Cristina Boncea's Blog, page 60

Wishlist!

[image error]

Cu greu mă pot abține să nu plătesc această sumă pentru toate cele 15 volume ale seriei Morganville Vampires din care am citit 8 până în prezent și încă nu pot înțelege cum pot fi așa de îndrăgostită. Categoric vreau și restul volumelor seriei, e doar un gând fantezist, și totuși…

Shadow kiss: a graphic novel, recomandare

[image error]

Acest roman grafic aproape că m-a făcut să plâng, la fel ca și finalul volumul trei din Academia Vampirilor, citit în urmă cu ceva ani.

Deși nu sunt mare fană a desenelor propriu-zise, scenele dintre Rose și Dimitri au fost pe măsura așteptărilor, ba chiar și cele dintre Rose și Adrian, preferatul meu. Am ales să parcurg aceste benzi desenate pentru a-mi reîmprospăta memoria cu privire la una dintre seriile mele preferate din toate timpurile și mă bucur enorm că am făcut acest lucru. Se pare că pasiunea mea a rămas la locul ei și mai mult decât atât, am remarcat toate trimiterile culturale pe care autoarea le-a inclus, lucru care nu poate decât să mă bucure: România și Rusia sunt în topul acestor referințe, ceea ce mă face să mă simt foarte mândră. Nu cred să mai existe alte cărți contemporane la fel de populare, cu atâtea cuvinte în română (ex.: mână, vrăjitoare). De la Dracula încoace, Richelle Mead ar putea fi singura care ne-a făcut o onoare atât de mare prin arta ei.

Lissa nu arată nici în benzile desenate, nici în filmul făcut după serie așa cum mi-aș fi imaginat eu; în ambele cazuri mi s-a părut mult prea ștearsă față de cum este ea portretizată în cărți.

Un alt comentariu legat de acest volum este faptul că mi-aș fi dorit să fie mai lung, să nu sară așa de repede de la o scenă la alta, deși nu este o critică majoră pentru că sunt conștientă că acesta este rolul unei benzi desenate. Totuși, presupun că elementele cele mai importante au fost cuprinse cu brio între cele 160 de pagini care mi-au trecut prin mâini mult mai repede decât m-aș fi așteptat.

Finalul și în special, ultima replică a lui Rose, sunt foarte sfâșietoare pentru romantica incurabilă din mine. Realizez că m-am îndrăgostit de această serie și datorită diversității sale, de la examinarea anumitor tulburări mintale precum depresia, la iubirea interzisă dintre un elev și un profesor, prietenia platonică și sinceră, diferențele dintre clasele sociale, de vârstă, rang și lista poate continua. Nu e doar o altă serie despre vampiri, acesta nu este laitmotivul său. Ce face totul și mai tulburător este faptul că știu deja continuarea poveștii iar acest lucru mă face să regret că nu s-au mai făcut și celelalte romane grafice după acesta. O să continui cât de curând să explorez acest univers pentru că se pare că intuiția mea a funcționat corect atunci când am pătruns în el prima dată; se prea poate ca Academia Vampirilor să rămână seria mea preferată.

Recomand cu căldură și romanul grafic pentru cine vrea să retrăiască experiența anterioară.

[image error]

Femei singure, recenzie

[image error]

INTRODUCERE

O carte ce are neapărat nevoie de context pentru a putea fi înțeleasă.

În primul rând, descrierea ne dezvăluie deja finalul romanului, care în mod normal nu ar fi un lucru tolerabil dacă nu ar fi în legătură directă cu finalul autorului în sine. Atât el, cât și unul dintre personajele sale, se sinucid. Există și o parte dezamăgitoare în această descriere, căci practic ne lipsește de elementul surpriză și mai mult decât atât, ne povestește întregul roman.

Nimic mai mult nu se întâmplă decât ceea ce știm de la bun început, însă pe mine tot a reușit să mă farmece Cesare Pavese și Femeile lui Singure.

ACȚIUNE

Anul în care a fost scris acest roman este aproape singurul indiciu cu privire la una dintre temele de bază abordate: efectele războiului în Italia. Tind să cred că acesta este motivul principal căruia i se datorează starea generală a vieții cotidiene descrise, fiindcă avem de-a face cu personaje de-a dreptul pierdute în lumea înconjurătoare, care trăiesc precum niște umbre, așteptându-și moartea. Protagonista este Clelia Oitana, o femeie cu vârsta în jur de treizeci de ani, care este croitoreasă și a venit la Torino, orașul său natal, pentru deschiderea unui nou atelier. Aceasta începe să-și petreacă timpul cu un grup select de oameni, sau cel puțin așa sunt priviți ei de restul societății – toți artiști și foarte bogați. Narațiunea fiind făcută la persoana I, cunoaștem tot timpul adevăratele gânduri ale Cleliei despre anturajul său și modul în care aceasta îi judecă și este într-o mare măsură scârbită de ei, dar și de viață în general. Așadar, avem o mână de oameni depresivi dar prefăcuți care nu fac altceva decât să ilustreze punctul culminant al disperării și pierderea conștiinței de sine. Romanul debutează cu scena în care Clelia este martora unei încercări de suicid în cadrul hotelului la care este cazată: Rosetta Mola, o tânără ce s-a săturat de traiul într-o astfel de lume. Cum se ajunge din punctul A în punctul B și care este sensul călătoriei? Citiți pentru a afla!

PERSONAJE

Niciuna dintre femeile prezentate nu sunt cu mult diferite între ele. Momina ar putea fi cea mai proeminentă, un fel de tutore al Rosettei, o femeie oarecum vulgară și agresivă. Clelia o tot acuză și își dorește să înțeleagă motivul apropierii dintre cele două și tipul de influență la care Rosetta este supusă. Restul personajelor sunt de umplutură, femei bârfitoare și pline de prejudecăți, însă ceea ce este cu adevărat interesant sunt portretele bărbaților: toți ajung să fie libidinoși într-un punct și niciunul nu obține prea multe de la vreo femeie. Conceptul original adus de Pavese în discuție se leagă tocmai de discrepanța dintre percepțiile bărbaților și a femeilor. Nu se pune vreodată problema dragostei în acest roman: totul e raportat doar la avere, băutură și distracție.

Clelia se consideră mult mai în vârstă decât este deja, își spune tot timpul că poate nu ar fi trebuit să spună sau să facă un anumit lucru, are constat procese de conștiință. Este o femeie singuratică, poate cel mai mult dintre toate, și refuză să participe în jocurile murdare ale celor din noul său anturaj. Având în vedere că ea a locuit în tot acest timp la Roma, imaginea ei socială este privită la un rang înalt de către cei din Torino, însă Clelia este pe de-o parte deranjată de acest lucru, iar pe de altă parte, și-ar fi dorit puțin mai mult respect și recunoaștere pentru munca sa.

Protagonista tot timpul își compară copilăria cu viața actuală, judecându-i pe cei din jurul ei datorită faptului că s-au născut deja bogați și nu au muncit pentru acest lucru, însă cu cât petrece mai mult timp cu aceștia, cu atât contradicțiile sale interioare sunt mai mari, de aceea tind să cred că este la fel de pierdută ca și ceilalți.

CONCLUZIE

O carte scrisă într-un stil incredibil de frumos, simplu, direct și puternic. De citit, se citește foarte repede și o recomand mai ales pentru reading slump-uri. „Femei singure” vorbește mai degrabă despre o vreme apusă, care totuși pare foarte actuală. Femeile din roman se întreabă pe rând dacă sunt căsătorite, de ce nu sau dacă își doresc copii, însă niciuna nu poate veni cu un răspuns pozitiv. Fiecare argumentează prin faptul că „știu cum sunt bărbații” și nu au nevoie de ei, așa că se izolează singure prin grupurile lor de prietene, prin petreceri și băutură. Există câteva aventuri menționate, însă aceasta este limita de intimitate dintre un bărbat și o femeie.

Ne este prezentată viața binecunoscută a vedetelor, cu evenimente exclusiviste, în care toată lumea îi bârfește pe ceilalți. Tristețea din spatele acestui hedonism este iarăși binecunoscută, mai ales în literatura realistă, ceea ce mă face să compar acest roman cu „Bonjour Tristesse” de Francoise Sagan. Autorul ne impune și nouă aceste probleme de rațiune sau mai degrabă, de supraviețuire: care este limita sănătoasă și suportabilă de singurătate? Având în vedere fundalul existenței de după război și viața în sine, clișeică, de pe teritoriul marilor orașe ale Italiei, ne este oferită o părticică prețioasă din blocajele și traumele suferite de oamenii ce se găsesc închiși într-o colivie despre care nici nu știau că există și refuză în continuare să o vadă. Venită din afară, Clelia oricum nu-și mai poate refuza apartenența și se complace în situație, chiar dacă își tot spune că totul e temporar.

Romanul nu este despre suicid, cât despre un stil de viață puțin spus nesatisfăcător. Superficialitate este iarăși un cuvânt prea mic pentru a descrie stilul de viață al personajelor, ce au uitat valorile adevărate ale vieții. Pot înțelege cu ușurință de ce această carte este considerată o capodoperă și a fost premiată de-a lungul anilor. O recomand celor care vor să aibă puțin mai multe cunoștințe în legătură cu stilul de viață italienesc, însă, în principiu, celor care poate aspiră la exact același stil de viață care-i aduce moartea Rosettei – și poate chiar a autorului. O carte despre limite, care ne lasă pe noi să hotărâm unde ar fi trebuit să ne oprim.

[image error]

Turn offs #4

Privindu-mi biblioteca, lucru pe care oricum îl fac plină de admirație zilnic, am mai descoperit un lucru care e de neacceptat pentru mine, ce ține de aspectul fizic al cărților:

FORMATUL DE BUZUNAR

Sau în general, cărțile mici ca mărime. Prefer de o mie de ori un volum greu, hardcover, indiferent cât loc îmi ocupă în bibliotecă; prefer să-mi mai cumpăr un corp de bibliotecă nou, decât să colecționez cărți mici, deseori cu un text la fel de mic. Nu-mi place să le țin în mână, nu-mi face plăcere să le privesc și chiar mă descurajează acest fapt la cumpărarea unei cărți. Din păcate, se găsesc și în biblioteca mea câteva astfel de cărți, însă nu pot renunța la ele fiindcă mi-a plăcut foarte mult conținutul sau, prin minune, au coperți frumoase. Câteva exemple:

În general, evit pe cât posibil să achiziționez altele noi. Am mai explicat și înainte că efectiv nu pot citi cărți care nu mă atrag fizic, haha. În orice caz, I like big books and I cannot lie.

 

Vând seria Gossip Girl!

[image error]

Deși nu am terminat de citit întreaga serie, m-am hotărât să o vând oricum, căci m-am bucurat suficient de continuarea stării oferite de unul dintre serialele mele preferate. Colecția nu are un preț fix însă aș vrea să o vând întreagă, nu pe bucăți. Dacă ești interesat de a o achiziționa, trimite-mi un e-mail (cristina98b@yaoo.com) sau un mesaj privat pe Facebook (https://www.facebook.com/cristina98b/) cu prețul pe care îl poți oferi iar eu voi alege cea mai bună ofertă. Din ce am primit până acum, aș zice că prețul de plecare este 100 lei. Detaliile de livrare și plată se vor stabili după ce voi alege cea mai bună ofertă.

Cărțile sunt în stare perfectă, unele chiar noi, și sunt dispusă să le filmez sau să le fotografiez pe fiecare dintre ele pentru a dovedi acest lucru. De asemenea, sunt disponibilă pentru predarea personală în București, sector 1.

Invitația la vals, recenzie

[image error]

INTRODUCERE

O carte al cărei final îl cunoaștem de la primele rânduri. Întrebarea care rămâne este, însă: cum s-a ajuns în acel punct?

Povestea de dragoste dintre Micaela și Tudor este una dramatică, însă nu nemaiauzită. Ce a făcut-o așa de interesantă pentru mine sunt chiar cugetările protagonistului și felul în care ajunge să-și analizeze propriile acțiuni la final, realizând că el este responsabil pentru tot.

Prima mea impresie despre acest roman, pe care mi-am păstrat-o de la început până la sfârșit, e faptul că pare a fi o versiune mult mai bine scrisă după „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicată cu doar șase ani înaintea acesteia.

ACȚIUNE

Micaela și Tudor fac cunoștință unul cu altul în timpul unui vals, de unde și titlul romanului. Tudor este genul cuceritor, plin de orgoliu, care a avut multe femei până acel punct însă le-a părăsit pe toate chiar când iubirea era mai mare. Pe Micaela o reîntâlnește însă când aceasta se mută cu chirie lângă el și astfel începe jocul seducției, cu scopul de a o aduce în același punct ca și pe celelalte femei cucerite. Intriga este marcată de faptul că Micaela suferă și ea de același orgoliu și nu îi cade în plasă pe cât de repede s-ar fi așteptat. Acest joc dintre ei continuă într-un fel până la sfârșitul romanului, chiar dacă între timp au loc tot felul de schimbări: a funcției, a reședinței și chiar a numelui. Deși este lesne de înțeles că între cei doi ajunge să se înfiripe o mare iubire, suspansul este creat de felul în care se va sfârși acest joc de orgolii. Cine biruiește pe cine și mai ales, cum? Oare cum ar fi fost dacă…

PERSONAJE

Din moment ce perspectiva romanului este subiectivă, sunt foarte multe lucruri de spus despre Tudor Petrican. El singur se tot autocaracterizează ca fiind plin de amor propriu și refuzând să se dea bătut până ce nu obține ceea ce vrea, călcând chiar pe cadavre dacă trebuie; un om care-și sapă singur groapa, după cum vom afla. Am găsit în carte o frază care l-ar putea descrie destul de bine:

„Îi doream să fie fericită, i-o spusesem pe toate căile, dar cine i-ar fi îngăduit să fie fericită cu altul? Pentru nimic în lume!”

Așadar, în Tudor se duce veșnic această luptă: dorința lui de răzbunare față de sine însuși, care a căzut în mrejele Micaelei, și dragostea sa sinceră pentru ea, care însă se manifestă cumva fără controlul său propriu. Gândurile și faptele sale sunt de cele mai multe ori chiar în contradictoriu, fiind foarte evident felul cum el încearcă să facă față situației în care se află prin mecanisme indirecte și nesănătoase. Tudor este introvertit, temător, afișând însă o cu totul altă imagine în fața societății din dorința de a-și apăra sensibilitatea. Fiind foarte inteligent, evoluția sa în carieră este uimitoare pe parcursul romanului, dar tot el își blamează la final această inteligență căci i-ar fi ghidat pașii într-o direcție greșită.

Micaela, pe de altă parte, este o ființă la fel de plină de viață dar și rezervată deopotrivă, având în comun cu Doru, cum îl numește ea, același tip de mândrie care nu-i permite să destăinuie prea mult din adevăratele ei sentimente. În aceeași măsură, faptele ei sunt limitate de teama de respingere, însă iubirea ei se manifestă mult mai slab decât cea a consortului – cel puțin la început. Din destăinuirea ei finală reiese însă adevărul gol-goluț, pe care nu ar fi avut curaj să i-l mărturisească în față lui Tudor, unde recunoaște că și-a înfrânat de multe ori pornirile interioare, când ar fi vrut de fapt ca totul să fie în regulă și pașnic între ei.

Ce unește aceste două personaje este felul lor aproape identic de a fi; cel mai mult mi-a plăcut întrebarea pe care și-a pus-o Tudor la final, și anume: ar fi putut el oare, dacă făcea alte alegeri dar rămânea el însuși, să ducă vreodată o viață de tipul „fără plăceri, ca s-o putem suporta„? Tind să cred că Micaela ar fi avut exact același răspuns, lucru care a făcut ca situația să evolueze în felul în care a făcut-o.

CONCLUZIE

Ultimul capitol a schimbat categoric lucrurile pentru mine, căci altfel, povestea de dragoste dintre cei doi mi s-ar fi părut mult prea familiară și des întâlnită, încât nu mai avea ce să mă surprindă la ea. Pentru mine, nu au existat prea multe elemente surprinzătoare; poate singurul ar fi distincția făcută de Tudor între inconștient și acțiunile sale, perspectiva mi s-a părut foarte potrivită pentru a explica propriile nedumeriri. M-a distrat și faptul că deși urmăream fiecare scenă cu scepticism, fiindcă m-am regăsit foarte mult în raționamentele protagonistului, tot continuam să citesc cu sete – fapt care parcă dovedește însuși principiul cărții: diferența dintre ce ne spunem și ceea ce facem de fapt. Poate dacă nu aș fi citit sau trăit vreodată lucrurile despre care a scris Mihail Drumeș în acest roman, aș fi fost mult mai impresionată de poveste în sine. Tudor este foarte bine conturat, nimic nu este scăpat din vedere, însă acțiunile lui fiind repetitive ca scop, ajungi să te plictisești de firea sa.

„Invitația la vals” este pur și simplu o carte despre orgoliul în dragoste, despre forța răzbunării și despre moartea sufletului.

Nu aș numi-o frumoasă nici în ruptul captului, căci în cel mai bun caz, tragediile întâmplate din accident pot fi romanțate astfel, pe când absolut tot ce se întâmplă în acest roman este făcut cu premeditare, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Doi tineri vor să își facă zile amare pentru că niciunul dintre ei nu crede că celălalt îl iubește suficient. Stările lor sufletești nu reușesc să se sincronizeze pentru prea mult timp și de aici provine drama. Categoric este interesant de urmărit acest proces, mai ales că m-am simțit cu musca pe căciulă pe tot parcursul său și cred că mi-a prins bine să realizez că proverbele „cine sapă groapă altuia cade singur în ea„, „ochi pentru ochi și lumea va deveni oarbă” și „răzbunarea-i arma prostului” chiar se aplică mereu la fel. Nu-i chip de luptă când doi oameni care sunt practic unul și același, o personalitate dedublată, încearcă să-și demonstreze forța unul altuia. Se prea poate ca finalul să fi fost diferit, însă ținând cont de condițiile vremii și așa mai departe, sunt convinsă că au avut loc multe alte povești de dragoste asemănătoare în trecut.

Viețile a doi oameni se intersectează și apoi nu se mai dezleagă niciodată, pentru că unul dintre ei nu vrea să renunțe – într-un mod destul de bolnav. Cam așa ar putea fi rezumat romanul.

Pe scurt, mie mi-a plăcut destul de mult. Îl recomand celor care caută cu sete povești de dragoste pline de pasiune, cu finaluri nefericite.

[image error]

 

Poezie #7

[image error]

Așa cunosc eu lumea,

plină de tragedie

Și după lumea-ntreagă,

te-am cunoscut pe tine.

-c.b, 2017

Poezie #6

[image error] am fost bolnavă toată ziua,

te-am așteptat la Urban Hub

și nici măcar nu-mi termin poezia,

voiam doar să te văd

-c.b, 2017

Poezie #5

[image error]

poate mintea mi-a luat-o razna,

poate sunt daltonistă

„culorile iubirii noastre”…

iubirea nu există

-c.b, 2017

Poezie #4

[image error] poate nu-i vina nimănui,

sufletul mi-e haotic

tu dormi în tihna ta atunci,

eu iau antibiotic

-c.b, 2017