Cristina Boncea's Blog, page 62

Cărți cu și despre ROCK

Mi-a fost propus recent să scriu despre cărți ce au intrigi legate de rockeri și muzica rock. Deși nu am o cultură prea vastă în acest domeniu, am reușit să găsesc câteva care se potrivesc cu subiectul.

[image error]

Cea mai evidentă alegere ar fi Rockstar de Cristina Nemerovschi. Deși aproape în toate celelalte cărți ale ei personajele ascultă acest gen de muzică și filosofează puțin în jurul său, Rockstar are o legătură directă în ceea ce privește viața de artist și viziunea sa asupra lumii. Termenul din titlu nu are doar această semnificație propriu-zisă, ci se referă la o vastă grupare de oameni ce au în comun dorința de a-și trăi viețile în mod cât mai intens; protagonistul face de asemenea parte dintr-o trupă și întâlnește diferiți oameni din domeniu, care probabil corespund unor rockstaruri din viața reală. Așadar, cartea oferă diferite perspective asupra acestui gen muzical iar intriga o face imposibil de lăsat jos din mână.

O altă carte ce mi-a venit în minte este Cutia cu fantome de Joe Hill, fiul cunoscutului scriitor de romane horror Stephen King. Protagonistul este de asemenea un muzician de succes în universul romanului iar scenele sunt parcă decorate cu diverse melodii cunoscute ale genului. Stilul său de viață corespunde de asemenea rock’n’rollului iar celelalte personaje cu care interacționează fac cu precădere parte din același domeniu. Cartea duce puțin cu serialul Californication, pe partea de tipologie a protagonistului, însă merge într-o direcție cu totul diferită: cea mai înfricoșătoare carte citită de mine până în prezent.

[image error]

Recunosc că nu am dus această ultimă carte până la bun sfârșit, însă pot să vă garantez că se încadrează cel mai bine în gen dintre cele menționate până acum. Sway, ritmuri demonice de Lazar Zachary vorbește despre înființarea și începuturile bine-cunoscutei trupe The Rolling Stones. Părerea mea a rămas că ar fi vorba de un fel de fan-fiction, care însă se potrivește foarte bine perioadei anilor ’60 din Marea Britanie și bănuiesc că menționează cele mai importante evenimente din viețile celor patru membrii ai trupei. Citiți-o dacă vreți să trăiți această poveste de la bunul ei început și să vă faceți o idee despre cum a ajuns The Rolling Stones să fie o trupă de rock așa de celebră.

Cam acestea ar fi recomandările mele. Simțiți-vă liberi să adăugați mai multe titluri în comentarii.

 

Cum să înveți pentru bacul la română

Am fost întrebată recent cum am reușit eu să învăț pentru examenul de bacalaureat din clasa a XII-a. Deși nu am luat o notă foarte mare (8.55), rezultatul care contează cu adevărat pentru mine constă în lucrurile care mi-au rămas în minte după patru ani de liceu. Aceasta ar fi de fapt o exagerare, dat fiind faptul că am început să mă panichez legat de bac abia de prin semestrul al doilea din anul final și am luat câteva ore de meditații. Eu am terminat un profil uman, filologie mai precis, așa că nu știu cât de util va fi acest mini ghid unei persoane care nu este pasionată de literatură în general, care e la mate-info. Mai menționez și faptul că voi vorbi strict legat de partea de literatură, la gramatică nu vă pot ajuta.

Mulți spun că e obligatoriu să citești toate operele pentru bac.

Eu nu pot veni și să spun „nu le citiți, nu vă sunt de folos la nimic”, ar fi de-a dreptul absurd având în vedere punctul de vedere pe care vreau să-l demonstrez în această postare. Spun doar că eu nu am citit decât Mara și Ultima noapte…, care de asemenea mi-a picat la subiectul III. Am citit aceste două romane din pură curiozitate, nu din obligație. Nu am citit în viața mea nimic din obligație și categoric nici nu aș putea să o fac, însă recunosc că la început mi se părea oribilă ideea în sine că trebuie să memorez nu știu câte eseuri diferite, cuvânt cu cuvânt. Ce m-a făcut să-mi schimb punctul de vedere, deși nu total, a fost faptul că le-am dat o șansă. Am gândit în felul următor:

acestea sunt cărți din literatura română ce au avut un mare succes de-a lungul timpului, deci categoric au o anumită valoare literară; chiar dacă nu îmi vor plăcea, chiar dacă refuz total să scriu despre o carte pe care o consider maculatură, vreau măcar să știu că am argumente pentru această opinie, să știu că nu refuz pur și simplu ideea doar pentru că e ceva impus de programă.

De la romanul lui Camil Petrescu aveam așteptări chiar foarte mari, pentru că îmi aminteam câteva lucruri povestite de profesoara de română din clasa a X-a și îmi rămăsese în minte faptul că Ștefan Gheorghidiu era un personaj deosebit, atipic pentru literatura din vremea aceea, lucru care m-a încântat. După cum știți, eu mereu mă dau în vânt după proscriși, chiar dacă nu e tocmai cel mai potrivit cuvânt pentru a-l descrie pe Ștefan. M-a intrigat foarte tare faptul că romanul era de asemenea considerat autobiografic, având în vedere partea cu jurnalul despre război, voiam să-i testez autenticitatea: nu neapărat cea istorică, ci partea ce ținea de stil în sine. Am fost impresionată și astfel am decis să mai încerc ceva din programa pentru bac.

Pe scurt, am mai citit Mara și o sută de pagini din Ion, roman cu care am o poveste mai personală și deosebită, despre care am mai scris înainte; am văzut piesa de teatru făcută după Iona de Marin Sorescu pe YouTube. Am învățat câte o poezie de la aproape toți autorii menționați, deși speram să nu pice așa ceva la S3 iar dacă se întâmpla așa, să fie măcar Eminescu. Aveam pe birou un tabel cu tot ce trebuia citit și învățat, ca și comentariu.

Cele câteva ședințe de meditații pe care le-am făcut m-au ajutat foarte tare să-mi pun ordine în minte și să recuperez materia pierdută (nu am prea fost la școală în primul semestru din clasa a XII-a iar înainte de asta, am făcut cu două profesoare diferite, ceea ce m-a bulversat foarte tare și nu am mai fost atentă la ore); profesoara de meditații ne-a recomandat să ne uităm la filme dacă nu aveam chef să citim toate romanele, așa că m-am uitat la Ion și Moromeții, dar în sensul în care le lăsam să se deruleze pe YouTube iar eu făceam cu totul altceva, cu mintea în altă parte. Pe mine nu m-a ajutat acest lucru, dar mă gândeam că ar fi totuși un alt soi de sfat pentru a învăța mai repede.

Ce m-a ajutat cu adevărat a fost însă faptul că aceeași profesoară ne-a povestit cu foarte multe detalii fiecare dintre opere, uneori făcând chiar joc de roluri cu noi (eram vreo 3-4 la ea) și punându-ne să repetăm diferite replici ale personajelor (pentru că trebuie neapărat să dai citate la S3, pentru a-ți susține argumentele…). Poate nu e deloc corect din punct de vedere didactic ce a făcut ea, însă mie personal mi-a ușurat munca foarte tare, având în vedere că nici nu aș fi știut de unde să mă apuc singură de treabă. E foarte important să ai totul bine structurat în minte, legat de perioada în care se încadrează opera și genurile ei. Cred că sunt mai mulți dintre noi care vor uita mai greu faza cu „perioada interbelică” de anul trecut, haha. Dacă nu știi genul unei opere pentru bac, nici măcar nu contează că știi comentariul pe de rost, așa că ai face bine să acorzi atenție deosebită acestui lucru în primul rând.

După ce am prins ideea principală a fiecărei opere, am început să refrecventez cursurile de la liceu și să-mi fac temele, să iau parte la discuții pe baza lor, lucru care iarăși a ajutat la fixarea comentariilor în memorie. Ce vreau eu să spun de fapt e că și dacă aș fi citit toate operele și m-aș fi apucat din timp de acest lucru, detaliile se uită foarte ușor dacă nu vorbești despre acest subiect la clasă, cu un profesor sau chiar și cu prietenii. E mult mai important ca informațiile să fie repetate des, să ai niște puncte cheie în minte, să-ți structurezi comentariul după cerințele lor (comentarea titlului, apartenența genului, etc.) și mai ales, să nu iei totul dintr-o singură sursă, să adaugi diferite structuri care să-ți personalizeze comentariul pentru un punctaj mai mare.

Așadar, sistemul îți dă până la urmă șansa de a avea o viziune proprie asupra operelor, nu doar de a copia critica lui Nicolae Manolescu din manuale.

După ce te apuci de treabă nu vor mai părea nici așa de multe, din moment ce ai posibilitatea de a alege o singură lucrare care să se încadreze în subiectul pe care-l vor da ei, ceea ce scade din elementele listei considerabil. Da, poate deveni frustrant să tot repeți aceleași structuri precum: „Ion este un roman realist care se bazează pe monografia satului Pripas blablabla” dar cred că e mult mai important să le înțelegi esența. După ce ai trecut prin propria ta minte fiecare operă în parte, nu mai e așa deranjant să tot repeți lucrurile astea generale pentru că realizezi că sunt adevărate, chiar dacă impersonale. După cum am spus mai sus, profesoara noastră chiar ne-a încurajat să punem cât mai mult din noi în comentariu, pe lângă toate aceste structuri învățate pe de rost; exprimarea ne aparține total și este cea care dă valoare comentariului, chiar dacă argumentele în sine au fost epuizate de-a lungul vremii.

Mesajul pe care mi-am dorit să-l transmit prin această postare se adresează în principal celor care sunt în situația mea de atunci: le place să citească în general, dar nu văd rostul comentariilor pentru bac. Ca un mic exemplu, am avut exact aceeași mentalitate și în clasele I-IV, când citeam orice altceva înafară de lecturile obligatorii date de doamna învățătoare. Drept urmare, chiar și în ziua de astăzi caut să citesc anumite titluri recomandate de ea, pentru că sunt cărți cu adevărat valoroase și pline de substanță. Sunt perfect conștientă că mulți dintre profesori s-au plictisit la rândul lor să tot repete structurile ce trebuie reținute pentru comentarii, însă până la urmă voi sunteți cei care trebuie să ieșiți învingători din asta.

Aș fi luat bacul și dacă nu depuneam vreun efort pentru a învăța comentariile, nu am avut nevoie de medie la facultate, însă am înțeles multe lucruri importante legate de literatură după acest proces.

Mi-am putut forma o imagine de ansamblu asupra scriitorilor noștri, am privind mai adânc în trecutul României, în materie de cultură și civilizație, am putut compara trecutul cu prezentul și nu în ultimul rând, am descoperit niște povești cu mesaje foarte frumoase și actuale (Moromeții de exemplu, conflictul dintre generații), mi-am îmbogățit cunoștințele pe acest plan. Sunt perfect de acord că materia ar putea fi reînnoită, că sunt atâtea lucrări contemporane ce ar putea fi foarte bine adăugate în lista de comentarii iar astfel, opinia generală a elevilor despre literatura română s-ar schimba (nu sunt toți autorii morți), că mai degrabă am studiat istoria literaturii în liceu. Spun doar că acele opere, care sunt în prezent în programă, nu merită urâte datorită modului în care sunt predate.

Ți se pare anacronic tot ce se spune despre romanul X sau chiar că romanul în sine nu are niciun sens? Citește-l pentru a putea explica exact de ce crezi acest lucru.

Nu-i lăsa să-ți îngrădească opinia, există o secțiune și pentru asta în acel comentariu. Nu au voie să-ți scadă puncte dacă spui că nu mai e de actualitate, că mesajul nu se mai poate aplica societății contemporane și argumentezi corect. Dacă nu ai chef să-ți dedici atâta timp cititului și ai alte priorități pe acest plan, caută rezumate. Caută alte opinii, citește doar un fragment pentru a identifica stilul autorului și continuă-ți cercetarea în mod indirect de acolo. Tot rămâi cu ceva și nu te-ai dus degeaba la școală. Garantez însă că fiecare operă în parte își merită laudele aduse de critici. Până când se va schimba sistemul, însă, consider că trebuie luate în serios: nu pentru nota zece, ci pentru propriile cunoștințe și percepție asupra lumii. Dacă sunt o grămadă de elevi care sunt la filo dar nu sunt pasionați de literatură, asta nu mai e treaba mea…

Sper să vă mai încurajeze puțin această postare. Nu sunt multe lucruri bune pe care le pot spune despre liceu, însă chiar mi-am lărgit orizonturile literare datorită lui. Baftă la bac… prin iulie parcă e, nu? A, și nu vă așteptați la o vară liberă și frumoasă.

Wishlist (update)

[image error]

Am reușit, cu ajutorul celor de la editura All, să strâng toate cele patru cărți scrise de Corinne Hoffman și publicate în colecția Cărți Adevărate!. De asemenea, nu am putut rezista și am comandat volumul final al trilogiei scrisă de Sally Green la un preț rezonabil de pe Elefant. M-am gândit să revin cu un wishlist mai îndrăzneț, din moment ce am găsit niște cărți foarte interesante dând scroll pe diferite anticariate online.

[image error]

Datorită faptului că nu sunt deloc în stare să rețin numele actorilor care-mi plac, am remarcat foarte greu că minunatul Hank Moody din Californication, serial la care mă uit în prezent, a scris o carte și în viața reală. Holy Cow este în topul priorităților pe TBR. Cazul Wagner este de asemenea undeva sus, din moment ce nu am citit nimic încă de la Nietzsche și am în bibliotecă o carte despre viața lui Wagner, deci mi se pare că am împușca doi iepuri dintr-o lovitură. Narcis și Gură-de-Aur a fost lăudată de Matei, soțul Alinei de pe canalul de booktube, așa că sunt foarte curioasă să o citesc.

10 autori pe care nu i-am citit încă

…și evident, vreau să îi citesc! Spre rușinea mea, din diverse motive, nu am reușit încă să citesc lucrările a mai multor autori pe care sunt sigură că îi voi adora. Motivul principal este faptul că nu am reușit încă să fac rost de cărțile lor. M-am gândit să fac această listă pentru a-i identifica, astfel încât să am în minte nume concrete data viitoare când fac cumpărături. Apropo, m-am inspirat din titlurile colecției Biblioteca Polirom pentru a-i descoperi pe majoritatea, colecție pe care o ador, cel puțin estetic.

1. Charles Bukowski

Am citit câteva din poeziile lui, am văzut multe citate pe Facebook și pe Tumblr. Mi-a fost recomandat în nenumărate rânduri și știu că scrie exact în stilul care-mi place mie: dark și realist. Nu am nici cea mai vagă idee cu ce carte mi-ar plăcea să încep de la el, dar titlul „Șuncă pe pâine” mă atrage cel mai tare.

     2. Umberto Eco

Pe acest autor nu pot spune că nu l-am citit deloc. Am parcurs cu multă plăcere cartea sa, „A spune cam același lucru: experiențe de traducere„, iar din ea am dedus de asemenea că regretatul autor scrie și ficțiune foarte bine, de aceea vreau neapărat să citesc oricare din lucrările sale.

     3. Aldous Huxley

Vreau să-l citesc de mult timp pe Huxley, mai ales cele două cărți ale sale: „Minunata lume nouă” și „Reîntoarcere în minunata lume nouă”. Știu că e vorba de o distopie care ulterior a fost reluată, iar ambele volume reprezintă lucrări importante în literatură. Nu știu nimic despre stilul său de scriere, însă abia aștept să pun mâna pe cărți.

4. Edgar Allan Poe

Un scriitor macabru, posibil bolnav mintal, posibil super drogat pe tot parcursul procesului de scriere. Un lucru e cert: am înțeles că poveștile lui sunt cu adevărat horror. Îmi amintesc că am citit doar o lucrare scurtă de a sa, într-o antologie cu povești de groază, și am știut instant că e genul meu de autor. Știu că a scris și poezie, din care am mai citit, dar cel mai mult îmi doresc să fac rost de un volum cu mai multe dintre lucrările sale.

5. Truman Capote

Ce-i drept, în principal știu despre cel mai celebru roman al său, „Mic dejun la Tiffany„. Am urmărit filmul acum ceva vreme dar știu că este destul de diferit față de carte. Știu că a mai publicat și alte romane, traduse și la noi, dar prima oară aș vrea să mă apuc de cel care i-a adus faima la nivel global.

6. Lev Tolstoi

Nici acest autor nu mi-e complet necunoscut, întrucât am copilărit pe poveștile sale din cartea „Furnica și Porumbița„. Fabulele sale le-am recitit de nenumărate ori și le am și acum în minte, de aceea sunt convinsă că acest mare autor rus are de oferit și lucrări mai complexe, care să mă uimească la fel de tare precum lecturile din copilărie.

7. Ernest Hemingway

Nu pot spune că nu am avut ocazia să îl citesc pe Hemingway, însă bazat pe ce am auzit până acum, îmi imaginez un stil foarte siropos și depresiv, banal, șters. S-ar putea să mă înșel și sper să fie astfel, sunt convinsă că nu ar fi ajuns așa de renumit dacă nu avea și ceva sclipitor în lucrările sale. Îmi place foarte mult colecția sa de romane de la editura Polirom și aș putea începe cu oricare dintre titluri.

8. Elif Shafak

Știu despre această autoare doar faptul că este turcoaică și pare să abordeze teme feministe în romane, deși nu pot spune exact ce-mi dă această impresie. I-am văzut cărțile pe diferite site-uri, suficient de des încât să-mi stârnească curiozitatea. „Bastarda Istanbulului” pare cea mai cunoscută carte a sa și cred că mi-ar plăcea să încep cu aceasta.

9. Salman Rushdie

Povestea cu acest autor a început când am văzut titlul „Versetele Satanice„, care se află în wishlist-ul meu de ani buni și tot nu am reușit să fac rost de el, deși am avut câteva ocazii bune. Mă gândesc că cine a scris o carte cu un titlu așa de interesant, ce a devenit atât de cunoscută, categoric merită citit în toată splendoarea celorlalte romane ale sale.

10. F.M. Dostoievski

Iată un alt autor rus și clasic pe lista mea de TBR. Am stat departe de romanele sale până în prezent pentru că am auzit că sunt destul de greu de parcurs, datorită descrierilor interminabile, însă toată lumea a spus că merită categoric citit. Nu știu cu care din monștri aș începe dacă aș avea ocazia, însă probabil cu cel mai scurt posibil.

Aceștia ar fi primii zece autori ce mi-au venit în minte pentru a încropi această listă. În biblioteca mea se mai găsesc câteva nume pe care nu le-am citit încă, precum: Ilf și Petrov, Anton Cehov, Orhan Pamuk, F. Scott Fitzgerald, Virginia Wolf, Sylvia Plath – dar aici este doar o problemă de timp. A fost interesant pentru mine să îmi setez aceste obiective pentru viitor și sper să fac rost de lucrările celor de mai sus cât mai curând. Voi ce autori nu ați citit încă?

Revedere în Barsaloi, recenzie

[image error]

Am avut placerea de a citi această carte primita de la editura All, unde o puteti cumpara la pret redus aici.

În cel de-al treilea volum scris de Corinne Hoffman, acțiunea este reluată după paisprezece ani de la cartea sa de debut, “Întâlnire cu un masai“. Datorită succesului primelor două cărți și încurajărilor primite de la susținătorii săi, Corinne și-a găsit curajul pentru a se reîntoarce ăn Kenya la familia sa; în această perioadă este de asemenea turnat și filmul bazat pe prima carte și aflăm câteva detalii din spatele camerelor de vedere. Se pare că implicarea autoarei în acest proces nu a fost una prea consistentă, însă a fost mulțumită de rezultat. Corinne vrea să descopere dacă încă mai nutrește aceleași sentimente față de membrii familiei pe care și-a întemeiat-o, printre carte fostul ei soț sambur pe nume Lketinga, fratele său James, mama acestora și mulți alți oameni pe care i-a întâlnit și au ajutat-o pe parcursul șederii sale în Kenya. Întoarcerea sa nu o include și pe fiica Napirai, în vârstă de cincisprezece ani la momentul scrierii acestei cărți.

Corinne are, desigur, multe momente de flashback pe măsură ce înaintează spre satul în care și-a dus cea mai mare parte din trai în timp ce era căsătorită cu Lketinga. Împreună cu doi buni prieteni, unul dintre aceștia fiind editorul ei, Corinne vizitează toate zonele care au impresionat-o la prima ei venire și retrăiește acele sentimente din trecut. Fie că e vorba de spitalul unde i-a dat naștere fiicei sale sau patul pe care a zăcut fiind bolnavă de malarie, de diferite hoteluri unde a stat și restaurante unde a mâncat, de manyatta fostei mamei soacre sau de misiunea care i-a găzduit o bună perioadă din timpul șederii lor, Corinne realizează cât de multe lucruri s-au schimbat în această țară de la ultima ei vizită și cât de mult a evoluat Kenya, urmând stilul european. Autoarea se simte atât impresionată cât și dezamăgită de aceste schimbări apărute în cei paisprezece ani cât a lipsit; pe de o parte se bucură că viețile oamenilor au fost ușurate considerabil, pe de altă parte și-ar fi dorit ca tradițiile să fie în continuare păstrate, împreună cu stările de comuniune cu natura și liniște, fără stresul unei vieți precum a europenilor. Corinne observă cum plasticul și tehnologia au început să fie din ce în ce mai utilizate, înlocuind bijuteriile și kanga purtate în mod obișnuit de către samburi, chiar și în satele mici și sărăcăcioase. Ea menționează constant faptul că pentru ea, tocmai această parte nordică a Kenyei are un farmec deosebit, cu natura și animalele sale și stilul de viață al oamenilor, și că nu i-ar fi plăcut să locuiască în capitală, unde sărăcia și mizeria sunt chiar mai mari decât la sate iar mediul nu este sigur datorită oamenilor și nu animalelor sălbatice, precum în enclavă. Concluzia la care ajunge în final Corinne este aceea că nu ar mai putea duce o viață precum cea din prima sa carte, dar că i-ar plăcea ca și fiica ei să se reconecteze cu membrii familiei sale africane.

Un lucru la care m-am gândit profund pe parcursul lecturii a fost faptul că și Corinne a avut o contribuție substanțială la dezvoltarea modului de viață kenyan, fie și numai cel al familiei sale și a cunoscuților din acea perioadă. După cum bine observă și ea, anumite lucruri s-au normalizat între timp, însă ea a fost cea care le-a introdus inițial în comunitate (de exemplu, mâncarea spaghetelor). Ea este foarte bine primită și chiar așteptată de către săteni, după ce au auzit cu toții despre succesul primei sale cărți și faptul că va exista și un film realizat chiar în mijlocul comunității lor, pentru autenticitate. Așadar, Corinne și echipa ei susțin financiar poate chiar sute de vieți kenyene prin proiectele desfășurate chiar și din Elveția. Cea mai puternică legătură este cea dintre Corinne și mama sa africană, cea care a ajutat-o enorm pe parcursul relației sale cu Lketinga și în creșterea fetiței lor, Napirai. Femeia este portretizată ca fiind foarte înțeleaptă și tăcută, având o aură mistică și plină de mister. James își asumă rolul de translator între cele două femei și nu numai, înlesnind astfel pentru prima dată comunicarea dintre “femeia masai albă” și mama fostului ei soț, războinic sambur.

Corinne și însoțitorii ei urmează un program bine stabilit de vizite și diferite excursii. Autoarea se simte emoționată pe tot parcursul acestor revederi și apreciază constant bunătatea acestor oameni atât de simpli, făcându-le diferite cadouri. Vocea ei este, ca de obicei, preponderent rațională și concisă, analizând cu atenție lucrurile ce se întâmplă în jur și ajungând mereu la aceeași concluzie: dragostea ei pentru acești oameni nu va muri niciodată. Știu că mai există un singur volum din povestea incredibilă a acestei femei, în care probabil fiica sa își va vizita pentru prima dată tatăl. Sunt foarte curioasă cum va decurge și această întâlnire, deoarece aceasta a fost crescută pe teritoriul Elveției, în plin confort, iar vârsta sa este de asemenea apropiată de a mea așa că mi-ar face plăcere să îi descopăr perspectiva. M-am gândit de asemenea cum ar fi dacă aș intra eu în contact cu familia africană a lui Corinne și prin ce stări aș trece în acel moment; deși prima oară, Corinne mi s-a părut cât se poate de irațională, am ajuns să accept povestea ei de iubire și să îi admir curajul și succesul. Recomand toate aceste patru cărți, fiindcă ne deschid ochii în legătură cu viața din Kenya (și probabil alte țări africane, unde situația este asemănătoare) și mai mult decât atât, ne fac să empatizăm cu acești oameni, să conștientizăm faptul că ei sunt reali, chiar dacă stilul lor de viață ni se pare inacceptabil, după standardele noastre de trai. Nu știu care este situația curentă din Kenya, dar cred că e în regulă se presupun că mai are o cale lungă până la modernizarea la nivel european, ceea ce are de asemenea dezavantajele sale, după cum a spus și Corinne. Cărțile pot fi privite ca niște jurnale de călătorie, dar în opinia mea, acestea reprezintă mai mult un mare semn de exclamație pentru culturile ce mor, fiind decimate de epidemii și alte asemenea lacune în sistemul medical și educațional. Cred că ce a vrut Corinne să transmită prin împărtășirea poveștii ei este faptul că există multă frumusețe de care nu suntem conștienți înafara granițelor, atât ale țării în care trăim cât și cele autoimpuse, și trebuie doar să privim totul cu o minte deschisă. Sunt convinsă că am fi la fel de fascinați ca și autoarea dacă am face acest lucru și am avea parte de povești de viață la fel de uimitoare.

O serie de cărți despre părăsirea zonei de confort, dusă la extrem și transformată în artă: fie și numai cea de a trăi.

[image error]

Cărți de vânzare/pentru schimb

[image error]

Carnageland – 6 lei

How to eat fried furries – 6 lei

13 steps down – 15 lei

Vizionare – 20 lei

Mestesugul bunei partaieli – 5 lei

New moon – 10 lei

Musashi – 50 lei

Jocurile foamei – 50 lei toate/20 lei una

John green the collection – 85 lei

Iubiri nomade – 10 lei

Kiss of death – 10 lei

Prime-time – 5 lei

Around the world in eighty days – 10 lei

Dracula – 10 lei

A Christmas Carol – 10 lei

Plata doar prin cont BRD sau predare personală în București, sector 1. Accept la schimb cărți din wishlist sau asemănătoare. Negociabil. Mai multe aici.

Ce vreau să citesc în 2017

Pentru anul acesta mi-am propus să citesc cel puțin cincizeci de cărți. Deși atunci când îmi arunc ochii în bibliotecă îmi vine să citesc toate cărțile deodată, vreau să evidențiez câteva în această postare, care sunt un must read pentru mine anul acesta.

Fata de la nord de ziuă, a doua carte a lui Alex Voicescu, prezintă un interes foarte mare pentru mine, fiindcă sunt curioasă cum mă voi raporta la ea și dacă o voi găsi mai bună decât Malad. Plus că se adaugă într-un fel la cărțile primite ca sponsorizări și pe care trebuie neapărat să le recenzuiesc.

Vreau să termin cele 5-6 cărți rămase din seria Gossip Girl pentru a putea să o vând după. Nu că nu mi-ar fi plăcut ce am citit până acum însă nu consider că sunt genul de cărți pe care le voi reciti.

Vreau să mai citesc neapărat cel puțin o carte de la Eliade, din moment ce prima pe care am citit-o de la el a ajuns în topul pe anul trecut. Sunt convinsă că mă va hipnotiza la fel de mult.

Volumul III din Fifty Shades era pe listă și anul trecut; am de asemenea și “Grey” în bibliotecă. Este o lectură foarte entertaining din punctul meu de vedere și chiar vreau să știu cum a decis E.L. James să-și încheie fan fic-ul.

Zăpada de Orhan Pamuk ar fi prima carte pe care o citesc de la el, sunt foarte curioasă să văd cum scrie.

Am teancul ăla de cărți scrise de Julian Barnes din care am citit vreo 3-4. Ar fi drăguț să mai reușesc să citesc încă atâtea, cel puțin, anul acesta.

Mai am și teancul de cărticele primite de la Booktube Secret Santa (Oxy) din colecția Penguin Little Black Classics. Nu știu cât mi-ar lua să citesc toate acele cărticele dar am senzația că va fi un binge reading.

În 2017 aș vrea să pot reciti Vampire Academy și să termin seria Percy Jackson, pe care o ador până acum – pentru ca apoi să mă pot apuca de spin-off-uri, la ambele serii.

Categoric mai am o grămadă de cărți pe care le-am tot amânat și mi-aș dori tare mult să le citesc dar nu vreau să mă stresez mai tare decât sunt deja. Voi ce vreți să citiți neapărat în 2017?

Top 10 cărți 2016

Am citit 50 de cărți în 2016. Să aleg zece preferate dintre ele nu e foarte corect, din moment ce simt că mult mai puține mi-au plăcut cu adevărat, dar voi păstra totuși tradiția blogului. Acestea sunt zece dintre cărțile care m-au impresionat acest an:

1. Morcoveață

Am declarat asta și în recenzie și mi-am dat seama că va lua locul cărții lui Sorokin încă de la primele pagini. Întregul top este făcut bazat pe cât de aproape de punctul sensibil m-au atins cărțile iar aceasta este categoric cea mai puternică dintre toate cele 50 din acest an. Simplă și perfectă.

2. Inimile celor patru

Deși după ce am terminat de citit eram convinsă că nu voi găsi o carte care să mă impresioneze mai tare, iată că sfârșește pe locul II în top. L-a pus însă pe Sorokin pe lista autorilor preferați și mai am încă de citit cărți de la el pentru a vedea dacă o detronează vreuna. M-a atins la modul macabru, dar tot plăcut a fost.

 3. Jurnal

Am citit cartea autobiografică a lui Jules Renard înainte de a-i citi cea mai mare operă, cum deseori îmi place să fac. M-a impresionat ce am găsit în acest scriitor francez, geniu al timpului său. Mi-am creat o imagine de ansamblu mult mai bună asupra literaturii în general, a punților dintre perioadele și genurile literare.

4. Secretul doctorului Honigberger. Nopţi la Serampore

Primele lucrări pe care le-am citit de la Eliade și m-au dus într-o cu totul altă lume. Uimitor cum până acum majoritatea cărților sunt destul de vechi dar foarte actuale, exact așa am simțit și la Eliade. Limbaj foarte accesibil, mesaj foarte profund, un anumit stil propriu inconfundabil.

5. În noapte

A doua carte citită de la Murakami, care, la fel, m-a dus într-o lume foarte magică dar și credibilă în același timp. Magia nopții, mai concret. Unul din lucrurile mele preferate.

6. Neverland

O capodoperă a lui Radu Găvan. Romanul e demn de un film. Trebuie să devină genul de autor studiat la școală, neapărat.

7. Rockstar

Nu am putut-o lăsa jos din mână în timpul lecturii dar când privesc în urmă, mi se pare deja ceva obișnuit ca romanele Cristinei să mă atingă așa de mult. În orice caz, tot pe undeva la jumătatea listei se află.

8. Miasma

A fost prima carte de la Flavius pe care am citit-o. Un stil unic, un trip intens și plin de scârbă. Exact pe gustul meu.

9. Întâlnire cu un masai

Cartea asta, de asemenea non-fictivă, mi-a schimbat complet perspectiva asupra vieții din Africa, a relațiilor interrasiale și a oamenilor care își schimbă radical viața și încep de la zero. Corinne mi-a deschis mintea în acest sens.

10. Kiss of death

Trebuia să fie și o carte de genul în listă, nu-i așa? Încă am în minte scene din carte, în imaginația mea, ceea ce nu poate fi decât un semn bun. Chiar îmi place seria asta de cărți cu vampiri, imaginile create de Rachel sunt foarte vii.

Avem așadar două cărți non-fictive în top, un YA, un clasic, magical realism și restul contemporane. Nu sunt foarte mulțumită de ce am citit anul ăsta dar poate abia acum la final mi-am modificat puțin gusturile. Am multe cărți complexe în plan pentru 2017 și abia aștept să mă întorc la biblioteca mea pentru a le citi. Un an nou fericit!

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, recenzie

[image error]

CUVINTE DE ÎNCEPUT

Am citit foarte greu ultima carte a Cristinei pentru că cel puțin în prima parte, stările prin care trece protagonista semănau mult prea bine cu cele din care eu mi-aș fi dorit să ies și astfel, apărea un conflict psihologic. Astăzi însă m-am înfuriat pe mine însămi și am citit restul de aproximativ trei sute de pagini rămase, pentru că eram sigură că finalul va fi unul fericit, care poate mi-ar fi putut schimba și mie perspectiva asupra lucrurilor. Mai menționez că nu am reușit să mă conectez deloc cu personajul principal până nu m-am îndrăgostit la rândul meu, recent; stările evocate erau mult prea stinse în mine pentru a mă putea raporta la acțiunea din carte. Știu că Zilele noastre… e o carte scrisă ca o formă de terapie pentru Cristina, puțin mai autobiografică decât celelalte. Stilul de scriere mi s-a părut de asemenea foarte diferit de cel din Sânge Satanic, de exemplu, tocmai din această cauză: deși veți găsi în el multe din fazele tipice, amuzante, ironice, perspectiva subiectivă are calitatea de a te induce într-o stare continuă și profundă de teamă și disperare pe care nu am mai găsit-o în niciunul din celelalte romane. Cred, din această cauză, că poate fi privită și ca o carte de self-help pentru oamenii care se confruntă cu probleme psihice precum depresia și anxietatea, căci simptomele și pașii urmați pentru tratament sunt descrise în detaliu. Este de asemenea și cea mai “polițistă” carte a Cristinei de până acum, după părerea mea.

ACȚIUNE

Ana este protagonista romanului, împreună cu sora ei de 14 ani, Cris, și oamenii întâlniți la sanatoriu. Ana are 22 de ani iar după moartea mamei ei, decide că nu se mai poate lupta singură cu problemele psihice care îi afectează din ce în ce mai mult viața și se internează la un sanatoriu de lângă Bușteni. Încă de la începutul romanului aflăm de existența lui Sin, un bărbat care e venit în vacanță la o cabană din apropiere, împreună cu iubita lui, Sagri, fostă pacientă a sanatoriului. Ana se îndrăgostește de acest bărbat misterios și reușește să devină o parte din grupul lor, alături de Cris și Punky, care formează un cuplu la scurt timp după sosirea mezinei. Intriga este marcată de moartea unei persoane din acest grup de prieteni și întrebările ce vin imediat după, având în vedere că fiecare ar fi avut propriile motive să o ucidă. Există secrete, păstrate din iubire; există și vină, și confuzie. Ce se întâmplă mai departe și cum afectează acest lucru viața celorlalți bolnavi psihic? Citiți și veți afla.

PERSONAJE

Deși Sin și Sagri nu sunt propriu-zis internați în sanatoriu, cel dintâi suferă de narcisism iar iubita sa mai în vârstă, de depresie. Simptomele sale nu seamănă nicidecum cu cele ale Anei, care suferă de asemenea de agorafobie, stări de amețeală, vomă, incapacitatea de a se mișca, pierderea memoriei pe termen scurt, halucinații ș.a.m.d., reacții adverse la medicamentele pe care le ia drept tratament. Cris, sora ei mai mică, suferă de bipolaritate, iar Punky, de psihoză. Fiind personajul narator, cel mai mult ne putem da seama cum este să te afli în pielea Anei, care își reamintește relația sa cu fostul iubit, Dan, și cu alți oameni din jurul ei dinainte de a se îmbolnăvi; ea se blamează de cele mai multe ori pentru situația în care se află, se simte incapabilă să mai lupte în continuare cu propria ei minte și își dorește să se trezească într-o dimineață și să poată duce o viață de om normal: fără să fie dependentă de medicamente sau de suportul familiei pentru a face cele mai mici lucruri, cum ar fi să meargă la supermarket sau să facă baie. După cum am spus în scurta introducere a recenziei, primele cam o sută de pagini te împing adânc în mintea unei persoane cu astfel de suferințe și te fac să te gândești cum ar fi ca brusc să ajungi în acea situație, să fii neajutorat, să nu te mai asculte propriul corp. Fiecare personaj are o definiție proprie a bolii pe care o are, fiecare resimte simptomele diferit și încearcă să-și adapteze stilul de viață în mod corespunzător. Sagri este cea care o învață pe Ana să nu se mai simtă vinovată pentru zilele pierdute din cauza problemelor sale de sănătate, căci învingătorii sunt cei care încă trăiesc, că viața constă în sentimentele pe care le avem, nu în lucrurile care ni se întâmplă. Învingătorii sunt cei care sunt încă în viață, după toate aceste orori și capcane ale minții umane. Deși Ana o apreciază pe Sagri, cunoscută autoare ale cărei cărți le cititse înainte de a veni la sanatoriu, dragostea sa pentru Sin, iubitul ei, crește fără să-și dea seama și în scurt timp, ajunge să fie geloasă și posesivă, copleșită de nesiguranță.

Mi-a plăcut foarte tare să observ discrepanța dintre imaginea pe care o are Ana față de sine, – aceea a unei femei mult mai matură în vârstă decât e deja, obosită, ștearsă, răspusă – și felul cum este ea văzută de Sin și Sagri, drept o fire puternică, sinceră, directă, lângă care e ușor să te distrezi. Astfel, Ana reușește și ea să-și capete ceva încredere în propriile puteri și să se apropie din ce în ce mai tare de cel care îi face inima să bată și ar putea să o ajute să se vindece definitiv. Aceasta este partea la care m-am putut raporta cel mai tare din carte, dorința și credința că doar o anumită persoană din viața noastră, dar ar alege să fie lângă noi pentru totdeauna, ar putea repara tot ce a fost stricat înainte. E o certitudine care te distruge atunci când nu corespunde cu realitatea, când acel om nu se simte în stare să se lupte cu demonii tăi și dă bir cu fugiții – stare prin care Ana trece de asemenea la un moment dat.

Punky este personajul despre care știm cele mai puține lucruri. El și Cris fiind singurii minori din carte și din întregul sanatoriu, activitățile și mentalitățile lor sunt în concordanță cu vârsta… până la un anumit punct. Tensiunea dintre cei cinci membri ai grupului de prieteni crește constant, datorită conflictelor mute dintre ei: Ana e îndrăgostită de Sin, care însă o iubește pe Sagri; Sagri, suferind de depresie, este o fire libertină și nu poate iubi pe nimeni în mod complet; Punky se simte atras de Sin și nu știe dacă acesta îi împărtășește sentimentele sau nu; Cris e îndrăgostită de Punky, însă nu știe dacă relația lor va dura înafara sanatoriului; Ana este îngrijorată în privința surorii sale mai mici și consideră că îi ascunde anumite lucruri importante. Ce se va alege de toți acești învingători, oameni care în ciuda problemelor psihice pe care le au se încăpățânează să trăiască până la capăt, fără compromisuri?

OPINII FINALE

Trebuie să spun că rezolvarea intrigii eu aș fi văzut-o puțin altfel, dar asta nu înseamnă că decizia Cristinei nu m-a luat prin surprindere. În genul de situație în care te întrebi cine a ucis un personaj și de ce, având de ales între oameni cu diferite probleme mintale în stadii destul de avansate, e greu să nu iasă ceva interesant oricare ar fi deznodământul. Nu acesta este însă lucrul care mă face să nu acord un punctaj maxim cărții. Din punct de vedere structural, ca orice alt roman al Cristinei, totul este perfect logic, acțiunea se îmbină și toate conflictele sunt încheiate. Eu, personal, nu am putut empatiza cu personajele.

Nu pot empatiza cu relația dintre Ana și Cris sau dintre Ana și mama ei moartă. Nu pot empatiza nici măcar cu relația de prietenie dintre Ana și iubita crush-ului ei, Sagri. Asta nu este în niciun caz vina autorului, ci strict sistemul meu este de blamat pentru acest lucru. Sunt perfect conștientă că inclusiv în propriile mele cărți am abordat aceste teme, însă doar pentru că în mintea am folosit niște stări pentru a înlocui persoanele în cauză, de fapt; creierul meu dă eroare pentru termeni gen “mamă”, “soră” sau “prietenă”, în general orice relație apropiată de o altă femeie, iar asta categoric ia din farmecul cărților pentru mine. Deși am putut înțelege foarte bine gândurile Anei privind relația sa cu Sin, automatismele mele mi-au impus din start să refuz măcar înțelegerea rațională a stărilor în legătură cu cele trei entități reprezentate prin Cris, mama Anei și Sagri, dar asta e deja altă discuție. Din moment ce toate scenele de apropiere sau afecțiune între aceste personaje nu au trăit nicio emoție în mine, întreaga carte s-a bazat pe relația Ana-Sin, pe care clar am savurat-o la maxim.

Am zis în introducere – nu aș fi putut empatiza nici cu această stare dacă nu aș fi fost îndrăgostită la rândul meu și nu aș fi înlocuit în mintea mea personajele cu realitatea, dar din fericire, am fost în asentiment cu Ana la acest capitol. Ce înseamnă să te îndrăgostești de cineva când suferi de anxietate și depresie, ce înseamnă când descoperi că și celălalt are anumite probleme psihice și cum faceți lucrurile să funcționeze. La acest capitol, Ana mi s-a părut cel mai firesc personaj, cel mai propriu. Sunt perfect conștientă de cât de greșit e să spui că nu îți place o carte doar pentru că tu nu ai fi făcut același lucru ca un alt personaj, dar de fapt, ne căutăm pe noi în cărți, așa cum Ana se caută pe ea în oamenii din jur, cum noi ne căutăm la rândul nostru în oamenii din jur, etc. A fost o carte bună dar greu de digerat pentru mine, datorită faptului că a trebuit să trec mai întâi printr-un vârtej de sentimente care au venit peste cele pe care le simțeam deja; a fost o carte bună pentru că a avut mister, a avut pasiune, speranță, un final fericit. A reușit să mă convingă că învingătorii suntem noi, cei care ne încăpățânăm să trăim? Exact pe cât a reușit Sagri să o convingă pe Ana. “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” este un ghid de căutare a sinelui pentru cei care abia se simt în stare să-și târască oasele peste încă o zi plină de greutăți și prea puțină fericire. Îți vine să te dai cu capul de pereți când te gândești că indiferent ce o să se întâmple mâine și o să fie bine, tu tot ești nevoit ca ACUM, în acest moment, să treci printr-o stare de rahat, care se va mai repeta oricum? Citește Zilele…!

Pe lângă imaginea de suprafață, de carte plină de acțiune, dramă, sens în modul convențional, Zilele… este un roman despre cruda realitate a multor oameni care se simt blocați în propria minte, se simt singuri și învinși. Nu neapărat pentru cei care merg la psiholog și au deja o etichetă cu “depresie” pe ei. Este, poate, tocmai pentru cei care refuză să creadă în astfel de boli, dar care se vor regăsi perfect în cele cinci personaje. O carte despre lupta cu viața, o carte plină de durere și traumă. Nerecomandată celor care gândesc că “tristețea” poate fi vindecată peste noapte dacă “gândești pozitiv”, totuși. Sper să deschidă ochii oamenilor asupra acestor probleme: uite că bolile mintale au și efecte fizice, ce scuză mai ai acum să spui că “e doar în mintea noastră”…?

   Cristina dă muie opiniilor mulțimii, ca de obicei. Kills ’em with kindness.

[image error]

Poezii pentru văduve, recenzie

[image error]

Dacă deschizi cartea asta la orice pagină, e imposibil să nu vrei să o citești. Exact așa mi s-a întâmplat și mie la Gaudeamus, la standul Herg Benet, și acum am reușit în sfârșit să savurez această colecție de poezii macabre și foarte comice.

 Cartea are mai multe părți însă mie cel mai mult mi-a plăcut prima, cea în care ni se conturează imaginea unei văduve by choice, care își înjură cu fiecare ocazie bărbatul deja ucis cu sânge rece. Nu știm dacă e aceeași femeie sau același bărbat, dar nu contează, orice mânuță arată bine când iese din pilaf, nu-i așa?

Urmează o parte cu poezii scurte despre diverse filme celebre; pe majoritatea nu le-am văzut așa că nu am prins glumele, însă cele gen Twilight sau Fifty Shades mi-au adus categoric un zâmbet pe buze. Iepurele Afurisilă este de asemenea un personaj foarte vesel conturat de Marcica iar ultimele versuri chiar m-au dat pe spate (“rea nu-i cine-i mică, mică-i cine-i rea“). Mai există o parte cu poezii la fel de răutăcioase din tren și câteva random. Îmi place foarte mult stilul Marcicăi, nu știu dacă am mai citit poezii așa de mizantrope până acum însă categoric mi-a plăcut foarte mult cartea ei. E imposibil să nu o termini dintr-o singură lectură pentru că totul e foarte cursiv, versurile sunt scurte și cu rimă iar temele, cel puțin originale. Nu i-am acordat un punctaj maxim pentru că am simțit o lipsă de dramă, parcă mi-aș fi dorit să citesc despre mai multe feluri în care văduva a ajuns văduvă. Alte caracteristici ale cărții mai pot fi: creepy, sexy într-un mod vulgar, dulce, trist, adevărat. Recomand oricum cu mare căldură acest volum de poezii, vă va face ziua mai bună și vă veți simți mai împăcați cu gândurile voastre negre și lipsa de chef pentru a fi o persoană decentă și binevoitoare – sentiment pe care eu l-am avut de multe ori. Good job.

[image error]