc – în căutarea dreptății și a adevărului, încercând mai multe destinații de călătorie: Turcia, Israel și India, unde ei cred că vor fi tratați cu egalitate față de oameni.  

Romanul de debut a lui David este comparat însuși de narator cu altele precum Babe, Ferma animalelor sau Pânza lui Charlotte; părerea mea personală este însă că Holy Cow nu se ridică în niciun caz la profunzimea acestora. Cel mai interesant lucru la acest roman este conștiența de sine a lui Elsie, protagonista, care vorbește în numele „scriitaurului”, adică a autorului. Avem parte de secvențe în care Elsie discută cu editoarea sa iar mai apoi direct cu cititorul; David este conștient la rândul său de faptul că acest roman nu este decât o altă încercare de a scoate în evidență defectele rasei umane și a supremației de care aceasta dă dovadă față de alte specii – așadar, nu a abordat o temă originală. Există de asemenea și foarte multe replici ironice pe parcursul acțiunii, schimbate în special între curcan și porc, care mai adaugă puțină sare și piper acestei cărți. La final, ni se oferă însăși explicația autorului, motivul pentru care a decis să publice acest roman. Deși avem parte de foarte multă sinceritate atât din partea lui Elsie, cât și din partea lui David, scurta poveste a celor trei prieteni din regnul animal nu a reușit să mă convingă cu adevărat de mesajul pe care ar fi vrut să-l transmită, cel al egalității între specii.

Cred că Holy Cow ar mai putea fi văzut și ca o încurajare spre vegetarianism, însă cel mai mult iese în evidență caracterul laic al acceptării condiției de sine, fără a te considera de la început superior altora datorită condițiilor de trai și a mediului în care ai crescut. Există, desigur, și menționări socio-politice, foarte multe simboluri hollywoodiene și așa mai departe, deci se poate spune că personalitatea lui Hank Moody, personajul jucat de David Duchovny în serialul Californication, e reușit în oarecare măsură să se integreze în atmosfera acestui roman. Pentru mine, însă, rămâne doar o încercare a oricărui alt scriitor de a pune pe hârtie propria viziune despre „cum ar trebui să funcționeze lumea”, fără a face din David un scriitor cu adevărat sclipitor, deși există potențial. Acestea fiind spuse, mi-aș dori să mai citesc și celelalte romane ale sale, însă Holy Cow rămâne pentru mine doar o delectare de moment, o lectură scurtă, după care nu rămâi cu prea multe – înafară de un sentiment de vinovăție, poate.

[image error]

O formă de viață, recenzie

[image error]

Aceasta a fost prima carte scrisă de Amelie Nothomb pe care am citit-o și am descoperit cu stupoare, abia la final, faptul că este vorba de o lucrare de ficțiune. Dat fiind faptul că Amelie însăși este protagonista sa iar relatarea are loc la persoana I, sub forma unui jurnal, nu mi-am putut imagina că situația poate ieși din limitele normalului chiar în ultimele pagini.

În „O formă de viață” este vorba despre un schimb de scrisori între autoare și un soldat american din Bagdad care i se confesează în legătură cu obezitatea lui, solicitându-i înțelegerea și susținerea. Amelie se lasă înduioșată de poveste iar schimbul de scrisori se întinde pe o perioadă de zece luni, timp în care autoarea devine din ce în ce mai intrigată și povestește lumii întregi despre Melvin Mapple, soldatul cu care corespondează. Aici deja intervine dorința ei de a-l ajuta în vreun fel pe acest om însă chiar atunci când e pe cale să facă din chinurile sale provocate de război o operă de artă, corespondentul ei dispare în neant și nu-i mai răspunde la scrisori.

Ce s-a putut întâmpla cu acesta? Unde va duce această poveste ce începe în cel mai banal mod, printr-un schimb de scrisori dintre un cititor și o scriitoare?

Deși este un roman foarte scurt, mi-a fost suficient să citesc primele câteva pagini pentru a mă îndrăgosti de stilul sincer de scriere al lui Amelie. Toate angoasele ei și unghiurile din care privește schimbul din ce în ce mai febril de scrisori dintre ea și soldat creează o stare de tensiune molipsitoare și te face să te implici în poveste cot la cot cu ea, întrebându-te, poate, la fel ca mine, dacă ai de-a face cu o poveste reală sau una născocită. Adevărul este undeva la mijloc iar intriga acestui roman este una complet neașteptată. Finalul este poate cel mai șocant, într-un mod cât se poate de pozitiv, și ține mult mai mult de latura filosofică a conceptul romanului, decât de poveste în sine.

Amelie vrea să transmită un mesaj foarte puternic spunând povestea acestei neobișnuite corespondențe, mesaj care m-a și atras să-i dau o șansă creației sale – și nu sunt câtuși de puțin dezamăgită, ba din contra! Autoarea ajunge să se întrebe pe sine, în repetate rânduri, ce o împinge să răspundă scrisorilor primite de la oameni, pentru ca mai apoi să le nege întâlnirea față în față, considerând că realitatea este mai profundă în cuvintele scrise iar o prietenie adevărată nu necesită neapărat o conexiune fizică sau vizuală. Acesta este însă doar punctul de pornire, doar pretextul de la care Amelie a plecat pentru a construi această poveste întortocheată, foarte ușor de savurat pentru aproape orice gust. În continuare, concluzia la care ea ajunge este halucinantă și desăvârșită deopotrivă, făcându-l pe cititor să își pună poate aceeași întrebare: cât de departe ar merge pentru a fugi de sine?

Tema principală aș spune că este condiția scriitorului, întocmai cum spun și citatele de pe coperta a IV-a. „O formă de viață” este un fel de povestire în ramă, extrem de fascinantă și bine gândită, ce are un scop profund introspectiv. Acest roman a avut echilibrul perfect dintre acțiune și descriere, plasând-o pe Amelie Nothomb chiar în partea superioară a listei autorilor pe care trebuie și vreau să îi citesc din abundență și cât mai curând. Așadar, recomand cu multă căldură acest roman, mi se pare cel mai potrivit mod de a pătrunde în fascinanta lume literară creată de Amelie Nothomb.

[image error]

Henry și June, din jurnalul dragostei necenzurat

[image error]

Această carte face parte dintre cele care mi-au afectat profund existența până în momentul de față. Încă de la citirea descrierii și a părerilor controversate despre jurnalul lui Anais Nin am știut că voi forma o conexiune puternică, înfloritoare cu povestea ei. Spun „înfloritoare” pentru că în aceste 260 de pagini ale cărții Anais a reușit să mă convingă să-i citesc toate celelalte lucrări, cât și pe cele ale lui D.H. Lawrence și Henry Miller, față de care a nutrit la vremea respectivă puternice pasiuni. Așadar, sunt convinsă că această interacțiune a mea cu autoarea nu urmează decât să aducă și mai multe alte legături indirecte prin literatură și psihanaliză.

Deși aceasta nu este o carte de ficțiune, se poate spune că are un început și o încheiere, ca în orice altă narațiune; Anais de la începutul jurnalului nu este aceeași Anais de la final, iar întâmplările despre care scrie evoluează la rândul lor într-un mod fascinant. În anul 1931 Anais avea 28 de ani și era căsătorită cu Hugo, un bărbat care o iubea sincer și simplu și pentru care ea nutrea același tip de dragoste lipsită de dramă sau pasiune arzătoare. Deși până în acel punct din viața ei Anais își mai înșelase soțul, totul se schimbă atunci când îi cunoaște pe soții Miller: Henry și June. Mai întâi de toate, Anais își formează o pasiune pentru June, regăsindu-se parțial în ea și dorindu-și oarecum să-i asimileze trăsăturile, după care se îndrăgostește iremediabil de Henry. Partea de mijloc a jurnalului se referă la relația dintre cei doi amanți în lipsa lui June, o utopie ce urmează a fi încheiată la momentul întoarcerii sale; June deține o mare putere asupra amândurora iar Anais și Henry sunt convinși de acest lucru, niciunul dintre ei neputând renunța la căsniciile pe care le au în spate. Dacă ar putea fi vorba despre un punct culminant, acela ar fi tocmai cursul pe care relația lor urmează să îl aibă după ce June revine în poveste. Ce se va alege de dragostea lor atunci?…

Deși Henry este cel mai des menționat în scrierile sale, Anais își mai împarte dragostea și cu vărul ei, Eduardo, cu care are o lungă istorie amoroasă, destul de nefericită, cu Hugo, cu psihanalistul ei și cu alți bărbați de ocazie. Firul narativ devine inutil din acest punct și mai rămâne doar introspecția, pentru care Anais se educă din ce în ce mai bine, ajungând să-și înțeleagă pornirile și motivele pentru care nu e niciodată complet satisfăcută de cei din jur. În acest jurnal avem parte de începuturile a ceea ce sunt convinsă că a urmat să fie o mare scriitoare a timpului său, o femeie de succes care a reușit să seducă și să îmblânzească inimile multor bărbați de seamă cu care a intrat în contact. Dacă ar fi să ne luăm după tiparul său, aș zice că fiecare bărbat pe care această femeie l-a întâlnit de mai multe ori ajunge la un moment dat să se lase subjugat de bunătatea și inocența ei aparente, cât și de fiara flămândă pe care o simt cu toții în ea, dorindu-și să se lase devorați.

Anais povestește cum ea și Henry se construiesc reciproc iar ea ajunge să iasă din propria carapace, să treacă peste traumele din copilărie și să devină o femeie în adevăratul sens al cuvântului, femeia care și-a dorit dintotdeauna să fie. Pe parcursul lunilor care trec, lui Anais i se pare că a așteptat toată viața pentru acest tip de dragoste și împlinire sufletească de care are parte începând cu anul 1931 și nu mai înțelege cum de a putut duce o viață atât de anostă în trecut, comparativ cu setea de pasiune carnală și nu numai pe care o simte dintr-o dată. Ea pendulează constant între bărbații din viața ei, are dubii în privința sincerității lor dar și a propriei sincerități atunci când le vorbește sau scrie în jurnal; este o femeie care își cunoaște calitățile și defectele, își recunoaște victoriile și pierderile, dar se ridică mereu în picioare și pășește înainte cu grație spre o nouă cucerire. Spiritul ei de scriitoare este cel care o împinge mereu să caute tragedia, să pună jar pe foc, să-i ațâțe pe cei care o iubesc făcându-i geloși, rănindu-i intenționat la rândul ei, doar pentru a-și dovedi puterea. Jurnalul ei nu a fost publicat pentru ca oamenii să decidă caracterul moralității sale pentru că Anais recunoaște de la bun început că este o ființă incestuoasă, care caută să aibă parte de cât mai multe aventuri diferite, să experimenteze cu bărbați și femei, să se piardă în această lume a dezmățului doar pentru a-și reveni ulterior, pentru a scrie, pentru a se reinventa ca om. Această femeie plină de farmec a ajuns să-l inspire pe Henry să-i scrie scrisori pline de patos, cum nu mai făcuse probabil până atunci pentru nimeni, să-i dedice pasaje din cărțile lui și să fie pe veci înrobit de iubirea dintre ei. Această legătură dintre cei doi scriitori este una dintre cele mai fascinante despre care am citit vreodată, cea la care poate orice scriitor aspiră în secret, ca un fel de „paradis interzis”.

Fascinația pe care Anais a exercitat-o asupra celorlalți mi s-a aplicat și mie de la bun început; m-am regăsit complet în fiecare cuvânt al ei, în fiecare greșeală sau lacrimă, în fiecare autoînvinuire și autoflagerare, în fiecare temere a sa. Atunci când Allendy o psihanaliza, expunându-i cu claritate legăturile dintre trecutul, gândurile ei și acțiunile pe care instinctul său o împingea să le facă, mă simțeam eu însămi psihanalizată, ajungând astfel să mă înțeleg mai bine pe mine. Deși nu cred în reîncarnare, sufletul meu și al lui Anais trebuie să se fi întâlnit sau urmează să se întâlnească undeva în acest Univers, căci altfel nu pot să-mi explic aceste imense similitudini dintre noi două. Am evoluat odată cu Anais, mi-am înfruntat temerile odată cu ea și abia aștept să văd încotro au dus-o pașii ulterior, după ce a învățat în sfârșit să meargă cu adevărat.

Finalul este oarecum sfâșietor dar perfect de așteptat după toate analizele făcute de Anais pe parcursul relației sale extraconjugale cu Henry Miller; bărbatul pe care ea l-a întreținut financiar, l-a ajutat să-și editeze cartea și l-a satisfăcut din toate punctele de vedere urma să fie revendicat de soția lui care în secret îl acuza de aceleași lucruri pe care el i le reproșa ei, în special către Anais. Povestea lor rămâne însă nemuritoare atât prin autenticitate cât și prin faptul că aceste cuvinte au supraviețuit timpului, că au ajuns să fie citite și aproape o sută de ani mai târziu și vor mai continua să inspire scriitorii sau oamenii de rând să le ofere inimilor lor lucrurile de care au nevoie, fără să se ferească de normele sociale. Poate că mulți care îi voi citi jurnalul vor considera că Anais a fost pur și simplu lipsită de judecată, o femeie naivă, ușor de manipulat, însă exact asta au crezut și bărbații care i-au căzut în capcană, țineți minte acest aspect. Pentru mine, „Henry și June” rămâne o comoară pe care am descoperit-o exact la timp, care m-a propulsat într-o lume a descoperirii de sine și aprecierii față de adevăratele minți geniale ale umanității. Nicio altă carte, cu atât mai puțin una non-fictivă, nu m-a făcut să mă simt atât de integrată în poveste, trup și suflet lângă protagonist (sau autor în cazul acesta), iar pentru asta are toată recunoștința mea.

[image error]

 

Trei cărți despre discriminare și dreptate socială!

În această postare m-am gândit să vă recomand cele mai proeminente cărți al căror mesaj principal este împotriva discriminării rasiale citite de mine până în prezent. Consider că, deși acest subiect nu este abordat suficient în literatură, cele trei cărți alese se potrivesc perfect în această tematică.

Prima dintre ele este Pasărea Bunului Dumnezeu.

[image error]

Am fost foarte sceptică atunci când am început să citesc această carte însă mi-am dat repede seama de direcția în care se îndreaptă povestea. O consider oarecum o ficțiune istorică despre perioada sclaviei din America iar autorul s-a folosit de viziunea unui protagonist în vârstă de doisprezece ani care se confruntă cu tot felul de probleme datorită culorii pielii sale. Deși dimensiunea romanului poate părea covârșitoare la început, vă garantez că premiul National Book Award nu a fost oferit pe ochi frumoși. O recenzie mai pe larg asupra acestui excelent roman poate fi găsită aici.

Cartea poate fi achiziționată de aici și aici.

A doua carte despre care vreau să vă vorbesc este una foarte cunoscută și, de asemenea, ecranizată. Este vorba despre Culoarea Sentimentelor.

[image error]

Am fost foarte încântată de rezultat atunci când am vizionat filmul însă și mai încântată am fost după ce am citit romanul care stă la baza lui. Romanul de debut al lui Kathryn Stockett este o poveste foarte frumoasă și modernă despre o femeie albă care observă cât de nedreptățite sunt femeile de culoare și decide să ia măsuri împotriva acestui lucru. Mai multe detalii despre carte puteți citi în recenzia mea aici.

Cartea poate fi achiziționată de aici și aici.

Ultima carte dar nu cea din urmă face parte dintr-o serie scrisă de Corinne Hoffman. Am ales volumul al doilea, Adio, Africa, datorită copertei reprezentative dar și datorită conținutului.

[image error]

Există patru cărți în totale, publicate în colecția Cărți Adevărate! a editurii All; acestea urmăresc povestea de viață a autoarei sub forma unor auto-biografii scrise despre experiența ei incredibilă din Kenya. În acest volum, Corinne revine acasă împreună cu fiica sa, Napirai, iar diferențele sociale dintre ea și ceilalți copii din Elveția devin brusc vizibile iar cele două trebuie să se descurce cu re-acomodarea în țara natală a autoarei. Personal, ador felul în care aceste cărți sunt scrise și le recomand cu drag tuturor celor care vor să audă în mod direct, de la o persoană reală cu experiențe reale, despre efectele discriminării rasiale și nu numai, despre felul cum este privită de societate diversitatea culturală în general. Recenzia mea poate fi citită aici.

Cartea poate fi achiziționată de aici și aici.

 

Film vs. Carte – Cimitirul animalelor

Am urmărit acum câteva ore filmul făcut în 1989 după cartea Cimitirul Animalelor de Stephen King, în original numit Pet Sematary. Am fost foarte încântată de la bun început de atmosfera sinistră și de faptul că cimitirul a fost prima imagine pe care am văzut-o reprezentată în film; coloana sonoră este categoric unul dintre cele mai bune elemente ale producției.

Membrii familiei Creed au fost prezentați foarte repede după aceea iar venirea lor la noua locuință are loc exact ca în roman. Jud Crandall din film este exact ce mi-am imaginat că va fi, de la aspectul său fizic, la modul stâlcit de a vorbi. Singura problemă pe care mi-a creat-o acest film, care i-a diminuat, după părerea mea, asemănarea cu romanul, a fost actorul care l-a jucat pe protagonist – Louis Creed. Deși orice altceva, de la aspectul celorlalte personaje la mediul înconjurător, a fost exact ca în imaginația mea, pe Louis mi-l imaginasem mai în vârstă și nu atât de arătos, de parcă ar fi fost menit să joace mai degrabă într-o comedie romantică decât într-un film horror.

Din film au fost tăiate foarte multe detalii nesemnificative, așa cum mi-aș fi dorit și de la carte (ex.: soția lui Jud, prietenul de la muncă a lui Louis, etc). Producătorii au mers direct la obiect și au urmat firul logic al acțiunii descrise de King, adăugând chiar și niște elemente ajutătoare, foarte bine gândite (precum apariția continuă a lui Pascow pentru a explica vocile din capetele personajelor). Chiar și scenele sângeroase de la final au fost reprezentate foarte bine conform romanului și nu am nimic de reproșat din punct de vedere artistic scenelor pe care producătorii au decis să le păstreze din povestea originală.

Așadar, dacă un alt actor, cu o față mai serioasă și ochi mai profunzi ar fi putut să-l joace pe Louis Creed, această adaptare ar fi fost în totalitate perfectă; bineînțeles, nu a putut reprezenta pașii căderii în abisul nebuniei descriși de Rege, deci nu s-ar fi putut spune că e mai bun decât cartea, chiar și în aceste condiții. Detaliile au fost la locul lor, însă, și sunt curioasă să aflu ce se întâmplă în continuarea cinematografică din anul 1992. Prezența lui Church a fost delicioasă pe tot parcursul scurtului film și sunt nerăbdatoare să văd ce alt animal diabolic își va face apariția în următorul film.

Concurs de toamnă!

[image error]

M-am gândit că ar fi vremea să organizez un nou concurs pe blog așa că vreau să ofer aceste patru cărți în limba engleză unui fericit câștigător. Tot ce trebuie să faceți este să îndepliniți cerințele de mai jos. Vă urez multă baftă!

>>a Rafflecopter giveaway<<

 

Vegetariana, recenzie

[image error]

De multă vreme – sau poate că niciodată până acum – nu am mai citit o carte atât de supraapreciată. Mi-ar fi foarte greu să găsesc ceva ce mi-a plăcut la Vegetariana, în afară de stilul de scriere al autoarei, foarte ușor de parcurs și pe care l-am asemănat cu cel al lui Haruki Murakami, datorită realismului magic și atmosferei generale.

În principiu este vorba despre Yeong-hye, o femeie tânără și căsătorită care se hotărăște să renunțe la produsele de origine animală datorită unor vise care i se tot repetă noaptea în minte. Prima parte a romanului este povestită din perspectiva soțului ei, care este primul martor al acestei transformări bruște a femeii. În celelalte două părți ale romanului sunt expuse viziunea cumnatului ei și a surorii ei, In-hye. După cum spune și descrierea de pe spatele romanului, firul narativ se învârte în jurul reacțiilor familiei lui Yeong-hye la decizia ei, la felul cum ajunge să scadă în greutate și să devină din ce în ce mai închisă în sine. Până la finalul romanului, această boală evoluează și atinge un rezultat foarte ușor de prezis.

De la această poveste și până a compara cartea cu stilul lui Kafka sau a o plasa în problemele feminismului actual, ca și când ar fi o carte de bază prin subiectul abordat de autoare, mi se pare o cale extrem de lungă. Din punctul meu de vedere, nu am reușit să regăsesc nimic mai profund decât ceea ce pare a fi la prima vedere: atât Yeong-hye cât și sora ei, In-hye, sunt niște femei nemulțumite cu direcția în care viața lor a mers și își doresc să evadeze cumva din acest coșmar creat de ele însele, măritându-se cu niște bărbați care nu le iubesc și căzând din ce în ce mai adânc în capcana sedentarismului. Cred că cel mai mare conflict interior care mă oprește din a putea aprecia această carte în modul în care mulți alți oameni o fac este faptul că eu nu simt pic de milă față de acest gen de oameni în viața reală – sentiment pe care pare că autoarea a mizat în scrierea acestei cărți și construirea firului narativ în modul în care a făcut-o.

Se presupune că stările prin care ajunge protagonista să treacă sunt o metaforă pentru femeile care se simt închise în propriul corp datorită responsabilităților și vieții familiale pe care le au; au existat scene în care, într-adevăr, misoginismul și barbarismul specific bărbătesc și-au făcut simțite prezența, datorită faptului că nu au putut percepe că „femeile pot face ce vor cu corpul lor” însă modul în care Han Kang a decis să expună acest lucru mi se pare de-a dreptul ridicol. Lucrul care mă deranjează cel mai tare la mesajul sugerat de Vegetariana este faptul că, deși aceste femei sunt perfect libere să ia propriile decizii și nu sunt în mod real obstrucționate de nimic, înafară de stigmele sociale, ele în continuare se auto-victimizează (sau mă rog, cel puțin personajul ale cărui gânduri mai ajungem să le și auzim pe o porțiune mai mare a romanului) și nu pot găsi o cale de scăpare, ca și când ar fi ținute literalmente într-o închisoare. De la stadiul inițial al lui Yeong-hye până la starea sa de la finalul romanului nimic nu se întâmplă conform unei logici sănătoase, ci autoarea ne pune pur și simplu în față drama unei nebune fără cauză; acest lucru ar fi în regulă dacă Vegetariana nu s-ar vrea a fi vreo lucrare filosofică cu înțelesuri ascunse și profunde, nu doar o biografie a unei bolnave psihic oarecare.

Se prea poate ca mediatizarea să fie problema cea mai mare a acestui roman, însă lipsit de esența sa așa-zis feministă, Vegetariana rămâne dezbrăcată, lipsită de orice esență sau sens, rămâne doar o poveste extrem de simplă și tristă, cum sunt multe alte sute și mii de povești, care nu transmite decât, cel mult, un semnal de alarmă către fetele tinere: luați-vă viața în piept și urmați doar propriile reguli, nu pe cele ale bărbaților de lângă voi sau ale societății. Acest roman a fost o dezamăgire totală pentru mine și nu-l recomand nici măcar pentru a fi citit din plictiseală. Singura sa premisă reală, pe care autoarea o tot repetă, este următoarea întrebare: ce s-ar fi putut întâmpla ca protagonista să nu ajungă în starea ei finală? Însă, atunci când întrebarea este atât de intrigantă, potrivit ar fi ca și răspunsul să fie pe măsură – pentru mine nu a fost.

[image error]