Cristina Boncea's Blog, page 67

Hate pentru “Suge-o, Ramona!” și despre idoli

*Recenzia scrisă se poate citi aici. 

Am vrut să scriu de mult timp articolul ăsta, dar m-am abținut. Voi explica în continuare motivele.

În primul rând, încă primesc mesaje tip replici de agățat de la necunoscuți, deși am postat recenzia video acum zece luni pe YouTube. Este într-adevăr cel mai de succes clip al meu, dar de asemenea am primit și multe mesaje în care eram blamată pentru faptul că am lăudat această carte, cât și întrebări de tip “de ce ești așa obsedată de Ciobanu?”. Haideți să vă explic pe șleau care e faza, fiindcă m-am săturat să tot dau block și delete la fiecare persoană în parte și poate postarea asta face ceva lumină.

Găsești o carte, îți place mult, din motive pur subiective. Descoperi că omul care a scris-o e cineva care stă chiar în același oraș cu tine, că are mai multe activități pe care începi să le urmărești pentru că te-a fascinat modul lui de gândire. Vrei să îl cunoști. Te regăsești în postările lui de pe Facebook și ți se pare în general o persoană foarte cool. Ce faci când descoperi o persoană foarte cool? Vrei să fii în prezența lui, vrei să înveți lucruri de la el.

Cred că partea asta e destul de logică însă dacă mai e nevoie de adăugiri, specific că eu în general nu sunt genul de persoană care să nu-și vadă propria poziție în fața cuiva; nu am fost niciodată insistentă, nu am încercat să obțin lucruri cu forța de la oameni și m-am mulțumit să-i privesc de la distanță și să îi observ în acest fel care nu are caracter intruziv sau supărător pentru ei. Cine mă urmărește cât de cât pe rețelele de socializare știe că în mare parte din timp sunt sarcastică și nu tratez cu seriozitate problemele de care mă lovesc în spațiul online; așadar, și în viața reală îmi place să fac cât mai mult haz de necaz iar dacă mi-am creat o anumită imagine sau părere publică față de Andrei Ciobanu, keep in mind că totul e doar de suprafață și for your entertainment (și al meu, desigur).

Trecem deci la partea a doua, aia mult mai enervantă pentru mine, ca simplu cititor al cărții Suge-o, Ramona! și admirator deloc secret al lui Andrei. Nu am putut vorbi deschis despre acest subiect până acum datorită acuzelor de tipul că încerc să primesc atenție pe munca altora, ceea ce e mai mult decât grav și dezgustător în acest caz. Eu am scris o recenzie și am făcut un clip despre o carte ce a avut un efect destul de mare asupra mea ca om; am vrut să împărtășesc asta cu alți oameni, mai ales că e o carte destul de controversată și underrated (chiar dacă e best-seller) și am vrut să înlătur prejudecățile și să dovedesc că e mult mai mult decât ceea ce pare. Când vin tipi la mine și-mi zic chestii de genul “aia nu e literatură pe bune, și eu pot scrie așa despre aventurile mele” îmi vine să țip la ei… de ce nu ai scris-o tu atunci, de ce nu ești tu best-seller și baștan?! Revenind, mi se pare absurd ca cineva să gândească așa, că eu continui să scriu despre Suge-o, Ramona! #1 (și în curând #2, yey!) nu pentru că o ador ci pentru că vreau să am foloase de pe urma acestui fapt. Cred că ar fi fost mai mult decât evident dacă ziceam de bine doar pentru a acumula faimă, nu cred că mai făceam un clip de 30 de minute dacă nu aveam cu adevărat ceva de spus dar okay. Exact așa a fost și în cazul recenziei pentru Ultimul Avanpost, o să ajung să scriu eseuri argumentative pentru de ce am postat o recenzie negativă sau pozitivă pentru o carte, fiindcă se găsesc suficienți proști care să nu deducă din recenzia propriu-zisă sau mai rău, să ignore complet toate argumentele mele de până atunci și să mă acuze direct. Scriu articolul ăsta acum pentru că nu-mi mai pasă de aceste acuze, fuck y’all, oricum blogul ăsta cât și întreaga mea persoană se adresează doar oamenilor care au câțiva neuroni funcționali în creier.

Nici nu mai comentez asupra oamenilor care s-au luat de limbajul meu, foarte asemănător celui din carte; atâta lucru a fost greu de înțeles, că într-un fel vorbești despre o lucrare filosofică, folosind anumiți termeni, și altfel vorbești despre un roman contemporan adresat tocmai tinerilor, scris pe limba lor. De ce aș vorbi într-un alt fel despre el? Plus că am folosit conceptul din carte în recenzia video și majoritatea oamenilor nu au reușit să facă legătura, că cel mai bun mod de a exemplifica valoarea unei cărți e să folosești principiile menționate în ea. Din fericire, au fost și persoane pe care le-am convins să dea o șansă cărții, lucru care mă bucură. Prea mulți oameni care n-au citit o carte în viața lor pun mâna pe acest titlu strict datorită coperții și se trezesc că nu înțeleg nici jumătate din lucrurile scrise acolo. O carte de 500 de pagini și tot ce deduc ei e “Andrei se fute cu multe pizde”. Clap-clap, nici să nu mai deschizi o carte vreodată.

Pentru că în titlu m-am referit și la “idoli” în general, adică o persoană pe care o admiri și aspiri să ajungi ca ea, o voi menționa și pe Cristina Nemerovschi, cu care întâmpin exact aceeași problemă. Sunt acuzată că ridic în slăvi o non-valoare doar pentru a câștiga eu ceva. Nu e ca și cum sunt plătită pentru recenziile pe care le scriu, sunt opiniile mele 100% sincere și mă reprezintă, plus că de fiecare dată, pentru absolut orice carte, găsesc și părți negative, nimic nu e perfect și nu pretind că ar fi… Din nou, ar fi mai mult decât evident dacă aș scrie doar pentru a linge în cur pe cineva. Dacă nu aș avea confirmările directe de la persoanele de mai sus că sunt veridică (fiindcă opiniile autorilor vizați sunt de fapt singurele care contează), poate aș începe să am și eu dubii, dar atâta timp cât singurele persoane care au ceva de comentat sunt niște frustrați care refuză să priceapă niște idei cât se poate de simple, nu-mi bat capul.

Am făcut așadar această postare pentru a explica faptul că atât Andrei Ciobanu cât și Cristina Nemerovschi, autorii mei români preferați, ca să nu spun chiar oamenii mei preferați, au scris cărți cu substanță și mesaje importante pentru orice om care vrea să-și deschidă mintea în fața lor. Lăsând la o parte toate glumele pe care le fac, toate ironiile ș.a.m.d, cred cu adevărat în acești oameni și voi continua să îi laud pentru că merită, pentru că spre deosebire de alții ei chiar fac ceva util când sunt în fața unei tastaturi. Dacă mai aveați dubii și trebuie menționat, orice persoană sau carte pe care o promovez reprezintă ceva ce merită atenție din punctul meu de vedere, care are puterea de a schimba mentalități – chestie de care românii au mare nevoie. Pe de altă parte, le mulțumesc celor care au înțeles lucrurile de mai sus și fără să trebuiască să le explic eu. Nu pot decât să sper că ne vom înmulți iar proștii vor avea măcar bunul simț să rămână în peșterile lor.

Updates!

Am bacul săptămâna viitoare, sunt destul de optimistă. Mi-aș dori foarte tare să pice Ion la subiectul trei la română și romanitatea românilor la istorie. La filosofie am cele mai mari pretenții de la mine, mi-aș dori să iau zece sau cel puțin, mai mult decât am luat în simulare (9,10). Nu mă stresez cu adevărat, e mai mult o adrenalină pe care am simțit-o mereu înainte de examenele importante. E o competiție cu mine însămi.

Apoi o să urmeze admiterea, tot luna asta. De aia mi-e ceva mai frică dar sunt prea ambițioasă și a dracului ca să nu obțin ce vreau. Un loc la traduceri, engleză-germană, la FLLS. Apoi pot să mă bucur de ce a mai rămas din vară, să dau și eu o tură pe la mare, să mă bucur de noul meu Kindle Glare Free, despre care o să fac în curând un clip pe post de review. Din toamnă, am planuri mari, lucruri care trebuie să mi se întâmple și le voi face să mi se întâmple. Lucruri care depind de alte lucruri, dar în principal, toate duc la NOI. A fost un an foarte mișto până acum, mult mai diferit de 2015 pe toate planurile. Am citit multe cărți la fel de mișto și cel mai important, am descoperit ce fel de cărți vreau să citesc de aici înainte. Mi-am luat o pauză, cam de o lună, de la lectură dar o să revin treptat la ea. Să treacă săptămâna viitoare, să treacă admiterea… Oricum citesc printre picături, în special manga Shaman King. E cam singurul lucru pe care-l știu în prezent care mă poate scoate total din lumea mea pentru câteva zeci de minute. Mă bucur de vară, chiar dacă bate bacul la ușă. Ador vremea, ador vara. Abia aștept să împărtășesc rezultatele mele cu voi, după luna asta obositoare. Țineți-mi pumnii!

Revin.

Wishlist!

Tocmai am descoperit că Lacey, fosta solistă de la Flyleaf, a scris deja două cărți și a lansat și un album solo anul ăsta. Abia aștept să pun mâna pe prima dintre ele, sunt foarte curioasă fiindcă o super ador pe Lacey și tot ce face ea legat de artă. Sunt, bineînțeles, cărți nonfictive și autobiografice. Yum!

Rockstar, recenzie

Nu înțelegeam care e faza cu tricourile și coperta la început, nu știam la ce să mă aștept de la cartea asta – eu nu citesc fragmente înainte de a citi o carte iar descrierea de pe spate nu m-a prea lămurit, nu că i-aș fi acordat mai multă atenție. E totuși o carte scrisă de Cristina Nemerovschi, nothing can go wrong.

Cred că dintre toate cărțile ei, asta hit the closest to home. Am realizat cât de mult seamănă universurile pe care ni le-am construit noi în minte, temele care ne bântuie pe mine și pe Cristina. Moartea unei persoane apropiate nu e neapărat ceva la care mă gândesc des dar faptul că asta e deja a doua carte în care predomină acel sentiment de pierdere m-a făcut să mă întreb dacă există vreun motiv mai profund pentru care ea scrie despre asta, I’m sort of scared to ask. Pe la început mi-a mai trecut prin minte și faptul că povestea Rockstarului ar putea fi doar o oglindă a Păpușilor, care nu m-a impresionat în mod deosebit, mai degrabă datorită unor lipsuri ale mele, în care nu o să intru acum. Am descoperit în foarte scurt timp că cele două cărți nu au nimic mai mult în comun decât moartea sufletului pereche.

Storm e protagonistul, care și-a pierdut fratele, pe Fire, în urmă cu patru ani, printr-un accident stupid pentru care el se blamează în continuare. Primul meu gând când am aflat modul prin care Fire a murit a fost să-mi spun că e ceva clișeic și seamănă oarecum cu ce s-a întâmplat în Păpușile dar apoi am realizat că nu există moduri clișeice prin care să mori, că oricum s-ar întâmpla, urmările sunt aceleași: nu te mai poți întoarce la viața pe care o aveai înainte, nici tu, nici cei dragi. Oricum ar fi murit Fire, asta nu are nicio importanță, Storm s-ar fi blamat oricum, pentru că asta e o reacție firească la un eveniment asupra căruia știm că de fapt nu avem niciun fel de control.

Nu am ajuns încă la partea care mi-a plăcut cel mai mult la această carte.

Se numește Rockstar pentru un anumit motiv, deși termenul este folosit exact precum cel de “unicorn” din trilogia Sânge Satanic, ultima carte mai precis – Rezervația Unicornilor. Cei doi frați gemeni făceau parte dintr-o trupă rock numită Hurricane Inside, a cărui vocalist e Storm. Succesul trupei este unul răsunător în România datorită faptului că fiecare membru al său urmează drumul corect pentru viața lor iar ăsta e singurul fel prin care poți avea succes cu adevărat, să fii ceea ce te-ai născut să fii. Totuși, o temă și mai importantă, care a fost reprezentată printr-un fel de povestire în ramă, este tema idolilor. Storm pleacă să se regăsească pe sine, să se vindece după cei patru ani de agonie în care a uitat cum e să te simți cu adevărat în viață și fericit și se întâlnește cu Lola, o cântăreață pe care a admirat-o cea mai mare parte din viața lui, ceea căreia îi datorează oarecum faptul că he was always honest until the end. Lola îi povestește despre Johnny, Johnny despre o altă persoană care l-a influențat pe plan muzical cât și personal și tot așa. Mi-a plăcut mult cum s-a pus problema cu “ce facem cu idolii idolilor noștri?”; Storm a ajuns să cucerească atâtea inimi și să ghideze atâția tineri datorită Lolei, care l-a inspirat, iar ea la rândul său a ajuns cine este cu ajutorul lui Johnny, însă legătura dintre toți acești oameni este ceva special.

De multe ori m-am gândit că subiectul ăsta, muzica și o trupă rock, mai concret, nu e deloc întâmplător pentru că as far as I know, Cristinei i-ar fi plăcut ei înseși să urmeze această carieră, dacă nu ar fi fost scriitoare (cred că ar fi bestial oricum, gândiți-vă dacă o carte ne trece prin o mie de stări, un cântec de-al ei probabil ar fi prea mult pentru bietele noastre suflete). Prin felul cum vorbea Storm despre fanii săi am descoperit sentimente asemănătoare pe care și eu le am față de cititorii mei și pentru care Cristina cu siguranță s-a inspirat de la proprii ei cititori; Storm vorbește constant despre bucuria de a atinge atâtea suflete, de a le arăta calea, de a-i învăța că viața se poate trăi cu adevărat doar atunci când ești sincer cu tine însuți. Am descoperit încă o dată cum Cristina pune în cuvinte lucruri la care am contemplat de când mă știu și mă ajută mereu să îmi duc propriile idei până la capăt, din moment ce oricum sunt foarte asemănătoare cu ale ei de la natură.

Mi-a plăcut de asemenea că Storm, deși foarte tânăr, nu mai are nicio legătură cu alți tineri din cărțile Cristinei, e complet marcat de tragedia din viața lui, e mult mai matur, se poartă foarte diferit față de M., spre exemplu. Nu mi se pare un nihilist din moment ce e așa adâncit în propria durere încât nu mai are chef să se preocupe și de prostia din jur, de care uneori doar se amuză dar no hard feelings, inima lui e prea plină de regret ca să-și consume energia criticând societatea din zilele noastre. Mi-a plăcut mult construcția asta și faptul că el e într-un fel o persoană foarte pozitivă și încearcă să se poarte cât mai bine cu oamenii din jurul lui care merită acest lucru. Nu știu dacă am văzut astfel de mustrări de conștință la M. Chiar îmi doream să mai citesc Cristina Nemerovschi din perspectiva unui personaj masculin, deși oricum ar fi el, am să-l compar veșnic cu M. În orice caz, nu de idei duce lipsă Cristina.

Apropo de minusuri, ea a spus că se gândea că nu mi-ar putea plăcea cartea din moment ce conține așa de multe flashback-uri, chestie care m-a enervat puțin la Păpușile însă în Rockstar e diferit, deoarece Storm trăiește atât în prezent cât și în trecut, spre deosebire de Dora. Cred că îmi displace doar ideea asta, că protagonistul stă în cur undeva în timp ce ne spune povestea lui de viață pe când irl, flashback-urile îți vin tocmai când faci ceva anume, dacă încerci să te gândești la trecut în mod intenționat, sunt doar amintiri amestecate – așa mi se pare mie. Așadar, flashback-urile cu Fire mi s-au părut foarte cool și într-o cantitate potrivită, nu m-a deranjat partea asta. Chestia frustrantă, mai degrabă la mine decât la Cristina e faptul că într-un fel, toate poveștile ei se termină la fel, super optimist și filosofic. Devin astfel romantice, indiferent câtă dramă a avut loc pe parcurs. Where is the mass destruction? Asta e frustrarea mea personală, Cristina nu are propriu-zis nicio vină dar mi-ar plăcea să citesc și ceva unde personajul principal nu reușește să facă pace cu el însuși, where he just loses it.

Deși am scris atâta, tot nu am ajuns la lucrul cel mai important pe care voiam să-l spun despre Rockstar. Două cuvinte: Tokio Hotel. Alte două cuvinte: Bill și Tom (Kaulitz). Voi presupune că asemănarea cu Storm și Fire e pură întâmplare, o întâmplare pe care o fuckin’ ador. Pentru că ei sunt my fuckin’ idols, unicornii mei, cei datorită cărora sunt încă în viață și sunt tot ceea ce sunt. Ei, înainte de Nemerovschi, mi-au arătat care e drumul pe care ar trebui să fiu (cum a zis și Ioana în carte, unii dintre noi avem nevoie de ghidare de la oameni precum Storm… adevărul e, cred, că toți avem nevoie să știm că există deja cineva care a întruchipat lucrurile pe care noi ni le imaginăm doar, fără să fim siguri că nu suntem nebuni – adică exact ce au făcut cărțile Cristinei pentru mine). Mi s-a părut super fascinant cum cei doi gemeni de la Tokio Hotel au vieți așa asemănătoare cu gemenii din Rockstar: au avut primul sărut cu aceeași fată, one of them is bisexual and so on. APROPO DE BISEXUAL!!! Plot twist-ul de la finalul cărții m-a făcut să vreau să o imit pe Alice, cu plăcerea ei pentru sânge și mutilare. Să îmi dau toată pielea jos și să o pun pe mine invers, cu sângele la vedere, să arăt precum Carrie.

Storm are un conflict dubios cu un coleg de trupă pe nume Tixx, care îl urăște de moarte pentru că e doar un narcisist care se fute cu minore și nu-i pasă de trupă. Storm, se înțelege. M-a mega frustrat acel final dar mi s-a părut și foarte comic, venit ca o ultimă lecție pentru Storm, care a învățat tot ce avea nevoie din întâlnirea sa cu Lola și idolii idolilor idolului ei. Dar nu vă mai spun nimic despre asta…

Revenind la ce spuneam înainte, asemănarea cu Tokio Hotel și povestea lor, combinat cu ideea că doar domeniul a fost schimbat însă efectele artei sunt aceleași și în literatură și în muzică, că “fanii” sunt acei oameni care vor să se lase ghidați pentru a deveni versiuni mai bune ale lor plus bucuria per totală că mintea Cristinei a semănat în romanul ăsta cu paradisul meu mintal mai bine ca niciodată m-au făcut să iubesc Rockstar și să n-o mai pot lăsa jos din mână. Am terminat-o în tren spre București și îmi venea să o citesc din nou, de la capăt, fiindcă mă plictiseam și nu găseam altceva de făcut la fel de mișto. Ce m-a oprit a fost gândul că trebuie să simt din nou durerea lui Storm la fiecare flashback și nu cred că a doua oară rezistam fără să plâng (ceea ce e scârbos, lacrimile sunt pentru cârtițe, rockstarurile nu plâng niciodată în momente de astea, ugh).

Nu vreau să vină Vicky cu un cuțit după mine dacă declar Rockstar cartea mea preferată de până acum a Cristinei așa că nu o să fac asta, dar cu siguranță e în top trei. Abia aștept să citesc următorul roman, ca de obicei. Nu știu dacă prin el Cristina a dus propria ei luptă deși sună aiurea când spun asta pentru că pare evident dar again, I’m way too afraid to ask. Ideea e că oricine poate fi atins de Rockstar, măcar într-o mică parte, personajele sunt foarte diversificate iar accentul nu mai e pus așa de mult pe ironizarea celor din jur cât pe poveștile de viață ale oamenilor care contează, care au pus o mână la schimbarea lumii. Cum ar fi să o omor pe Cristina din greșeală? hahah, cum să nu vă atragă o astfel de prezentare… Rockstar are de toate pentru toți, ca shaorma, doar că vine și cu tricoul ăla uberșmecher pe care acum îl vreau neapărat. Hurricane Inside e viață. When will MY Rockstar decide to come? Nu că aș avea nevoie de el, I am a Rockstar too.

Poezie #3

când am făcut totul ai plecat

lasă-mă să te calc în picioare până-n ultima clipă a vieții

promit să-ți dedic o carte

fă-mi onoarea

te rog,

mori.

-c.b, 2016

Voluntariat la Comic Con 2016

Luați-vă o ceașcă mare de cafea pentru că am multe lucruri de povestit din ultimele patru zile din viața mea.

Mai întâi, vorbiți cu un om care nu a lucrat o zi în viața ei, având în vedere ca am doar 18 ani jumate and never had a real job, so far. Am mai făcut două voluntariate înainte dar nimic nu se compară cu Comic Conul. Totul a început când am decis să mă înscriu, am trimis un e-mail cu informațiile cerute pe site și apoi am uitat complet de chestia asta până am fost sunată într-o zi de duminică, când a trebuit să merg la interviu. Sediul lor e bestial btw. După acest interviu, pe care l-am făcut cu Cristina Groșan, iarăși a mai trecut vreo lună până am primit un răspuns și am fost foarte bucuroasă când am primit un e-mail în care eram anunțată că voi fi voluntar. Am făcut parte din echipa de asistenți a Cristinei și m-am ocupat de expozanții aleși de mine, anume Nemira, Okian, Art, Cărturești, Lex Comics și Darks – adică în principiu standuri legate de cărți, cum vorbisem cu Cristina și la interviu. A lucra pentru expozanți înseamnă a le oferi tot ce au nevoie (fără cafele, Nemira :D), astfel încât să nu fie nevoiți să o sune pe coordonatoare iar ea să se poată ocupa de alte probleme mai importante. A fost o poziție foarte ostenitoare și am lucrat cel puțin 12 ore în fiecare zi, dar a meritat fiecare secundă și pot spune că a fost cea mai frumoasă experiență din viața mea de până acum. Am avut niște colegi minunați și am cunoscut de asemenea oameni foarte competenți, inteligenți și frumoși, dar ajung și acolo.

Cred că mulți dintre voi ați observat deja pozele pe care le-am postat pe rețelele mele de socializare (Instagram, Facebook, Snapchat) așa că voi povesti puțin despre celebritățile întâlnite. În primul rând, cu toții au fost foarte nice (yup, Ciobanu was there too) și mă bucur că am avut ocazia să îi revăd (doar Laura și Bianca Giurcanu au fost apariții noi pentru mine)… cu majoritatea aveam niște poze de reglat, căci cele pe care le aveam deja nu erau așa reușite. Trebuie să menționez că am fost la Comic Con și vara trecută, însă nu aveam încă 18 ani așa că nu am putut deveni voluntar. Cred totuși că mi-a fost super de folos faptul că știam în mare parte ce se întâmplă în cadrul evenimentului, însă făcând parte din organizare, lucrurile au stat complet diferit anul acesta. V-ați putea gândi că având atâta treabă de făcut nu am avut timp și să mă plimb pe la standuri pentru a cumpăra ceva… Aveți dreptate, but guess what, am primit o grămadă de chestii moca.

Panelurile la care am fost eu (Bromania, Creative Monkeyz, Viața cu Louie, Sector 7 și 10 Lucruri) au fost epice, având în vedere că ce m-a convins să merg anul trecut a fost reîntâlnirea actorilor care au dublat desenul Viața cu Louie și apoi m-am îndrăgostit de tot conceptul Comic Conului – de a aduce oameni cu interese diferite împreună. Apropo de interese diferite, serialele reprezintă o arie destul de bine acoperită de Comic Con – am avut actori din GoT la panel, plus sesiune de poze și autografe… and then there’s Tudor Șerbănescu, care seamănă foarte bine cu Will Graham din Hannibal, serial de care sunt obsedată lately. El e o parte super importantă în organizarea EECC București, alături de Mircea Mureșan, Andreea Mitică&Co.

Din stânga: Mircea Mureșan, Lidia Groșan și eu

Vă menționez numele persoanelor din staff pentru că sunt șefii la care oricine visează, sunt nume care merită știute și oamenii cu care veți lucra dacă decideți să vă alăturați și voi echipei de voluntari pe viitor. Avantajele materiale: cam ce ați văzut în poza de mai sus, plus invitație de trei zile pentru un prieten, tricoul din poză, blablabla… “blablabla” pentru că aceste avantaje sunt nimic comparativ cu experiența în sine, care te inspiră și-ți dă încredere în umanitate, când vezi atâția oameni dornici să ajute la realizarea acestui eveniment; oameni care fac absolut tot ce le stă în putință pentru ca vizitatorii să se simtă bine… de aceea mă enervează la culme unele comentarii referitoare la organizare, căci în mare parte “problema” e doar lipsa de logică a unei persoane care nu înțelege de câte lucruri depinde acest Con, câte detalii trebuie păstrate în vedere and so on (ex.: “de ce nu pot intra pe aici în clădire?” – ahem, înțelege că motivul nu e ca să-ți facem ție în ciudă și să te punem să ocolești pentru că suntem sadici). Thank God că voluntarii sunt awesome și nu am întâlnit o singură persoană din organizare care să nu-mi fie simpatică din prima. Ca să nu mai menționăm faptul că proverbul ăla cu “a man who feels appreciated does more than what is expected of him” e literă de lege pentru coordonatori sau cel puțin așa am simțit eu, că eforturile noastre au fost super apreciate iar răsplata a fost mai mare decât orice m-aș fi așteptat să fie.

Picioarele mele arată ca ale unei balerine profesioniste, care petrecere 24/7 exersând, în ciuda faptului că am avut în fiecare zi o altă pereche de pantofi cât mai confortabili. Cum mă așezam jos, cum era nevoie de mine la vreun stand: să pun brățări de acces, să le duc programe, să răspund la diverse întrebări. Partea bună e însă că și expozanții sunt niște oameni minunați care au apreciat eforturile noastre, în mare parte. Mai pot povesti despre petrecerea de sâmbătă seara, la care am decis să merg din curiozitate și pentru a socializa. Atmosfera a fost super și nu regret cele vreo 15 ore petrecute în total alergând și dansând, după caz. E un sentiment super să te simți util, să știi că oamenii au nevoie de tine și contează pe abilitățile tale. Am lucrat cu liste, lucru pe care eu ador să îl fac, și au existat astfel foarte puține complicații care s-au rezolvat foarte rapid. Comunicarea din echipă e la un nivel super crazy și am rămas plăcut impresionată că oamenii serioși și de cuvânt nu există doar în capul meu; cu siguranță până acum am făcut parte din colectivele greșite. Să nu uităm și de momentele de pauză când am avut parte de o bună porție de râs și am format legături de durată cu cei din jurul meu.

My amazing team!

Ca voluntar la Comic Con, veți avea parte de multe surprize plăcute, eu cred că e imposibil să fiți dezamăgiți de această experiență și vă sfătuiesc să aplicați cu prima ocazie. Există mai multe roluri pe care le puteți îndeplini, însă cu toții facem parte din aceeași echipă mare și plină de dragoste :). E drept că în patru zile în care vii dimineața la 9 și ajungi acasă seara la zece nu prea ai timp de făcut multe alte lucruri, însă aș repeta oricând experiența iar în seara asta, deși am terminat propriu-zis mult mai devreme, cu greu m-am putut urni din loc.

Cam atât am vrut să vă spun, ca să știți de ce nu am avut mai deloc timp să răspund la mesaje sau să fac orice altceva care nu era legat de Comic Con. Acum îmi permit să-mi iau câteva zile de odihnă și să mă gândesc la cât de blessed mă simt pentru toate lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimele zile… Știu că am menționat un nume prin postarea asta dar nu vă pot da detalii încă. Smth happened. Smth big will happen. It will be rlly cool. Stay tuned! Și nu ratați niciun Comic Con, sigur veți găsi ceva și din raza voastră de interes, fie ca vizitator, fie ca voluntar!

Evoluția mea în materie de scris 2007-2016 (writing tips&tricks + conținut extra!)

V-ați întrebat vreodată cum scriau la început oamenii care au reușit să publice cărți? Sau poate vreți să aveți idee dacă ce scrieți voi în prezent are ceva în comun cu talentul literar… Nu sunt aici să vă răspund la întrebări, poate doar indirect. Am făcut însă un mic colaj de scrieri de-ale mele din diferiți ani, pentru a vă face o idee. Hai să ne amuzăm împreună, enjoy!

Sb nov 10 2007, 07:24

“In Hong Kong, a rasarit iar soarele, dar de data aceasta cu o sclipire neobisnuita. Vantul batea printre florile gingase care si-au scos capsorul la iveala, aratandu-si petalele rozalii. Marck, baiatul care a fost adoptat de catre primarul orasului, tocmai s-a mutat in oras. El va invata la Institutul Kongesfhield. Este o noua experienta, iar Marck va trebui sa se adapteze…

Ora 09:00, La cantina

Marck este singur si nimeni nu vorbeste cu el. Manacand trist, deodata o fata vine langa el si il saluta:

Amy: – Buna, eu sunt Amy, mergem impreuna in sala de clasa pentru ora de biologie?

Marck ii priveste ochii sai albastri, cercetatori, parul bucalat si blond… si roseste. O urmeaza, fara sa poata scoate un cuvant. I se parea tare frumoasa.

(…)

Ora 20:49,

Marck ii scrie un SMS lui Amy,

Draga Amy,

Ma intrebam, daca ai vrea sa dansezi cu mine la petrecerea de maine a scolii,

XXX

Marck

Si apoi o liniste deplina se aseza peste tot. Luna si stelele luminau sus pe cer. Lui Marck i se parea ca vede o fata mladioasa, vesela si inalta.

M: Amy, esti o steluta ce va straluci mereu in inima mea…”

În 2007 aveam 9 ani. Am avut internet de la 8 ani și publicam ce scriam în thread-urile de pe witchclub.ro, de unde am și preluat această mini poveste. Observații: da, aveam o chestie pentru nume obișnuite scrise prost (am refuzat să învăț engleză până la zece ani) și inventam unele de tot rahatul; nu știu de ce Hong Kong, nu am avut niciodată o pasiune pentru Asia și nici weeaboo n-am fost. Da, e o poveste foarte clișeică și siropoasă, mă distrează ăia trei de x din așa zisul SMS, dar înainte de asta, “- eu sunt Amy, spuse Amy” e… ahem, sublim. Cum ajunge cineva care scrie “florile gingase care si-au scos capsorul la iveala” să publice un roman de debut care conține scene de zoofilie? Wait around and you will find out.

Vi feb 01 2008, 04:29

“Nu mi-am dat seama, dar corpul imi era amortit… nu ma puteam misca. M-am trezit intr-un loc ciudat, intunecat si… pustiu. Eram obisnuita. Ochii mi se umezisera. Nu plangeam. Dar… simteam inauntrul meu… o… o rana adanca. Era teama… durere. Era ceata. Eram singura.”Eh… macar aici nu bate vantul!” mi-am zis eu. Dar… dar… era infiorator. Era incremenita pe loc. Ochelarii mi se sparsesera in mii si milioane de bucati care erau imprastiate pe jos. Ceata era densa. Inaintea mea, era o… o… padure. Multi copaci, inalti, cu tulpini groase… cu fete stranii sculptate in trunchiuri. Am reusit sa ma misc. Foarte incet.. si neincrezator. Intunericul cuprinde tot. Urlete groaznic de apasatoare se aud. Spaima… asta simt. Tot corpul meu este amortit privind in gol. In fata mea este… e-este… chiar…”

Now that’s more like it! Cred că se poate observa foarte ușor faptul că aici am încercat să fiu originală, să creez o atmosferă proprie, care să se potrivească mai mult cu starea mea de spirit decât cu standardele sociale, existente și ele, la rândul lor, în literatură. Nu am fost niciodată o fană înflăcărată a genului horror, mi-a fost mult timp teamă de întuneric și de filmele scary, însă aparent asta nu m-a oprit din a încerca să creez suspans, să fiu dark, plm.

Vi nov 06 2009, 03:57

“Petale de trandafir aruncate pe jos, miros de crizanteme in aer, fire de papadie peste tot.

Prezenta ta este absenta persoanei mele si prezenta mea este absenta sinelui tau. Nu ne completam asa cum credeam, de fapt, ne golim reciproc de putere.

Nu stiu ce gandesti, dar nici nu stii ce gandesc pentru ca daca ai sti tot universul din mintea ta s-ar cutremura: asta e modul in care te urasc.

M-ai distrus recapatandu-ti propriile forte. Egoismul tau nu aduce fericire – nici macar tie.

Parfumul lacrimilor mele este ca sarea cuvintelor tele – amar. Si stiu ca nu intelegi, dar peste cativa pasi in viitor ne vom reintalni cu adevarat si poate atunci vei putea pricepe. Acum suntem mici; prea mici si prea neajutorati ca sa gasim raspunsuri.

Eu ma intreb “De ce?” iar intrebarile ce te devoreaza numai tu le poti stii; pentru ca nu vorbesti. Cu nimeni, despre nimic. Esti singur.

Asa te vad eu: o intruchipare, o minte plina intr-un corp gol. Gandesti prea mult la nimic, faci prea putin din prea mult.

Esti abstract in imaginatia mea abstracta – sau poate doar eu te vad asa, ca… omul din oglina.

Iti amintesti cand zambeai? Iti amintesti cand mureai de curiozitate sa ma cunosti? Nici eu. Pentru ca nimicul ce ne uneste s-a dus, a disparut, nu mai e.

Tot ce ne inconjoara este ceea ce vedem, dar nu tot ce vedem este ceea ce ne inconjoara – ci ceea ce simtim.

Nu te simt aproape, chiar daca esti in fiecare zi langa mine. Te simt departe, ca o umbra, un spirit nefericit.

Urmand destine ce nu se vor unii niciodata.

Atunci am realizat: este timpul. este timpul sa-ti spun la revedere si sa deschid ochii catre un nou inceput, unul mai putin dureros. Se poate? Cer prea mult?

E doar parerea mea de vina sau chiar totul e mult mai usor pentru ceilalti – sunt eu singura?

Intrebari banale si fara sens pentru ca intrebandu-ma in continuare imi dau seama din ce in ce mai mult ca stiu deja raspunsul: NU.

Repet, nu – dar tot nu suna convingator.

Voi deschide o noua pagina si voi incepe sa scriu, exact asa. Te las in trecut.

Adio, iti soptesc, dar stiu ca nu ma vei auzi. Nu cred ca voi intelege vreodata sadismul tau si placerea ta pentru ca crea durere celorlalti, dar sunt sigura ca nici tu nu vei intelege vreodata adevaratul motiv pentru care ti-am vorbit: am vrut sa ma ajuti.

Un copil disperat in cautarea echilibrului sufletesc, aveam nevoie de tine si credeam ca ma poti ajuta. In schimb, nu am primit decat palme de la viata, ca o ironie a sortii. Nu are rost sa ma mai intreb de ce, stiu ca nu imi vei spune. Niciodata nu mi-ai spus ce gandesti. Niciodata.

Pe cand eu, am fost mereu acolo sau am incercat.

Tu… nu mai esti. Si poate ca nici eu nu mai exist. Dar voi reinvia pe cand tu imi vei lua locul, acela al unui suflet fugitiv. O vizita in timp. E timpul sa te intorci.

Iar pentru mine, e timpul vesniciei. Nu ai vrut sa ma urmezi – si vei ramane in loc.

Iar daca nu iti place, intreaba-l pe stejarul cel batran… iar acesta iti va raspunde.”

C’mon guys, this is talent. Aveam 11 ani, se vede că mi-o fi frânt vreunu’ inima deja. Nu că aș insinua că durerea te face să ai talent. Talentul te face să ai talent și eu am decis să păstrez toată compunerea asta pentru că îmi place foarte mult. Cred că treaba din 2007 și ce-oi mai fi scris eu înainte de asta, prin caietele mele vechi, era încercarea de a mă valida în ochii celorlalți și de a-i convinge că am talent; pe când chestia de mai sus e clar un fel de confesiune, scrisă strict pentru sufletul meu, așa cum trebuie scris orice lucru care poate avea valoare. Gj little Cristina!

Sb iul 24 2010, 01:16

“Inspre inserat fata inca statea intinsa pe pat meditand si incercand sa-si aminteasca, dar in zadar. Ce era, cine era, ce facea acolo si cel mai important, cum a ajuns acolo? Luna era mare si mai aproape ca niciodata. Stralucea in fosforescenta mai mult. Fereastra era crapata si se auzeau lupii cum urlau. Precis era undeva aproape de o padure. Era ceata si vantul batea tare dinspre nord. Se parea ca urma o furtuna.

In fata geamului aparu o umbra inalta si inspaimantatoare. Fata se ridica speriata din pat dar apoi se aseza la loc imaginandu-si ca are vedenii din cauza durerii de la cap.”

Adevărata durere de cap a fost a mea, încercând să caut ceva bine scris din 2010, cel puțin pe care să-l am printre materialele mele online și negăsind nimic mai bun decât fragmentul de mai sus. Ar putea părea că m-am întors la scrierea clișeică dar pot deduce că încercam mai tare să mă concentrez pe intrigă, să creez o poveste în adevăratul sens al cuvântului decât să arunc niște cuvinte frumoase laolaltă. Dacă aș sta să găsesc defecte fiecărui text în parte, aș face câte un comentariu după fiecare cuvânt, probabil, dar ideea e că pot să-mi dau și eu seama, alături de voi, de etapele pe care le-am pacurs, rezolvându-mi fiecare nemulțumire în parte, cu privire la stilul meu.

marți, 2 august 2011

“Cer prea mult? Da, cer. Simt lumina soarelui bătându-mi în spate. Mai e vreme pentru plajă? Nu. Mai e vreme… Niciodată nu m-am gândit câţi pacienţi sunt într-un spital. Câţi dintre ei supravieţuiesc. Cu atâtea vrăjitoare şi muze rău voitoare, cui nu i-ar sta serul în gât?

Hm. Şi mai spun că totul merge corect când ei de fapt nu şi-au primit deloc doctrina.Totul e bineee. Am făcut tot ce s-a putut. N-am omorât pe nimeni. Timiditate? Ce glumă. Nu-mi spune că ţi-au tremurat mâinile sau că ai avut remuşcări când i-ai smuls pulsul.

Nu e Halloween. Şi cei ce spun că lucrează ca distracţii publice în bâlciuri… mint!

Doctor ambulant. Încerci să inventezi o poveste plângăcioasă iar eu ajung să nu mai cred nimic din ce spui. Eşti unul dintre ei, dintre cei nimicitori şi chiar dacă la început am înghiţit găluşca, îţi spun, prietene, a doua oară nu va mai merge. Habar nu am ce ascunzi dar ştiu că e mare şi posibilităţile atât de vaste. Şi dacă mi-ai încredinţa mie secretul tău întunecat? Ce, apoi va trebui să mă omori?

Am atâtea aşteptări din partea ta şi tu nimic. Doar taci şi stai şi faci pe inocentul.

Ascultă şi ascultă bine. Ştiu totul. Eu aflu totul pentru că El vrea ca eu să ştiu.

Am chiar o viziune în care sanatoriul pentru psihopaţi are numele tău scris cu majuscule.

Zeii la care te rogi tu şi în care spui că crezi sunt atei. Ei nu dau un ban pe ce spui tu. Toţi sunteţi supuşi lor.

Vei spune că am un atac spontan de imaginaţie. Sau că sunt posedată. Sau chiar că blufez.

Nu poţi spune că nu corelez cu mine însămi. Eu am scris totul, totul îmi aparţine. Dacă e sau nu la fel de bun, ţine numai de Tine. Micul meu izvor de înţelepciune. Chiar încep să mă întreb dacă voi plăti pentru asta. Credeam că doar am inventat totul.

Cine e nebunul aici? Şah şi mat.”

Trecem deja la altă sursă și anume, blogul pe care-l administram prin 2011 și unde scriam doar chestii de genul. Îmi place că începe să se contureze mania mea pentru persecutori, ca să le spun așa. Adică, după ce că are substanță, are și un mesaj – asta da evoluție, right?

sâmbătă, 5 mai 2012

“În căutarea puterii –partea I-

Pe o alee, în față, e un stâlp și un magazin. Pe ambele scrie Magic.

Stâlpul are orele 21-03. M-a intrigat, așa că am vrut să mă furișez și să aflu mai multe. Ce urma să văd?

Mă așteptam la droguri, la nebunii, la orgii, la țipete și torturi, la sânge, la beție, la boli și… ei bine, orice altceva.

Era deja 20:30, m-am îmbrăcat. Un hanorac negru cu glugă, un telefon și un briceag în caz de auto-apărare. Bineînțeles, aveam și restul articolelor vestimentare necesare decenței. Doar nu voiam să mor dezbrăcată, în caz că, și eram sigură că mă vor prinde cei din Club.

Am întârziat dar ei erau deja acolo. M-am ascuns pe după tufe. Logic ar fi fost să fiu deja acolo, dar nu mi-a acordat nimeni atenție. M-am pitit deci în spatele tufelor, în spatele unui gărduleț colorat de aproape jumătate de metru al parcului pentru copii.

În fața mea erau niște oameni glugați, ca și mine, în jur de 5-6 dar mai veneau și câteva fete, nu le-am putut număra din cauză că toate arătau la fel… și se tot mișcau. Nu dansau lasciv, cum mi-aș fi dorit să-mi amintesc. Am așteptat în continuare să vină dealerul; mai avusesem eu un vis în care se întâmpla exact așa, venea dealerul iar eu îi prindeam în flagrant.

Oamenii ăștia râdeau și îmi venea și mie să râd… dar nu am râs. Nu am râs pentru că m-au văzut. Deși vorbeau fleacuri și râdeau, nu au părut prea încântați de apariția mea…

Nu m-am așteptat să mă ia în dansul lor, dar nici să mă arunce într-o mașină neagră… sau poate era din cauza nopții… și să mergem la adevăratul Club Magic.

Mirosea a alcool, dar nu asta a fost problema. Mirosea a sânge, dar nu eram vampir. Mirosea a sex, dar nici nimfomană nu-mi amintesc să fi fost în acea noapte. “

Fragmentul ăsta e deja parte din ceva mai mare, după cum vă puteți da seama. Cu puțin noroc, poate va fi publicat, nu vreau să destăinui mai multe lucruri. Distracția s-a cam terminat pentru că se poate observa că am exersat mult mai mult și textele au chiar și o sursă de inspirație de la care pornesc, după care-mi clădesc fantezia în jurul lor, chestie pe care am păstra-o de atunci încoace. Cam ăsta e stilul meu și în prezent și cel mai mă reprezintă cel mai bine (procentul realității mai mare decât ficțiunea). Așadar, cred că e destul de evident cum voi scrie și în anii următori… Referitor la această “practică”, nu există alt mod decât să tot încerci să scrii, să vezi ce nu merge și să o iei de la capăt. Nu funcționează decât cu pasiune și menire. Totuși, încă mă pot lăuda cu faptul că nu am sufocat pe nimeni cu “uite ce am scris, îți place, să o public!?” – just go for it. Feedbackul general e mai bun decât ăla f2f oricum, poate ai prieteni lași.

sâmbătă, 1 iunie 2013

“Planuri mari pentru ziua de marți. Nu știu dacă am prieteni, pula mea, nu știu nici cum să le zic că ma cheamă da la ce fățău am, sigur o să zică lumea că-s vreunu de la Tv și-o să mă bage în seamă, poate o să-mi cumpere chiar un Carlsberg. Da ce Carlsberg, aia-i de muieri, din aia beam ieri, când încă aveam smoc în loc de copăcel, acuma Silva neagră să fie.

Na, mă cheamă Gigi, Dani Gigi.Ce contează numele atunci când ai valoare? Păi nu contează, asta ziceam și eu. Buletin nu crecă mi-au dat. Deci nu figurez pe nicăieri dacă sparg vreo bancă. Deși aș prefera să sparg o femeie. Sau ce femeie, domnle, o întragă orgie de lesbiene. O sparg și după aia fug să mai sparg una.”

În concluzie, am început să-mi bag din ce în ce mai mult pula în ea de viață și în tot ce scriu; nu m-am mai luat în serios și asta a fost una dintre cele mai bune decizii ale mele ever. Nu am găsit altceva scris în 2013 înafară de chestia asta care se voia a fi un “dacă aș fi bărbat pentru o zi” și a sfârșit prin a fi destul de fun.

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

“Dar în ochii ei se vede liniște, afară e o furtună de zăpadă dar la ea e liniște, mă ascultă mereu. Cred că Lisa mă iubește. Arată ca și cum Satanei i-ar păsa? Nu, și nici mie.

Arată ca și cum vrea să o iau în brațe, vrea poate să strâng apoi să o dezbrac și să facem sex, de care n-a avut parte până acum, vrea să-i mângâi părul acum de lungime medie, vreau să o iau de mână și să ne plimbăm în parc și apoi să-i cumpăr dulciuri, jeleuri, vată de zahăr, vrea ca lumea să știe despre noi, vrea să mă scrie în testamentul ei, sunt dea cea mai importantă ființă. Sunt cel ce a reînviat-o. Sunt Hristosul ei. Iar prin asta, ea și-a semnat deja calea spre unde va merge și nici măcar nu am nimic de a face cu asta.

Ca în Mica Sirenă, mă iubește mai mult decât pe părinții ei, și mai mult decât casa ei și mai mult decât tot ce a iubit vreodată înainte de a ajuns să o distrugă în așa fel. Învață de aici – doar obiectele sunt iubibile, oamenii sunt doar pentru atunci când ești singur și îți regreți cam 5% individualitatea. Nu regreta niciodată mai mult, nu o împărți… Dar Lisa face dea parte din mine, dacă o întrebi pe ea.

Ea vrea să o domin, să o dețin complet deci poate că nu e complet vindecată dar acum, sigur o vrea cineva și pot obține cel mai bun preț de pe market.”

Bravo tată, hai cu nihilismul! De la asta la Octopussy nu mai e decât un pas. Aveam 16 ani și am terminat de scris prin vară. În 2015, am scrisul volumul #2, așa că nu pot să vă dau decât un citat din carte:

2015

“Totul se învârte în jurul Octopussy, un lucru murdar, șocant, scârbos – pentru oricine. Sau poate ăia care i-au cumpărat cartea unchiului, poate ălora le-a plăcut. Wow! Ea și întreaga ei familie au fost personaje într-o carte. „Poate încă suntem“… Hahaha, ce gând nebun! Revenind, totuși. Personajele unei cărți care nu se mai comportă deloc ca personajele acelei cărți. „O fi vreun sequel?“ Hyena trebuie să-și înăbușe fața în pernă, pentru a nu râde singură la miezul nopții.” 

2016

“Optsprezece ani. Nu mai am părul lung. A vrut să crească, dar nu l-am mai lăsat. Sunt șatenă acum. Sunt un clișeu mergător dar m-am obișnuit. Nu mai vreau să strălucesc pentru oameni, să fiu ceva spectaculos. Nu mai vreau să fiu un artificiu, o petardă, ceva care crează efect. Sunt doar eu, un bec stins, o luminiță de brad între alte sute de luminițe identice. Scoate instalația din priză – atât, doar o mișcare simplă – și m-am dus. Am murit, la fel de ușor… la fel… la fel ca ea! Bang. O mișcare. Așa s-a creat lumea. Așa a spus proful de geogra.”

Fragment în exclusivitate din Octopussy #3, postat doar pe grupul de Facebook dedicat cărților mele. Cred că de prin 2011 am început să scriu short stories și după aia novellas, care au fost un pas destul de mare de la niște simple postări pe blog iar mai înainte de asta, niște compuneri. Cred că e foarte important să o iei treptat, în concordanță cu vârsta ta, bineînțeles. Nu e nimic rău în a începe să jonglezi cu compunerile date ca temă pentru acasă, la școală and work your way up from there.

Vreau să subliniez încă o dată că sub nicio formă nu mă consider “scriitoarea supremă”, care le comandă celorlalți cum să scrie ș.a.m.d. Eu însămi sunt conștientă de propriile mele lacune și încerc să mă îmbunătățesc cu fiecare chestie pe care o scriu – mereu e ceva ce poate fi îndreptat. Această postare e pur și simplu un mic istoric al experienței mele cu acest hobby, scrisul, iar pentru că am fost întrebată în repetate rânduri, vreau să ofer, pe cât posibil, niște sfaturi ce ar putea fi de folos. Voi face astfel o listă simplă de tips&tricks:

fiecare avem teme care ne obsedează și vrem să le dezbatem în cam orice scriem; identifică-le și urmează-ți instinctul, nu încerca să scrii despre ce scriu toți ceilalți
vei vedea că totul devine mai ușor după ce reușești să termini prima poveste scurtă, primul roman, etc; dacă manuscrisul tău mai este și acceptat de o editură serioasă, toate dubiile îți vor dispărea. keep that in mind
scopul tău când scrii e să-ți vomiți toate gândurile, sentimentele, traumele, etc. felul cum faci asta depinde strict de tine dar pentru început, dacă-ți vine greu să creezi o poveste, scrie o intrare de jurnal. încearcă să elaborezi, să descrii… fără să-ți dai seama, vei începe să creezi un fel de poveste
nu există reguli. tabula rasa + mintea ta plină, faci ce vrei, tu ai puterea.
citește chestii care te intrigă, care te provoacă, care sunt out of your comfort zone. apoi încearcă să identifici lucrurile astea în tine și scrie despre ele. de aici pornește originalitatea
singurul fel de a învăța ce să faci, concret, atunci când scrii,e să furi de la alții; citește interviurile autorilor tăi preferați și vezi cum și-au gândit poveștile.
ești un creator, ești stăpân peste ceea ce scrii. poartă-te ca un șef, cu superioritate, cu personajele tale. nu-ți fie frică să le cebăluiești în numele artei
nu te duce la oamenii să le ceri opinii, nici oameni acreditați, nici prietenii tăi care habar n-au despre scris. imaginează-ți că tu ai scris ceva original și mișto, dar tocmai din cauza asta ai dubii și un prost îți spune că nu e bine ce ai făcut și tu îl crezi… dacă vrei feedback, caută forumuri speciale ș.a.m.d, adică adresează-te unui grup de oameni, așa cum vei face și când vei fi un scriitor publicat
închide ochii și privește înăuntrul tău. întreabă-te “pot trăi cu mine însumi dacă nu scriu?”, “a mai auzit omenirea o poveste ca a mea înainte?” (documentează-te)…
SUB NICIO FORMĂ nu băga în povestea ta chestii despre care nu știi nimic. gândește-te la însemnătatea fiecărui cuvânt pe care-l scrii. dacă nu-l simți, nu-l folosi
dacă te plictisești în timp ce scrii, se vor plictisi și ceilalți când te citesc

Cam astea ar fi câteva idei dar again, îmi susțin în continuare părerea, că nu oricine poate fi scriitor așa că sfaturile se adresează mai mult oamenilor&tinerilor care trec printr-un proces asemănător cu al meu și au nevoie doar de puțină ghidare. Totul se găsește în tine însuși, just take it out. Cred că fragmentele de mai sus sunt printre cele mai reușite din anii menționați – cu siguranță am scris chestii mai scârboase, în sensul de jenant de slabe. Nu orice idee e bună, nu orice chestie pe care vrei s-o scrii îți iese. Am observat că dacă trebuie să rescriu de mai multe ori aceeași poveste folosind cuvinte diferite, e un fail și problema nu sunt de fapt cuvintele. Tot ce vreau să spun, pentru a rezuma întreg articolul, e că dacă tu simți asta, fără să te minți singur, vei reuși. Keep trying.

Un om care nu poate fi sincer cu el însuși nu va face niciodată artă. Indiferent cât de prost ți se pare că sună ce ai scris, la asta se mai poate lucra. Dacă nu ești sincer, însă, poți foarte bine să te duci să lucrezi într-un birou sau ceva… but stay away from us.

 

Când trebuie să lași lucrurile în urmă, lectură-wise

Am 18 ani și toată viața de până acum m-am încăpățânat să nu mă las în urmă, să pot retrăi mereu, cu aceeași intensitate, momente de acum 14 ani chiar. Am avut credința că mă voi pierde și voi uita cine sunt dacă fac acest lucru. “Just let it go” a fost mereu doar o expresie enervantă și nepractică pentru mine. Adevărul la care am ajuns, confirmat de un eseu citit recent, scris de Octavian Paler (în “Mitologii Subiective”), e că oricât mi-aș dori să fac acest lucru, să păstrez cu mine tot ce am fost, tot ce mi-a plăcut și m-a ajutat să mă formez, e imposibil. Trebuie să faci o alegere iar dacă preferi, prin absurd, să rămâi cu amintirile din copilărie mai degrabă decât cu persoana care ai devenit în prezent, asta închide porțile evoluției și nu îți aduce niciun avantaj. Pe de altă parte, efectul pozitiv al acestui lucru e că descoperim că unele dintre aceste lucruri, care au avut la un moment dat un impact asupra noastră, sunt bune în ele însele; am găsit deci două categorii: lucruri pentru o anumită vârstă și lucruri universale, pentru totdeauna. De aici și noul meu scop literar, să scriu universal, nu doar valabil pentru cei cu experiențe similare cu ale mele. Dar nu asta vreau să aduc în discuție.

Pe lângă alte lucruri care îmi plăceau în copilărie, cărțile au fost într-adevăr printre cei mai buni prieteni ai mei, după desenele animate și jucăriile de pluș. Vreau să vorbesc despre calitate în această postare, și despre acele cărți ce te pot ilumina la orice vârstă, pe care doar se întâmplă să le fi descoperit așa de tânără. Voi simplifica această explicație enumerând cărțile care au avut un avantaj pentru mine doar în perioada în care le-am citit: seria Goosebumps, de exemplu, e cea care mi-a reamintit de lectură după ce făcusem câțiva ani de pauză, pentru care mă simțeam vinovată; sunt cărți horror pentru copii, și deși știm că există câteva cărți precum “Micul Prinț”, cel mai des folosit exemplu, nu consider că orice carte pentru copii poate fi mai mult de atât. Un alt exemplu sunt cărțile publicate la Leda, care erau foarte în vogă prin 2012; știți la ce mă refer, acum se dau la schimb sau se vând la prețuri de nimic, posibil pentru că oamenii au ajuns la aceleași concluzii ca mine. Ideea e că, după cum am menționat și într-o altă postare recentă, acele cărți ya/fantasy m-au ajutat laolaltă să încep de jos, să citesc în primul rând, să încep să-mi formez gusturile; de asemenea, am menționat într-un clip de pe YouTube că seria Academia Vampirilor este Harry Potter-ul meu, având în vedere că am citit cărțile lui J. K. Rowling destul de târziu (doar 5 dintre ele momentan) și chiar nu am reușit să simt vibe-ul despre care vorbește toată lumea; în schimb, seria lui Richelle Mead a reușit să facă acest lucru așa că nu văd de ce s-ar face deosebiri între cele două, ambele sunt ya/fantasy și au creat lumi complexe și intrigi captivante, indiferent de cronologia lor. Cred că am inclus cea mai mare parte din cărțile pe care le-am citit până în 2013 în această enumerație iar dacă stau bine să mă gândesc, le pot număra pe degetele de la o mână pe cele care încă semnifică ceva pentru mine și cititorul care sunt acum: de exemplu, seria Molly Moon de Georgia Byng, care nu e nici măcar Young Adult, ci Middle Grade; împreună cu Percy Jackson, le consider în prezent serii potrivite pentru orice vârstă, fiind scrise foarte inteligent și inovativ.

Faptul că până prin 2013, să zicem, nu am citit prea multe cărți care ar putea avea același impact asupra mea ca și acum nu denotă decât că nu eram încă pregătită să citesc ceva mai avansat. Problema pe care mi-am pus-o când m-am gândit să scriu acest articol a fost durerea aia pe care mi s-a părut că o simt când am realizat că de fapt foarte multe chestii din copilăria mea (seriale, reviste, etc.) nu mai semnifică același lucru. M-am întrebat de ce nu pot readuce acele sentimente în prezent, iar apoi am realizat că nici nu trebuie; acum am oportunitatea de a simți mult mai profund o lectură, de a crea noi sentimente. Am realizat așadar că trebuie să las în urmă aceste bucăți ale trecutului meu și să extrag din el toate cele câteva lucruri rămase relevante (de exemplu, Shaman King). M-am întrebat ce le face să mai fie relevante, de ce să nu-mi arunc cu totul trecutul la gunoi, dar asta nu-mi stă deloc în fire și mă bântuie noaptea. Totul a început acum câteva săptămâni când am încercat să fac curat în podul casei și mi-a venit greu să arunc niște lucruri care mi-au marcat copilăria.

Deci, de ce au rămas unele cărți mai relevante decât altele, ca să revenim la tema literară?

Sincer, cred că e greu să-ți dai seama dacă nu încerci măcar să le recitești dar de asemenea, dacă stai bine să te gândești la conceptul adus de cartea x sau y, poti vedea cu ușurință dacă e ceva superficial sau profund, care poate fi înțeles altfel la maturitate. Un alt exemplu din copilăria mea ar fi cărțile W.I.T.C.H, care erau scrise pe diferite teme și veneau cu sfaturi utile. Am încercat să îmi mai arunc un ochi peste ele, dar acele Tips&Tricks mi se par puerile și nu ating cu adevărat sursa problemelor propuse. Cred că atunci când explicația ta e mai elaborată decât cea menționată în carte e un alt semn că ai depășit acel nivel. Un copil de 8-9 ani vede viața într-un mod mult mai simplu (nu eu neapărat, am fost mereu drama queen) și se poate ghida după alte principii (deși ale mele au rămas pretty much the same). Asta e și boala mea, ca să-i spun așa, faptul că mă țin cu dinții de rădăcinile mele – problema e la care părți renunț și pe care le păstrez, dar uneori timpul rezolvă asta și fără implicarea noastră directă. Totuși, sunt conștientă acum că acele cărți, făcute după un serial care a marcat mulți copii din generația mea, nu-mi mai pot fi de folos, iar eu de asemenea urăsc să păstrez lucruri care-mi sunt nefolositoare. Dacă singurul lor uz e să mă facă să retrăiesc, pentru câteva minute, aceleași sentimente de acum zece ani, mi se pare că mai degrabă mă trag în jos decât să mă ajute. Așa că la gunoi cu ele, nu neapărat fizic.

Cred că am spus tot ce voiam să spun, toate lucrurile care m-au măcinat lately. Poate puteți empatiza cu mine și avem zbuciumuri asemănătoare. Cred că e un lucru bun să privești uneori înapoi și să-ți faci curat în minte, să te întrebi dacă ceva mai merită păstrat sau dacă ocupă locul degeaba. Dacă ai un drum curat în față, e mai ușor să-ți clădești viitorul pe el – acesta e conceptul de la care am plecat. Sunt obsedată de ideea că orice trebuie să aibă o semnificație, dar de asemenea, realizez că acele lucruri s-au epuizat, le-am absorbit în mine și au rodit, chiar cu mult timp în urmă; e ca și când ai păstra ghiveciul unei flori din care nu mai există nici bulbii, doar pentru că odată înflorea frumos. Floarea și-a făcut treaba. E timpul pentru noi plantații.

Jurnal, recenzie

Jules Renard e un naturalist. Acum înțeleg de unde s-au inspirat autorii români clasici și de ce învățătoarea mea din I-IV tot insista pe diferite lucrări semnate de autori francezi, precum “Morcoveață”.

Acest jurnal, de care am observat că s-au plâns chiar câțiva oameni, este structurat mai degrabă pe scurte idei și notițe, în locul unor confesiuni propriu-zise, cum ar fi fost de așteptat. Mie una mi-a plăcut toate mult această idee a celor care au lucrat pentru realizarea ediției de la Nemira și mi s-a părut că a fost mult mai ușor de citit, astfel, cartea. Sunt mai mult ca sigură că dacă mă forțam un pic și citeam mai multe de un an pe zi, aș fi terminat multe mai repede de citit – apropo, jurnalul se întinde din anul 1887 până în 1910, anul morții autorului. Fiind o carte non fictivă, voi presupune că oamenii știu deja cum a sfârșit aceast om al literaturii, așa că nu poate fi vorba despre spoilere, cum ar fi fost pentru o carte de ficțiune.

Cel mai frapant lucru mi s-a părut tocmai intuirea propriei morți, chiar cu câțiva ani înainte ca Renard să afle faptul că era bolnav cu inima. Acesta moare la 46 de ani iar însemnările din jurnal se opresc cu o lună înaintea acestui eveniment, așa că nu pot oferi date exacte cu privire la înmormântare ș.a.m.d. Ideea e că Renard suferea veșnic de bătrânețe, încă de la vârsta de treizeci de ani, deși el ne declară faptul că diferența dintre aceste perioade (tinerețe, bătrânețe) e o minciună și că nu știi cu adevărat mai multe lucruri la patruzeci de ani decât la douăzeci, sau cel puțin, că tocmai în asta constă tinerețea; puțin contradictoriu, nu-i așa?

Am început recenzia prin a-l numi naturalist, curent în care se autoîncadrează autorul de mai multe ori pe parcursul însemnărilor sale. O foarte mare parte a Jurnalului este ocupată de descrieri ale naturii și aprecierea scriitorului francez pentru elementele menționate. O altă mare parte este ocupată de critică și ironie cu privire la colegii săi de breaslă, având o mare admirație pentru Victor Hugo și fiind plin de antipatie pentru Oscar Wilde. Pe parcursul anilor, Jules își reproșează lenea, ce poate fi mai degrabă considerată o depresie rezultată din moartea tatălui și al fratelui său, Maurice, cât și a diferitor prieteni iar la final, a mamei sale. Autorul a dus o viață sărăcăcioasă, împreună cu soția sa Marinette și cei doi copii ai lor; iubirea pe care i-o nutrea soției sale a fost plină de loialitate așa că nu au existat probleme pe acest plan în notițele sale. Frustrarea autorului este acest reproș despre care vă spuneam mai devreme, faptul că nu e în stare să mai scrie ceva cel puțin la fel de bun ca “Morcoveață” și moare renunțând de tot la încercarea de a face acest lucru. În Jurnal ne este prezentată de asemenea și atmosfera din lumea literară și în general din Parisul de la începutul secolului XX, la fel de plină de fast, parveniți și oameni vanitoși pe cât mă așteptam. Pe de altă parte, pe parcursul vieții sale Jules Renard a fost numit primar la Chitry, localitate unde se retrăgea deseori pentru a se simți ca acasă, în mediul rural.

Am găsit foarte multe citate demne de memorat printre aceste notițe scurte și mi-am putut crea o imagine de ansamblu foarte bună asupra acestui autor, cât și a mai multor scrieri franțuzești din perioada aceea. Renard a fost genul de autor căruia nu i-a plăcut lingușeala și acesta a fost probabil motivul pentru care nu a fost extraordinar de apreciat în perioada în care a trăit. Am uitat să menționez că eu nu am citit nimic din ce a scris înainte de a pune mâna pe acest Jurnal însă ceva îmi spune că e probabil cununa muncii sale și poate chiar cea mai relevantă dintre scrieri, căci este de asemenea și o mini lecție de istorie. De asemenea, îl găsesc pe Renard și gândirea lui (susținător al feminismului, chiar) foarte actual și mă bucur că am avut ocazia să trăiesc în mintea sa pentru câteva zile.

Din peste cele 550 de pagini mai pot scoate faptul că valorile după care și-a trăit viața acest om nu erau apreciate de societatea în care trăia iar acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care Renard nu a avut foarte mulți prieteni apropiați sau oameni pe care să-i simpatizeze; asta și caracterul său puțin mizantropic care ni-l fac instant mai simpatic nouă și ne ajută să empatizăm cu temerile și slăbiciunile lui.

Recomand cartea asta tuturor celor care sunt pasionați de mărturii sincere provenite de la mari oameni ai lumii și care, la fel ca mine, caută să fie iluminați de gândiri mai avansate, din care pot extrage idei pe care să le aplice în viața de zi cu zi.

Listă cărți pentru Kindle #1

Acum ceva vreme am hotărât că vara asta voi achiziționa un Kindle, după ce jumătate din viața mea am fost complet împotriva ebook-urilor. Ce m-a dus la această decizie sunt banii. Cheltuiesc mult prea mulți bani pe cărți fizice pe care nu sunt sigură că le voi păstra în biblioteca mea așa că soluția logică e să le citesc mai întâi pe Kindle, la un preț mult mai avantajos, și abia apoi să mă decid dacă investesc și în copia fizică a cărții. Desigur, asta nu se va aplica la absolut toate cărțile pe care le voi citi și de aceea, m-am gândit să fac această listă pentru a ține evidența cărților, atunci când voi pune în sfârșit mâna pe dragul meu Kindle. Apropo de asta, nu am un model anume în minte însă bugetul meu este de maxim 450 lei – aștept recomandările voastre cu privire la locul din care aș putea să-l cumpăr și care sunt experiențele voastre cu modelul respectiv. Now to the more interesting part, ce plănuiesc eu să citesc după ce îmi iau un Kindle…

1. Shaman King Flowers 

Este seria spin-off după cele 32 de volume manga (din care eu am 11), singura serie manga pe care o dețin, după care s-a făcut anime-ul meu preferat din toate timpurile. Recunosc că am câteva rețineri în ceea ce privește această serie, dar în niciun caz nu mă opresc din a vrea să o citesc. Știu că există deja online, însă îmi obosesc repede ochii pe ecranul luminos al pc-ului sau telefonului, așa că o să aștept ecranul glare free al Kindle-ului.

2. Swear de Nina Malkin

Este continuarea volumul Swoon care a apărut și în România acum câțiva ani și mi-a plăcut la nebunie. Nu am găsit cărțile Ninei pe niciun site la un preț rezonabil (sub 5$ or so) însă sunt în continuare curioasă să citesc Swear și Unlikely Cat Lady. Același lucru îl pot spune și despre:

3. toate cărțile lui Russell Brand

Am urmărit câteva filme și interviuri cu el și chiar aș fi curioasă să-i aflu povestea.

4. seria The Lying Game de Sara Shepard

Am urmărit serialul dar a fost anulat după primele două sezoane, care ne-au lăsat într-un cliff hanger. Sunt semi-curioasă cum se termină seria.

5. Half Lies de Sally Green

Asta depinde 100% de cât de mult o să-mi placă volumul final al trilogiei Half Bad, pe care îl voi citi de asemenea în vara asta. Mi-au plăcut enorm primele două volume so my expectations are through the roof.

6. Morganville Vampires & Sookie Stackhouse

Am citit cam jumate din fiecare serie, am dat cărțile de curând dar tot mi-ar plăcea să știu ce se întâmplă în continuare. Ambele au avut parte și de câte o serie TV care mi-a plăcut destul de mult, so…

Cam astea sunt pe lista mea momentan. Aștept părerile și sugestiile voastre despre Kindle în comentarii :).