Cristina Boncea's Blog, page 57

Holy Cow, recenzie

[image error]

Mi-am dorit să citesc această carte datorită rolului jucat de actor în serialul Californication, care mi-a plăcut foarte tare. Mă așteptam să găsesc de un roman tip pamflet, plin de umor și care, eventual, să fie o satiră socială. Deși toate aceste elemente se regăsesc în Holy cow, trebuie să recunosc că la final am fost dezamăgită de poveste.

Protagonista noastră este o vacă ce își duce liniștită traiul la o fermă din Statele Unite până într-o zi când află că oamenii nu iubesc animalele așa cum a crezut ea întreaga viață. Declicul este provocat de dorința ei de evadare, de cunoaștere a lumii și pornește alături de alți doi prieteni de la fermă – un curcan și un porc – în căutarea dreptății și a adevărului, încercând mai multe destinații de călătorie: Turcia, Israel și India, unde ei cred că vor fi tratați cu egalitate față de oameni.  

Romanul de debut a lui David este comparat însuși de narator cu altele precum Babe, Ferma animalelor sau Pânza lui Charlotte; părerea mea personală este însă că Holy Cow nu se ridică în niciun caz la profunzimea acestora. Cel mai interesant lucru la acest roman este conștiența de sine a lui Elsie, protagonista, care vorbește în numele „scriitaurului”, adică a autorului. Avem parte de secvențe în care Elsie discută cu editoarea sa iar mai apoi direct cu cititorul; David este conștient la rândul său de faptul că acest roman nu este decât o altă încercare de a scoate în evidență defectele rasei umane și a supremației de care aceasta dă dovadă față de alte specii – așadar, nu a abordat o temă originală. Există de asemenea și foarte multe replici ironice pe parcursul acțiunii, schimbate în special între curcan și porc, care mai adaugă puțină sare și piper acestei cărți. La final, ni se oferă însăși explicația autorului, motivul pentru care a decis să publice acest roman. Deși avem parte de foarte multă sinceritate atât din partea lui Elsie, cât și din partea lui David, scurta poveste a celor trei prieteni din regnul animal nu a reușit să mă convingă cu adevărat de mesajul pe care ar fi vrut să-l transmită, cel al egalității între specii.

Cred că Holy Cow ar mai putea fi văzut și ca o încurajare spre vegetarianism, însă cel mai mult iese în evidență caracterul laic al acceptării condiției de sine, fără a te considera de la început superior altora datorită condițiilor de trai și a mediului în care ai crescut. Există, desigur, și menționări socio-politice, foarte multe simboluri hollywoodiene și așa mai departe, deci se poate spune că personalitatea lui Hank Moody, personajul jucat de David Duchovny în serialul Californication, e reușit în oarecare măsură să se integreze în atmosfera acestui roman. Pentru mine, însă, rămâne doar o încercare a oricărui alt scriitor de a pune pe hârtie propria viziune despre „cum ar trebui să funcționeze lumea”, fără a face din David un scriitor cu adevărat sclipitor, deși există potențial. Acestea fiind spuse, mi-aș dori să mai citesc și celelalte romane ale sale, însă Holy Cow rămâne pentru mine doar o delectare de moment, o lectură scurtă, după care nu rămâi cu prea multe – înafară de un sentiment de vinovăție, poate.

[image error]

O formă de viață, recenzie

[image error]

Aceasta a fost prima carte scrisă de Amelie Nothomb pe care am citit-o și am descoperit cu stupoare, abia la final, faptul că este vorba de o lucrare de ficțiune. Dat fiind faptul că Amelie însăși este protagonista sa iar relatarea are loc la persoana I, sub forma unui jurnal, nu mi-am putut imagina că situația poate ieși din limitele normalului chiar în ultimele pagini.

În „O formă de viață” este vorba despre un schimb de scrisori între autoare și un soldat american din Bagdad care i se confesează în legătură cu obezitatea lui, solicitându-i înțelegerea și susținerea. Amelie se lasă înduioșată de poveste iar schimbul de scrisori se întinde pe o perioadă de zece luni, timp în care autoarea devine din ce în ce mai intrigată și povestește lumii întregi despre Melvin Mapple, soldatul cu care corespondează. Aici deja intervine dorința ei de a-l ajuta în vreun fel pe acest om însă chiar atunci când e pe cale să facă din chinurile sale provocate de război o operă de artă, corespondentul ei dispare în neant și nu-i mai răspunde la scrisori.

Ce s-a putut întâmpla cu acesta? Unde va duce această poveste ce începe în cel mai banal mod, printr-un schimb de scrisori dintre un cititor și o scriitoare?

Deși este un roman foarte scurt, mi-a fost suficient să citesc primele câteva pagini pentru a mă îndrăgosti de stilul sincer de scriere al lui Amelie. Toate angoasele ei și unghiurile din care privește schimbul din ce în ce mai febril de scrisori dintre ea și soldat creează o stare de tensiune molipsitoare și te face să te implici în poveste cot la cot cu ea, întrebându-te, poate, la fel ca mine, dacă ai de-a face cu o poveste reală sau una născocită. Adevărul este undeva la mijloc iar intriga acestui roman este una complet neașteptată. Finalul este poate cel mai șocant, într-un mod cât se poate de pozitiv, și ține mult mai mult de latura filosofică a conceptul romanului, decât de poveste în sine.

Amelie vrea să transmită un mesaj foarte puternic spunând povestea acestei neobișnuite corespondențe, mesaj care m-a și atras să-i dau o șansă creației sale – și nu sunt câtuși de puțin dezamăgită, ba din contra! Autoarea ajunge să se întrebe pe sine, în repetate rânduri, ce o împinge să răspundă scrisorilor primite de la oameni, pentru ca mai apoi să le nege întâlnirea față în față, considerând că realitatea este mai profundă în cuvintele scrise iar o prietenie adevărată nu necesită neapărat o conexiune fizică sau vizuală. Acesta este însă doar punctul de pornire, doar pretextul de la care Amelie a plecat pentru a construi această poveste întortocheată, foarte ușor de savurat pentru aproape orice gust. În continuare, concluzia la care ea ajunge este halucinantă și desăvârșită deopotrivă, făcându-l pe cititor să își pună poate aceeași întrebare: cât de departe ar merge pentru a fugi de sine?

Tema principală aș spune că este condiția scriitorului, întocmai cum spun și citatele de pe coperta a IV-a. „O formă de viață” este un fel de povestire în ramă, extrem de fascinantă și bine gândită, ce are un scop profund introspectiv. Acest roman a avut echilibrul perfect dintre acțiune și descriere, plasând-o pe Amelie Nothomb chiar în partea superioară a listei autorilor pe care trebuie și vreau să îi citesc din abundență și cât mai curând. Așadar, recomand cu multă căldură acest roman, mi se pare cel mai potrivit mod de a pătrunde în fascinanta lume literară creată de Amelie Nothomb.

[image error]

Henry și June, din jurnalul dragostei necenzurat

[image error]

Această carte face parte dintre cele care mi-au afectat profund existența până în momentul de față. Încă de la citirea descrierii și a părerilor controversate despre jurnalul lui Anais Nin am știut că voi forma o conexiune puternică, înfloritoare cu povestea ei. Spun „înfloritoare” pentru că în aceste 260 de pagini ale cărții Anais a reușit să mă convingă să-i citesc toate celelalte lucrări, cât și pe cele ale lui D.H. Lawrence și Henry Miller, față de care a nutrit la vremea respectivă puternice pasiuni. Așadar, sunt convinsă că această interacțiune a mea cu autoarea nu urmează decât să aducă și mai multe alte legături indirecte prin literatură și psihanaliză.

Deși aceasta nu este o carte de ficțiune, se poate spune că are un început și o încheiere, ca în orice altă narațiune; Anais de la începutul jurnalului nu este aceeași Anais de la final, iar întâmplările despre care scrie evoluează la rândul lor într-un mod fascinant. În anul 1931 Anais avea 28 de ani și era căsătorită cu Hugo, un bărbat care o iubea sincer și simplu și pentru care ea nutrea același tip de dragoste lipsită de dramă sau pasiune arzătoare. Deși până în acel punct din viața ei Anais își mai înșelase soțul, totul se schimbă atunci când îi cunoaște pe soții Miller: Henry și June. Mai întâi de toate, Anais își formează o pasiune pentru June, regăsindu-se parțial în ea și dorindu-și oarecum să-i asimileze trăsăturile, după care se îndrăgostește iremediabil de Henry. Partea de mijloc a jurnalului se referă la relația dintre cei doi amanți în lipsa lui June, o utopie ce urmează a fi încheiată la momentul întoarcerii sale; June deține o mare putere asupra amândurora iar Anais și Henry sunt convinși de acest lucru, niciunul dintre ei neputând renunța la căsniciile pe care le au în spate. Dacă ar putea fi vorba despre un punct culminant, acela ar fi tocmai cursul pe care relația lor urmează să îl aibă după ce June revine în poveste. Ce se va alege de dragostea lor atunci?…

Deși Henry este cel mai des menționat în scrierile sale, Anais își mai împarte dragostea și cu vărul ei, Eduardo, cu care are o lungă istorie amoroasă, destul de nefericită, cu Hugo, cu psihanalistul ei și cu alți bărbați de ocazie. Firul narativ devine inutil din acest punct și mai rămâne doar introspecția, pentru care Anais se educă din ce în ce mai bine, ajungând să-și înțeleagă pornirile și motivele pentru care nu e niciodată complet satisfăcută de cei din jur. În acest jurnal avem parte de începuturile a ceea ce sunt convinsă că a urmat să fie o mare scriitoare a timpului său, o femeie de succes care a reușit să seducă și să îmblânzească inimile multor bărbați de seamă cu care a intrat în contact. Dacă ar fi să ne luăm după tiparul său, aș zice că fiecare bărbat pe care această femeie l-a întâlnit de mai multe ori ajunge la un moment dat să se lase subjugat de bunătatea și inocența ei aparente, cât și de fiara flămândă pe care o simt cu toții în ea, dorindu-și să se lase devorați.

Anais povestește cum ea și Henry se construiesc reciproc iar ea ajunge să iasă din propria carapace, să treacă peste traumele din copilărie și să devină o femeie în adevăratul sens al cuvântului, femeia care și-a dorit dintotdeauna să fie. Pe parcursul lunilor care trec, lui Anais i se pare că a așteptat toată viața pentru acest tip de dragoste și împlinire sufletească de care are parte începând cu anul 1931 și nu mai înțelege cum de a putut duce o viață atât de anostă în trecut, comparativ cu setea de pasiune carnală și nu numai pe care o simte dintr-o dată. Ea pendulează constant între bărbații din viața ei, are dubii în privința sincerității lor dar și a propriei sincerități atunci când le vorbește sau scrie în jurnal; este o femeie care își cunoaște calitățile și defectele, își recunoaște victoriile și pierderile, dar se ridică mereu în picioare și pășește înainte cu grație spre o nouă cucerire. Spiritul ei de scriitoare este cel care o împinge mereu să caute tragedia, să pună jar pe foc, să-i ațâțe pe cei care o iubesc făcându-i geloși, rănindu-i intenționat la rândul ei, doar pentru a-și dovedi puterea. Jurnalul ei nu a fost publicat pentru ca oamenii să decidă caracterul moralității sale pentru că Anais recunoaște de la bun început că este o ființă incestuoasă, care caută să aibă parte de cât mai multe aventuri diferite, să experimenteze cu bărbați și femei, să se piardă în această lume a dezmățului doar pentru a-și reveni ulterior, pentru a scrie, pentru a se reinventa ca om. Această femeie plină de farmec a ajuns să-l inspire pe Henry să-i scrie scrisori pline de patos, cum nu mai făcuse probabil până atunci pentru nimeni, să-i dedice pasaje din cărțile lui și să fie pe veci înrobit de iubirea dintre ei. Această legătură dintre cei doi scriitori este una dintre cele mai fascinante despre care am citit vreodată, cea la care poate orice scriitor aspiră în secret, ca un fel de „paradis interzis”.

Fascinația pe care Anais a exercitat-o asupra celorlalți mi s-a aplicat și mie de la bun început; m-am regăsit complet în fiecare cuvânt al ei, în fiecare greșeală sau lacrimă, în fiecare autoînvinuire și autoflagerare, în fiecare temere a sa. Atunci când Allendy o psihanaliza, expunându-i cu claritate legăturile dintre trecutul, gândurile ei și acțiunile pe care instinctul său o împingea să le facă, mă simțeam eu însămi psihanalizată, ajungând astfel să mă înțeleg mai bine pe mine. Deși nu cred în reîncarnare, sufletul meu și al lui Anais trebuie să se fi întâlnit sau urmează să se întâlnească undeva în acest Univers, căci altfel nu pot să-mi explic aceste imense similitudini dintre noi două. Am evoluat odată cu Anais, mi-am înfruntat temerile odată cu ea și abia aștept să văd încotro au dus-o pașii ulterior, după ce a învățat în sfârșit să meargă cu adevărat.

Finalul este oarecum sfâșietor dar perfect de așteptat după toate analizele făcute de Anais pe parcursul relației sale extraconjugale cu Henry Miller; bărbatul pe care ea l-a întreținut financiar, l-a ajutat să-și editeze cartea și l-a satisfăcut din toate punctele de vedere urma să fie revendicat de soția lui care în secret îl acuza de aceleași lucruri pe care el i le reproșa ei, în special către Anais. Povestea lor rămâne însă nemuritoare atât prin autenticitate cât și prin faptul că aceste cuvinte au supraviețuit timpului, că au ajuns să fie citite și aproape o sută de ani mai târziu și vor mai continua să inspire scriitorii sau oamenii de rând să le ofere inimilor lor lucrurile de care au nevoie, fără să se ferească de normele sociale. Poate că mulți care îi voi citi jurnalul vor considera că Anais a fost pur și simplu lipsită de judecată, o femeie naivă, ușor de manipulat, însă exact asta au crezut și bărbații care i-au căzut în capcană, țineți minte acest aspect. Pentru mine, „Henry și June” rămâne o comoară pe care am descoperit-o exact la timp, care m-a propulsat într-o lume a descoperirii de sine și aprecierii față de adevăratele minți geniale ale umanității. Nicio altă carte, cu atât mai puțin una non-fictivă, nu m-a făcut să mă simt atât de integrată în poveste, trup și suflet lângă protagonist (sau autor în cazul acesta), iar pentru asta are toată recunoștința mea.

[image error]

 

Trei cărți despre discriminare și dreptate socială!

În această postare m-am gândit să vă recomand cele mai proeminente cărți al căror mesaj principal este împotriva discriminării rasiale citite de mine până în prezent. Consider că, deși acest subiect nu este abordat suficient în literatură, cele trei cărți alese se potrivesc perfect în această tematică.

Prima dintre ele este Pasărea Bunului Dumnezeu.

[image error]

Am fost foarte sceptică atunci când am început să citesc această carte însă mi-am dat repede seama de direcția în care se îndreaptă povestea. O consider oarecum o ficțiune istorică despre perioada sclaviei din America iar autorul s-a folosit de viziunea unui protagonist în vârstă de doisprezece ani care se confruntă cu tot felul de probleme datorită culorii pielii sale. Deși dimensiunea romanului poate părea covârșitoare la început, vă garantez că premiul National Book Award nu a fost oferit pe ochi frumoși. O recenzie mai pe larg asupra acestui excelent roman poate fi găsită aici.

Cartea poate fi achiziționată de aici și aici.

A doua carte despre care vreau să vă vorbesc este una foarte cunoscută și, de asemenea, ecranizată. Este vorba despre Culoarea Sentimentelor.

[image error]

Am fost foarte încântată de rezultat atunci când am vizionat filmul însă și mai încântată am fost după ce am citit romanul care stă la baza lui. Romanul de debut al lui Kathryn Stockett este o poveste foarte frumoasă și modernă despre o femeie albă care observă cât de nedreptățite sunt femeile de culoare și decide să ia măsuri împotriva acestui lucru. Mai multe detalii despre carte puteți citi în recenzia mea aici.

Cartea poate fi achiziționată de aici și aici.

Ultima carte dar nu cea din urmă face parte dintr-o serie scrisă de Corinne Hoffman. Am ales volumul al doilea, Adio, Africa, datorită copertei reprezentative dar și datorită conținutului.

[image error]

Există patru cărți în totale, publicate în colecția Cărți Adevărate! a editurii All; acestea urmăresc povestea de viață a autoarei sub forma unor auto-biografii scrise despre experiența ei incredibilă din Kenya. În acest volum, Corinne revine acasă împreună cu fiica sa, Napirai, iar diferențele sociale dintre ea și ceilalți copii din Elveția devin brusc vizibile iar cele două trebuie să se descurce cu re-acomodarea în țara natală a autoarei. Personal, ador felul în care aceste cărți sunt scrise și le recomand cu drag tuturor celor care vor să audă în mod direct, de la o persoană reală cu experiențe reale, despre efectele discriminării rasiale și nu numai, despre felul cum este privită de societate diversitatea culturală în general. Recenzia mea poate fi citită aici.

Cartea poate fi achiziționată de aici și aici.

 

Film vs. Carte – Cimitirul animalelor

Am urmărit acum câteva ore filmul făcut în 1989 după cartea Cimitirul Animalelor de Stephen King, în original numit Pet Sematary. Am fost foarte încântată de la bun început de atmosfera sinistră și de faptul că cimitirul a fost prima imagine pe care am văzut-o reprezentată în film; coloana sonoră este categoric unul dintre cele mai bune elemente ale producției.

Membrii familiei Creed au fost prezentați foarte repede după aceea iar venirea lor la noua locuință are loc exact ca în roman. Jud Crandall din film este exact ce mi-am imaginat că va fi, de la aspectul său fizic, la modul stâlcit de a vorbi. Singura problemă pe care mi-a creat-o acest film, care i-a diminuat, după părerea mea, asemănarea cu romanul, a fost actorul care l-a jucat pe protagonist – Louis Creed. Deși orice altceva, de la aspectul celorlalte personaje la mediul înconjurător, a fost exact ca în imaginația mea, pe Louis mi-l imaginasem mai în vârstă și nu atât de arătos, de parcă ar fi fost menit să joace mai degrabă într-o comedie romantică decât într-un film horror.

Din film au fost tăiate foarte multe detalii nesemnificative, așa cum mi-aș fi dorit și de la carte (ex.: soția lui Jud, prietenul de la muncă a lui Louis, etc). Producătorii au mers direct la obiect și au urmat firul logic al acțiunii descrise de King, adăugând chiar și niște elemente ajutătoare, foarte bine gândite (precum apariția continuă a lui Pascow pentru a explica vocile din capetele personajelor). Chiar și scenele sângeroase de la final au fost reprezentate foarte bine conform romanului și nu am nimic de reproșat din punct de vedere artistic scenelor pe care producătorii au decis să le păstreze din povestea originală.

Așadar, dacă un alt actor, cu o față mai serioasă și ochi mai profunzi ar fi putut să-l joace pe Louis Creed, această adaptare ar fi fost în totalitate perfectă; bineînțeles, nu a putut reprezenta pașii căderii în abisul nebuniei descriși de Rege, deci nu s-ar fi putut spune că e mai bun decât cartea, chiar și în aceste condiții. Detaliile au fost la locul lor, însă, și sunt curioasă să aflu ce se întâmplă în continuarea cinematografică din anul 1992. Prezența lui Church a fost delicioasă pe tot parcursul scurtului film și sunt nerăbdatoare să văd ce alt animal diabolic își va face apariția în următorul film.

Concurs de toamnă!

[image error]

M-am gândit că ar fi vremea să organizez un nou concurs pe blog așa că vreau să ofer aceste patru cărți în limba engleză unui fericit câștigător. Tot ce trebuie să faceți este să îndepliniți cerințele de mai jos. Vă urez multă baftă!

>>a Rafflecopter giveaway<<

 

Vegetariana, recenzie

[image error]

De multă vreme – sau poate că niciodată până acum – nu am mai citit o carte atât de supraapreciată. Mi-ar fi foarte greu să găsesc ceva ce mi-a plăcut la Vegetariana, în afară de stilul de scriere al autoarei, foarte ușor de parcurs și pe care l-am asemănat cu cel al lui Haruki Murakami, datorită realismului magic și atmosferei generale.

În principiu este vorba despre Yeong-hye, o femeie tânără și căsătorită care se hotărăște să renunțe la produsele de origine animală datorită unor vise care i se tot repetă noaptea în minte. Prima parte a romanului este povestită din perspectiva soțului ei, care este primul martor al acestei transformări bruște a femeii. În celelalte două părți ale romanului sunt expuse viziunea cumnatului ei și a surorii ei, In-hye. După cum spune și descrierea de pe spatele romanului, firul narativ se învârte în jurul reacțiilor familiei lui Yeong-hye la decizia ei, la felul cum ajunge să scadă în greutate și să devină din ce în ce mai închisă în sine. Până la finalul romanului, această boală evoluează și atinge un rezultat foarte ușor de prezis.

De la această poveste și până a compara cartea cu stilul lui Kafka sau a o plasa în problemele feminismului actual, ca și când ar fi o carte de bază prin subiectul abordat de autoare, mi se pare o cale extrem de lungă. Din punctul meu de vedere, nu am reușit să regăsesc nimic mai profund decât ceea ce pare a fi la prima vedere: atât Yeong-hye cât și sora ei, In-hye, sunt niște femei nemulțumite cu direcția în care viața lor a mers și își doresc să evadeze cumva din acest coșmar creat de ele însele, măritându-se cu niște bărbați care nu le iubesc și căzând din ce în ce mai adânc în capcana sedentarismului. Cred că cel mai mare conflict interior care mă oprește din a putea aprecia această carte în modul în care mulți alți oameni o fac este faptul că eu nu simt pic de milă față de acest gen de oameni în viața reală – sentiment pe care pare că autoarea a mizat în scrierea acestei cărți și construirea firului narativ în modul în care a făcut-o.

Se presupune că stările prin care ajunge protagonista să treacă sunt o metaforă pentru femeile care se simt închise în propriul corp datorită responsabilităților și vieții familiale pe care le au; au existat scene în care, într-adevăr, misoginismul și barbarismul specific bărbătesc și-au făcut simțite prezența, datorită faptului că nu au putut percepe că „femeile pot face ce vor cu corpul lor” însă modul în care Han Kang a decis să expună acest lucru mi se pare de-a dreptul ridicol. Lucrul care mă deranjează cel mai tare la mesajul sugerat de Vegetariana este faptul că, deși aceste femei sunt perfect libere să ia propriile decizii și nu sunt în mod real obstrucționate de nimic, înafară de stigmele sociale, ele în continuare se auto-victimizează (sau mă rog, cel puțin personajul ale cărui gânduri mai ajungem să le și auzim pe o porțiune mai mare a romanului) și nu pot găsi o cale de scăpare, ca și când ar fi ținute literalmente într-o închisoare. De la stadiul inițial al lui Yeong-hye până la starea sa de la finalul romanului nimic nu se întâmplă conform unei logici sănătoase, ci autoarea ne pune pur și simplu în față drama unei nebune fără cauză; acest lucru ar fi în regulă dacă Vegetariana nu s-ar vrea a fi vreo lucrare filosofică cu înțelesuri ascunse și profunde, nu doar o biografie a unei bolnave psihic oarecare.

Se prea poate ca mediatizarea să fie problema cea mai mare a acestui roman, însă lipsit de esența sa așa-zis feministă, Vegetariana rămâne dezbrăcată, lipsită de orice esență sau sens, rămâne doar o poveste extrem de simplă și tristă, cum sunt multe alte sute și mii de povești, care nu transmite decât, cel mult, un semnal de alarmă către fetele tinere: luați-vă viața în piept și urmați doar propriile reguli, nu pe cele ale bărbaților de lângă voi sau ale societății. Acest roman a fost o dezamăgire totală pentru mine și nu-l recomand nici măcar pentru a fi citit din plictiseală. Singura sa premisă reală, pe care autoarea o tot repetă, este următoarea întrebare: ce s-ar fi putut întâmpla ca protagonista să nu ajungă în starea ei finală? Însă, atunci când întrebarea este atât de intrigantă, potrivit ar fi ca și răspunsul să fie pe măsură – pentru mine nu a fost.

[image error]

 

 

Diavoli Fragili, recenzie

[image error]

Diavoli Fragili este categoric cel mai bun roman al lui Radu Găvan de până acum și cel care îi pune cel mai bine în evidență geniul, față de Exorcizat și Neverland. Mi-ar plăcea să nu fie vreodată nevoie de vreo dramă exterioară, așa cum relatează el în carte, pentru ca meritele acestui autor să fie recunoscute cel puțin la nivel național.

Pentru mine, este singurul roman pe care l-am citit și după aceea am stat să pun numele și faptele pe hârtie pentru că am vrut cu tot dinadinsul să nu rămân doar cu stările create de autor – fie ele cât de profunde și marcante; câțiva au spus că este suficient să citești cartea iar apoi să nu-ți mai pui întrebări legate de lumea în care ai pătruns, dar eu nu am putut accepta așa ceva așa că am făcut propriile cercetări pentru a putea pune evenimentele cap la cap. În cele zece părți ale romanului, Găvan a amestecat o multitudine de stiluri și fire narative, greu de descâlcit la prima vedere, al căror sens îl descrifrezi mai degrabă instinctiv și privite printr-un filtru emoțional, mai degrabă decât să încerci să folosești logica. Deși pare absurd să menționez „filtru emoțional” când vine vorba despre o asemenea carte, am înțeles cu ușurință de ce nu este niciun fel de descriere directă pe coperta IV: Diavoli Fragili este o lectură ce trebuie experimentată pe cont propriu, nu te ajută la nimic să ți-o povestească altcineva. Iar pentru că până și în interiorul cărții ni se spune faptul că literatura este făcută pentru a fi interpretată subiectiv, iată ce am reușit eu să descopăr după parcurgerea acestei cărți cât mai în detaliu:

Avem un personaj principal pe nume Filip Romain, scriitor român contemporan ce se află în închisoare pentru uciderea soției și fiului său. Acesta a publicat trei romane: Ploile, Malchance și Lacul, lucrând în continuare, undeva într-un timp și spațiu propriu, la cel de-al patrulea roman al său: Diavoli Fragili. Mulți au remarcat dedublarea cunoscutului autor în pielea unui alt personaj pe care eu l-am numit „Scriitorașul” iar eu am toate motivele să fiu de acord cu ei. Pe parcursul lucrării lui Radu Găvan, o mare parte din poveștile inventate de așa zis-ul Filip Romain sunt relatate din senin, fără să poți face deseori legătura între ele și acțiunea din partea anterioară a romanului. Ce au toate în comun? Întunericul și manifestarea sa: un lac pe fundul căruia se află o cameră din care dacă ieși, nu mai ești același om, copii sau babe care-ți șoptesc să faci lucruri îngrozitoare, șerpi care ți se plimbă pe sub piele și tot felul de astfel de lucruri. Aici deja mi s-a părut că poate începe o paralelă între Filip Romain și însuși Radu Găvan, dar nu vreau să trec de porțile ficțiunii.

Acțiunea propriu-zisă are loc în cadrul acestor povești care se intercalează la un moment dat, încât nu mai poți face ordine printre ele, însă consider că scurtele narațiuni sunt perfecte în ele însele, fără să aibă neapărat nevoie de o legătură cu restul romanului. Partea mea preferată și cea în care stilul de până acum a lui Radu se regăsește cel mai mult este atunci când Scriitorașul apare în poveste, cam pe la jumătatea romanului; este cel mai lung fir narativ dus într-un fel până la capăt, cu care ne reîntâlnim în mod extraordinar mai spre sfârșit. De asemenea, am adorat interviul dat de Romain pentru revista Artist, despre care n-am știut ce să cred la început, așa că printre primele mele gânduri a fost și faptul că viziunea sa artistică sună foarte tare cu ceva ce ar spune Radu. Numele de bază pe care le-am regăsit în Diavoli Fragili sunt următoarele, și ați fi surprinși să aflați că există chiar și legături biologice între ele (însă nu voi spune care, desigur): Adam, Victor, Charles Mapete, Eduard. Într-un fel sau altul, aproape toate personajele sunt legate între ele printr-un fir magic, care aduce în discuție subiectul principal al cărții: literatura. Nu, nu este vorba de o carte propriu-zisă, cum cred că este lesne de înțeles, ci mai degrabă de condiția scriitorului și demonii săi. Cred că Diavoli Fragili poate fi de asemenea privit și ca un manual de scriere foarte abstract, căci Radu a oferit multe dovezi pure în privința creării unui fir narativ în mintea unui scriitor adevărat: de la ce pornești și unde ajungi și cum acest cerc mistuitor, acest blestem al artei nu încetează de fapt niciodată, până nu dai totul afară din tine.

Câți dintre autorii voștri preferați nu au spus că au visat mai întâi întreaga acțiune a romanelor publicate? Visele sunt cea mai simplă și am ajuns să cred, una dintre cele mai comune forme de inspirație, ca un demon care se naște în tine și vrea neapărat să fie adus la viață. Acest gen de naștere este ca un laitmotiv ce se tot repetă pe parcursul romanului, împreună cu pornirea bine-cunoscută și exploatată de Găvan în primele sale lucrări publicate și anume, violența complet lipsită de rațiune, sub forța căreia personajele comit crime odioase și aproape demonice. Cred că titlul în sine se referă la ușurința cu care oamenii renunță la sănătatea lor mintală în favoarea alegării după bani sau faimă sau chiar a unor dorințe mai profunde pe care nu sunt în stare să le îndeplinească sau controleze; fragili suntem cu toții datorită naturii noastre, a felului în care am fost concepuți.

Aș putea spune că există și niște influențe marca Flavius Ardelean, căci mulți dintre acești „diavoli fragili” de care s-a tot legat indirect autorul ajung să pătrundă într-o sferă dezgustătoare a ființei umane, fiind cu un pas în suprarealism, desigur, iar acest ritm se tot continuă la nesfârșit în universul creat. Roberto Bolano este de asemenea menționat foarte des, însă știam dinainte că Radu și-a format o pasiune pentru acest scriitor pe care trebuie neapărat să-l citesc în viitorul apropiat.

O altă observație pe care o pot face fără să distrug misterul este faptul că începutul și sfârșitul se completează într-un fel unul pe celălalt, chiar dacă direcția urmată de întunericul menționat și de care toate personajele au fost atinse nu este și de fapt, ar fi imposibil să fie schimbată – o parte foarte realistă a romanului, căci aceeași regulă se aplică și în viață. După cum s-a mai spus, condiția scriitorului subapreciat a fost exploatată în principal și e subiectul care se bucură de cele mai multe detalii, însă în niciun caz Radu Găvan nu s-a oprit aici și a reușit să facă un lucru extrem de important și anume, chiar a dat viață poveștii sale – s-a născut din întuneric la fel ca oricare alt lucru de valoare de pe acest Pământ. Cred că este una dintre cele mai reușite transpuneri ale unei minți geniale pe hârtie din câte am citit vreodată și mă bucur enorm că îi aparține lui Radu Găvan care a depășit toate așteptările create până în prezent.

El a reușit în aceeași măsură să se pună în pielea tuturor personajelor, trecând de la stări de profundă autocompătimire, la nebunia unui criminal în serie; de la o relatare la persoana a III-a printr-o voce foarte seacă, la povestirea la persoana I, plină de vervă și implicare emoțională. Stilul său este ireproșabil iar structura acestei cărți, ceva extrem de nou și plăcut pentru mine. De ce ar trebui să citiți Diavoli Fragili? Pentru că trebuie să recunoașteți la rândul vostru acei demoni în propriul sine. Radu a oferit atâtea personaje diferite cu care se poate empatiza, chiar dacă poate de la o distanță mai mare. Undeva, pe acolo, trebuie să existe și acel demon pe care îl aveți închis în suflet și minte, undeva trebuie să se nască dorința de exorcizare. Nu suntem toți artiști, așa că poate un om obișnuit nu ar înțelege care e treaba cu demonii, însă categoric artiștilor li s-ar potrivi cel mai bine această lectură; indiferent unde te-ai afla pe drumul vieții tale, la care etapă ai reușit să ajungi până acum, Găvan îți explică ce urmează să (ți) se întâmple și cum tu trebuie să nu-i lași niciodată să câștige împotriva ființei tale. Sinceră să fiu, felul prin care înveți acest lucru este tocmai prin exemplul negativ al tuturor personajelor, care se lasă mânate de aceste chemări interioare, chiar și când își dau seama că nu ar trebui să le urmeze.

Diavoli Fragili are absolut de toate: înflorituri, povești tragice din trecut care să ne explice cum au ajuns X și Y să-și unească destinul, elemente comice pe alocuri, mult întuneric și poate puțină ironie, dar, mai ales, are răspunsuri la întrebări pe care poate nici nu ai îndrăznit să ți le adresezi. Romanul vorbește despre singurătate, cea mai profundă ce poate fi simțită vreodată de un om; vorbește despre crime și teamă, despre monotonia înnebunitoare din viața multora care au ajuns să piardă orice motiv pentru a mai trăi. Diavoli Fragili poate vorbi, în definitiv, despre orice ai tu nevoie să auzi – acoperă toate subiectele legate de partea aceea a sufletului uman pe care nu ai vrea să o vadă nimeni în tine, dar care ne macină uneori pe toți. Personal, eu cred că este o adevărată operă de artă și mi-aș dori doar ca din ce în ce mai mulți oameni să-l citească pe Radu, fiindcă nu sunt mulți scriitori care să meargă atât de departe în propriul sine precum a făcut-o el, mult prea puțini ar avea curajul să se exorcizeze astfel.

[image error]

 

Mit dezmințit #5

[image error]

Afirmație: „Nu sunt de acord cu ce ai scris. ” TITLUCARTE” m-a dus intr-o lume mistica. Senzatia pe care am avut-o citind aceasta scriere a lui NUMEAUTOR a ramas chiar si acum. Ai mai citit alte carti scrise de NUMEAUTOR? Daca nu, iti recomand sa citesti. Dupa ce citesti mai multe dintre cartile lui, vei intelege de ce nu sunt de acord cu recenzia ta pe care o consider superficiala.”

Opinie personală: Acest comentariu mi se pare de-a dreptul absurd de la cap la coadă. Este, desigur, doar un exemplu pentru mentalitatea generală de „nu sunt de acord cu părerea ta”. Dacă ar fi să existe o discuție inteligentă care să înceapă astfel, contrargumentele ar trebui puse pe masă mai întâi; persoana care a făcut afirmația de mai sus are unul singur, prost formulat și fără exemple: „opinia ta este superficială pentru că nu ai citit destule cărți de la acest autor”.

În primul rând, nu cred că am ajuns la nivelul în care să comentez despre întreaga operă a unui mare autor, chiar dacă i-aș fi citit toate lucrările scrise vreodată – așadar, nici nu am avut vreodată intenția sau încercarea de a face acest lucru în adevăratul sens al cuvântului. În al doilea rând, oamenii care au fost ofensați în mod personal de opinia mea privitoare la o anumită carte de-a lungul timpului au găsit cele mai ilogice argumente împotriva acestui lucru, drept urmare, nu am putut să le ofer contrargumente în continuare (dacă recenzia mea nu a fost suficient de explicită), astfel încât să reiasă o dezbatere – nu de gusturi, ci de argumente obiective -, și nu un monolog plin de frustrare din partea lor.

Vreau acum să spun că, într-adevăr, se poate spune că o recenzie a fost scrisă cu superficialitate, fără exemple sau argumente, că autorul recenziei a încercat mult prea tare să convingă cititorul fie la modul pozitiv, fie la modul negativ, doar bazat pe propriile sale gusturi, însă, la fel de bine, atunci când vrem să contracarăm o astfel de recenzie, trebuie să ne legăm fix de punctele menționate anterior de recenzor, nu să venim cu propriile noastre nemulțumiri generale. Astfel, consider foarte rare ocaziile când într-adevăr „nu poți fi de acord cu recenzia cuiva”, atâta timp cât persoana respectivă doar și-a exprimat părerea – mai bine sau mai puțin bine argumentată – despre o carte.

E ca și cum ai spune: „cum adică nu-ți place supa asta de legume?! când o să mănânci și alte supe de legume o să vezi că îți place!”

Trei la mână și strict legat de acest comentariu primit la o postare de-a mea, amuzant este că eu chiar am menționat ce altceva mai citisem de la acel autor, însă oamenii vor prefera mereu să vadă doar lucrurile pe care le caută (în acest caz, un motiv pentru care să se revolte) în ceva. Vorbind serios, însă, mi se pare absurd să vii să ataci pe cineva căruia nu i-a plăcut o anumite carte, care ție ți-a plăcut, spunând pur și simplu, ceva de genul: „dacă nu ți-a plăcut înseamnă că ești prost/că n-ai înțeles/nu știi ce e literatura bună” etc. Cel mult poți comenta despre calitatea recenziei, niciodată despre PĂREREA PERSONALĂ a cuiva. Nu cred că este atât de greu de înțeles faptul că unora le plac anumite chestii, din anumite motive pe care sunt mai mult decât liberi să nu le explice necunoscuților, iar altora le plac fix acele chestii, și sunt liberi să le placă fără a fi judecați pentru asta.

Mai înțeleg și perspectiva din care atunci când faci o părere publică, alții sunt liberi să-și dea cu părerea, însă din punctul meu de vedere, acest lucru poate avea loc doar în condițiile în care reiese o dezbatere rațională, cu argumente și contraargumente, nu o bătaie imaginară cu roșii fără sens. Am vrut să atrag atenția încă odată, bazat pe acest comentariu pe care l-am primit (eu și mulți alti bloggeri, sub diferite forme), că nu există „nu-mi place părerea ta și asta te face pe tine într-un fel”. Există doar oameni care ar trebui să-i citească/urmărească pe cei cu păreri asemănătoare cu ale lor, pentru a nu mai simți nevoia de a se exterioriza în acest fel inutil, care doar arată că orice comunitate are golurile ei, chiar și când vine vorba de literatură.

Persepolis I – câteva gânduri

Cartea mi-a fost oferită spre recenzare de Editura Art.

Eram sigură că acest roman grafic va fi pe placul meu, din moment ce toți cunoscuții care au citit-o au și lăudat-o, de asemenea. Autoarea a transpus în replicile lui Marji, protagonista noastră, propria poveste a copilăriei sale în Iran, în timpul războiului din anii ’80. Fetița a fost nevoită să vadă cu ochii ei efectele schimbărilor politice din Iran, pornind de la diferențe sociale precum obligativitatea purtării vălului, până la uciderea în masă a sute și mii de oameni care se împotriveau sistemului. Provenind dintr-o familie cu mintea deschisă, Marji a început să se simtă din ce în ce mai singură într-o astfel de lume, din care prietenii ei plecau pe rând în alte țări pentru a-și putea continua existența în pace. Încă din copilărie, autoarea și-a dorit să poată face ceva în privința martirilor, să aducă o contribuție la îmbunătățirea vieții pentru lumea musulmană. Finalul acestui volum este un extrem de trist, care dovedește că dorința de corectitudine și egalitate a oamenilor nu este suficientă pentru a pune capăt unui război.

Cred că volumele grafice ale lui M. Satrapi trebuie neapărat parcurse pentru o mai bună înțelegere a vieții pe care oamenii născuți în anii ’70 și nu numai au trebuit să o înfrunte în Iran, cât și pentru a vedea distrugerile cauzate de război prin ochii unui copil aflat în plină creștere. Lecții de istorie, despre patriotism și distrugerea în masă a unui sistem în favoarea altuia, împreună cu scurte istorisiri triste și personale din familia lui Marji – toate se regăsesc în acest volum cutremurător, plin de replici amuzante și inocența specifică unui copil.