Cristina Boncea's Blog, page 60

Turn offs #4

Privindu-mi biblioteca, lucru pe care oricum îl fac plină de admirație zilnic, am mai descoperit un lucru care e de neacceptat pentru mine, ce ține de aspectul fizic al cărților:

FORMATUL DE BUZUNAR

Sau în general, cărțile mici ca mărime. Prefer de o mie de ori un volum greu, hardcover, indiferent cât loc îmi ocupă în bibliotecă; prefer să-mi mai cumpăr un corp de bibliotecă nou, decât să colecționez cărți mici, deseori cu un text la fel de mic. Nu-mi place să le țin în mână, nu-mi face plăcere să le privesc și chiar mă descurajează acest fapt la cumpărarea unei cărți. Din păcate, se găsesc și în biblioteca mea câteva astfel de cărți, însă nu pot renunța la ele fiindcă mi-a plăcut foarte mult conținutul sau, prin minune, au coperți frumoase. Câteva exemple:

În general, evit pe cât posibil să achiziționez altele noi. Am mai explicat și înainte că efectiv nu pot citi cărți care nu mă atrag fizic, haha. În orice caz, I like big books and I cannot lie.

 

Vând seria Gossip Girl!

[image error]

Deși nu am terminat de citit întreaga serie, m-am hotărât să o vând oricum, căci m-am bucurat suficient de continuarea stării oferite de unul dintre serialele mele preferate. Colecția nu are un preț fix însă aș vrea să o vând întreagă, nu pe bucăți. Dacă ești interesat de a o achiziționa, trimite-mi un e-mail (cristina98b@yaoo.com) sau un mesaj privat pe Facebook (https://www.facebook.com/cristina98b/) cu prețul pe care îl poți oferi iar eu voi alege cea mai bună ofertă. Din ce am primit până acum, aș zice că prețul de plecare este 100 lei. Detaliile de livrare și plată se vor stabili după ce voi alege cea mai bună ofertă.

Cărțile sunt în stare perfectă, unele chiar noi, și sunt dispusă să le filmez sau să le fotografiez pe fiecare dintre ele pentru a dovedi acest lucru. De asemenea, sunt disponibilă pentru predarea personală în București, sector 1.

Invitația la vals, recenzie

[image error]

INTRODUCERE

O carte al cărei final îl cunoaștem de la primele rânduri. Întrebarea care rămâne este, însă: cum s-a ajuns în acel punct?

Povestea de dragoste dintre Micaela și Tudor este una dramatică, însă nu nemaiauzită. Ce a făcut-o așa de interesantă pentru mine sunt chiar cugetările protagonistului și felul în care ajunge să-și analizeze propriile acțiuni la final, realizând că el este responsabil pentru tot.

Prima mea impresie despre acest roman, pe care mi-am păstrat-o de la început până la sfârșit, e faptul că pare a fi o versiune mult mai bine scrisă după „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicată cu doar șase ani înaintea acesteia.

ACȚIUNE

Micaela și Tudor fac cunoștință unul cu altul în timpul unui vals, de unde și titlul romanului. Tudor este genul cuceritor, plin de orgoliu, care a avut multe femei până acel punct însă le-a părăsit pe toate chiar când iubirea era mai mare. Pe Micaela o reîntâlnește însă când aceasta se mută cu chirie lângă el și astfel începe jocul seducției, cu scopul de a o aduce în același punct ca și pe celelalte femei cucerite. Intriga este marcată de faptul că Micaela suferă și ea de același orgoliu și nu îi cade în plasă pe cât de repede s-ar fi așteptat. Acest joc dintre ei continuă într-un fel până la sfârșitul romanului, chiar dacă între timp au loc tot felul de schimbări: a funcției, a reședinței și chiar a numelui. Deși este lesne de înțeles că între cei doi ajunge să se înfiripe o mare iubire, suspansul este creat de felul în care se va sfârși acest joc de orgolii. Cine biruiește pe cine și mai ales, cum? Oare cum ar fi fost dacă…

PERSONAJE

Din moment ce perspectiva romanului este subiectivă, sunt foarte multe lucruri de spus despre Tudor Petrican. El singur se tot autocaracterizează ca fiind plin de amor propriu și refuzând să se dea bătut până ce nu obține ceea ce vrea, călcând chiar pe cadavre dacă trebuie; un om care-și sapă singur groapa, după cum vom afla. Am găsit în carte o frază care l-ar putea descrie destul de bine:

„Îi doream să fie fericită, i-o spusesem pe toate căile, dar cine i-ar fi îngăduit să fie fericită cu altul? Pentru nimic în lume!”

Așadar, în Tudor se duce veșnic această luptă: dorința lui de răzbunare față de sine însuși, care a căzut în mrejele Micaelei, și dragostea sa sinceră pentru ea, care însă se manifestă cumva fără controlul său propriu. Gândurile și faptele sale sunt de cele mai multe ori chiar în contradictoriu, fiind foarte evident felul cum el încearcă să facă față situației în care se află prin mecanisme indirecte și nesănătoase. Tudor este introvertit, temător, afișând însă o cu totul altă imagine în fața societății din dorința de a-și apăra sensibilitatea. Fiind foarte inteligent, evoluția sa în carieră este uimitoare pe parcursul romanului, dar tot el își blamează la final această inteligență căci i-ar fi ghidat pașii într-o direcție greșită.

Micaela, pe de altă parte, este o ființă la fel de plină de viață dar și rezervată deopotrivă, având în comun cu Doru, cum îl numește ea, același tip de mândrie care nu-i permite să destăinuie prea mult din adevăratele ei sentimente. În aceeași măsură, faptele ei sunt limitate de teama de respingere, însă iubirea ei se manifestă mult mai slab decât cea a consortului – cel puțin la început. Din destăinuirea ei finală reiese însă adevărul gol-goluț, pe care nu ar fi avut curaj să i-l mărturisească în față lui Tudor, unde recunoaște că și-a înfrânat de multe ori pornirile interioare, când ar fi vrut de fapt ca totul să fie în regulă și pașnic între ei.

Ce unește aceste două personaje este felul lor aproape identic de a fi; cel mai mult mi-a plăcut întrebarea pe care și-a pus-o Tudor la final, și anume: ar fi putut el oare, dacă făcea alte alegeri dar rămânea el însuși, să ducă vreodată o viață de tipul „fără plăceri, ca s-o putem suporta„? Tind să cred că Micaela ar fi avut exact același răspuns, lucru care a făcut ca situația să evolueze în felul în care a făcut-o.

CONCLUZIE

Ultimul capitol a schimbat categoric lucrurile pentru mine, căci altfel, povestea de dragoste dintre cei doi mi s-ar fi părut mult prea familiară și des întâlnită, încât nu mai avea ce să mă surprindă la ea. Pentru mine, nu au existat prea multe elemente surprinzătoare; poate singurul ar fi distincția făcută de Tudor între inconștient și acțiunile sale, perspectiva mi s-a părut foarte potrivită pentru a explica propriile nedumeriri. M-a distrat și faptul că deși urmăream fiecare scenă cu scepticism, fiindcă m-am regăsit foarte mult în raționamentele protagonistului, tot continuam să citesc cu sete – fapt care parcă dovedește însuși principiul cărții: diferența dintre ce ne spunem și ceea ce facem de fapt. Poate dacă nu aș fi citit sau trăit vreodată lucrurile despre care a scris Mihail Drumeș în acest roman, aș fi fost mult mai impresionată de poveste în sine. Tudor este foarte bine conturat, nimic nu este scăpat din vedere, însă acțiunile lui fiind repetitive ca scop, ajungi să te plictisești de firea sa.

„Invitația la vals” este pur și simplu o carte despre orgoliul în dragoste, despre forța răzbunării și despre moartea sufletului.

Nu aș numi-o frumoasă nici în ruptul captului, căci în cel mai bun caz, tragediile întâmplate din accident pot fi romanțate astfel, pe când absolut tot ce se întâmplă în acest roman este făcut cu premeditare, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Doi tineri vor să își facă zile amare pentru că niciunul dintre ei nu crede că celălalt îl iubește suficient. Stările lor sufletești nu reușesc să se sincronizeze pentru prea mult timp și de aici provine drama. Categoric este interesant de urmărit acest proces, mai ales că m-am simțit cu musca pe căciulă pe tot parcursul său și cred că mi-a prins bine să realizez că proverbele „cine sapă groapă altuia cade singur în ea„, „ochi pentru ochi și lumea va deveni oarbă” și „răzbunarea-i arma prostului” chiar se aplică mereu la fel. Nu-i chip de luptă când doi oameni care sunt practic unul și același, o personalitate dedublată, încearcă să-și demonstreze forța unul altuia. Se prea poate ca finalul să fi fost diferit, însă ținând cont de condițiile vremii și așa mai departe, sunt convinsă că au avut loc multe alte povești de dragoste asemănătoare în trecut.

Viețile a doi oameni se intersectează și apoi nu se mai dezleagă niciodată, pentru că unul dintre ei nu vrea să renunțe – într-un mod destul de bolnav. Cam așa ar putea fi rezumat romanul.

Pe scurt, mie mi-a plăcut destul de mult. Îl recomand celor care caută cu sete povești de dragoste pline de pasiune, cu finaluri nefericite.

[image error]

 

Poezie #7

[image error]

Așa cunosc eu lumea,

plină de tragedie

Și după lumea-ntreagă,

te-am cunoscut pe tine.

-c.b, 2017

Poezie #6

[image error] am fost bolnavă toată ziua,

te-am așteptat la Urban Hub

și nici măcar nu-mi termin poezia,

voiam doar să te văd

-c.b, 2017

Poezie #5

[image error]

poate mintea mi-a luat-o razna,

poate sunt daltonistă

„culorile iubirii noastre”…

iubirea nu există

-c.b, 2017

Poezie #4

[image error] poate nu-i vina nimănui,

sufletul mi-e haotic

tu dormi în tihna ta atunci,

eu iau antibiotic

-c.b, 2017

Turn offs #3

Sper să nu credeți că am eu capsa pusă în ultima perioadă și m-a apucat o furie subită legată de cărți; sunt și eu la fel de surprinsă să descopăr lucrurile care-mi displac profund atunci când citesc, dar pe care până acum n-am știut să le pun în cuvinte. De puțin timp am început să fiu mai receptivă la astfel de detalii – și anume, să înregistrez elementele care mă fac să-mi dau ochii peste cap și să exprim cu voce tare „de ce a trebuit să zică asta?” pe parcursul lecturii – și astfel, am mai reperat două clișee care mă scot din pepeni într-un roman.

Primul ar fi cel pe care l-am întâlnit, culmea, în fix ultimele trei cărți citite. Nu o să vă spun titlurile lor, pentru că ar veni ca un fel de spoiler, însă mi se pare și mie miraculos cum s-au aliniat astrele în acest fel (e mercur retrograd?) și am reușit să mă poticnesc de aceeași chestie din nou și din nou (poate am ceva de învățat de aici?). Acel lucru care m-a înfuriat în ultimele cărți citite este SCUZA PATETICĂ A SARCINII. Eu nu zic că în nicio carte, nicio femeie nu trebuie să fie gravidă; eu mă refer strict la situațiile mult prea des întâlnite de genul:

„Ai părăsit-o tu pe X, dar știai că e gravidă?” Sau mai rău, atunci când tocmai X îi face această destăinuire menită să schimbe cursul întregii istorii (nu chiar) celui care vrea să o părăsească.

Pur și simplu mi se pare ridicol ca autorul să folosească acest tertipul atunci când vrea să producă o schimbare în firul narativ. Sau mai mult decât atât, e de-a dreptul frustrant când această informație are menirea de a fi intriga în sine… și nici măcar nu e vorba de o poveste de dragoste. Vă rog, încetați, chiar nu există prea multe direcții originale în care se poate merge de aici (și nu e deloc ceva atât de șocant pe cât s-ar vrea, mai ales în romanele contemporane).

 O altă descoperire recentă de-a mea în acest scop este problema SEPARĂRII SUFLETULUI DE CORP, ce include de cele mai multe ori și SINDROMUL PERSONALITĂȚILOR MULTIPLE. Din nou, eu nu zic că nicio carte în care este explorat acest sindrom nu poate fi ceva original sau interesant, dar mi se pare extrem de lacunar să se folosească drept motivație pentru comiterea unor crime de către un personaj în contextul în care inițial nici măcar nu s-a pus problema în legătură cu starea sa psihică iar din neant, apare această soluție simplă și la îndemână care cumva leagă toate celelalte elemente. Este exact aceeași situație cu gemenii, despre care am vorbit în postarea anterioară; sunt foarte pretențioasă când vine vorba despre cărțile polițiste.

Referitor la separarea sufletului de trup, într-un context non-criminologic, găsesc foarte agasantă utilizarea acestei tehnici în general, fie că e vorba de o experiență extracorporală inconștientă sau, cum e deseori cazul la Murakami, o stare perfect conștientă de separare dintre trup și minte și pătrunderea într-un spațiu diferit. Sunt foarte sensibilă în legătură cu exploatarea stărilor psihice și abilităților de gen ale personajelor și mă deranjează atunci când tehnicile utilizate pentru aflarea anumitor răspunsuri nu fac strict referire la capacitatea de gândire a unui om obișnuit. Partea care scapără la mine este faptul că și dacă personajul este separat de corp, în viziunea mea, momentan, acest lucru nu înseamnă neapărat transcendere și iluminare, dar poate voi ajunge să cred și în astfel de lucruri. Această separare nu e neapărat un clișeu, ci mai degrabă un lucru care mă deranjează în cărți pentru că nu-l înțeleg încă pe măsură. Am vrut totuși să-l menționez aici deoarece deseori este utilizat alături de sindromul personalității multiple, când ele două semnifică lucruri diferite;

de cele mai multe ori, acest sindrom este folosit ca un factor de șoc iar cauzele și simptomele sale nu sunt exploatate suficient, pe când separarea sufletului de trup este iarăși o tehnică ce nu poate fi realizată de orice personaj, folosită ca justificare pentru aflarea unor răspunsuri sau prezicerea viitorului – tot ca factor de șoc.

Cam acestea ar mai fi două dintre ofurile mele legat de lectură. Mereu am fost pretențioasă cu romanele citite și cu atât mai mult nu voi lăsa garda jos nici pe viitor. Voi ce nu puteți suferi la cărți?

Concurs John Green The Collection!

M-am gândit să vă ofer vouă acest box set ce conține cele mai importante cărți publicate de John Green în limba engleză. Sunt aproape necitite, deci în condiție excelentă. Pentru a participa la acest concurs, completați cerințele de pe Raffle Copter. Multă baftă!

>>a Rafflecopter giveaway<<

Nu tot ce-i moca e și bun

Aș vrea să abordez o problemă pe care am încercat să o evit în cei trei ani de când am început acest blog și de asemenea, cariera mea în scris, care mi-a oferit un avânt suficient de mare încât să acumulez ceva influență pe social media și să primesc diferite oferte de colaborări.

Multe dintre acestea sunt reprezentate de schimbul carte-recenzie și cred că în procent mai mare de 50% m-am văzut nevoită să le refuz.

Fie că oferta a venit de la o editură mai mare sau mai mică sau direct de la autorii cărților, ideea de a fi limitată și practic obligată să citesc anumite cărți și să le promovez mi-a displăcut dintotdeauna, scopul meu fiind tocmai acela de a promova și a scrie despre cărțile care au lăsat o anumită impresie asupra mea, care categoric au fost alese de mine însămi, fără vreo astfel de influență. Mi-aș nega propriul scop în această activitate dacă aș accepta cărți doar de dragul de a le primi sau mai rău, pentru ca persoana care mi le oferă să nu se simtă lezată și să creez anumite tensiuni.

„Îmi rezerv dreptul de a-mi selecta lecturile” mi s-a părut la început o afirmație de la sine înțeleasă, însă pot la fel de bine să recunosc și perspectiva doritorului de marketing pentru produsele sale, care trebuie să găsească cele mai bune variante pentru a realiza acest lucru. Am acceptat doar ofertele care îmi dădeau libertatea de a alege dintr-o gamă largă de titluri și ale căror termeni nu erau dintre cei mai duri (ex.: editura All, Târgul Cărții, Printre Cărți, Diverta, editura Trei). De obicei refuz categoric autorii self-published, fie ei de proză sau poezie, și cărțile de self help. Ce vreau să subliniez este că acest refuz nu provine din aroganța mea, ci strict din faptul că am o grămadă de alte cărți achiziționate de mine ce mă așteaptă pe rafturi, dar care totuși nu au nicio pretenție de a le citi într-un anumit interval de timp, de a le face o recenzie strict pozitivă, etc. – lucruri de care te poți lovi cu mare ușurință atunci când începi să accepți astfel de oferte, bucurându-te doar la gândul că respectivele persoane s-au gândit că le-ai putea fi de folos.

Acest lucru vine și ca un sfat pentru alți bloggeri: selectați-vă colaborările așa cum vă selectați și cărțile. Eu una nu am putut, în niciun capitol al vieții mele, să fac lucruri din obligație, împotriva credințelor mele personale. Nu știu cât de evident este faptul că orice activitate a mea pe rețelele sociale nu presupune vreun efort sau tensiune, n-am ajuns niciodată în punctul în care să mă întreb dacă vreau să continui ce am realizat până acum deoarece nu mi-am compromis niciodată integritatea. Dacă vreo ofertă primită nu se încadrează în această libertate pe care mi-o ofer și o aștept înapoi la rândul meu, aș vrea să se înțeleagă că nu este un atac personal la adresa scriitorilor sau editurilor în cauză. Mi-am făcut bine cunoscute interesele în acest sens până acum și cred că majoritatea cititorilor mei îmi cunosc gusturile; nu aș putea peste noapte să mă prefac interesată sau să-mi dedic măcar o parte din timp unei cărți în care nu cred.

În acest caz, puțin parafrazat și pe un ton ironic, motto-ul ar fi următorul: „rolul PR-ului este să ofere, rolul blogger-ului este să refuze„.

Am decis să vorbesc puțin despre acest subiect pentru că nu o dată m-am lovit de replica „dar îți ofeream cărțile gratis„. Valoarea materială nu va fi niciodată problema; problema este valorificarea timpului și a energiei mele – cred că aceste resurse se situează clar deasupra banilor și a acelui argument. Consider că orice persoană care se simte deranjată de decizia mea nu este conștientă de acest lucru sau efectiv nu îmi respectă activitatea. În acest caz, răspunsul meu, la fel de tăios, ar putea fi: „dacă voiam cărțile le-aș fi cumpărat deja„.