Cristina Boncea's Blog, page 76

De ce încă mai am încredere în educație

Eu, clasa I vs. clasa XII, la școală. Poza e o glumă antitetică cu postarea. 

“Un elev de-al tău face câți alți zece de la alt liceu“

Mi s-a reproșat de multe ori, dacă nu cu voce tare de către alte persoane, cel puțin eu îmi pun deseori întrebarea asta… dacă viziunea mea asupra lumii nu e una mult prea naivă, chiar inventată; dacă nu mă mint singură când îmi spun că lumea nu e un loc așa de rău, că e mai bine să vedem lucrurile bune care se întâmplă în jurul nostru în loc doar să ne plângem de cele rele, că astfel avem mai mult progres. Văd lucrurile defectuoase din jurul meu pe măsură ce cresc și mă gândesc continuu la ce s-ar putea face ca să se schimbe ceva, la cum ar trebui să fie. Cred că problema e mai întâi planul, teoria, iar abia apoi forța populației care se revoltă. E important să știm ce cerem și așa mai departe, dar astea sunt încă lucruri care mă depășesc, atât din punct de vedere intelectual cât și social, am doar 18 ani și trebuie să mai trăiesc nițel pentru a avea un drept să stau alături de alți oameni mai în vârstă, care știu mai bine cu ce se mănâncă traiul în România – așa mi se pare. Vreau totuși să mă limitez la lucrurile pe care le cunosc și despre care pot comenta și anume, sistemul educațional din România. Sunt elevă în clasa a XII-a la un liceu din București, la care mi-am dorit tare mult să intru. Am făcut clasele I-VIII la un Colegiu Național din Tg-Jiu, ce are de asemenea o reputație extrem de bună. Doisprezece ani de școală ce mi-au fost influențați de Minister (atunci când au decis că și “predicativă” și “subiectivă”  sunt răspunsuri corecte la examenul de capacitate, ăsta fiind doar un exemplu) dar mai ales de profesorii pe care i-am avut. Mi s-a părut mereu că pot să-i recunosc pe cei incompetenți, care nu doar că nu se pricepeau la a preda ci se vedea clar că nu asta își doreau să facă, și pe cei foarte dăruiți, dedicați, ale căror principii însă erau călcate în picioare de același sistem. Ei, însă, au continuat să facă ceea ce și-au propus și pentru asta au tot respectul meu. Știu că e greșit să spun că datorită unor profesori ce pot fi numărați pe degetele de la o mână, speranța mea în învățământ e la un nivel înalt, însă văd în acești oameni simboluri – că dacă ai voință, orice se poate realiza. Nimeni nu vine să se opună în mod direct atunci când un profesor vrea să-și facă bine treaba, ba chiar face și în plus pe lângă ce e plătit să facă. Piedicile sunt puse într-un mod pe care toți cei implicați, elevi și profesori, îl văd. De exemplu, olimpiada de filosofie, etapa pe sector, de anul acesta… Corectura efectuată de niște oameni care nu au citit de două ori cele câteva lucrări, au citit probabil “pe diagonală” și au acordat un punctaj, probabil și ăla cu mult sub nivelul de cunoștințe și har al elevilor. Putem găsi n lucruri de care să ne plângem, pornind de la materia pentru bac mult prea stufoasă, la faptul că petrecem prea multe ore în incinta școlii, la faptul că manualele nu mai sunt gratuite după ce termini clasa X, ș.a.m.d. În liceul meu, situația este una destul de norocoasă față de lucrurile de care am avut parte înainte, în școala generală să zicem. Sunt foarte mândră că există atâta interes pentru binele elevilor, al generației mele, că avem o directoare incredibilă și beneficiăm de tot felul de lucruri care se mai întâlnesc abia pe la liceele private. Îi apreciez eforturile, dumneaei și întegii conduceri, tuturor celor responsabili pentru bunăstarea lucrurilor din liceu. În Tg-Jiu însă, am avut parte de foarte multe nedreptăți și am fost foarte bucuroasă când în capitală am descoperit oameni cu mintea mult mai deschisă, cu un mod de predare mai atractiv și mult mai actualizați pe toate planurile. Foarte multe lucruri, lipsuri pot fi compensate de o mână de profesori buni, care să mențină un echilibru, să nu înnebunim cu toții și să ne fie mai scârbă de școală decât de închisoare, de exemplu. Dar să trecem la fapte concrete, altfel vorbesc în van…

În timpul gimnaziului, primeam tot felul de comentarii personale din partea a diferiți profesori, care implicit mă făceau să urăsc și materia predată de ei. Sunt oameni ale căror fețe nu-mi va face niciodată plăcere să le văd, căci amintirile îmi par încă vii. Cel mai tare mă deranjează că există niște reguli despre care acești profesori ne vorbeau, însă le încălcau el înșiși. Absurdități precum “dacă nu ești cuminte îți trec absență” la care răspunsul elevului este “dacă sunt absent, pot pleca?” – dar știm cu toții că nu poți, iar asta e o chestie infimă. Profesorii nu au voie să denigreze un elev, să îl dea afară de la ora de curs, să încurajeze hărțuirea sa de către alți colegi. Nu au voie să îl amenințe… și am fost de multe ori martoră a mai multe încălcări ale regulamentului, chiar dacă nu m-au implicat pe mine în mod direct, deci nu am putut să contraargumentez în vreun fel. Orice persoană care a fost la școală a fost nedreptățită cel puțin o dată, a fost făcut să urască o materie datorită purtării profesorului, a fost învinuit pentru ceva ce nu a făcut. Când o să înceteze toate astea? Dacă până și la liceele cel mai bine cotate se întâmplă tot felul de astfel de lucruri. Dar nu-mi stă în fire să critic, să subliniez lucruri de care suntem oricum cu toții conștienți. Tema articolului este, ÎN POFIDA tuturor acestor lucruri negative, ce rămâne bun la această instituție, la școală. Venim la școală ca să învățăm, dar de asemenea, să fim învățați o anume conduită pe care să o urmăm în societate; fiecare profesor vine cu propriile valori și deși detest teribil aceste influențe deseori neargumentate și subiective, înțeleg totuși că oamenii respectivi ne vor binele, vor să ducem mai departe un anumit sentiment de respect, o demnitate. Ei știu că noi suntem viitorul și poate, chiar dacă uneori nu pare a fi așa, au încredere în noi, știu că suntem în stare să aducem schimbări în bine, să le continuăm lupta.

Ce caut eu într-un profesor? Pe lângă cunoștințele sale despre materia predată, caut corectitudinea. Un om care să nu poată fi cumpărat sau influențat în niciun fel, care să analizeze elevul ca întreg și nu bazat doar pe un simplu incident, care să-i aprecieze mai mult calitățile decât defectele, care poate fi strict și în același timp, rezonabil. Mi s-a întâmplat de multe ori să-mi placă o materie pentru care nu am înclinații naturale doar datorită profesorului. Și se văd de la o poștă cei care vorbesc cu pasiune la oră, cei care sunt uneori luați în derâdere pentru această pasiune… care se consumă pentru binele nostru, pentru un scop, un concept, fără a avea garanția că-l va realiza cu adevărat – însă cred că și profesorii sunt încurajați văzând elevi la fel de interesați, plini de curiozități, care cercetează și au nevoie de îndrumare, cred că asta îi face să continue, chiar dacă la rândul lor au parte de multe alte nedreptăți. Profesori care fac diferența dintre individ și elev, care realizează că nu fac decât să îndepărteze un copil atât de materia lui cât și de școală în sine dacă nu-l tratează cu respect – și aici mă refer tot la planul educațional, la faptul că un profesor nu ar trebui să ia niciodată ceva la modul personal ci să caute căi de mijloc, de înțelegere, de încurajare, astfel încât elevul care i-a greșit să-și ceară scuze din proprie inițiativă, nu să se creeze o dispută între cei doi. De asemenea, consider că acest respect trebuie să se manifeste și în modul în care acel profesor acordă note, urmărind desigur un barem, ca la BAC și neluând în calcul nimic altceva, nici măcar activitatea elevului de la clasă, dacă e vorba despre un test scris. Eu cred că e în regulă ca un profesor să aibă favoriții săi, elevii cei mai pasionați de materia pe care o predă, atâta timp cât asta nu-i răpește din corectitudine sau atenția oferită altor elevi care poate și-ar dori să primească mai multe: mai multă îndrumare, încurajare, explicații. Eu una dau mai mult randament dacă știu că eforturile mele sunt apreciate, “un om care se simte apeciat va face mereu mai mult decât e așteptat de la el“, aceasta consider că ar trebui să fie ideea de la care să pornească profesorii, atunci când își doresc rezultate reale de la elevii lor. Poveștile personale cu care suntem obișnuiți toți, acele “paranteze” care uneori se lungesc până la pauză, au rol pe cealaltă parte, de educație socială, ele au mesaj și nu sunt niciodată sub formă doar de bârfă – cel puțin nu din partea unui profesor care se respectă. Consider că ar trebui să fim la fel de atenți la aceste lucruri dinafara subiectului lecției, căci nu sunt o pierdere de timp, de cele mai multe ori, chiar ceva din cadrul lecției a adus vorba despre o amintire sau o povestire; așadar, nu consider acesta un defect sau un mod de a face timpul să treacă mai repede, nu îmi place ideea ca școala să ne dezumanizeze și consider că e un mod de apropiere și conectare cu elevii, iar dacă e realizat într-un mod corect și limitat, chiar dă rezultate.

Profesorii mei preferați din liceu sunt de filosofie și germană, materiile cu care voi rămâne cel mai mult în minte după absolvire. Înainte, obșinuia să-mi placă tare mult limba română, în special partea de literatură, dar din diferite motive, acest lucru s-a schimbat. Limba engleză este o materie care îmi place de sine stătătoare, indiferent cine o predă, nu am nevoie de un profesor bun pentru a mă descurca deoarece este o limbă pe care prea puțini o învață numai de la școală… însă nu neg faptul că interesul acordat ține într-adevăr de profesorul care o predă, iar în cazul meu, acesta s-a schimbat în fiecare an. Și statornicia are rostul ei, iar o relație cu o clasă se construiește în mai mult timp, mai mulți ani, dacă se vrea într-adevăr roditoare, la maximul potențialului său. Îmi plăcea mult biologia în generală, materie pe care am studiat-o până în clasa a X-a. Fizica și chimia m-au prins până într-un punct, acela în care s-au intersectat cu calculele matematice… matematica fiind spaima mea și cel mai teribil coșmar încă din clasa a III-a, când au intervenit minunatele litere. Dar până și de matematică prinsesem ceva drag în clasa a VIII-a, când am făcut meditații cu un profesor minunat, de genul celui despre care se scrie în cărți – geniu enigmatic, fascinant, frumos într-un mod mult superior fizicului. Logică și filosofie am făcut în liceu cu același profesor, pe care îl ador. Ceva din prestația sa ca profesor m-a făcut întotdeauna să citesc toate lucrurile menționate de el, să îmi doresc să fiu cea mai bună din clasă, să mă implic în tot felul de activități, indiferent de notele pe care le luam – căci logica devenise la un moment dat destul de complicată. Notele nu au avut niciodată o însemnătate prea mare pentru mine, am știut că ele nu reprezintă cunoștințele sau valoarea mea cu adevărat. Așa că am copiat pe unde am putut, m-am descurcat, am învățat pe fugă… dar niciodată pentru materiile de care îmi păsa cu adevărat. Da, sunt mult prea multe materii. Da, mi-a fost frică de multe ori să nu rămân corijentă, o teamă pe care am avut-o încă din clasa a IV-a, deși probabil că nu exista așa ceva. Teama aia că ai rămas în urmă cu materia, că nu mai poți să înveți, că te depășește, că ești pierdut… și apoi tot un profesor este cel care face lumină, care face o recapitulare înainte de test și realizezi că de fapt știi mai multe decât credeai. Tot el te scoate din impas și îți redă speranța, îți spune “hai că poți” – cel puțin, asta face un profesor bun. Deși poate părea stresant și uneori chiar te ascunzi de asemenea profesori, literalmente, cei care vin după tine, vorbesc cu dirigintele, își fac griji de ce nu vii la oră, LE PASĂ. Asta e tot ceea ce trebuie să știi, să vezi mai departe de cicăleala lor. Le pasă, și asta e tot ce le putem cere profesorilor din acest sistem contaminat.

Îmi place să pun oamenii pe piedestaluri, deși nu e corect să vezi pe cineva drept mai mult decât o ființă umană… dar când acel om îți e profesor și te face să realizezi lucruri de care nici tu nu te credeai în stare, parcă acest titlu nu mai e așa de exagerat. Ei sunt formatorii noștri, sau ar trebui să fie. Modelele noastre. Și serios, nu mă așteptam niciodată să spun asta, dar acum văd că o parte dintre ei chiar asta reprezintă pentru mine. Profa mea de română din generală, care a continuat să mă placă chiar și după ce eu m-am purtat într-un mod imatur, care a realizat că dacă am făcut o greșeală asta nu înseamnă că întreaga mea valoare ca elev, talentul meu literar, nu mai există. Profii care te împing de la spate, aceștia merită lauri. Profa mea de franceză din generală care mi-a oferit meditații gratuite pentru olimpiadă, datorită căreia încă mai știu câte ceva din această limbă și care s-a supărat oarecum că am ales limba germană pentru liceu. Profa mea de meditații la germană cu care am făcut un an, în clasa a VIII-a, pentru că am realizat că îmi doresc să merg la un liceu cu profil bilingv și nu știam o boabă de germană. Nici până în momentul de față nu am ajuns cu materia de la școală unde ajunsesem cu profa mea din Tg-Jiu – dar desigur, asta e vina programei și a altor lucruri pe care nu le-am putut controla (lipsa pentru un semestru a unui profesor suplinitor), iar nivelul B1 este totuși suficient de bun având în vedere că nu am mai făcut alte meditații pe parcursul celor patru ani… și așa ajungem la profesoara de germană, a cărei moralitate, spirit practic, inteligență și umor m-au făcut să iau parte la orele predate de ea, deși am absentat o mare parte din primul semestru al acestui an școlar. Germana e sfântă pentru mine, tocmai pentru că m-am încăpățânat să nu învăț nimic în plus față de ce ne este predat la clasă, care e oricum destul de complex și totuși am reușit să fac față. Tocmai atunci când primești o notă pe merit, dar nu ți se pare suficient de mare, te încumeți să înveți mai mult, să fii mai atent, să participi la oră iar nu să visezi cu ochii deschiși sau să faci altceva. Profesorii cu care am luat parte la activități extrașcolare cum ar fi clubul de dezbateri sau concursul organizat de Humanitas în licee – ei bine, nu aș fi participat la aceste activități dacă profesorii mi-ar fi fost antipatici, căci după cum spuneam, notele nu valorează nici cât o ceapă degerată pentru mine (asta dacă nu sunt cumva sub 5), ci apreciez mult mai mult felul de a fi și a gândi al unui profesor decât orice altceva.

Sunt veșnic recunoscătoare profesorilor care nu te blamează pentru ceva ce te depășește (cum a fost cu olimpiada la filosofie), ci îți văd în continuare potențialul și vor să te ajute să ți-l realizezi. Dezinteresați… doar din dorința ca TU să fii un om mai bun! Iar acest lucru, când este într-adevăr înfăptuit așa, este cel mai demn pe care mi-l pot imagina din partea unui om. Poate scriu acest articol pentru că simt că vine sfârșitul, că o să o închei definitiv cu cele douăsprezece clase, că vine facultatea dar asta va fi ceva cu totul diferit, așa am impresia. Poate scriu pentru că astăzi am avut parte de încă și mai multe dovezi că există oameni în învățământ cărora le pasă, care știu să facă slalom printre obstacole, care găsesc portițe pentru a-și atinge scopurile și fac asta să pară atât de natural încât mă întreb de ce nu pot fi toți profesorii așa… Deosebirea, cel puțin eu nu pot vedea altfel, e faptul că LE PASĂ. Că realizează ce impact au sau ar trebui să aibă ei asupra noastră. Că știu că o parte din viitorul nostru depinde de ei. Pot spune că am rămas cu ceva de la fiecare materie studiată, dar cele care îmi sunt cu adevărat fixate în minte sunt cele pentru care am vrut cu adevărat să mă pregătesc. E adevărat, nu te pricepi la toate, dar economia, spre exemplu, a fost o materie care mi-a plăcut foarte mult numai datorită felului cum mi-a fost prezentată, cum profesoara a încercat pe cât de bine a putut să ne explice lucrurile pe înțelesul nostru, dându-ne exemple concrete. Spuneam deci, că profesorii din capitală au fost infinit superiori celor din Tg-Jiu. Motivele îmi sunt necunoscute, dar ei au reprezentat unul dintre lucrurile de care am vrut să scap când am plecat de acolo. Erau complet iraționali majoritatea și nu voiau să accepte anumite idei moderne. Nu știu de unde venea această ură pentru elevi, până la urmă. Frustrările personale nu ar trebui să ne întunece niciodată rațiunea, cu atât mai mult cu cât ești profesor și deci, responsabil pentru gândirea atâtor copii. Care vor crește la rândul lor… nu e mai de preferat să lași ceva bun în urmă?

Aici intervine și credința mea personală, care s-a schimbat de la hedonism la ceva ce e încă în formare, mai aproape de etica deontologică (4,5 la olimpiada la filosofie!?)… Dar cu toate astea, un profesor nu ar trebui să pună niciodată ceva mai presus decât demnitatea, atât a lui cât și a elevului. Să se respecte pe sine prin educarea corectă și completă, prin atitudine, atenție, dăruire… și respectând în acest fel și elevul, care își împlinește la rândul său scopul pentru care a venit la școală. Cred că am spus tot ce aveam pe inimă despre acest subiect, despre profesori și scopul educației. Vreau să știți că deși nu toți recunoaștem, felul în care v-ați purtat la ore ani întegi în care am venit la școală ne-a afectat, mai mult sau mai puțin, pe fiecare dintre noi. Eu una încă am cicatrici de la fosta mea dirigintă din generală, profesoară de matematică… și jur că la început aveam note mari, până să încep să aud că nimic din ce fac nu e bine. Hai să uităm lucrurile care nu sunt bune, căci dacă vezi partea frumoasă, o poți extinde; dacă le tot subliniezi pe alea negative, creezi doar un mare hău, unde tu și toată materia ta cădeți până atingeți solul. Și așa ați ruinat poate chiar viața unui elev. Aș fi vrut să știu mate, e și vina mea, și vina naturii. Dar nu vă purtați ca și când profesorul e complet nevinovat în toată treaba asta.

Mai sunt 5 luni până la bac, ne tot e reamintit. Fac meditații la română, istorie și filosofie. Sunt încrezătoare, am profi minunați pentru toate aceste materii. Celelalte, le dăm deoparte (nu germana, desigur, am un atestat de pregătit). Doișpe ani de chinuri dar și de amintiri frumoase, de momente revelatoare… doișpe ani petrecuți în mare parte la școală. Abia aștept absolvirea, liceul meu are o tradiție specială în fiecare an. Îmi iubesc liceul și iubesc fiecare lucru ce a reieșit dintr-o alegere proprie. Pe cât creștem, cu atât mai mult ne aparțin deciziile pe care le luăm, unde înainte aparțineau poate părinților. Am ales să fiu elev în liceul x, la profilul y. Profesorii nu ni-i alegem noi, din păcate. Însă nu aș fi schimbat nimic, chiar sunt foarte mulțumită. Da, se putea și mai bine, dar putea fi mult mai rău, puteam avea alte depresii și căderi nervoase, precum în școala generală. Încă am speranțe pentru sistemul de învățământ românesc.

Câștigători Octopussy fan pack!

Se pare că rafflecopter (cu ajutorul random.org) a ales cei doi câștigători ai concursului organizat de mine acum o săptămână. Felicitări și vă mulțumesc tuturor pentru participare! Vor mai urma și alte concursuri și între timp, aveți în bara din dreapta o listă cu site-uri de unde puteți cumpăra Octopussy :)

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks, recenzie

Știți în Sims când moare cineva iar personajele rămase în viață îl plâng – se trezesc în mijlocul unei activități cum ar fi gătitul și încep efectiv să bocească, amintindu-și? Așa voi fi eu mereu cu cartea asta. Pentru că e povestea mea. Pentru că E. Lockhart mi-a asasinat sufletul cu mare ușurință și a lăsat sângele să-mi curgă, odată cu ultimele cuvinte ale cărții. Pentru că Frankie și orice personaj protagonist (fac o presupunere) al autoarei, este my doppelgänger, my soulmate, ME.

Frankie e o puștoaică ce s-a săturat să fie subestimată și privită doar prin prisma apariției sale drăgălașe. Ea e în clasa 10-a la un liceu exclusivist, de la care absolvenții săi pleacă la facultăți din Ivy League. Iubitul ei e cel mai cool tip din acel liceu, un tip la care Frankie nici măcar nu spera să poată avea acces. Așa ajunge să-i cunoască și grupul de prieteni și să afle din ce în ce mai multe detalii despre activitățile desfășurate de aceștia. Problema e că Frankie vrea să facă parte din clubul lor secret, așa că găsește o modalitate pentru a face acest lucru…

Ca și în cazul Mincinoșilor, plot-ul e construit foarte simplu și logic însă frământările interioare ale lui Frankie și întregul proces psihologic prin care trece e incredibil, e cel mai relatable lucru din lume pentru mine și acesta e motivul pentru care iubesc această carte – compatibilitatea de 100%.

Frankie își dorește mai mult ca orice afirmarea, recunoașterea meritelor ei, a inteligenței ei. Nu e suficient pentru ea să fie un membru respectat al clubului de dezbateri, să facă parte dintre tocilari. Frankie e o feministă, un sjw (social justice warrior) iar lucrurile pe care le plănuiește sunt tocmai în acest scop. Ea e foarte dezamăgită când realizează că se implică în activitățile clubului ultra secret format de seniorii din liceu chiar mai mult decât aceștia; unde pentru ei e importantă tocmai fraternitatea, faptul că pun la cale lucruri inofensive pe care să le facă împreună, Frankie duce lucrurile mult mai departe, dându-le un înțeles, un scop, pe care însă ceilalți eșuează să-l vadă. Frankie le e superioară, e tipul geniului neînțeles, e chiar considerată nebună pentru faptele sale și sfârșește prin a rămâne singură. Eu zic că partea cea mai scandaloasă a poveștii e tocmai faptul că nu există un singur personaj care să o aprecieze cu adevărat pe Frankie, care să-i admire atât inteligența cât și frumusețea, faptul că intențiile ei au fost atât de bune și a reușit să fie o reformatoare socială, sacrificând multe lucruri personale în acest scop. Lupta aceasta de ambiție reprezentată prin activități considerate normale din punct de vedere social și adevărata explorare a potențialului său este drama vieții mele. Frankie își dorește foarte mult validarea iubitului ei, care își apreciază cel mai bun prieten tocmai pentru același tip de activități desfășurate și de ea – însă Alfa e considerat un tip cool, pe când Frankie o simplă nebună cu care Matthew nu mai vrea să aibă nimic de a face. Double standards much?! Frankie realizează absolut tot ce e în neregulă în jurul ei, atât în relația ei cu Matthew cât și din punct de vedere social, ea nu acceptă ca lucrurile să rămână așa cum sunt atâta timp cât are puterea de a le schimba.

Din punct de vedere cât se poate de subiectiv (și plin de patos!) susțin tare și răspicat că Frankie s-a purtat exemplar pe tot parcursul romanului și nu merită tratamentul primit din partea celorlalte persoane – în special a membrii clubului atât de select în care își dorea să intre. Frankie trece de la imaginea unei simple adolescente, naive ș.a.m.d. la o femeie cu reală putere de convingere, o minte aproape diabolică, o delicventă juvenilă, cel puțin din punct de vedere obiectiv. Finalul e heart breaking dar foarte realist, Frankie nu se mai poate întoarce niciodată la persoana care a fost înainte, persoană de care a făcut tot posibilul să scape. Iar E. Lockhart o susține. E. Lockhart mi-ar fi probabil cea mai bună prietenă și chiar mi-aș dori să o întâlnesc pe această autoare într-o bună zi.

Iubesc cartea asta într-un mod pe care nu-l credeam posibil, mi-a atins absolut toate corzile sensibile și o recomand absolut tuturor celor care nu au o gândire închisă, care văd mai departe de mijloacele folosite de cineva pentru săvârșirea unui scop superior, care înțeleg lupta continuă dusă de femei pentru a avea o anume imagine în societate, în fața bărbaților. Ador atunci când fostul ei prieten o întreabă de ce a făcut ce a făcut iar ea îi pune doar două simple întrebări: “Știi ce e un panoptic?” și “Ai fost vreodată îndrăgostit?“, la care el răspunde negativ. Așadar, Frankie are mai multe motivații pentru faptele sale: atât dorința ca Mathhew să o vadă așa cum e, în genialitatea ei, și să o iubească pentru asta, așa cum îl iubește și ea pe el în simplitatea lui și de asemenea, dorința de a lupta împotriva sistemului opresiv bazat pe care funcționează majoritatea instituțiilor din zilele noastre. Deși conducerea liceului vede mai mult rău în faptele lui Frankie, reformele ei încă rămân în picioare și dăinuie, chiar dacă au sleit-o de puteri iar la final a rămas cu cicatrici reale de pe urma lor.

Recunosc, deci, că motivul pentru care declar această carte my all time fave e simplul fapt că mă regăsesc perfect în poveste și pot empatiza cu protagonista, însă țin să menționez că E. Lockhart este o scriitoare de excepție, indiferent de plot-ul romanului, că mi se pare underrated și vreau să citesc absolut orice a scris ea vreodată.

Secretul doctorului Honigberger. Nopţi la Serampore, recenzie

Cartea asta formată din două povești scurte a reușit cu adevărat să mă impresioneze și să mă facă foarte curioasă să citesc celelalte lucrări ale lui Eliade, mai lungi și mai complexe. Ambele povești sunt scrise la persoana I iar naratorul pare a fi însăși autorul, într-o versiune mai tânără a sa; se poate spune deci că au valențe autobiografice însă sunt totuși considerate opere de ficțiune.

Secretul doctorului Honigberger este povestea autorului care, fiind contactat de o doamnă și rugat să analizeze colecția de cărți despre India a răposatului ei soț, descoperă printre hârtiile acestuia un jurnal destul de straniu, în care bărbatul încercase diferite tehnici pentru a deveni un adevărat yogin și a pleca în călătoria sa spre Shambala. Mai târziu, autorul află că domnului Zerlendi nu i se găsise niciodată cu adevărat cadavrul ci acesta dispăruse pur și simplu. Pentru că jurnalul ajunsese pe ascuns în posesia lui Eliade, acesta se întoarce pentru a-l înapoia, cu intenția de a-i mărturisi soției bărbatului adevărurile aflate din conținutul său… Ceva foarte straniu se întâmplă însă la final, cu o explicație lăsată la interpretarea noastră. Nu am mai intrat înainte în contact cu credințele indiene ș.a.m.d, deși știam că acesta este unul dintre domeniile în care Eliade a activat. Tocmai acest lucru mă face să-mi doresc să aflu și mai multe, legat de viziunea sa asupra tuturor acestor lucruri mistice.

În Nopți la Serampore, locul desfășurării acțiunii se mută în India, la Serampore, bineînțeles, unde autorul în jurul vârstei de 20 de ani împreună cu alți trei prieteni ai săi au parte de o experiență fantastică și greu de explicat. Aceștia par a călători în timp, în trecut, însă semnele prezenței lor se regăsesc atât în prezent cât și în implicarea lor din viziune. La finalul poveștii, autorul pune problema unui călugăr himalayan care îi explică însă că în realitate nimic nu e adevărat, totul e iluzoriu iar legile nu există și îi exemplifică acest lucru în cel mai sinistru mod cu putință. Nopți la Serampore mi-a plăcut și mai mult decât prima nuvelă, însă ambele sunt lucruri la care voi medita pe parcursul vieții mele. E de la sine înțeles că acele cunoștințe la care face referire Eliade îi sunt inaccesibile unui om care nu a studiat aceleași lucruri ca și el, așa cum la început autorului îi vine greu să înțeleagă munca depusă de doctorul Zerlendi pentru a elucida misterul doctorului Honigberger, în încercarea de a scrie o carte biografică despre el. Fiecare dintre cei trei bărbați au aspirat să transceandă timpul și spațiul, să depășească limitele umane etc., însă Eliade se declară înfrânt în încercările sale, motivând faptul că europenilor le e mai greu să ajungă la acel nivel datorită originilor lor sau a altor lucruri pe care nu le pot controla. Întrucât mi-e imposibil să înțeleg ceva ce nu am studiat (ca să nu menționez că mi-e imposibil să cred că lucrurile descrise în aceste două nuvele pot fi reale), pot doar să mă bucur de frumusețea descrierilor și să le percep ca pe niște lucrări de ficțiune în totalitate; ador stilul de scriere a lui Eliade și destul de curând, presimt că va ajunge printre autorii mei români preferați. Recomand această carte celor cu mintea deschisă spre lucruri neconvenționale, care să-și dorească să se lase purtați într-o călătorie spre lumi pe care le credeau inexistente.

Diferența dintre rezumat și lectură

Și aici voi suna probabil ca un părinte cu gândire învechită sau un profesor exigent dar eu chiar cred că de cele mai multe ori, citirea unui rezumat în loc de lucrare în sine aduce doar avantaje de scurt timp iar cele două lucruri nu au foarte multe în comun.

De exemplu, am citit rezumatul operei Eugenie Grandet de Balzac, tot pentru ora de Literatură Universală de la școală – pot spune că știu ce se întâmplă în ea, am citit mai multe rezumate și mi-am fixat în minte niște întrebări și răspunsuri referitoare la conținut dar asta nu se compară nici pe departe cu dacă aș fi citit opera. Cum știu asta? Pentru că lectura are ceva ce nici cel mai bun rezumat nu ar putea reda:

Atmosfera. Atmosfera este redată atât din stilul de scriere al autorului, de modul cum acesta se exprimă, fie ea operă dramatică, lirică sau epică, cât și de lucrurile pe care le descrie, de modul cum personajele fac anumite acțiuni. Tocmai acele descrieri plictisitoare peste care ți-ai dorit să sari, atunci când te-ai decis să citești doar rezumatul unei lucrări, make it what it is.
Subtilitățile. Se poate menționa în unele rezumate, de exemplu, că naratorul este comic sau ironic la adresa personajelor sale, însă nu vei știi niciodată cu adevărat la ce se referă această chestie abstractă până nu vei citi cu ochii tăi și nu vei tălmăci cu propria minte cuvintele utilizate… desigur, există citate, tocmai pentru a te ajuta să înțelegi la ce să te aștepți de la autor, dar chichițele, glumițele, expresiile cu dublu sens, pe acestea nu le vei sesiza decât dacă pătrunzi cu adevărat între paginile lucrării.
Trăirile. Cred că acesta e până la urmă cel mai important lucru, care face diferența între un rezumat și opera în sine. Nu spun că e greșit să citești o recenzie sau un rezumat pentru a te decide dacă vrei să dai o șansă unui anumit roman, de exemplu; ce spun eu însă e faptul că acestea sunt doar demo-uri, care uneori chiar dezinformează (căci pot fi subiective). Să nu citești un rezumat cu gândul că vei primi the full experience of the work, pentru că asta e o mare greșeală, la fel de mare precum a spune că dacă știi despre ce e vorba în lucrare bazat pe un rezumat, e fix ca și cum ai fi citit lucrarea. Trăirile pot fi simțite doar de către tine, ca cititor, bazat pe ceea ce ești și pe ceea ce ai mai citit. Reacțiile îți aparțin. Nu poți avea o opinie asupra unei lucrări doar după ce ai citit un rezumat, poți spune cel mult “nu mi se pare destul de interesantă încât să o citesc”.

În această postare nu apostrofez în niciun caz bieții elevi care vor să ia o notă la școală. Mă iau doar de cei care nu sunt conștienți de diferențele dintre un rezumat sau o recenzie și lectura în sine. E un lucru extraordinar de bun că oamenii își dau cu părerea despre cărți și chiar povestesc în detaliu ce se întâmplă în ele, le comentează și așa mai departe – totuși nimic nu e mai bun decât fix ce a vrut autorul să spună, cu cuvintele lui.

O casă de păpuși, recenzie/rezumat

Am avut de studiat această piesă de teatru pentru ora de Literatură Universală de la școală. Eu am audiat videoclipul de mai sus și am rămas plăcut și în același timp neplăcut surprinsă.

Piesa a fost scrisă de Henrik Ibsen în anul 1879 și este povestea Norei, o femeie ce trăiește într-o relație abuzivă, în care soțul ei o tratează întocmai ca pe o păpușă, ca și când ar fi proprietatea lui și ar avea anumite obligații față de el și de societate. Partea neplăcută e faptul că încă mai există acest gen de relații, în care bărbatul vrea să controleze întreaga viață a partenerei sale, pornind de la hainele pe care le poartă, la întreaga sa conduită, la alegerile pe care aceasta le ia, luându-i astfel orice fel de a avea o personalitate proprie și de a intreprinde lucruri spre propriul folos. Partea care m-a surprins în mod plăcut a fost actualitatea acestei piese, limbajul, personajele și întreaga povestire.

Nora are trei copii și e căsătorită de opt ani cu soțul ei, Torvald. Cu ceva vreme în urmă, aceasta a făcut rost de o sumă mare de bani pentru a-i salva viața soțului, care era grav bolnav. Banii pentru plecarea lor in Italia se presupunea că vin de la tatăl Norei însă adevărul este că Nora a împrumutat banii de la altcineva, pe ascuns, deoarece Torvald nu nu era de acord să facă niciun fel de împrumut sau să aibă datorii față de nimeni. Pe parcursul piesei ne este prezentat felul cum Nora își pune soțul pe un piedestal, nevoile lui venind absolut mereu pe primul loc (ex.: felul cum o gonește pe prietena ei din cameră pe motiv că Torvald nu suportă să vadă pe cineva cusând). Cristina Linde este o prietenă din tinerețe a Norei, venită în capitală pentru a-și găsi un loc de muncă, dar în același timp este și confidenta acesteia și singura care află despre împrumutul făcut de Nora.

Situația se precipită atunci când domnul Krogstad vine să o amenințe pe Nora că îi va da fapta în vileag dacă nu îl convinge pe soțul său să nu-l dea afară de la serviciu. Torvald tocmai fusese promovat ca șef al băncii iar partea pe care nu i-o menționase Nora nici măcar Cristinei e faptul că a falsificat semnătura tatălui său pe chitanță, așadar putea suporta consecințe juridice pentru fapta sa. După ce acesta din urmă este într-un final concediat, Krogstad îi trimite lui Torvald o scrisoare în care îi explică situația iar Nora încearcă din răsputeri să își oprească soțul din a o citi. Pe alt plan, începând cu actul al II-lea al piesei, aflăm că Cristina și Krogstad aveau o istorie amoroasă iar femeia devine brusc reinteresată de acesta – atât cu interesul de a-și ajuta cea mai bună prietenă să scape de la anaghie, cât și pentru că sentimentele ei sunt sincere și își dorește să reia relația cu el. Punctul culminant e marcat de întoarcerea Norei și a lui Torvald de la o petrecere și de momentul când acesta citește în cele din urmă scrisoarea de la Krogstad. Prima sa reacție este să își blameze soția că l-a nenorocit, i-a distrus viitorul ș.a.m.d… Când acesta o întreabă strigând dacă înțelege ce a făcut, Nora nu face decât să răspundă cu calmitate “Da, acum încep să înțeleg…”. Deznodământul e marcat de sosirea unei alte scrisori de la Krogstad, care, convins fiind de Cristina Linde, își cere scuze și le trimite chitanța, spunând că nu mai are niciun interes legat de bani sau locul de muncă și vrea doar să facă pace. Torvald îi spune atunci Norei că o iartă, că totul e bine însă femeia s-a săturat să fie păpușa lui și decide să îl părăsească, spunând că nu mai poate iubi un astfel de om, care i-a ucis toate speranțele.

Impactul emoțional a fost imens pentru mine, puține chestii citite sau auzite mă pot face să lăcrimez (or close enough), dat fiind faptul că m-am regăsit foarte, foarte tare în povestea Norei și i-am înțeles foarte bine perspectiva. Ea și-a trăit întreaga viață slujindu-și mai întâi tatăl iar apoi soțul, renunțând la propriile plăceri pentru a avea grijă de ei. Devotamentul ei este fără de margini (de ex.: voia să-i ceară ajutorul doctorului Rank, cel mai bun prieten al soțului ei, legat de problema cu împrumutul făcut, însă când acesta i-a mărturisit că are sentimente de dragoste pentru ea, Nora nu i-a mai destăinuit secretul ei din dorința de a evita o implicare intimă cu acesta) iar sacrificiile făcute sunt, se subînțelege, de o mie de ori mai mari decât orice ar fi putut face Torvald pentru ea – care deși se jura că și-ar fi dat și propria viață, nu a fost în stare să-și ia vina asupra lui după citirea primei scrisori de la Krogstad și a blamat-o și jignit-o în continuare pe soția care i-a salvat viața. Până și faptul că nu a îndrăznit să-i ceară muribundului său tată banii de care aveau nevoie pentru a pleca în Italia dovedește că Nora este de o moralitate impecabilă, că a avut doar intenții bune însă nu a fost apreciată nici cât negru sub unghie pentru faptele sale. Tot ea este cea care la final spune că nu poate fi o mamă potrivită pentru copii ei, căci nu vrea să-i trateze la rându-i ca pe niște păpuși, că mai întâi trebuie să se educe pe ea însăși pentru a le oferi lor educația necesară. Nora ar fi mers într-atât de departe încât să se sinucidă pentru a păstra reputația soțului ei intactă, pe când acesta nu putea decât să îi spună că e copilăroasă și că nu știe nimic, că ar trebui să-l asculte pe el și să-i fie alături, în umbră, căci asta e menirea femeii pe lume. Tipul personajului Torvald mă dezgustă până la vomă, căci e foarte ușor de regăsit și în zilele noastre, mai ales printre bărbații tineri. Nora tot mai are curajul și puterea de a-i spune soțului ei că există o posibilitate ca ei să mai fie împreună iar căsnicia lor să funcționeze, însă până atunci “trebuie să se convingă singură dacă ea ori societatea au dreptate”. Nora e o femeie inteligentă și ahead of her time, cel puțin așa pare, căci Torvald e nespus de șocat de atitudinea sa de la finalul cărții și ca de fiecare dată, nu o ia în serios la început. Când realizează însă că o va pierde cu adevărat, bărbatul încearcă să-i promită că se va schimba însă Nora îi răspunde că schimbarea va veni abia după ce-și va pierde păpușa – și acestea fiind spuse, ea pleacă pe ușă și lasă totul în urmă. Ador această piesă de teatru și mi-ar plăcea foarte mult să o văd reprezentată. Totul se petrece în Norvegia, țara de origine a autorului iar actul I debutează cu o zi de iarnă în care Nora vine acasă după ce a cumpărat un pom de Crăciun. Până și la chestia asta, Torvald are ceva de comentat și o numește cheltuitoare pe femeie, care a vrut doar să facă ceva constructiv pentru casa și familia lor. Chiar și trăind în acest iad – cum ea bine recunoaște la final, că a fost doar veselă, nu și fericită cu adevărat -, Nora tot găsește puterea de a se juca cu copiii ei și a-i spune soțului său cuvinte frumoase, chiar dacă acesta o ține ca pe o pasăre într-o colivie. Cred că aș mai putea scrie cel puțin trei pagini despre cât de tare urăsc tipul personajului lui Torvald dar mă voi rezuma la a spune că recomand cu mare căldură măcar audierea acestei piese de teatru, care m-a făcut să-mi doresc să aflu mai multe atât despre acest autor cât și despre operele dramatice în general.

Răbdarea unui bookaholic

Deși nu îmi place să mă identific cu acest cuvânt, de “bookaholic”, ce am de spus m-ar încadra probabil în această categorie de oameni. Acest articol se referă la prețuri. Prețurile cărților. Economia de piață… și deși eu nu sunt foarte bună la economie (dar recunosc că m-a pasionat când o făceam ca materie la școală), atâta lucru înțeleg și eu: cu cât trece mai mult timp, cu atât interesul cumpărătorilor scade și cu cât interesul cumpărătorilor scade, cu atât scad și prețurile produselor vândute. Ei bine, nu interesul acestui cumpărător, unul foarte foarte zgârcit! Ce se întâmplă…

Se întâmplă că citesc o carte sau o serie sau o parte dintr-o serie și să zicem că îmi place. Poate pentru anumite motive nu am cărțile respective în bibliotecă. Poate le-am citit de la altcineva sau le-am dat la schimb pentru diverse motive, pentru achiziționarea altor cărți. Ideea e următoarea: știu că îmi doresc foarte mult nu doar să citesc ceva anume ci să îl și am în biblioteca mea. Ce fac atunci? Aștept. Pot aștepta cu anii, un deceniu dacă trebuie, pentru a face rost de cărțile dorite la un preț cât mai mic. Le vânez. Am exemple concrete…

Priviți la cărțile care erau foarte populare la noi prin 2012. Alea de la Leda. Se vând acum cu 5 lei bucata sau mai puțin, librăriile vor să scape de stocuri, oamenii vor să scape de acele cărți din diferite motive. Mi-am dorit foarte mult cartea Lasă-mă să intru. Era 40 de lei. De Black Friday s-a făcut 5 lei. Mi-am dorit să citesc Suge-o, Ramona!. Era peste 40 de lei. Am așteptat până am primit o sponsorizare de la Diverta și bang! carte moca. Sugerez să nu vă aruncați (banii), indiferent cât de mult vă doriți să citiți o carte. Eu una o citesc cu și mai multă plăcere dacă știu că am făcut tot posibilul să cheltuiesc cât mai puțini bani pe ea. Luați cărți din anticariate, serios; sunt singurele pe care dau mulți bani, căci e avantajos. Dacă sunt la mâna a doua nu înseamnă că sunt deteriorate, sau nu ar trebui să fie.

Asta e filosofia mea privind cumpăratul cărților și umplutul bibliotecii. Ar trebui să fie ceva cu adevărat special ca să dau banii pe el, full price. Be patient. Festina lente. Mie îmi e de folos acest mod de gândire; necumpărând cărți foarte des, am timp să mă ocup de cele necitite din bibliotecă. Am mai scris articole pe această temă. Citiți inteligent. Și econom. Doar un sfat, poate nu toți sunt așa de chitroși ca mine, chiar dacă acel lucru nu se relevă în suma cheltuită pe cărți ci pe numărul de cărți pe care-l pot cumpăra cu aceeași sumă de bani – cât mai multe.

Întreaga serie Gossip Girl!

Cărțile seriei în ordine, de la vol. 0,5 (jos) la vol. 12 (sus). 

Am reușit într-un final, am strâns toate cele 13 cărți publicate la noi din seria Gossip Girl de Cecily von Ziegesar. Obsesia mea a început după ce am terminat de vizionat serialul, care a avut un impact imens asupra mea. Am citit până în prezent 7 dintre aceste cărți, în ordine aleatorie și plănuiesc să le citesc și pe celelalte, după care să fac un full review pentru întreaga serie. Fie că le-am primit la schimb, le-am cumpărat de pe internet, de la alți oameni, din Carrefour, din anticariate sau târguri de cărți, această provocare mi-a luat ceva timp până am dus-o la bun sfârșit. Deși cred în continuare în superioritatea serialului asupra cărților, vreau să vă spun câte ceva despre ele – fie dacă încercați să le strângeți pe toate, ca și mine, fie pur și simplu pentru a avea informații legate de serie; cărțile, în ordine (de la volumul 0,5 la volumul 12), sunt așa:

Un trio infernal

Gossip Girl

Știți că mă iubiți

Vreau totul

Pentru că merit

Cum îmi place mie

Pe tine te vreau

Nimeni n-o face mai bine

Cei mai buni… dușmani

Doar în visele tale

Cum aș putea să te mint?

Nu mă uita!

Te voi iubi mereu

Mai există și un volum #13, care nu a apărut la noi. Acesta se numește Psycho Killer și este o parodie a primei cărți din serie. Trebuie menționat și faptul că Cecily von Ziegesar a scris doar primele nouă cărți din serie, restul fiind scrise de un ghost-writer. Nu aș vrea să vorbesc acum despre această serie pe larg, îmi voi păstra părerile pentru acel full review despre care vă vorbeam. Sunt doar foarte încântată că am reușit să strâng aceste cărți de care nu mă voi despărți în veci, fie și numai datorită trudei depuse pentru a face rost de ele. Sper ca această postare să vă ajute în cazul în care doriți să urmați același drum. There is hope.

Snuff, recenzie

3.5/5

Chuck nu m-a dezamăgit. Povestea asta a fost altceva, a avut un plot frumos și un final pe măsură. Cel puțin în Snuff, Chuck nu s-a complicat cu descrieri inutile iar totul a fost scurt și la obiect, după cum spune și descrierea cărții. Avem parte de patru perspective diferite: Sheila și numele 72, 137 și 600. Aceste numere reprezintă niște bărbați veniți pentru filmarea celui mai legendar film porno din istorie, în care Cassie Wright face sex cu 600 de bărbați într-o singură zi, fără pauză. Sheila este asistenta și mâna dreaptă a lui Cassie, o actriță porno foarte iubită în universul acestui roman. Numărul 72 e un tânăr care e sigur de faptul că femeia îi e mamă biologică, numărul 137 o apreciază pe Cassie din punctul de vedere al lucrurilor pe care le-ar putea realiza împreună iar bărbatul cu numărul 600 este cel care insistă să intre ultimul în scenă, fiind și cel care a adus-o pe Cassie în branșă.

Lucrurile nu capătă cu adevărat sens până în ultimele pagini. Odată cu perspectivele celor trei bărbați, primim și un background story al lor. Ideea e următoarea: numărul 600 are o pastilă cu cianură la el, pe care vrea să i-o ofere lui Cassie întrucât e sigur că filmul realizat în acea zi va fi un snuff – adică un film ce conține o moarte reală a cuiva. Numărul 72 vrea să îi ofere mamei sale o viață nouă. Lucrurile se întâmplă într-un mod complet neașteptat… la un moment dat, puștiul încurcă o pastilă de viagra cu cea de cianură, primită de la numărul 600. Ce va face el? Moare într-adevăr Cassie, după ce face sex cu 600 de bărbați?

Cartea asta e plină de plot twist-uri și mi s-a părut foarte comică. Am observat unele lucruri care nu s-au păstrat în traducere, în sensul că probabil mi-ar fi plăcut puțin mai mult cartea dacă aș fi citit-o în engleză, însă trebuie să recunosc că m-a intrigat pe tot parcursul lecturii. Toată frumusețea stă în finalul frumos, violent, spontan. Ideea este că motivul pentru care Cassie a decis să accepte propunerea Sheilei de a filma acest film este dorința de a-i lăsa moștenire copilului pe care l-a abandonat banii câștigați, copil pe care l-a făcut cu bărbatul nr. 600, care a drogat-o și a făcut-o să renunțe la visurile ei anterioare. Este acest copil într-adevăr bărbatul cu nr. 72?

Cu siguranță îmi doresc să citesc mai multe lucruri de la Chuck, poate chiar mai complexe căci aceasta mi s-a părut un scurt joc, un demo; mi-a plăcut stilul de scriere, asta e cel mai important. Sunt mai mult decât convinsă că Chuck a scris multe alte cărți ce îmi vor plăcea. Recomand această carte pentru o zi ploioasă, pentru a vă delecta, a citi ceva bolnav, dar nu foarte dark, o distracție de moment. De asemenea, în carte veți găsi foarte multe informații despre diverși actori celebri, cât și date despre sex și industria porno – chestie care m-a atras de la bun început la Snuff. Pot spune că este chiar o satiră a acestei industrii, multe elemente prezentate având darul de a ridiculiza această lume, fără a susține pentru nicio secundă că ar exista și ceva bun în meseria de actor porno.

Concurs Octopussy fan pack!

Întocmai cum vedeți în imaginile de mai sus și cum spune și titlul postării, m-am decis să organizez un concurs în care să ofer două premii diferite:

Premiul I este format din:

4 x desene originale plastifiate ce au stat la baza cărții Octopussy

2 x poze cu mine în temă pentru a susține narcisismul regăsit în Octopussy

1 x semn de carte Octopussy făcut de mine

1 x primele două capitole ale Octopussy #2 citite în exclusivitate

1 x carte Octopussy cu autograf personalizat

Premiul II este format din:

1 x semn de carte Octopussy făcut de mine

1 x carte Octopussy cu autograf personalizat

Pentru a participa la concurs apăsați mai jos. Se termină pe 26 ianuarie. Baftă!

a Rafflecopter giveaway