Cristina Boncea's Blog, page 66

Currently reading: Niveluri de viață

Am început să citesc Julian Barnes datorită Irinei Stoica, am cumpărat deja vreo 13 cărți și acum o citesc pe cea de-a doua, Niveluri de viață. Cred că este cea mai scurtă dintre ele dar am auzit numai opinii bune. Am citit doar 30 de pagini din cele 112 și m-au lămurit puțin cu privire la imaginea de pe copertă, întrucât Julian a povestit despre primii oameni care au zburat cu balonul și ce semnificație are acest lucru. Nici măcar nu-mi pot da seama încă dacă este o carte fictivă sau non-fictivă sau dacă restul capitolelor sunt despre același subiect, deși bănuiesc că nu. În orice caz, stilul de scriere face totul la Julian Barnes și nu regret nicio secundă că am cumpărat toate acele cărți orbește; sunt convinsă că voi găsi ceva ce-mi place în fiecare dintre ele.

Ghidul misoginului, idei

Am cumpărat cartea știind exact la ce să mă aștept: misoginism. Majoritatea citatelor din carte blamează femeile pentru minciună, nefiabilitate, prefăcătorie și non sens. Din punctul meu de vedere, problema misoginismului e generalizarea – majoritatea lucrurilor spuse despre femei se aplică și bărbaților, și nici măcar așa nu e corect, căci ne-am referi tot numai la o anumită parte din ei. Eram deja obișnuită cu remarcile ignorante și zeflemiste ale lui Wilde, pentru care femeile nu prezentau prea mult interes, însă ceilalți autori îmi sunt necunoscuți. Cartea are o anumită structură, nu foarte vizibilă, aducând în prim-plan diferite unghiuri din care pot fi privite femeile și trecând de la o temă la alta, în mare parte prin intermediul acestui mare “Autor Anonim” . E de prisos să spun că nu există probabil nici măcar un citat care să fie adevărat și să poată fi atribuit tuturor femeilor din lume, dar nu acesta era scopul vizat de carte. Sinceră să fiu, mă așteptam să primesc o perspectivă masculină care nu doar să critice, ci să ofere câteva indicii cu privire la nepotrivirile dintre bărbați și femei, fie ele și generale, dar bănuiesc că dacă ar fi fost în vreun fel utile aceste citate, și-ar fi negat scopul în sine… de a fii misogine. Nu pot spune că recomand cartea (doar dacă nu consideri femeile ființe umane, atunci s-ar putea să te regăsești), pe mine una m-a iritat, fără nici măcar să mă amuze, ca alte cărți de tip de la Nemira. Totuși, e interesant să vedem ce anume se află în mintea unora dintre bărbați, atunci când privesc femeile din jurul lor, și cât de mult trebuie să-i evităm.

De ce să cumpărăm cărți de la anticariat?

Nu știu dacă am mai dezbătut pe larg tema asta însă am să vă ofer niște argumente foarte bune în privința anticariatelor, atât fizice cât și online. Eu le-am descoperit în urmă cu ceva ani, după ce m-am mutat în București, și am încetat să mai plătesc vreodată prețul întreg pe o carte. Mulți dintre voi v-ați plâns că în orașele voastre nu se găsesc cărți noi la anticariate, însă site-uri precum târgulcărții.ro sau printrecărți.ro vă stau non-stop la dispoziție să le vânați ofertele.

1. Sunt cărți noi la prețuri foarte scăzute

Fie că le cumpărați dintr-un magazin fizic, unde sunteți scutiți de taxa de transport (cum ar fi Anticariatul Unu, de la Universitate, unde au mereu un raft cu cărți la 5 lei chiar la intrare), puteți găsi cărți publicate chiar și în anul curent, neatinse, la prețuri de nimic comparativ cu cele de pe site-urile editurilor. De exemplu, chiar în perioada promovării cărții O delicatesă de Muriel Barbery, am găsit-o cu doar 5 lei la anticariat și se afla deja acolo în mai multe exemplare, noi-nouțe, prețul original fiind de 26,88 lei. Nici nu mai vorbesc de anticariatele online care sunt constant aprovizionate cu cărți noi, și ca an și ca nivel de calitate, și oferă reduceri substanțiale periodic.

                         2. De ce nu ai da mai puțini bani pe mai multe cărți?

Sinceră să fiu, nu văd absolut niciun dezavantaj la anticariate, poate doar stocurile limitate care se vând foarte repede, însă dacă știi ce cauți și ești atent la oferte (prin newsletters sau anunțuri pe facebook) poți achiziționa cărțile mult dorite într-un număr mai mare, cheltuind aceeași sumă de bani. Încă de când am început să folosesc această metodă, mi s-a părut ridicol să dau până și 15 lei pe o carte. În general, nu sunt înnebunită după noile publicații și le colecționez pe cele ceva mai vechi, dar cu puțin noroc, le puteți găsi și pe acelea cu mult sub prețul editurilor. De ce să dai 30 lei pe o carte când poți da 30 lei pe 5 cărți?

Știu că există ideea preconcepută cum că la anticariate se găsesc doar ediții vechi, second-hand, însă din proprie experiență vă spun că lucrurile s-au mai schimbat. Eu una ador să caut ore în șir, să dau scroll la pagini și să descopăr cărți noi. Dacă totuși timpul nu e punctul vostru forte, sugerez să susțineți editurile din România cumpărând cărțile la prețul lor full direct de pe site :D. În orice caz, eu voi continua să caut metode ieftine de achiziționare a cărților și să le împart cu voi. Kisses!

 

Câteva gânduri despre Kama Sutra

Am comandat-o de pe Book Depository acum ceva vreme și i-am acordat vreo 30 de minute de răsfoială și acum vin cu un verdict, cei drept, cam precar: this is something. Dacă analizezi cartea prin ochii cuiva care trăiește în 2016, vei găsi nu doar o voce foarte misogină care tratează femeile ca ceva ce poate fi doar “gained” dar supune și bărbații la aceleași standarde imposibil de atins (bogăție, sănătate, nobilime, etc.); oferă chiar o listă de 60 și ceva de chestii la care femeile trebuie să se priceapă, pe lângă sex, bineînțeles, pentru a fii respectate și privite ca egal al bărbaților cu elemente precum: să știe să tatueze, să scrie poezii ș.a.. Cartea îndrumă de asemenea și la cele mai înalte forme ale manipulării în scopul atingerii diverselor interese, susținând că X filosof indian susține acest timp de comportament și îl consideră justificat, ca pe o excepție de la regulile obișnuite. Practic, orice regulă îți impune cartea asta în relația dintre un bărbat și o femeie, e perfect ok dacă o încalci în numele narcisismului. Sistemul de valori pe care îl propune pare nebunesc doar fiindcă e pus în cuvinte, altminteri nu am mai fi așa de șocați dacă ne-am uita puțin în jurul nostru și am realiza că exact acesta e felul în care funcționăm și noi. Oamenii nu sunt perfecți, se lasă tentați, corupți, devin confuzi când au în față acel ceva pe care și-l doreau de mult timp. Nicio problemă, autorul s-a gândit și la acest lucru și de aceea există pedepse pentru cei care se abat de la reguli dar eșuează, pe când cei care fac același lucru dar încununați de succes sunt aclamați de societate… pentru că nimeni nu știe cum au ajuns acolo oricum, nu? Mi s-a părut distractiv cum la început erau descrise poziții sexuale cu denumiri foarte ciudate pentru situații la care nici nu m-aș fi gândit (nu știam că eunucii erau ceva comun în India) și după aceea se vorbea despre căsătorie și cum fata trebuie să fie neapărat virgină (pe lângă frumoasă, dintr-o familie bună, bogată, populară și talentată). Misoginismul se continuă prin distincția făcută între femeile “ușor de câștigat” și “greu de câștigat”, că doar suntem numere la loto, ce naiba, ca ulterior să poată ajunge “femei plăcute de soții lor” și “femei neplăcute de soții lor” (pentru care trebuie să facă curat în casă când sunt plecați și să le spele picioarele când se întorc sau să execute orice comandă a lor) – goals in life achieved. But wait, there’s more! Bărbații au și ei chestii imposibile de făcut, reguli stricte de urmat, și asta e partea care mi l-a făcut simpatic pe Vātsyāyana, autorul textului, care pune totul sub scuza trăirii sub Dharma (dobândirea meritului religios), Artha (dobândirea bogăției și a prosperității) și Kama (iubire, plăcere și gratificare senzuală). În opinia lui, dacă îi urmezi în tocmai regulile, vei duce o viață fericită sau ceva de genul.

Așadar, bărbații trebuie să aibă conversații cu femeile, să vadă în ce stare mentală se află, să urmărească reacția lor, să nu facă sex cu ele fără preludiu și alte chestii din astea la ordinea zilei. Îmi place că acest filosof poate spune că femeile trebuie respectate dar că trebuie să-și trateze bărbații ca pe niște zei în același context. Bărbații de asemenea trebuie să fie virili, să le fută bine, mai pe românește și într-un fel, să le lase să profite de ei, în sensul că bărbații oricum știu că ele asta vor dar se bucură când le umflă egoul (citat parafrazat din carte). Mi-au rămas multe chestii în minte, precum dacă un bărbat și-a revanșat față de o femeie și ea tot îl respinge, el trebuie să o elimine din viața lui sau dacă ea îi dă semne de la prima întâlnire, e o femeie ușoară și astfel de femei nu merită iubite (alt citat parafrazat).

Dar trebuie totuși să respectăm femeile – Vātsyāyana sec. II Î.Hr.

Nu am știut la ce să mă aștept când am deschis cartea asta. Tot ce am știut vreodată despre Kama Sutra e că are legătură cu sexul și pozițiile sexuale, dar nu mă așteptam să găsesc un întreg manual de cum să faci să-ți atingi scopul. Are chiar un capitol întreg despre ce să faci dacă nu te ajută fața, care implică machiaj pentru femei și plante pentru virilitate la bărbați. Cât de actual. Ca să reiau ce ziceam la început, dacă analizezi cartea asta cu mintea cuiva cât de cât civilizat din 2016, te cam scârbește și ți se pare o aiureală. Dacă o privești însă ca pe un fel de lege după care oamenii chiar funcționau, întocmai, acum câteva secole, e o lucrare minunată. După cum scrie pe spate, probabil a influențat multe alte scrieri și mentalități ulterioare, ceea ce nu e chiar un lucru bun. Pot admite că sunt și câteva boabe de adevăr legate de psihologia masculină și feminină pe acolo, dar ideea per-totală e greșită din foarte multe puncte de vedere. Nu am citit cuvânt cu cuvânt dar mi-am aruncat ochii prin fiecare capitol și pot spune mai mult ca sigur că o voi redeschide în viitorul apropiat și voi citi mai atent toate acele reguli impuse de filosoful hindus. Însăși ideea de reguli pentru relația dintre doi oameni e greșită, dar Vātsyāyana pare să urmărească mai degrabă diferite raționamente notând consecințele fiecăruia. “Bărbații au obligația de a încerca iar femeile de a-i refuza” este nu doar principiul acestei cărți ci face încă parte din societatea modernă, lucru incredibil de supărător. Pot astfel să apreciez existența acestei cărți, întrucât realizez că nu ea a dictat mentalitatea oamenilor ci mai degrabă a fost inspirată din aceasta, din firea umană în general, în cea mai naturală și deci josnică formă a ei. Deși relațiile dintre curtezane și rege îmi par ceva străin acum, sunt sigură că în acele timpuri toate situațiile prezentate în carte erau ceva actual, felul cum femeile încercau să obțină bani și alte beneficii de la stăpânii lor ș.a.m.d. Chiar și faptul că în capitolul despre nevestele altora, intră la excepții dorința de a te pune bine cu soțul femeii sau dimpotrivă, dorința de a-l pune împotriva acestuia sau cum în capitolul despre ce să faci când o femeie nu te vrea, o soluție e să te împrietenești cu fratele ei sau cum mama ei e obligată să înlesnească întâlnirile dintre cei doi sau faptul că femeile care recunosc că vor să se fută sau sunt vulgare sunt nedemne de iubire și căsătorie… toate aceste lucruri nu aparțin doar de India secolului II Î.Hr. Traducerea lui Sir Richard F. Burton, deși făcută în 1883, este foarte concisă și ușor de urmărit iar având în vedere că textul este mult mai vechi de atât, nu pot spune decât ce spun după ce citesc orice carte veche: e trist cât de actuală e. Din păcate, Vātsyāyana doar a numit toate aceste probleme, fără să îi treacă aparent prin minte că sunt ceva ce ar trebui îndreptat în societate. Poate el a realizat înaintea noastră că nu e cu putință și s-a concentrat pe ce putem face. În orice caz, aceste mentalități au distrus multe vieți, însăși ideea că bărbații și femeile trebuie să fie într-un fel; în zilele noastre avem parte de foarte multă diversitate și din ce în ce mai mulți oameni afirmă acest lucru în mod public, își recunosc identitatea și sunt aclamați pentru asta. Poate evoluția constă măcar în faptul că am realizat că e o problemă cu toate lucrurile descrise în Kama Sutra și o astfel de societate nu e ceva așa de normal pe cât consemna Vātsyāyana. Mi-aș dori parcă să ne grăbim, să îngropăm de tot slut-shaming-ul, sexismul și valorile impuse de la naștere, înainte să aibă loc mai multe dezastre.

Revenind la carte, a fost o călătorie interesantă, chiar îmi doream să aflu mai multe despre aceste vechi practici hinduse, despre India antică&shit. Mă bucur că acum am idee despre ce e vorba în Kama Sutra și nu e doar o carte despre sex și poziții sexuale, deși sucking a mango fruit e un nume interesant pentru un anume tip de sex oral.

Cărțile erotice…

Voiam să scriu un articol despre câteva cărți erotice citite de mine. Asta m-a făcut să realizez că habar n-am ce face o carte să se încadreze în această categorie. O mare parte din romanele citite au scene de sex în diferite contexte dar sunt mai mult decât sigură că asta nu le face să fie erotice, din moment ce plot-ul principal e cu totul altul. Există așadar vreo carte în care singurul scop al personajelor e să facă sex? Fifty Shades nu vor fi niciodată cărți adevărate pentru mine, e doar un fan-fiction și îl voi trata ca atare deși da, pare că în acele cărți singurul scop este sexul, dar asta le face mai degrabă să fie romane proaste decât erotice, amirite?

Mi se pare greșit să catalogăm orice carte care are o scenă de sex descrisă cu detalii drept erotică. Dacă o luăm așa, Snuff de Chuck Palahniuk are în prim-plan o actriță porno care vrea să se fută cu 600 de bărbați pentru un clip, dar totuși povestea se învârte în jurul unui tânăr care își caută mama iar autorului nu-i pasă câtuși de puțin de descrierea labiilor actriței. Pe wikipedia zice că un roman erotic e cel care are ca scop excitarea cititorului, dar dacă ăsta e singurul lucru pe care poate să-l facă atunci prin definiție contestă valoarea sa artistică, adresându-se instinctelor noastre animalice și nu sufletului… și apropo de asta, eu pot să mă masturbez citind de la scene de violență brută la felul cum Sookie Stackhouse plantează flori în grădină, din moment ce desfășor această activitate când ceva mă plictisește teribil de tare, dar mai degrabă sunt atentă și-mi țin mâinile pe carte când apare o scenă foarte bine scrisă de sex, așadar, mi se pare iarăși un argument invalid.

Concluzia mea e că nu există cărți erotice și persoanele care le-au numit așa au simțit nevoia aprigă și plină de frustrare de a arăta cu degetul și a-i “face de rușine” pe cei care îndrăznesc să se bucure de arta umană și realistă, în favorul autorilor care trec la capitolul următor înainte să se întâmple cu adevărat ceva sexual între doi (+/-) oameni.

Începând cu romanele clasice românești precum Ion (cu taică-su Anei în cameră) și Ultima noapte… (cu Ela pe patul lor burghez), având scene destul de explicite și cuvinte precum ȚÂȚĂ, continuând cu marii autori ai secolului nostru precum Haruki Murakami (Pădurea Norvegiană, eleva porno de la pian, iarăși foarte explicit), Patrick Süskind (Parfumul, marea orgie) și dragul de Sorokin (Inimile celor patru, sex din 3 în 3 capitole)… până și John Green, mare doar în numărul de vânzări!!! Poate fi Sub aceeași stea (Spoiler alert! Hazel și Augustus se fut) considerat un roman porno? Nu, că dacă ar auzi cuvântul ăsta nu ți l-ar mai cumpăra maică-ta pentru aniversarea de 14 ani. Sexul e rău, hai să ne protejăm copiii, dar asta e altă discuție, non-literară. Dacă o luăm așa, probabil 70% din romanele citite sunt erotice. E Octopussy un roman erotic, sau Becks merge la școală, având în vedere că tema principala e o boală mintală care te face “obsedat de sex”, că 3 din 10 cuvinte sunt vulgare și 2 din 5 sunt scene de sex? Autorul nu poate fi niciodată obiectiv, dar tot aș pune mai mult accentul pe boală decât pe partea ailaltă, care adună muște în căutare de zoofilie și bârfe la o sămânță.

Mulți oameni strâmbă din nas când aud cuvântul “erotic”, alte domnițe se duc pe furiș și cer special acest tip de roman. Eu nu cred că există, cred în continuare că romanele sunt de duzină sau valoroase. Lolita și Litera stacojie sunt ambele romane clasice și cunoscute în întreaga lume; una are scene fierbinți de sex între un pedofil și o minoră, cealaltă vizează o femeie păcătoasă care trebuie să aibă grijă de copilul ei. Valoarea unei cărți n-are nicio legătură cu erotismul din ea. În multe romane personajele se fut și autorul numește asta dragoste și brusc, avem un roman de dragoste, nu unul erotic. Unele etichete sunt bune pentru a ne da seama ce naiba ținem în mână, dar asta e pur și simplu reclamă mincinoasă… pentru că unii oameni aud de sex și cumpără de curiozitate, când poate nici măcar nu și-ar fi dat seama de o astfel de scenă hot scrisă cu vreo două secole în urmă, utilizând cu totul altfel de expresii, mai subtile. E egal vina oamenilor cât și a celor care promovează cărțile sub această denumire. E perfect în regulă să spui că o carte conține sex și alte lucruri vulgare; dacă o numești erotică, pare că singurul lucru pe care-l conține e erotismul, ceea ce, după cum spuneam, îi răpește complet valoarea artistică. Așa că eu una n-am citit nicio carte erotică. N-am stat să număr scenele de sex descrise sau de câte ori mi s-a udat păsărica în timp ce citeam; am citit cărți care mi-au plăcut și care nu, indiferent de “procentul lor de erotism”.

Așa se măsoară chestia asta? Dacă am scris ceva 49% erotic e considerat încă un roman erotic sau trebuie neapărat să depășească 50%? Trebuie să-și bage vreo casnică frustrată sexual un castravete în vagin și apoi contactez editura…?

În orice caz, voi credeți în acest tip de marketing sau realizați că există strict pentru oile care au citit Capra cu trei iezi și încă alte două cărți de colorat pe lângă asta?

Colecția Cărți Adevărate de la Allfa!

Cele de mai sus sunt singurele cărți pe care le-am citit din această colecție însă m-au convins să le încerc și pe celelalte. Nu știu câte sunt în total, știu doar că au fost publicate acum ceva vreme la editura Allfa, care aparține de All. De când mă știu m-a fascinat genul acesta de povești, nu doar inspirate din realitate ci pur și simplu repovestiri ale unor întâmplări pe care nu aș fi putut să mi le imaginez vreodată. Sunt brutale, sincere și foarte educative. Ne deschid ochii cu privire la realitatea din afara noastră, din alte țări și continente. Sunt povești ale unor persoane ce au trecut prin niște experiențe care le-au schimbat întreaga viață iar citind aceste cărți, este exact ca și cum ai viziona un documentar la TV: toate detaliile, atmosfera, sentimentele pot fi simțite printre pagini. Cărțile conțin poze la final, pentru a întări valoarea de adevăr a poveștilor. Au un design foarte plăcut și aș devora oricând o astfel de carte, știind că după ce o citesc îmi voi pune n întrebări cu privire la lucruri despre care nici măcar nu știam că există. Nu sunt foarte populare, nu se găsesc foarte ușor, dar sunt prin anticariate. Le recomand oricui, chiar dacă îți trebuie ceva sânge în instalație pentru a asimila noile informații primite. Încă am dubii și mă gândesc, poate totuși poveștile sunt duse la extrem, poate realitatea nu e chiar așa crudă… Dar nu; chiar dacă nu am fost niciodată martorii unei orori, dacă niciodată un lucru extrem de rău nu s-a întâmplat în preajma noastră, asta nu înseamnă că restul oamenilor duc o viață la fel de privilegiată și lipsită de pericole și torturi. Ce e fascinant e că cele două femei care au scris cărțile de mai sus și-au început aventura exact ca noi, niște oameni civilizați și privilegiați, însă au decis să-și testeze limitele și să-și urmeze visele în locuri cât se poate de exotice sau periculoase. Cărțile din această colecție te scot efectiv din bula ta și îți oferă niște imagini inedite pe care e greu să ți le scoți din minte. Povești de viață din care poți învăța tot ce ai nevoie – te poți regăsi sau te poți întreba care e diferența dintre tine și protagoniști. Nu ezitați să puneți mâna pe o carte din această colecție cu prima ocazie… eu una nu am regretat.

Cărțile necitite din bibliotecă

Că tot vorbeam de rușine într-un post anterior, m-am gândit să dezvălui numărul năucitor de cărți necitite din biblioteca mea. În primul rând, la momentul actual, am 348 de cărți în bibliotecă, conform inventarului meu online pe care-l puteți găsi accesând pagina “Biblioteca mea“. Din acestea, 198 sunt necitite. Adică 56.9%. Adică mai mult de jumate, și cred că asta e frumos. Înțeleg ideea de overwhelming pe care o simți când te gândești că ai atâtea cărți necitite și tu continui să cumperi altele, dar pe de altă parte, când ai o bibliotecă măricică, e mai mare dragul să privești cum se adună cărțile în ea; să ai ce aranja, ce expune. Poate nici nu voi ajunge să le citesc pe toate cele 198, poate voi cumpăra altele și voi da la schimb o parte din celelalte, dar există o frumusețe și în această circulație a cărților. Scopul principal e oricum ca tu să te bucuri de lectură, nu doar de ideea unor cărți. Pe mine mă bucură să știu că am din ce alege, că există o carte necitită în biblioteca mea pentru orice stare aș avea.

În orice caz, sunt pe cale să distrug echilibrul pentru că mi-am comandat vreo 20 de cărți noi și vorba aia, “nu știu când voi ajunge la ele”. Cred că prin booktube e des întâlnită expresia, nu? Există categoric o ierarhie, dar nimic nu e fix când vine vorba de citit și îmi place mult și treaba asta. Cititul e ceva pentru suflet iar sufletului nu-i poți impune nimic, niciodată. Acum poate îmi spun că vreau să citesc cartea x sau y în continuare, dar mâine mă voi trezi și mă voi apuca de cu totul altceva și nu e nimic greșit în asta. Nu cred că e nevoie de atâta control, important e să citești în continuare, nu ceva anume, chiar dacă numărul tot crește și cărțile necitite se adună. Cititul nu are nimic de-a face cu numerele și de aceea a fost mereu pasiunea mea. Fuck you, numbers. Dar a fost totuși interesant să fac acest calcul (folosind internetul desigur, nu știu mai mult de basic math și nu stăteam să număr manual cărțile), atunci când te uiți la bibliotecă nu te gândești așa, ești doar încântat de ce ai în fața ochilor. Voi aveți idee câte cărți necitite aveți în bibliotecă? Vă afectează acest număr în vreun fel?

Despre “plăcerile vinovate”

Nu sunt prima și nici ultima persoană care spune asta, dar nu mă simt vinovată în legătură cu niciuna dintre plăcerile mele. Am făcut de curând un tag pe YouTube, numit Shame Tag, și nici nu am stat să mă gândesc la acest concept atunci când am răspuns la întrebări. Cred că e ceva nesănătos să te blamezi singur pentru unele lucruri care îți plac doar pentru că nu ar trebui să-ți placă, conform altor oameni. E un tip de cenzură a sinelui cu care nu voi fi niciodată de acord dar am făcut totuși această postare pentru a vorbi cât se poate de deschis despre niște cărți puse la colțul rușinii de mulți cititori (intelectuali, superiori, se înțelege) dar mie îmi creează o stare de liniște interioară la fel precum reality show-urile, manele sau vodka. Sunt mai mult ca sigură că indiferent câte cărți a citit cineva într-o viață, tot își poate găsi liniștea în ceva ce poate fi ușor numit maculatură, dar pe care-l apără dintr-un motiv pe care nu-l înțelege cu desăvârșire. Acel motiv e probabil rezultatul unui conflict interior cauzat de draga noastră societate. Am mai spus-o de n ori înainte: când citești doar un anumit tip de cărți pe care le ridici în slăvi, poți fi atacat cu sintagma de “om încuiat”; când însă ai trecut prin clasici și contemporani și ai acoperit cumva toate ariile existente în literatură, dar tot te gâdilă pe la mustăți romanele pentru adolescenți, să zicem, ești cât se poate de open-minded. Deși, din nou, nu e ok să atacăm oamenii, în special tinerii, pentru lucrurile pe care le citesc și apoi să ne plângem că nimeni nu mai citește în zilele noastre.

Mie, spre exemplu, mi-au rămas “în sânge” următoarele serii, pe care le citesc din motive total diferite față de restul cărților. Nu mă ajută cu nimic în viață, nu îmi deschid mintea, nu mă fac să privesc în adâncul meu și să învăț ceva despre mine sau lume. Le citesc pur și simplu, pentru că îmi place să le citesc.

Nu o să intru în detalii, nu am prea multe argumente obiective pentru aceste cărți dar totuși nu o să permit nimănui să îmi răpească bucuria de a le citi. Au câte un je ne sais quoi fiecare, dar poate nu și pentru ceilalți oameni. Multe dintre motive se leagă de perioada din viața mea când am citit respectivele cărți ș.a.m.d. Psst! Anunț foarte foarte l0w-key, o să vând toată seria Gossip Girl, agonisită cu greu, după ce termin de citit. Nu știu dacă voi mai întâlni și alte plăceri din acestea pe parcurs, maculatură care în mod dubios îmi face sângele să fiarbă atunci când cineva vorbește împotriva ei (nu e chiar maculatură, e scrisă pentru un anumit tip de public și își face bine treaba în acest domeniu dar comparativ cu autorii care scriu cărți pe teme “serioase”, valoarea ei pălește) sau dacă am păstrat cărțile astea doar pentru că le-am descoperit cu mult timp în urmă și după ce termin cu ele, I’m done for real… Cel mai probabil voi continua să citesc cărți YA dintr-o plăcere masochistă de a le desființa apoi în recenzii cu zece mii de argumente, așadar, plăcerea e ceva cu foarte multe nuanțe și numai oamenii lipsiți de perspectivă văd doar una singură. Nu pot merge atât de adânc în definiția plăcerilor vinovate în general, dar tot ce știu e că trebuie să luptăm împotriva curentului iar atunci când ne place ceva criticat de ceilalți, să strigăm acest lucru chiar mai tare. Detest momentul când simți nevoia să te justifici pentru cărțile citite, când vrei să subliniezi faptul că nu asta citești de obicei și că nici măcar nu-ți plac așa de mult. E greșit să fii atacat din start, așa că singura soluție e să ignori oamenii cu astfel de percepții.

Voi pentru ce cărți sunteți condamnați de niște idioți fără logică?

P.S. Elementul cheie în astfel de conflicte e să poți recunoaște, măcar față de tine însuți, că există o posibilitate ca acele cărți să nu fie luna și stelele de pe cer pentru toată lumea; nu trebuie să convingi pe nimeni de nimic, doar să-ți cunoști drepturile. 

Cât de des cumpăr cărți?

Cred că asta e una dintre puținele întrebări legate de cărți la care nu am răspuns încă iar inspirația mi-a venit din faptul că în ultimele 24 de ore am plasat două comenzi pe două site-uri diferite de cărți pentru simplul fapt că prețurile erau foarte convenabile iar cărțile alese pe măsură.

Răspunsul pe scurt ar fi: oricând am chef și ceva bani, dar putem săpa și mai adânc și să descoperim împreună care sunt motivele pentru care cumpărăm cărți într-un anumit moment în locul altuia. Ca orice cititor, simt și eu vina aia atunci când văd atâtea cărți necitite în bibliotecă însă este ștearsă rapid de sentimentul de căldură interioară pe care-l simt atunci când văd o carte pe care îmi doresc foarte mult să o citesc și era pe wishlist-ul meu de ceva vreme. Acest sentiment este mult mai puternic decât vina, deoarece știu că mai devreme sau mai târziu voi ajunge și la cărțile rămase necitite, căci le iubesc pe toate, însă nu în mod egal, concomitent. Încerc totuși să nu exagerez, să nu mă trezesc cu 50 de cărți noi (e foarte posibil pentru o persoană așa de obsedată de cumpărăturile online ca mine) până nu am făcut măcar o ordine mentală, sumară, a cărților pe care le am deja; altfel, tind să le pierd din vedere atât numărul total cât și titlurile, autorii și orice altceva mai e de luat în calcul. Și detest asta, atunci când nu-mi cunosc fiecare carte din bibliotecă la nivel personal, chiar dacă nu am citit-o încă. Trebuie să am timp să mă obișnuiesc cu ele… Dar din nou, e o luptă dură, pentru că totul pălește în fața bucuriei de a filma clipuri unboxing pentru YouTube, de a deschide acele colete în fața camerei ca și când habar n-am ce se ascunde în ele – deși deseori chiar e așa. Singurul lucru hotărâtor devine voința mea, controlul meu asupra propriilor acțiuni. Nu e chiar așa de greu de stăvilit această sete de cărți, fiindcă desfășor de asemenea și alte activități care îmi permit să uit de pasiunea mea principală – lectura. Totuși, nu de puține ori mi s-a întâmplat să sar calul și să mă trezesc cu niște cărți pe care și uitasem că le-am cumpărat, apare dezordinea de care vorbeam mai devreme.

Așadar, cumpăr cărți destul de des, dar sunt mai degrabă tipul care cumpără acum cincizeci de cărți și nici măcar nu mai caută altele pentru următoarele trei-patru luni. Pagubă mare nu fac, căci le iau pe toate la prețuri foarte bune de pe anticariate online sau la reduceri, în asta constă toată pasiunea cumpărăturilor online – ofertele. Singurul dezavantaj de care mă tot lovesc e faptul că ajung ulterior să nu mai citesc niciodată cărțile respective pentru că realizez că nu mă mai atrag, fiindcă le-am lăsat “la dospit” prea mult pe rafturi. Cu greu pot spune nu unei oferte bune, mai ales dacă e implicat și autorul meu preferat pe acolo.

Voi cum faceți față acestei porniri de a cumpăra cărți, cum o temperați?

Trei romane despre cancer

M-am gândit că această temă este destul de utilizată în literatura contemporană, în special cea străină, așa că vreau să vorbesc puțin despre cele trei romane citite de mine care au persoane bolnave de cancer în prim-plan. Acestea sunt Sub aceeași stea, O sută de zile de fericire și Oscar și Tanti Roz. Vreau să fac o mică paralelă și să-mi exprim opinia privitor la abordarea acestei teme în literatură, în general.

În primul rând, celebrul roman a lui John Green a fost o dezamăgire, la fel cum mă așteptam dinainte să-l citesc. Am așteptat vreo doi ani cred, înainte de a pune mâna pe carte, și nu mi s-a părut deloc că s-ar ridica la nivelul de faimă pe care îl are. Nu știu dacă e pe bune citatul ăla, conform căruia Green credea că e o boală doar a câinilor acest cancer, dar după ce i-am citit romanul am început să-i dau crezare. Ar fi foarte ipocrit din partea mea să spun cum se simte sau nu se simte o persoană bolnavă de cancer dar cred că pot să acuz majoritatea autorilor care scriu despre această boală pentru același motiv:

dacă nu ai (avut) cancer sau nu ai fost alături de cineva care a suferit de această boală, în fiecare etapă a ei, nu scrie o carte despre așa ceva, bazat pur și simplu pe documentare de pe internet. Mi se pare o insultă adusă oamenilor care chiar trec prin această situație, care este prezentată cu totul altfel în literatură sau media în general.

Revenind la John Green, părerea mea pur subiectivă este că a nimerit partea în care cancerul e a pain in the ass și te face depresiv, astea fiind caracteristici generale ale bolii, însă mi s-a părut ridicolă toată povestea de dragoste dintre Hazel și Augustus în acest context: iei doi copii care se luptă pentru viața lor în fiecare zi și-i trimiți în Amsterdam să facă nebunii, ca un ultim omagiu adus vieții. Și chestia aia cu tratamentul care funcționa doar la 10% din oameni, printre care și Hazel Grace… Serios? Nu pot să nu mă iau și de faptul că oricum toate romanele lui Green sunt la fel, alege mai multe elemente cu cât mai random cu atât mai bine și le aruncă în poveste pentru plăcerea adolescenților. Eu nu cred că un adevărat bolnav de cancer ar putea lua în serios povestea aia, că ar putea da curaj cuiva or smth like that – dar din nou, asta e doar opinia mea și nu am extrem de multe cunoștințe despre cum e să ai cancer; pot doar intui că Green nu a atins subiectul la adevărata sa profunzime.

O sută de zile de fericire a fost o carte bunicică, care e prezentat etapele cancerului într-un mod umoristic, având un personaj-narator și un final pe măsură. Concluzia la care ajunge acest personaj, un bărbat între doi vârste cu familie și copii, care suferă de cancer la stomac și consumă gogoși în fiecare zi este tragi-comică însă nu pot găsi lacune în discuțiile sale cu doctorii sau stările prin care trece, totul pare extrem de realist. Omul nu este cu adevărat răpus de cancer, cel puțin nu fizic și așa ajungem la titlul și coperta cărții, foarte potrivite. O persoană care află că urmează să moară în scurt timp și își propune să se bucure la maxim de această perioadă, fără a lăsa la o parte toate greutățile aduse în viața sa de acest blestem. Poate sună a exact ce a făcut John Green, dar deosebirea constă în stilul de scriere și lipsa dorinței de a face din cancer o poveste care să vândă, ceva care poate fi palpitant și romantic. Nu am auzit adolescenți spunând că ar vrea să sufere de cancer ca să aibă și ei parte de o poveste romantică după ce au citit O sută de zile de fericire așa că o să presupun că problema e la Green.

În final ajungem la Oscar și Tanti Roz, probabil cea mai realistă poveste dintre cele menționate anterior. Avem un copil care e perfect conștient de starea în care se află și nu încearcă să disimuleze nimic. Știe că va muri, știe cum îl văd alți oameni și le detestă mila, dar cumva, își găsește alinarea într-o asistentă medicală ce îl învață să-i scrie lui Dumnezeu. Vedem astfel cum un puști reușește să-și facă singur puțină lumină în suflet cu ajutorul credinței, lucru pe care mulți adulți, fie ei și perfect sănătoși, nu reușesc să îl facă. Este un roman foarte scurt, ce-i drept, dar Schmitt a reușit să surprindă măcar puțin, sunt convinsă, starea pe care ți-o induce o astfel de boală. Cu siguranță e ceva ce oamenii dinafară, oricât de apropiați ar fi de cei bolnavi, nu o pot înțelege, trebuie să fie un cu totul alt nivel de disperare, durere, teamă și ură, așa îmi imaginez eu. Am simțit toate aceste lucruri în sufletul personajului principal, așa că poate, spre deosebire de Green, Schmitt știe măcar despre ce vorbește și nu a ales un lucru teribil la întâmplare, doar pentru a contura o poveste în jurul său. Big up pentru această carte, e un must read!

Concluzia mea este că nu-mi place să citesc cărți pe această temă, în principal pentru că nu sunt realiste și perpetuează ideea conform căreia cancerul este doar un lucru dramatic peste care poți trece cu puțină iubire din partea altui om. Cancerul nu este o glumă, nu este ca atunci când te tai puțin la mână și cineva pupă și-ți trece. Sunt destul de sigură că vindecarea sufletului durează cu mult peste vindecarea bolii, dacă persoana respectivă reușește să o învingă. Sunt destul de sigură că îți ia alți ani buni din viață și că oricum nu vei putea uita niciodată prin ce ai trecut; în nici un caz o cină romantică în Amsterdam nu te va face să-ți uiți moartea iminentă, durerile pe care le ai și probabil gândul că nimeni, oricât de mult și-ar dori, nu poate înțelege prin ce treci. Sunt destul de sigură că nu așa e cancerul, John Green. Probabil mulți autori au făcut greșeala lui și m-ar enerva și mai tare să citesc din nou astfel de cărți, care folosesc cancerul ca pe o scuză pentru simpatia publicului. “Read my book, the kids have cancer”… yuck. În orice caz, așa văd eu acest subiect din literatură. Nu mi-am dat prea tare interesul să găsesc și alte cărți mai bune despre acest subiect, așa că vă întreb pe voi: ce romane pe tema cancerului ați citit și cum găsiți tratarea acestui subiect în literatură?