Cristina Boncea's Blog, page 72

Fata întâlnește băiatul, citate

“De fapt, chiar ne comportam ca niște domnișoare. Aruncam pietrele înfășurate în săculeți de pânză pe care îi confecționasem special cu mâinile noastre pentru a pune pietrele în ei. Așa eram de domnișoare.”

*

“Așa că s-a dus direct afară și a spart o fereastră drept cadou de ziua ei.

Halal cadou, spune Midge. De ziua mea vreau un Mini Cooper.”

*

“Oamenii treceau pe trotuarul de deasupra. Mă priveau ca și cum aș fi fost nebună. Un pescăruș patrula pe autostradă. Mă privea ca și cum aș fi fost nebună.”

*

“Dap, da’ vezi tu, lumea se împarte acu’ în oameni care cred că e distractiv să te uiți pe net la poze cu femei care o fac cu cai și câini, și oameni care nu cred asta, spune Paul.”

*

“(Oh, Dumnezeule, sora mea care are legătură cu mine este o din aia – o ciudată, o lipsă, una căreia nu poți să i-o tragi, o sub-dezvoltată și care nici măcar nu merită să fie făcută ilegală.)”

*

“Acum dorești să vorbești cu una din fetele sau băieții sau ce-or fi care au scris mesajele, sau cu unul din cei șapte pitici? Pe care l-ai dori? Îl avem pe Mutulică, Hapciu’, Morocănosu’, Rușinosu’, Somnorosu’, Năsosu’ și încă unul al cărui nume va trebui să-l caut pentru dumneata.”

*

“Midge, inimioara mea dulce și cumplit de cinică, spune bunicul. Va trebui să înveți acel tip de speranță care transformă lucrurile în istorie. Altfel, n-o să existe vreo șansă pentru propriile tale adevăruri mărețe, și nici un adevăr bun pentru proprii tăi nepoți.”

Domnul cu coasa, citate

…şi de oameni urbani a căror singură legătură cu ciclurile naturii este că Volvo-ul lor a dat odată peste o oaie.

*

Nici un muşchi nu se mişcă pe fața lui Moarte, pentru că nu avea niciunul.

*

Doamna Evadne Cake era mediu, bătând spre mic.

*

…alerga spre domnişoara Flitworth cu acea fugă a găinilor de oriunde, de parcă ar fi avut elasticul rupt de la chiloţi.

*

Carmen Miranda ar fi putut purta acea pălărie la înmormântarea unui continent.

*

Oamenii nu îi spuneau niciodată Arhicancelarului să tacă. Tăcutul era ceva ce se întâmpla altora. Tăcu din cauza şocului.

*

– Nu, nu poţi călări o pisica. Cine a mai auzit de moartea șobolanilor călare pe o pisică? Moartea şobolanilor ar călări un fel de câine.

*

Era propria lui lume. Nu apărea pe nici o hartă.

Film vs. Carte – Molly Moon and the Incredible Book of Hypnotism

Așteptam acest film de ani buni, cred că de când am citit cartea. Luna asta mi-am reamintit de el, după ce am citit volumul doi al seriei Molly Moon și am fost surprinsă să văd că în sfârșit a apărut. Primul volum al seriei rămâne cea mai magică, mai dreamy carte pe care am citit-o până acum. Iar filmul categoric a meritat așteptarea, a fost exact ceea ce îmi imaginam eu și mai mai mult.

Actrița care o joacă pe Molly e incredibilă, e perfectă și foarte frumoasă. La fel și actorul care îl joacă pe Rocky, mi s-a părut potrivit pentru rol de la prima vedere. Acești doi copii sunt orfani iar cea in charge de la orfelinat e o femeie foarte rea. Molly Moon descoperă o carte despre hipnotism și așa pornește în aventura vieții ei, schimbând lucrurile atât pentru ea însăși cât și pentru restul copiilor de la orfelinat… Ceea ce e minunat la acest personaj e că nu se lasă furată de vise puerile și își pune mereu prietenii pe primul loc. Face greșeli, dar își dă mereu seama de firea oamenilor, îi poate ierta, îi ajută. Vede binele din oricine și îi face să intre în contact cu el, prin ochii săi verzi și hipnotici. Nu cred că s-au schimbat foarte multe lucruri în film însă pot să mă înșel, având în vedere că am recitit cartea acum câțiva ani. Am impresia că cel care a răpit-o pe Petula, câinele lui Molly, nu devine un om bun din proprie inițiativă ci este hipnotizat în acest scop – în carte. În film, acesta realizează cu propria-i minte neafectată că nu este pe drumul cel bun. Davina Nuttel este puțin altfel decât mi-am imaginat-o dar producătorii au făcut o super treabă de genul Hannah Montana, atât cu Davina cât și cu Molly, care îi ia locul pe micul ecran pentru o perioadă scurtă de timp. Ador la nebunie peisajul din jurul orfelinatului din Briersville. Îmi plac foarte mult cântecele improvizate ale lui Rocky. Cred că filmul a fost ceva mai puțin dramatic decât cartea, căci situația s-a redresat la timp de fiecare dată. Am trăit fiecare scenă cu bucuria unui copil, chestie de care nu mai credeam că sunt în stare. Petula e cu adevărat un câine superb, așa cum e descris și în carte. Nu cred că-mi va ieși prea ușor din minte chipul lui Molly din film și reclama de la Qube. Această fetiță aspiră la o viață mai bună, desigur, și își dorește să fie faimoasă… Ajunge repede la o altă concluzie și realizează că nu în acest fel vrea ea să-și utilizeze puterile hipnotice. Recomand atât seria de cărți cât și acest film, îmi pare tare rău că nu e așa de hype-uit pentru că din punctul meu de vedere, e mai bun decât orice film de la Disney pentru copii și au mult mai mult de învățat din el. Nu i-a lipsit nimic și mi-aș dori tare mult să se mai facă filme bazate pe celelalte cărți din serie dar slabe șanse.

Cred că este un film pe care îl voi reurmări cu plăcere pe viitor, căci conține toată nostalgia de care sunt în stare și mă simt exact ca atunci când aveam poate zece ani și descopeream cartea pentru prima dată.

Wishlist!

Cum eu am avut mereu o afinitate pentru astfel de povești, cu cât mai apropiate de realitate cu atât mai bine, am citit de curând Îndrăgostită de un masai și mor de curiozitate să aflu ce a mai făcut Corinne cu viața ei. Acestea sunt cele patru cărți apărute la noi și sper să fac rost de ele cât de curând.

Citind cărțile prietenilor…

De când am pătruns mai bine în lumea asta a cărților, am cunoscut o grămadă de autori tineri, debutanți sau nu, și am avut ocazia să le citesc cărțile. În această postare vreau să vorbesc despre senzația aia nasoală și sentimentul de vină atunci când nu îți place cartea unei persoane care, de altfel, îți e foarte simpatică… Situația devine și mai rea când lor le-a plăcut cartea ta.

Zicea Andrei Ruse că el ca autor nu e ok să scrie recenzii pentru alți autori români contemporani și probabil îi voi urma exemplul în cel mai scurt timp. E o presiune destul de mare să fii nevoit să scrii cu cea mai mare sinceritate despre o carte ce ți-a fost înmânată cu cele mai bune intenții… Cu cea mai mare sinceritate pentru că m-aș minți pe mine însămi dacă aș scrie altceva și până la urmă, ideea de a scrie recenzii a venit pentru a-mi aminti ce citesc și ce părere am despre o anumită carte, le scriam strict pentru mine. Desigur că sunt curioasă să văd ce scriu prietenii mei, așa cum ești curios în legătură cu astfel de lucruri chiar și atunci când nu ești tu însuți scriitor – partea a doua cam complică treaba. Inițial am zis că nu mă deranjează reacțiile altor oameni atâta timp cât autorii cărților înțeleg poziția în care sunt pusă eu, dar mai intervine o problemă. Vreau să citesc cu totul alte cărți și de prea puține ori, gusturile mele coincid cu genul abordat de mai sus menționații prieteni. Nu e vina nimănui, dar nu câștigă nimeni: eu citesc o carte ce nu-mi place iar ei primesc o recenzie oarecum negativă. Nu sunt genul care să nu poată găsi ceva bun în orice carte, dar pur și simplu îmi dau seama ușor când nu va fi printre preferatele mele. Deci da, curiozitatea asta ar trebui să aibă limite pentru că deja nu cred că mai rezist. Nu e vina cărților și cu atât mai puțin a autorilor, e doar ideea că ce fac eu e interpretabil, că oamenii vor spune că am scris intenționat o recenzie negativă, chiar dacă autorii, din nou, îmi înțeleg perfect poziția și și-au asumat și faptul că poate nu-mi va plăcea ce au scris. Deci soluția e: fie scriu recenzii în care doar să îi laud (deși nu am scris o astfel de recenzie pentru nicio carte, probabil), fie prefer să nu le mai citesc (pentru că nu pot să citesc și să nu scriu recenzii). Poate ați fost puși vreodată în această situație… Ce părere aveți?

P.S. Desigur că o să citesc cărțile pe care le-am primit deja cu autograf and shit, just no more dacă știu că nu vor fi pe gustul meu. 

P.P.S. Da, am descoperit astfel și câțiva autori care îmi plac, dar parcă tot nu merită efortul ăsta de a citi chestii random, care uneori nu mă atrag din start. 

P.P.P.S. Nu, nu mi le-a băgat nimeni pe gât, dar pe viitor, vreau să le solicit doar eu.

Eria. Dezvăluiri, recenzie

Cartea mi s-a părut de la început a fi foarte catchy și intrigantă. Personajul Eria este tipul femme fatale, o demizeiță cu tot felul de puteri paranormale – de aici și un fel de narator personaj care este într-un fel și obiectiv, căci poate citi gândurile personajelor și să le anticipeze mișcările viitoare. Am citit-o foarte repede și abia așteptam să revin asupra lecturii, deci din punctul ăsta de vedere nu am absolut nimic de reproșat. Stilul lui Gabi mi se pare unic, mi-a plăcut foarte mult, mai ales felul cum lucrurile ne sunt dezvăluite pe parcurs și mai mult din deducții, nu sunt mură-n gură și e mult mai palpitant așa, te simți parte din poveste, ca și când ai contribui și tu la ea.

Plotul se bazează în mare parte pe tragedia de la Colectiv, ceea ce mi s-a părut o idee foarte bună dar și riscant de abordat. În Dezvăluiri, prima carte din seria Eria, locul desfășurării acțiunii este, desigur, Bucureștiul zilelor noastre cât și malul lacului Snagov… Eria are misiunea de a recruta un preot de care se cam îndrăgostește, numele acestuia fiind Timothy. Împreună cu organizația din spatele ei, Eria are misiunea de a salva vieți, exorcizând demoni și readucând oameni la viață. Povestea se complică puțin odată cu existența lui Decko, soțul ei imaterial, dintr-o altă lume. Eria poate simți atunci când alte ființe nu sunt în totalitate umane, așa că îl cunoaște pe detectivul Andi Aron, care are câteva întrebări să îi adreseze.

Revenind la incendiul din Clubul C, aici este un fel de întrunire a ființelor cu puteri paranormale, o combinație dintre zei, sfinți, vrăjitoare, demoni, etc., dar și oameni care devin victime. Eria fusese chemată acolo pentru o misiune aparent obișnuită, o exorcizare împreună cu prietenul ei, preotul Timothy. Ce se întâmplă cu Eria, cum sfârșește?

Cartea conține o grămadă de pasaje amuzante iar limbajul mi se pare o altă trăsătură directă a stilului Gabriellei, fiind colocvial într-un fel pe care nu l-am mai întâlnit. De asemenea, Eria comunică în mod constant cu Vidul, despre care nu aflăm prea multe, căci existența lui e învăluită de mister. Avem, așadar, o lume plină de personaje la prima vedere clișeice, dar care ascunde aspecte românești, ceva numit magical realism și un început foarte promițător de serie, unde ne este prezentat modul cum Eria a ajuns să fie ceea ce este. Cred că mi-ar face plăcere să citesc și continuarea.

Se poate considera un roman cu elemente polițiste, crime, suspans, teme religioase și puțin filosofic. În orice caz, mi-a plăcut tare mult acest volum și îi mulțumesc Gabriellei pentru că mi-a oferit ocazia de a-l citi. Îl recomand tuturor celor care caută ceva în genul dark fantasy, original și foarte ușor de parcurs.

Omul Poveștii

Am fost super încântată când Gabriélle Güvenel mi-a propus să-mi facă poze pentru proiectul Omul Poveștii, căci cele mai cool poze ale mele (inclusiv cele de la Bookfest 2015, cum e cea de la banner) au fost realizate de ea. Ne-am întâlnit zilele astea și uite ce a ieșit…

Iar astea sunt doar câteva, restul le găsiți pe profilul meu de Facebook. Mulțumesc mult, Gabi! Sper că vă plac și vouă :)

Îndrăgostită de un masai, recenzie

Da, prima reacție firească e “de ce ar face o femeie atâtea pentru un bărbat primitiv?”. Unu la mână, e mai mult decât evident că autoarea e perfect conștientă de toate comentariile posibile pe această tema and she doesn’t give a flying fuck și doi la mână, nu e doar vorba de masaiul ei, Lketinga, ci și de întreaga cultură kenyană. Deși ne este rezumată cam toată cartea pe cele două coperte exterioare, povestea stă cam așa: Corinne lucra în Elveția la un magazin de haine și avea un profit frumușel. Într-o vacanță, s-a dus cu iubitul ei Marco în Kenya și s-a îndrăgostit la prima vedere de Lketinga, un masai. Acel lucru a determinat-o să renunțe la întreaga ei viață europeană și să-și dorească să se mute în Kenya, pentru a fii împreună cu acest bărbat. Deși cei doi abia se pot înțelege cu limba engleză, iubirea se manifestă cu adevărat la începutul relației lor. Corinne trece prin multă birocrație pentru a se putea stabili în Kenya, în tribul samburu. Ajunge să se căsătorească cu Lketinga și să facă un copil, pe Napirai. Corinne se îmbolnăvește treptat de malarie apoi de hepatită, suferind de diverse probleme de sănătate care îi pun în pericol sarcina. Pe lângă acest lucru, ea trebuie să doarmă pe pământ, împreună cu mama soacră, să sufere de foame, frig și inconfort, să trăiască fără lucrurile care erau la ordinea zilei în țara ei natală. Impulsul de a o judeca vine foarte repede, căci multe dintre deciziile acestei femei sfidează rațiunea… Dar nu suntem în măsură să facem așa ceva. Pentru că finalul este deja destăinuit în descriere, bineînțeles că la un moment dat, Corinne nu mai reușește să îndure toate aceste lucruri, nu mai poate face parte din lumea care la început i s-a părut fascinantă și a renunțat la tot pentru marea ei iubire. Lketinga o acuză mereu că îl înșală, că a făcut copilul cu altcineva, îi pune diverse interdicții și îi îndepărtează pe toți de lângă ea. Deși la început relația lor mergea bine, după nașterea fetiței lucrurile se schimbă. Corinne plânge și e nefericită, bolnavă, ajunge să aibă nevoie de marijuanna pentru a se putea confrunta cu soțul ei și crizele lui de gelozie, nu mai poate găsi niciun pic de sens în viața printre oamenii din Kenya, deși epuizează toate variantele și nu se dă ușor bătută. Deși sunt și multe părți bune și frumoase în această cultură, Corinne nu poate trece peste primitivismul lor și negativitatea venită din partea soțului… Nu își dorește ca Napirai să fie supusă la mutilare genitală sau să fie vândută de la o vârstă fragedă vreunui bărbat sambur și consideră că poate avea cel mai bine grijă de fiica ei înapoi în Elveția. Corinne deschide două magazine, unul de alimente iar altul pe coasta de sud, de suveniruri. Deschide și o discotecă iar profiturile sunt bune însă soțul ei consumă bere și maraa mult prea des, cheltuind banii aiurea și nemuncind pentru câștigarea lor. Situația este foarte ușor comparabilă cu societatea din zilele noastre, din țările mai dezvoltate. Aici mi-am pus întrebarea “ok, Lketinga e un bărbat care efectiv trăiește în junglă și nu a mers niciodată la școală, bărbații din jurul nostru ce scuză au să gândească așa?”. Este o carte destul de traumatizantă, grafică, dură. Consider că e important să privești dincolo de propriile prejudecăți, căci și Corinne vede destul de bine că situația nu mai e deloc una roz atunci când Lketinga o lovește, o jignește și tot tacâmul. Cel mai bine este ca povestea ei de viață să fie citită în mod obiectiv, pentru a ne putea forma o idee cu privire la viața din Kenya. Ador așadar această colecție și vreau tare mult să urmăresc filmul The White Masai și să citesc și cealaltă carte scrisă de Corinne, în care cred că se întoarce în Africa după vreo douăzeci de ani. Recomand cartea celor care vor să-și deschidă cu adevărat ochii și mințile spre alte culturi, cărora le place să-și pună întrebări și să observe diferențele dintre două continente atât de diferite. Mi-a făcut plăcere să citesc povestea Corinnei, chiar dacă ea nu are deloc un final fericit și e mai degrabă o confesiune a unei victime decât o poveste de dragoste ca în basme.

Câștigător concurs 3-în-1!

Câștigătoarea este Gaciu Nicoleta. Felicitări!

Octopussy ratings!

Goodreads ratings. După cum se vede, eu nu am acordat niciun rating cărții mele. 69% liked it. 

Acum, când sunt atât de aproape de a lansa volumul #2, despre care nici nu știam că va exista atunci când am publicat romanul meu de debut, îmi place să privesc în urmă cu aproximativ un an și să îmi admir rezultatele. Ca orice altceva am făcut sau mi-a plăcut în viața asta, taberele sunt delimitate destul de clar de numere: celor mai mulți oameni le-a plăcut cartea, însă la polul opus, sunt aproape tot atâția cei cărora nu le-a plăcut. Nu puteam cere mai mult de atât pentru a fii mulțumită, sincer. Nu găsesc nimic mai frumos decât tocmai această discrepanță imensă dintre oameni… Când cineva nu vede nimic într-o carte, iar altcineva vede totul. Am descoperit astfel de oameni și le sunt veșnic recunoscătoare, am legat prietenii și legături foarte puternice cu cei care au cuprins în recenziile lor chiar ceea ce am avut eu în minte atunci când am scris cartea. Au interpretat-o în moduri diferite, însă toate aproape de adevăr – pe care-l poate deține doar autorul. Există pe blog o pagină cu recenziile mele preferate, pentru cei interesați. Pot spune că sunt foarte mulțumită de succesul cărții și abia aștept să o iau de la capăt.

La fel de bine mi-a părut și când oamenii au fost indignați din diferite motive… O carte proastă pur și simplu nu spune nimic nimănui, oamenii nu au de ce să se plângă. Octopussy, însă, nu a fost niciodată acuzată de lipsă de originalitate, de faptul că ar fi plictisitoare, că ideile ar fi repetitive – cu totul altele au fost criticile (uneori constructive) aduse cărții. M-au ajutat să evoluez și în cea mai mare parte a timpului, m-au făcut să râd. Au apărut schimburi dure de replici între oamenii de la cei doi poli opuși, despre care ziceam mai sus. Am apreciat și savurat și asta enorm. Sunt cu adevărat curioasă ce veți crede despre volumul #2 al seriei, Becks merge la școală. Eu îl consider superior primului și cred că oferă cel puțin o parte din lămuririle așteptate în prima parte. Veți vedea la ce mă refer, chiar am ținut cont de acele critici constructive, venite de la oameni pe care îi respect și mă inspiră.

Așadar, who’s ready for the new book? :)