Cristina Boncea's Blog, page 72

Becks merge la școală, clip!

Împreună cu o echipă de oameni minunați am reușit să realizez acest clip pentru volumul #2 al trilogiei Octopussy. Enjoy!

Voyage of the Shaman, recenzie

În volumul ăsta e o diferență substanțială față de anime, dacă îmi amintesc eu bine.

În Voyage of the Shaman avem continuarea confruntării dintre Ren și tatăl său, Yuan, care mi s-a părut mai puțin grafică decât în anime, ca impact cel puțin, dar poate e doar părerea mea. După ce conflictul se liniștește, cei patru prieteni (Yoh, Horo Horo, Ryu și Ren), pornesc mai departe în The Shaman Fight… Partea care nu cred că a apărut în anime e faptul că toți participanții sunt duși în Statele Unite cu un avion privat și lăsați să se descurce singuri pentru a găsi Path Village, fără niciun fel de indiciu, în trei luni. Cine nu reușește acest lucru, va fi descalificat. Manta nu pornește încă în această călătorie însă existența sa este lipsită de sens fără cel mai bun prieten al său, care i-a arătat o lume cu totul nouă și i-a dat viața peste cap. Tamao are parcă un rol mult mai relevant decât în anime sau cel puțin, apare de mai multe ori, pe când relația dintre Anna și Yoh mi se pare mult mai clar conturată. Deși logodna dintre cei doi a fost stabilită de bunicii lor, Anna se îngrijorează de fiecare dată pentru reușita lui Yoh, pe când acesta, probabil datorită vârstei, nu o vede tocmai cu aceeași ochi. Turneul ce are loc odată la 500 de ani este cel mai important lucru pentru întreaga planetă în această serie și fiecare participant eligibil își trăiește întreaga viață antrenându-se, pentru a putea mai apoi să-și unească forțele cu Spiritul Luminii, din memoria mea, și să conducă lumea. Ca peste tot, există personaje negative și pozitive și tocmai în acest volum, Hao își face apariția, fiind unul dintre puținele lucruri care îl neliniștesc pe Yoh. Nu pot spune exact dacă mă simt așa de absorbită în această lume pentru că e desenul care mi-a înfrumusețat copilăria și am urmărit anime-ul atât în engleză cât și în română în repetate rânduri, sau dacă efectul este general. Savurez fiecare dialog, fiecare cadru, pagină și mă bucur enorm că e o serie lungă – deși e greu și costisitor de achiziționat, măcar am plăcerea de a continua să trăiesc în această lume care mă menține copil, la care nu aș vrea să renunț vreodată căci pentru mine e cât se poate de reală. Indicii spațio-temporali, aproape inexistenți în anime, sunt foarte bine delimitați aici și m-au ajutat să-mi pun ordine în gânduri cu privire la acțiune. De pildă, chiar nu știam că Patch Village este în America, cel puțin, am fost surprinsă când acest lucru a fost menționat în carte. Ce se va întâmpla mai departe, cum descoperă grupul de prieteni acest oraș și care sunt greutățile pe care trebuie să le înfrunte pe drum?

Seria este în continuare de o profunzime extraordinară pe care nici până acum nu o pot pătrunde cu adevărat. Pot doar deduce ce ar însemna acest Turneu în lumea noastră, cum există lucruri care ne depășesc, pe care nu le putem vedea dar totuși dau curs vieții colective, ne controlează din locuri și în feluri care ne sunt complet inaccesibile. Pe lângă faptul că acest Turneu este doar pentru șamani – oameni ce prezintă puterea de a vedea și a controla spiritele, se formează de asemenea o elită, o triere a celor mai buni dintre ei, din care moartea face parte ca și consecință. Acești șamani sunt programați (dat fiind faptul că The Shaman Fight are loc odată la 500 de ani), pregătiți de maeștri adevărați din acest domeniu… au un scop în viață încă de când se nasc. Și totuși, tot psihicul lor este factorul care îi separă, care îl va declara pe unul dintre ei Regele Șaman. Lumea oamenilor obișnuiți va trece prin schimbări pe care ei nu le vor putea înțelege, datorită forțelor superioare, datorită bătăliei dintre spirite și corpuri puternice, modului de a face alegeri și principiile de viață ale fiecărui participant. Este un concept extraordinar ce poate fi analizat dintr-o grămadă de puncte de vedere. Chiar nu cred că voi putea avea vreodată suficient Shaman King în viața mea. O serie filosofică, plină de acțiune și strong moral values. Recomand tuturor.

O paranteză la “Micuțele Mincinoase”

sâmbătă, 12 mai 2012

O analiză între serial și cărți (seria principală și cele patru cărți ce vor apărea la revista Bravo).

Din seria principală am citit primele 3 volume și mi-au plăcut foarte mult. În al 4-lea volum am înțeles că ne spun că A e Mona dar nu știu ce urmează după (în varianta lor originală sunt aprox. 10 volume, cu o carte în plus).

Cărțile sunt foarte savuroase, bănuiesc că asemenea tuturor cărților scrise de Sara Shepard (am mai citit doar Jocul Minciunii#1). Foarte glossy și deschise. Pentru mine o carte deschisă e o carte care face legătura cu realitatea zilelor noastre, noutăți, facebook, mondenități&co.

Seria are o poveste intrigantă și perfectă pentru majoritatea fetelor, dramatică, romantică și cu de toate. Deci seria merită o notă foarte mare din partea mea până acum chiar dacă n-am citit-o pe toată încă.

Serialul e genial. Pe bune. Nu face cărțile de râs sub nicio formă și ador toate actrițele (mai puțin pe Lucy Hale, care m-a făcut s-o detest și pe Aria). Totul e perfect pus în scenă, nu am nimic de reproșat și mă bucur că urmează linia cărților.

Cărțile de la Bravo nu le-am citit încă și nu le voi cumpăra. Poate după aceea o să fac rost de ele cumva, separat. Îmi doresc să le citesc și să aflu secretele acestor fete așa de populare astăzi. Sunt cumva ca niște fete reale, cu chipurile actrițelor din serial. Îmi doresc să știu totul despre viețile lor de dinainte care ne sunt așa de bine ascunse… Sara e un geniu al cărților de mister și deseori thriller! Un geniu! Dacă o ține tot așa, numele ei va fi la fel de cunoscut ca al Agathei Christie.

Personajul meu preferat e Spencer, pentru că e deșteaptă, matură, vulnerabilă, rebelă și nu ia lucrurile ca atare, cu jumătate de măsură, ambițioasă și puternică în același timp. Actrița din din film care o joacă pe Emily e deosebit de frumoasă, preferata mea vorbind de fizic și deci și Emily vine pe locul II în topul meu al Micuțelor Mincinoase. Apoi Hanna, care îmi place și nu prea în serial și-n cărți, și Aria, pe care n-o îndrăgesc nici cât negru sub unghie.

Nu-mi place de Maya, iubita lui Emily, pentru că e așa de instabilă, fizic și psihic, e schimbătoare și nehotărâtă.

Hanna e la fel de labilă psihic, după părerea mea, iar ea și Mona merită să fie best friends. Hanna pare prostuță și ca și actriță, o compar cu ușurință cu Kristen Stewart în Twilight (tot cu atât de multe expresii faciale).

Îmi place de Caleb însă preferatul meu e Toby iar el și Spencer arată superb împreună, foarte gingași și puri.

De fapt, dacă mă întrebați pe mine, personajul suprem pe care îl prefer e Alison. Tipa care o joacă e o zeiță, foarte foarte frumoasă și personalitatea ei e de aur. Sper să apară mai mult în serial, ea face toți banii.

Îmi place și de Mona, dar nu-mi place cum au aranjat ultimul episod din serial pentru că dacă tot au spus că IQ-ul ei este nu știu cât de ridicat ar fi fost bine ca acest fapt să fi fost arătat și în episoadele anterioare… unde părea doar o puștoaică pusă pe glume, cu nimic special. Poate ăsta o fi farmecul dar mă rog, sunt curioasă ce se întâmplă în continuare cu ea.

Nu-mi place de Ezra sau de părinții Ariei. Fratele ei, însă, merită să aibă un rol mult mai mare în serial pentru că e super drăguț și nu seamănă cu ceilalți membri ai familiei.

Îmi place de tatăl lui Emily, foarte iubitor și înțelegător și cei doi chiar seamănă (fizic) în serial.

Jenna mi se pare din nou, strălucitoare. Joacă foarte bine (și aici nu mă refer că actrița o joacă foarte bine pe Jenna ci că Jenna însăși știe să se prefacă). După mine, ea e cea cu IQ-ul foarte ridicat.

De ce nu i-am văzut niciodată pe părinții Jennei și ai lui Toby? (sau poate nu-mi amintesc).

Mama Hannei e super și “Chestia cu Jenna”, ce s-a întâmplat din cauza ideii lui Ali cu ani în urmă… foarte, foarte tare.

Sora lui Spencer mi se pare de asemenea aproape la fel de cool precum aceasta.

Wren, deși nu-mi place nimic ce ține de Anglia, e foarte charming dar sper ca Spencer să nu renunțe la Toby pentru el.

Cat atât am avut eu de spus, sper să nu deranjeze pe nimeni, sunt doar părerile mele scrise mai sus și le aștept și pe ale voastre :).

*

Poate o să revin la un moment dat și cu părerile mele actuale despre serial, deși nu diferă foarte mult de ce e scris mai sus.

Fata întâlnește băiatul, citate

“De fapt, chiar ne comportam ca niște domnișoare. Aruncam pietrele înfășurate în săculeți de pânză pe care îi confecționasem special cu mâinile noastre pentru a pune pietrele în ei. Așa eram de domnișoare.”

*

“Așa că s-a dus direct afară și a spart o fereastră drept cadou de ziua ei.

Halal cadou, spune Midge. De ziua mea vreau un Mini Cooper.”

*

“Oamenii treceau pe trotuarul de deasupra. Mă priveau ca și cum aș fi fost nebună. Un pescăruș patrula pe autostradă. Mă privea ca și cum aș fi fost nebună.”

*

“Dap, da’ vezi tu, lumea se împarte acu’ în oameni care cred că e distractiv să te uiți pe net la poze cu femei care o fac cu cai și câini, și oameni care nu cred asta, spune Paul.”

*

“(Oh, Dumnezeule, sora mea care are legătură cu mine este o din aia – o ciudată, o lipsă, una căreia nu poți să i-o tragi, o sub-dezvoltată și care nici măcar nu merită să fie făcută ilegală.)”

*

“Acum dorești să vorbești cu una din fetele sau băieții sau ce-or fi care au scris mesajele, sau cu unul din cei șapte pitici? Pe care l-ai dori? Îl avem pe Mutulică, Hapciu’, Morocănosu’, Rușinosu’, Somnorosu’, Năsosu’ și încă unul al cărui nume va trebui să-l caut pentru dumneata.”

*

“Midge, inimioara mea dulce și cumplit de cinică, spune bunicul. Va trebui să înveți acel tip de speranță care transformă lucrurile în istorie. Altfel, n-o să existe vreo șansă pentru propriile tale adevăruri mărețe, și nici un adevăr bun pentru proprii tăi nepoți.”

Domnul cu coasa, citate

…şi de oameni urbani a căror singură legătură cu ciclurile naturii este că Volvo-ul lor a dat odată peste o oaie.

*

Nici un muşchi nu se mişcă pe fața lui Moarte, pentru că nu avea niciunul.

*

Doamna Evadne Cake era mediu, bătând spre mic.

*

…alerga spre domnişoara Flitworth cu acea fugă a găinilor de oriunde, de parcă ar fi avut elasticul rupt de la chiloţi.

*

Carmen Miranda ar fi putut purta acea pălărie la înmormântarea unui continent.

*

Oamenii nu îi spuneau niciodată Arhicancelarului să tacă. Tăcutul era ceva ce se întâmpla altora. Tăcu din cauza şocului.

*

– Nu, nu poţi călări o pisica. Cine a mai auzit de moartea șobolanilor călare pe o pisică? Moartea şobolanilor ar călări un fel de câine.

*

Era propria lui lume. Nu apărea pe nici o hartă.

Film vs. Carte – Molly Moon and the Incredible Book of Hypnotism

Așteptam acest film de ani buni, cred că de când am citit cartea. Luna asta mi-am reamintit de el, după ce am citit volumul doi al seriei Molly Moon și am fost surprinsă să văd că în sfârșit a apărut. Primul volum al seriei rămâne cea mai magică, mai dreamy carte pe care am citit-o până acum. Iar filmul categoric a meritat așteptarea, a fost exact ceea ce îmi imaginam eu și mai mai mult.

Actrița care o joacă pe Molly e incredibilă, e perfectă și foarte frumoasă. La fel și actorul care îl joacă pe Rocky, mi s-a părut potrivit pentru rol de la prima vedere. Acești doi copii sunt orfani iar cea in charge de la orfelinat e o femeie foarte rea. Molly Moon descoperă o carte despre hipnotism și așa pornește în aventura vieții ei, schimbând lucrurile atât pentru ea însăși cât și pentru restul copiilor de la orfelinat… Ceea ce e minunat la acest personaj e că nu se lasă furată de vise puerile și își pune mereu prietenii pe primul loc. Face greșeli, dar își dă mereu seama de firea oamenilor, îi poate ierta, îi ajută. Vede binele din oricine și îi face să intre în contact cu el, prin ochii săi verzi și hipnotici. Nu cred că s-au schimbat foarte multe lucruri în film însă pot să mă înșel, având în vedere că am recitit cartea acum câțiva ani. Am impresia că cel care a răpit-o pe Petula, câinele lui Molly, nu devine un om bun din proprie inițiativă ci este hipnotizat în acest scop – în carte. În film, acesta realizează cu propria-i minte neafectată că nu este pe drumul cel bun. Davina Nuttel este puțin altfel decât mi-am imaginat-o dar producătorii au făcut o super treabă de genul Hannah Montana, atât cu Davina cât și cu Molly, care îi ia locul pe micul ecran pentru o perioadă scurtă de timp. Ador la nebunie peisajul din jurul orfelinatului din Briersville. Îmi plac foarte mult cântecele improvizate ale lui Rocky. Cred că filmul a fost ceva mai puțin dramatic decât cartea, căci situația s-a redresat la timp de fiecare dată. Am trăit fiecare scenă cu bucuria unui copil, chestie de care nu mai credeam că sunt în stare. Petula e cu adevărat un câine superb, așa cum e descris și în carte. Nu cred că-mi va ieși prea ușor din minte chipul lui Molly din film și reclama de la Qube. Această fetiță aspiră la o viață mai bună, desigur, și își dorește să fie faimoasă… Ajunge repede la o altă concluzie și realizează că nu în acest fel vrea ea să-și utilizeze puterile hipnotice. Recomand atât seria de cărți cât și acest film, îmi pare tare rău că nu e așa de hype-uit pentru că din punctul meu de vedere, e mai bun decât orice film de la Disney pentru copii și au mult mai mult de învățat din el. Nu i-a lipsit nimic și mi-aș dori tare mult să se mai facă filme bazate pe celelalte cărți din serie dar slabe șanse.

Cred că este un film pe care îl voi reurmări cu plăcere pe viitor, căci conține toată nostalgia de care sunt în stare și mă simt exact ca atunci când aveam poate zece ani și descopeream cartea pentru prima dată.

Wishlist!

Cum eu am avut mereu o afinitate pentru astfel de povești, cu cât mai apropiate de realitate cu atât mai bine, am citit de curând Îndrăgostită de un masai și mor de curiozitate să aflu ce a mai făcut Corinne cu viața ei. Acestea sunt cele patru cărți apărute la noi și sper să fac rost de ele cât de curând.

Citind cărțile prietenilor…

De când am pătruns mai bine în lumea asta a cărților, am cunoscut o grămadă de autori tineri, debutanți sau nu, și am avut ocazia să le citesc cărțile. În această postare vreau să vorbesc despre senzația aia nasoală și sentimentul de vină atunci când nu îți place cartea unei persoane care, de altfel, îți e foarte simpatică… Situația devine și mai rea când lor le-a plăcut cartea ta.

Zicea Andrei Ruse că el ca autor nu e ok să scrie recenzii pentru alți autori români contemporani și probabil îi voi urma exemplul în cel mai scurt timp. E o presiune destul de mare să fii nevoit să scrii cu cea mai mare sinceritate despre o carte ce ți-a fost înmânată cu cele mai bune intenții… Cu cea mai mare sinceritate pentru că m-aș minți pe mine însămi dacă aș scrie altceva și până la urmă, ideea de a scrie recenzii a venit pentru a-mi aminti ce citesc și ce părere am despre o anumită carte, le scriam strict pentru mine. Desigur că sunt curioasă să văd ce scriu prietenii mei, așa cum ești curios în legătură cu astfel de lucruri chiar și atunci când nu ești tu însuți scriitor – partea a doua cam complică treaba. Inițial am zis că nu mă deranjează reacțiile altor oameni atâta timp cât autorii cărților înțeleg poziția în care sunt pusă eu, dar mai intervine o problemă. Vreau să citesc cu totul alte cărți și de prea puține ori, gusturile mele coincid cu genul abordat de mai sus menționații prieteni. Nu e vina nimănui, dar nu câștigă nimeni: eu citesc o carte ce nu-mi place iar ei primesc o recenzie oarecum negativă. Nu sunt genul care să nu poată găsi ceva bun în orice carte, dar pur și simplu îmi dau seama ușor când nu va fi printre preferatele mele. Deci da, curiozitatea asta ar trebui să aibă limite pentru că deja nu cred că mai rezist. Nu e vina cărților și cu atât mai puțin a autorilor, e doar ideea că ce fac eu e interpretabil, că oamenii vor spune că am scris intenționat o recenzie negativă, chiar dacă autorii, din nou, îmi înțeleg perfect poziția și și-au asumat și faptul că poate nu-mi va plăcea ce au scris. Deci soluția e: fie scriu recenzii în care doar să îi laud (deși nu am scris o astfel de recenzie pentru nicio carte, probabil), fie prefer să nu le mai citesc (pentru că nu pot să citesc și să nu scriu recenzii). Poate ați fost puși vreodată în această situație… Ce părere aveți?

P.S. Desigur că o să citesc cărțile pe care le-am primit deja cu autograf and shit, just no more dacă știu că nu vor fi pe gustul meu. 

P.P.S. Da, am descoperit astfel și câțiva autori care îmi plac, dar parcă tot nu merită efortul ăsta de a citi chestii random, care uneori nu mă atrag din start. 

P.P.P.S. Nu, nu mi le-a băgat nimeni pe gât, dar pe viitor, vreau să le solicit doar eu.

Eria. Dezvăluiri, recenzie

Cartea mi s-a părut de la început a fi foarte catchy și intrigantă. Personajul Eria este tipul femme fatale, o demizeiță cu tot felul de puteri paranormale – de aici și un fel de narator personaj care este într-un fel și obiectiv, căci poate citi gândurile personajelor și să le anticipeze mișcările viitoare. Am citit-o foarte repede și abia așteptam să revin asupra lecturii, deci din punctul ăsta de vedere nu am absolut nimic de reproșat. Stilul lui Gabi mi se pare unic, mi-a plăcut foarte mult, mai ales felul cum lucrurile ne sunt dezvăluite pe parcurs și mai mult din deducții, nu sunt mură-n gură și e mult mai palpitant așa, te simți parte din poveste, ca și când ai contribui și tu la ea.

Plotul se bazează în mare parte pe tragedia de la Colectiv, ceea ce mi s-a părut o idee foarte bună dar și riscant de abordat. În Dezvăluiri, prima carte din seria Eria, locul desfășurării acțiunii este, desigur, Bucureștiul zilelor noastre cât și malul lacului Snagov… Eria are misiunea de a recruta un preot de care se cam îndrăgostește, numele acestuia fiind Timothy. Împreună cu organizația din spatele ei, Eria are misiunea de a salva vieți, exorcizând demoni și readucând oameni la viață. Povestea se complică puțin odată cu existența lui Decko, soțul ei imaterial, dintr-o altă lume. Eria poate simți atunci când alte ființe nu sunt în totalitate umane, așa că îl cunoaște pe detectivul Andi Aron, care are câteva întrebări să îi adreseze.

Revenind la incendiul din Clubul C, aici este un fel de întrunire a ființelor cu puteri paranormale, o combinație dintre zei, sfinți, vrăjitoare, demoni, etc., dar și oameni care devin victime. Eria fusese chemată acolo pentru o misiune aparent obișnuită, o exorcizare împreună cu prietenul ei, preotul Timothy. Ce se întâmplă cu Eria, cum sfârșește?

Cartea conține o grămadă de pasaje amuzante iar limbajul mi se pare o altă trăsătură directă a stilului Gabriellei, fiind colocvial într-un fel pe care nu l-am mai întâlnit. De asemenea, Eria comunică în mod constant cu Vidul, despre care nu aflăm prea multe, căci existența lui e învăluită de mister. Avem, așadar, o lume plină de personaje la prima vedere clișeice, dar care ascunde aspecte românești, ceva numit magical realism și un început foarte promițător de serie, unde ne este prezentat modul cum Eria a ajuns să fie ceea ce este. Cred că mi-ar face plăcere să citesc și continuarea.

Se poate considera un roman cu elemente polițiste, crime, suspans, teme religioase și puțin filosofic. În orice caz, mi-a plăcut tare mult acest volum și îi mulțumesc Gabriellei pentru că mi-a oferit ocazia de a-l citi. Îl recomand tuturor celor care caută ceva în genul dark fantasy, original și foarte ușor de parcurs.

Omul Poveștii

Am fost super încântată când Gabriélle Güvenel mi-a propus să-mi facă poze pentru proiectul Omul Poveștii, căci cele mai cool poze ale mele (inclusiv cele de la Bookfest 2015, cum e cea de la banner) au fost realizate de ea. Ne-am întâlnit zilele astea și uite ce a ieșit…

Iar astea sunt doar câteva, restul le găsiți pe profilul meu de Facebook. Mulțumesc mult, Gabi! Sper că vă plac și vouă :)