Cristina Boncea's Blog, page 76

Secretul doctorului Honigberger. Nopţi la Serampore, recenzie

Cartea asta formată din două povești scurte a reușit cu adevărat să mă impresioneze și să mă facă foarte curioasă să citesc celelalte lucrări ale lui Eliade, mai lungi și mai complexe. Ambele povești sunt scrise la persoana I iar naratorul pare a fi însăși autorul, într-o versiune mai tânără a sa; se poate spune deci că au valențe autobiografice însă sunt totuși considerate opere de ficțiune.

Secretul doctorului Honigberger este povestea autorului care, fiind contactat de o doamnă și rugat să analizeze colecția de cărți despre India a răposatului ei soț, descoperă printre hârtiile acestuia un jurnal destul de straniu, în care bărbatul încercase diferite tehnici pentru a deveni un adevărat yogin și a pleca în călătoria sa spre Shambala. Mai târziu, autorul află că domnului Zerlendi nu i se găsise niciodată cu adevărat cadavrul ci acesta dispăruse pur și simplu. Pentru că jurnalul ajunsese pe ascuns în posesia lui Eliade, acesta se întoarce pentru a-l înapoia, cu intenția de a-i mărturisi soției bărbatului adevărurile aflate din conținutul său… Ceva foarte straniu se întâmplă însă la final, cu o explicație lăsată la interpretarea noastră. Nu am mai intrat înainte în contact cu credințele indiene ș.a.m.d, deși știam că acesta este unul dintre domeniile în care Eliade a activat. Tocmai acest lucru mă face să-mi doresc să aflu și mai multe, legat de viziunea sa asupra tuturor acestor lucruri mistice.

În Nopți la Serampore, locul desfășurării acțiunii se mută în India, la Serampore, bineînțeles, unde autorul în jurul vârstei de 20 de ani împreună cu alți trei prieteni ai săi au parte de o experiență fantastică și greu de explicat. Aceștia par a călători în timp, în trecut, însă semnele prezenței lor se regăsesc atât în prezent cât și în implicarea lor din viziune. La finalul poveștii, autorul pune problema unui călugăr himalayan care îi explică însă că în realitate nimic nu e adevărat, totul e iluzoriu iar legile nu există și îi exemplifică acest lucru în cel mai sinistru mod cu putință. Nopți la Serampore mi-a plăcut și mai mult decât prima nuvelă, însă ambele sunt lucruri la care voi medita pe parcursul vieții mele. E de la sine înțeles că acele cunoștințe la care face referire Eliade îi sunt inaccesibile unui om care nu a studiat aceleași lucruri ca și el, așa cum la început autorului îi vine greu să înțeleagă munca depusă de doctorul Zerlendi pentru a elucida misterul doctorului Honigberger, în încercarea de a scrie o carte biografică despre el. Fiecare dintre cei trei bărbați au aspirat să transceandă timpul și spațiul, să depășească limitele umane etc., însă Eliade se declară înfrânt în încercările sale, motivând faptul că europenilor le e mai greu să ajungă la acel nivel datorită originilor lor sau a altor lucruri pe care nu le pot controla. Întrucât mi-e imposibil să înțeleg ceva ce nu am studiat (ca să nu menționez că mi-e imposibil să cred că lucrurile descrise în aceste două nuvele pot fi reale), pot doar să mă bucur de frumusețea descrierilor și să le percep ca pe niște lucrări de ficțiune în totalitate; ador stilul de scriere a lui Eliade și destul de curând, presimt că va ajunge printre autorii mei români preferați. Recomand această carte celor cu mintea deschisă spre lucruri neconvenționale, care să-și dorească să se lase purtați într-o călătorie spre lumi pe care le credeau inexistente.

Diferența dintre rezumat și lectură

Și aici voi suna probabil ca un părinte cu gândire învechită sau un profesor exigent dar eu chiar cred că de cele mai multe ori, citirea unui rezumat în loc de lucrare în sine aduce doar avantaje de scurt timp iar cele două lucruri nu au foarte multe în comun.

De exemplu, am citit rezumatul operei Eugenie Grandet de Balzac, tot pentru ora de Literatură Universală de la școală – pot spune că știu ce se întâmplă în ea, am citit mai multe rezumate și mi-am fixat în minte niște întrebări și răspunsuri referitoare la conținut dar asta nu se compară nici pe departe cu dacă aș fi citit opera. Cum știu asta? Pentru că lectura are ceva ce nici cel mai bun rezumat nu ar putea reda:

Atmosfera. Atmosfera este redată atât din stilul de scriere al autorului, de modul cum acesta se exprimă, fie ea operă dramatică, lirică sau epică, cât și de lucrurile pe care le descrie, de modul cum personajele fac anumite acțiuni. Tocmai acele descrieri plictisitoare peste care ți-ai dorit să sari, atunci când te-ai decis să citești doar rezumatul unei lucrări, make it what it is.
Subtilitățile. Se poate menționa în unele rezumate, de exemplu, că naratorul este comic sau ironic la adresa personajelor sale, însă nu vei știi niciodată cu adevărat la ce se referă această chestie abstractă până nu vei citi cu ochii tăi și nu vei tălmăci cu propria minte cuvintele utilizate… desigur, există citate, tocmai pentru a te ajuta să înțelegi la ce să te aștepți de la autor, dar chichițele, glumițele, expresiile cu dublu sens, pe acestea nu le vei sesiza decât dacă pătrunzi cu adevărat între paginile lucrării.
Trăirile. Cred că acesta e până la urmă cel mai important lucru, care face diferența între un rezumat și opera în sine. Nu spun că e greșit să citești o recenzie sau un rezumat pentru a te decide dacă vrei să dai o șansă unui anumit roman, de exemplu; ce spun eu însă e faptul că acestea sunt doar demo-uri, care uneori chiar dezinformează (căci pot fi subiective). Să nu citești un rezumat cu gândul că vei primi the full experience of the work, pentru că asta e o mare greșeală, la fel de mare precum a spune că dacă știi despre ce e vorba în lucrare bazat pe un rezumat, e fix ca și cum ai fi citit lucrarea. Trăirile pot fi simțite doar de către tine, ca cititor, bazat pe ceea ce ești și pe ceea ce ai mai citit. Reacțiile îți aparțin. Nu poți avea o opinie asupra unei lucrări doar după ce ai citit un rezumat, poți spune cel mult “nu mi se pare destul de interesantă încât să o citesc”.

În această postare nu apostrofez în niciun caz bieții elevi care vor să ia o notă la școală. Mă iau doar de cei care nu sunt conștienți de diferențele dintre un rezumat sau o recenzie și lectura în sine. E un lucru extraordinar de bun că oamenii își dau cu părerea despre cărți și chiar povestesc în detaliu ce se întâmplă în ele, le comentează și așa mai departe – totuși nimic nu e mai bun decât fix ce a vrut autorul să spună, cu cuvintele lui.

O casă de păpuși, recenzie/rezumat

Am avut de studiat această piesă de teatru pentru ora de Literatură Universală de la școală. Eu am audiat videoclipul de mai sus și am rămas plăcut și în același timp neplăcut surprinsă.

Piesa a fost scrisă de Henrik Ibsen în anul 1879 și este povestea Norei, o femeie ce trăiește într-o relație abuzivă, în care soțul ei o tratează întocmai ca pe o păpușă, ca și când ar fi proprietatea lui și ar avea anumite obligații față de el și de societate. Partea neplăcută e faptul că încă mai există acest gen de relații, în care bărbatul vrea să controleze întreaga viață a partenerei sale, pornind de la hainele pe care le poartă, la întreaga sa conduită, la alegerile pe care aceasta le ia, luându-i astfel orice fel de a avea o personalitate proprie și de a intreprinde lucruri spre propriul folos. Partea care m-a surprins în mod plăcut a fost actualitatea acestei piese, limbajul, personajele și întreaga povestire.

Nora are trei copii și e căsătorită de opt ani cu soțul ei, Torvald. Cu ceva vreme în urmă, aceasta a făcut rost de o sumă mare de bani pentru a-i salva viața soțului, care era grav bolnav. Banii pentru plecarea lor in Italia se presupunea că vin de la tatăl Norei însă adevărul este că Nora a împrumutat banii de la altcineva, pe ascuns, deoarece Torvald nu nu era de acord să facă niciun fel de împrumut sau să aibă datorii față de nimeni. Pe parcursul piesei ne este prezentat felul cum Nora își pune soțul pe un piedestal, nevoile lui venind absolut mereu pe primul loc (ex.: felul cum o gonește pe prietena ei din cameră pe motiv că Torvald nu suportă să vadă pe cineva cusând). Cristina Linde este o prietenă din tinerețe a Norei, venită în capitală pentru a-și găsi un loc de muncă, dar în același timp este și confidenta acesteia și singura care află despre împrumutul făcut de Nora.

Situația se precipită atunci când domnul Krogstad vine să o amenințe pe Nora că îi va da fapta în vileag dacă nu îl convinge pe soțul său să nu-l dea afară de la serviciu. Torvald tocmai fusese promovat ca șef al băncii iar partea pe care nu i-o menționase Nora nici măcar Cristinei e faptul că a falsificat semnătura tatălui său pe chitanță, așadar putea suporta consecințe juridice pentru fapta sa. După ce acesta din urmă este într-un final concediat, Krogstad îi trimite lui Torvald o scrisoare în care îi explică situația iar Nora încearcă din răsputeri să își oprească soțul din a o citi. Pe alt plan, începând cu actul al II-lea al piesei, aflăm că Cristina și Krogstad aveau o istorie amoroasă iar femeia devine brusc reinteresată de acesta – atât cu interesul de a-și ajuta cea mai bună prietenă să scape de la anaghie, cât și pentru că sentimentele ei sunt sincere și își dorește să reia relația cu el. Punctul culminant e marcat de întoarcerea Norei și a lui Torvald de la o petrecere și de momentul când acesta citește în cele din urmă scrisoarea de la Krogstad. Prima sa reacție este să își blameze soția că l-a nenorocit, i-a distrus viitorul ș.a.m.d… Când acesta o întreabă strigând dacă înțelege ce a făcut, Nora nu face decât să răspundă cu calmitate “Da, acum încep să înțeleg…”. Deznodământul e marcat de sosirea unei alte scrisori de la Krogstad, care, convins fiind de Cristina Linde, își cere scuze și le trimite chitanța, spunând că nu mai are niciun interes legat de bani sau locul de muncă și vrea doar să facă pace. Torvald îi spune atunci Norei că o iartă, că totul e bine însă femeia s-a săturat să fie păpușa lui și decide să îl părăsească, spunând că nu mai poate iubi un astfel de om, care i-a ucis toate speranțele.

Impactul emoțional a fost imens pentru mine, puține chestii citite sau auzite mă pot face să lăcrimez (or close enough), dat fiind faptul că m-am regăsit foarte, foarte tare în povestea Norei și i-am înțeles foarte bine perspectiva. Ea și-a trăit întreaga viață slujindu-și mai întâi tatăl iar apoi soțul, renunțând la propriile plăceri pentru a avea grijă de ei. Devotamentul ei este fără de margini (de ex.: voia să-i ceară ajutorul doctorului Rank, cel mai bun prieten al soțului ei, legat de problema cu împrumutul făcut, însă când acesta i-a mărturisit că are sentimente de dragoste pentru ea, Nora nu i-a mai destăinuit secretul ei din dorința de a evita o implicare intimă cu acesta) iar sacrificiile făcute sunt, se subînțelege, de o mie de ori mai mari decât orice ar fi putut face Torvald pentru ea – care deși se jura că și-ar fi dat și propria viață, nu a fost în stare să-și ia vina asupra lui după citirea primei scrisori de la Krogstad și a blamat-o și jignit-o în continuare pe soția care i-a salvat viața. Până și faptul că nu a îndrăznit să-i ceară muribundului său tată banii de care aveau nevoie pentru a pleca în Italia dovedește că Nora este de o moralitate impecabilă, că a avut doar intenții bune însă nu a fost apreciată nici cât negru sub unghie pentru faptele sale. Tot ea este cea care la final spune că nu poate fi o mamă potrivită pentru copii ei, căci nu vrea să-i trateze la rându-i ca pe niște păpuși, că mai întâi trebuie să se educe pe ea însăși pentru a le oferi lor educația necesară. Nora ar fi mers într-atât de departe încât să se sinucidă pentru a păstra reputația soțului ei intactă, pe când acesta nu putea decât să îi spună că e copilăroasă și că nu știe nimic, că ar trebui să-l asculte pe el și să-i fie alături, în umbră, căci asta e menirea femeii pe lume. Tipul personajului Torvald mă dezgustă până la vomă, căci e foarte ușor de regăsit și în zilele noastre, mai ales printre bărbații tineri. Nora tot mai are curajul și puterea de a-i spune soțului ei că există o posibilitate ca ei să mai fie împreună iar căsnicia lor să funcționeze, însă până atunci “trebuie să se convingă singură dacă ea ori societatea au dreptate”. Nora e o femeie inteligentă și ahead of her time, cel puțin așa pare, căci Torvald e nespus de șocat de atitudinea sa de la finalul cărții și ca de fiecare dată, nu o ia în serios la început. Când realizează însă că o va pierde cu adevărat, bărbatul încearcă să-i promită că se va schimba însă Nora îi răspunde că schimbarea va veni abia după ce-și va pierde păpușa – și acestea fiind spuse, ea pleacă pe ușă și lasă totul în urmă. Ador această piesă de teatru și mi-ar plăcea foarte mult să o văd reprezentată. Totul se petrece în Norvegia, țara de origine a autorului iar actul I debutează cu o zi de iarnă în care Nora vine acasă după ce a cumpărat un pom de Crăciun. Până și la chestia asta, Torvald are ceva de comentat și o numește cheltuitoare pe femeie, care a vrut doar să facă ceva constructiv pentru casa și familia lor. Chiar și trăind în acest iad – cum ea bine recunoaște la final, că a fost doar veselă, nu și fericită cu adevărat -, Nora tot găsește puterea de a se juca cu copiii ei și a-i spune soțului său cuvinte frumoase, chiar dacă acesta o ține ca pe o pasăre într-o colivie. Cred că aș mai putea scrie cel puțin trei pagini despre cât de tare urăsc tipul personajului lui Torvald dar mă voi rezuma la a spune că recomand cu mare căldură măcar audierea acestei piese de teatru, care m-a făcut să-mi doresc să aflu mai multe atât despre acest autor cât și despre operele dramatice în general.

Răbdarea unui bookaholic

Deși nu îmi place să mă identific cu acest cuvânt, de “bookaholic”, ce am de spus m-ar încadra probabil în această categorie de oameni. Acest articol se referă la prețuri. Prețurile cărților. Economia de piață… și deși eu nu sunt foarte bună la economie (dar recunosc că m-a pasionat când o făceam ca materie la școală), atâta lucru înțeleg și eu: cu cât trece mai mult timp, cu atât interesul cumpărătorilor scade și cu cât interesul cumpărătorilor scade, cu atât scad și prețurile produselor vândute. Ei bine, nu interesul acestui cumpărător, unul foarte foarte zgârcit! Ce se întâmplă…

Se întâmplă că citesc o carte sau o serie sau o parte dintr-o serie și să zicem că îmi place. Poate pentru anumite motive nu am cărțile respective în bibliotecă. Poate le-am citit de la altcineva sau le-am dat la schimb pentru diverse motive, pentru achiziționarea altor cărți. Ideea e următoarea: știu că îmi doresc foarte mult nu doar să citesc ceva anume ci să îl și am în biblioteca mea. Ce fac atunci? Aștept. Pot aștepta cu anii, un deceniu dacă trebuie, pentru a face rost de cărțile dorite la un preț cât mai mic. Le vânez. Am exemple concrete…

Priviți la cărțile care erau foarte populare la noi prin 2012. Alea de la Leda. Se vând acum cu 5 lei bucata sau mai puțin, librăriile vor să scape de stocuri, oamenii vor să scape de acele cărți din diferite motive. Mi-am dorit foarte mult cartea Lasă-mă să intru. Era 40 de lei. De Black Friday s-a făcut 5 lei. Mi-am dorit să citesc Suge-o, Ramona!. Era peste 40 de lei. Am așteptat până am primit o sponsorizare de la Diverta și bang! carte moca. Sugerez să nu vă aruncați (banii), indiferent cât de mult vă doriți să citiți o carte. Eu una o citesc cu și mai multă plăcere dacă știu că am făcut tot posibilul să cheltuiesc cât mai puțini bani pe ea. Luați cărți din anticariate, serios; sunt singurele pe care dau mulți bani, căci e avantajos. Dacă sunt la mâna a doua nu înseamnă că sunt deteriorate, sau nu ar trebui să fie.

Asta e filosofia mea privind cumpăratul cărților și umplutul bibliotecii. Ar trebui să fie ceva cu adevărat special ca să dau banii pe el, full price. Be patient. Festina lente. Mie îmi e de folos acest mod de gândire; necumpărând cărți foarte des, am timp să mă ocup de cele necitite din bibliotecă. Am mai scris articole pe această temă. Citiți inteligent. Și econom. Doar un sfat, poate nu toți sunt așa de chitroși ca mine, chiar dacă acel lucru nu se relevă în suma cheltuită pe cărți ci pe numărul de cărți pe care-l pot cumpăra cu aceeași sumă de bani – cât mai multe.

Întreaga serie Gossip Girl!

Cărțile seriei în ordine, de la vol. 0,5 (jos) la vol. 12 (sus). 

Am reușit într-un final, am strâns toate cele 13 cărți publicate la noi din seria Gossip Girl de Cecily von Ziegesar. Obsesia mea a început după ce am terminat de vizionat serialul, care a avut un impact imens asupra mea. Am citit până în prezent 7 dintre aceste cărți, în ordine aleatorie și plănuiesc să le citesc și pe celelalte, după care să fac un full review pentru întreaga serie. Fie că le-am primit la schimb, le-am cumpărat de pe internet, de la alți oameni, din Carrefour, din anticariate sau târguri de cărți, această provocare mi-a luat ceva timp până am dus-o la bun sfârșit. Deși cred în continuare în superioritatea serialului asupra cărților, vreau să vă spun câte ceva despre ele – fie dacă încercați să le strângeți pe toate, ca și mine, fie pur și simplu pentru a avea informații legate de serie; cărțile, în ordine (de la volumul 0,5 la volumul 12), sunt așa:

Un trio infernal

Gossip Girl

Știți că mă iubiți

Vreau totul

Pentru că merit

Cum îmi place mie

Pe tine te vreau

Nimeni n-o face mai bine

Cei mai buni… dușmani

Doar în visele tale

Cum aș putea să te mint?

Nu mă uita!

Te voi iubi mereu

Mai există și un volum #13, care nu a apărut la noi. Acesta se numește Psycho Killer și este o parodie a primei cărți din serie. Trebuie menționat și faptul că Cecily von Ziegesar a scris doar primele nouă cărți din serie, restul fiind scrise de un ghost-writer. Nu aș vrea să vorbesc acum despre această serie pe larg, îmi voi păstra părerile pentru acel full review despre care vă vorbeam. Sunt doar foarte încântată că am reușit să strâng aceste cărți de care nu mă voi despărți în veci, fie și numai datorită trudei depuse pentru a face rost de ele. Sper ca această postare să vă ajute în cazul în care doriți să urmați același drum. There is hope.

Snuff, recenzie

3.5/5

Chuck nu m-a dezamăgit. Povestea asta a fost altceva, a avut un plot frumos și un final pe măsură. Cel puțin în Snuff, Chuck nu s-a complicat cu descrieri inutile iar totul a fost scurt și la obiect, după cum spune și descrierea cărții. Avem parte de patru perspective diferite: Sheila și numele 72, 137 și 600. Aceste numere reprezintă niște bărbați veniți pentru filmarea celui mai legendar film porno din istorie, în care Cassie Wright face sex cu 600 de bărbați într-o singură zi, fără pauză. Sheila este asistenta și mâna dreaptă a lui Cassie, o actriță porno foarte iubită în universul acestui roman. Numărul 72 e un tânăr care e sigur de faptul că femeia îi e mamă biologică, numărul 137 o apreciază pe Cassie din punctul de vedere al lucrurilor pe care le-ar putea realiza împreună iar bărbatul cu numărul 600 este cel care insistă să intre ultimul în scenă, fiind și cel care a adus-o pe Cassie în branșă.

Lucrurile nu capătă cu adevărat sens până în ultimele pagini. Odată cu perspectivele celor trei bărbați, primim și un background story al lor. Ideea e următoarea: numărul 600 are o pastilă cu cianură la el, pe care vrea să i-o ofere lui Cassie întrucât e sigur că filmul realizat în acea zi va fi un snuff – adică un film ce conține o moarte reală a cuiva. Numărul 72 vrea să îi ofere mamei sale o viață nouă. Lucrurile se întâmplă într-un mod complet neașteptat… la un moment dat, puștiul încurcă o pastilă de viagra cu cea de cianură, primită de la numărul 600. Ce va face el? Moare într-adevăr Cassie, după ce face sex cu 600 de bărbați?

Cartea asta e plină de plot twist-uri și mi s-a părut foarte comică. Am observat unele lucruri care nu s-au păstrat în traducere, în sensul că probabil mi-ar fi plăcut puțin mai mult cartea dacă aș fi citit-o în engleză, însă trebuie să recunosc că m-a intrigat pe tot parcursul lecturii. Toată frumusețea stă în finalul frumos, violent, spontan. Ideea este că motivul pentru care Cassie a decis să accepte propunerea Sheilei de a filma acest film este dorința de a-i lăsa moștenire copilului pe care l-a abandonat banii câștigați, copil pe care l-a făcut cu bărbatul nr. 600, care a drogat-o și a făcut-o să renunțe la visurile ei anterioare. Este acest copil într-adevăr bărbatul cu nr. 72?

Cu siguranță îmi doresc să citesc mai multe lucruri de la Chuck, poate chiar mai complexe căci aceasta mi s-a părut un scurt joc, un demo; mi-a plăcut stilul de scriere, asta e cel mai important. Sunt mai mult decât convinsă că Chuck a scris multe alte cărți ce îmi vor plăcea. Recomand această carte pentru o zi ploioasă, pentru a vă delecta, a citi ceva bolnav, dar nu foarte dark, o distracție de moment. De asemenea, în carte veți găsi foarte multe informații despre diverși actori celebri, cât și date despre sex și industria porno – chestie care m-a atras de la bun început la Snuff. Pot spune că este chiar o satiră a acestei industrii, multe elemente prezentate având darul de a ridiculiza această lume, fără a susține pentru nicio secundă că ar exista și ceva bun în meseria de actor porno.

Concurs Octopussy fan pack!

Întocmai cum vedeți în imaginile de mai sus și cum spune și titlul postării, m-am decis să organizez un concurs în care să ofer două premii diferite:

Premiul I este format din:

4 x desene originale plastifiate ce au stat la baza cărții Octopussy

2 x poze cu mine în temă pentru a susține narcisismul regăsit în Octopussy

1 x semn de carte Octopussy făcut de mine

1 x primele două capitole ale Octopussy #2 citite în exclusivitate

1 x carte Octopussy cu autograf personalizat

Premiul II este format din:

1 x semn de carte Octopussy făcut de mine

1 x carte Octopussy cu autograf personalizat

Pentru a participa la concurs apăsați mai jos. Se termină pe 26 ianuarie. Baftă!

a Rafflecopter giveaway

Around the world in eighty days, recenzie

3.5/5

What a wild ride! Și aici mă refer atât la lectură cât și la poveste în sine. Ce m-a făcut să citesc această carte a fost în principal desenul din copilăria mea, de pe Minimax, care urmărea aceeași poveste… deci știam deja finalul și majoritatea lucrurilor ce s-au întâmplat în carte, dar asta nu m-a făcut să-mi placă mai puțin. Am multă simpatie pentru Jules Verne acum și chiar mi-ar plăcea să citesc și alte romane de-ale lui pe viitor. Mi-a plăcut mult felul cum a scris această carte, ușor de parcurs, actuală, cu personaje tare simpatice. Călătoria pe care Phileas Fogg vrea să o desfășoare în jurul lumii se dovedește a fii plină de încercări grele: pe de o parte, este urmărit pe întreg parcursul de către detectivul Fix, care îl bănuiește că ar fi jefuit Banca Angliei și vrea să îl aresteze, iar pe de altă parte, domnul Fog și ajutorul său, Passepartout sunt ba atacați, ba prinși în mijlocul a tot felul de situații care au rolul de a le întârzia sosirea înapoi pe pământuri englezești, la Londra mai precis, pentru ca pariul să fie câștigat.

Domnul Fog citește într-un ziar că este posibil acum ca lumea să fie înconjurată în 80 de zile așa că alături de Passepartout și de Aouda, o indiancă pe care o salvează pe parcurs, traversează oceane și orașe întregi, neavând timpul necesar pentru a le vizita, dar rămânând cu amintiri extraordinare care le întăresc caracterele și le îmbunătățesc viața; Passepartout îi rămâne veșnic loial stăpânului său, după toate sacrificiile făcute și banii cheltuiți pentru el iar domnul Fogg întâlnește o femeie de care avea nevoie cu adevărat în viața lui. Mi-a plăcut enorm ultimul capitol al cărții, în care autorul ne întreba pe noi cu ce s-au ales de fapt personajele după această lungă și costisitoare călătorie… iar ultima propoziție suna așa “Truly, would you not for less than that make the tour around the world?”.

După cum spuneam, cartea a fost ușor de parcurs, având capitole scurte cu titluri sugestive. Observațiile legate de orașele și țările străbătute sunt făcute prin ochii lui Passepartout, deoarece domnul Fogg este descris ca un om mereu calm, nederanjat de nimic (expresia lui pe întregul parcurs al romanului, atunci când se întâmpla ceva rău, este că “era prevăzut”), foarte calculat, logic, rațional dar și foarte demn; de aceea, am fost surprinsă să-l aud spunând cele trei cuvinte la finalul romanului, dar vă las pe voi să descoperiți acest lucru.

Reușesc domnul Fogg&co să câștige pariul, pus cu cei de la The Reform Club și întreaga Anglie, de fapt? Ce se întâmplă la final?

Pe mine una m-a lăsat cu zâmbetul pe buze această carte și chiar a oferit un boost romanelor de aventură în ochii mei. Momentan consider că Jules Verne își merită renumele și vă recomand cu căldură această carte, pentru a vă delecta cu o poveste foarte bine scrisă și gândită, cu multe plot twist-uri și plin de suspans, până în ultima clipă.

Bizaroproze, recenzie

Inițial am decis să citesc câte una din cele opt povești în fiecare seară înainte de culcare însă astăzi le-am citit pe ultimele trei. Mi-a plăcut că au fost destul de diversificate și preferatele mele ar putea fi Geamantanul și Cea mai bună dintre lumile posibile. Fiecare dintre povestirile lui Flavius își are frumusețea chiar în ultimele cuvinte. Recunosc că pe unele dintre ele nu le-am înțeles, fie m-au depășit (Furcacaudină), fie am rămas pur și simplu impasibilă în fața lor, nu mi-au transmis nimic, însă cele mai multe mi-au fost neutre. Am câștigat cartea la un concurs organizat de autor pe Facebook iar rating-ul său ar fi 2.5/5. În general nu-mi plac cărțile de povestiri și nu am întâlnit vreuna până acum care să primească un punctaj prea mare din partea mea.

Prima povestire, Vegetal, chiar mi-a plăcut și m-a introdus cu bine în acest labirint cu chestii din ce în ce mai stranii – sau mai bine zis, mai multe tipuri de “straniu”; e clar o carte pe care o voi recomanda de Halloween sau dacă îmi cere cineva o recomandare de carte horror, unele chestii chiar au avut darul de a mă speria, deci și-au atins scopul. Vegetal înspăimântă prin plante, domeniu care zic eu că ar trebui cercetat mai în profunzime de regizori și scriitori, căci aceste ființe necuvântătoare și nevertebrate pot într-adevăr să dea cele mai oribile coșmaruri. Furcacaudină vă spuneam că m-a pierdut la final, mi s-a părut a fi scena de la finalul filmului Perfume, m-a distrat ideea ei, a unui concurs de artă din care se voia eliminată competiția, însă nu aș putea spune exact ce s-a întâmplat acolo.

II m-a dus cu gândul la 1984 sau Ferma animalelor datorită prezenței anumitor porci, ființe grețoase și aducătoare de moarte, însă povestea nu m-a impresionat în mod deosebit. Geamantanul mi s-a părut funny, genul comercial de horror, iar finalul mi-a adus un zâmbet larg pe buze și multă satisfacție, căci nu mi s-a părut a fi predictibil. Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ a fost o poveste șmecheră dar nu tocmai pe gustul meu; un om urmărit de propriul trecut și mulți, mulți bebeluși – un subiect poate mult prea horror pentru mine, la care nici nu vreau să mă gândesc. Sânul, din nou, m-a făcut să rânjesc, m-a distrat maxim și pot spune că mi-a plăcut conceptul (dar și cantitatea) de mizerie care s-a putut regăsi în acea poveste. Chelia lui Valeriu m-a dus cu gândul la comunism, la fel ca mai multe povestiri din această carte, deci din start trebuia să aibă un schelet propriu, un curs al acțiunii foarte previzbil și ușor de urmat. O poveste pe care am înțeles-o doar pe jumătate. Cea mai bună dintre lumile posibile a avut o frază finală bestială, bună de copiat cuvânt cu cuvânt… chestie pe care totuși nu o s-o fac, dar mi-a plăcut mult de tot conceptul și tot ce s-a întâmplat în poveste. Mic spoiler: îngeri morți și căcat. Liniștea a fost o poveste bună de încheiere, care poate m-a făcut să realizez că Bizaroproze nu trebuie neapărat privită ca pe o carte horror ci una care-ți dă de gândit (chestie horror în sine, pentru unii); mi-a plăcut ce a realizat Flavius, poate pe viitor voi mai avea ocazia să citesc și altceva de la el, cărticica asta cu siguranță îmi va rămâne în memorie și o voi reciti cândva. O recomand celor care abia așteaptă să fie surprinși, dați pe spate, speriați, iluminați și amuzați deopotrivă!

PROGRAM!

Nu știu cât voi reuși să mă țin de acest program, vă spuneam mai demult că îmi propusesem să termin de citit toate cărțile din bibliotecă și apoi să îmi cumpăr lunar cărți și să le citesc, astfel încât să nu mai rămână atâtea necitite… cu prima parte a problemei m-am descurcat cât de cât, nu am mai cumpărat așa de multe cărți însă încă sunt în urmă cu lectura.

Programul la care vreau să mă refer în acest articol se referă la două lucruri distincte – canalul de YouTube și pe plan personal. M-am gândit în felul următor:

Pe parcursul unei luni să citesc (și să postez recenziile scrise pentru):

o carte clasică (literatură română sau străină)
o carte contemporană (literatură română sau străină)
o carte fantasy/easy read (literatură română sau străină)
un must read la alegere (literatură română sau străină)

Pe parcursul unei luni vreau să postez pe YouTube:

un clip TBR
un clip cu recomandări
un tag
un clip wrap up
ceva extra (book haul/unboxing/concurs/recenzie/q&a/etc).

Mă gândesc că postând aici o să reușesc să mă țin de cuvânt, vorba aia, din rușine pentru voi… Eu mi-aș dori acest lucru, mi se pare un program echilibrat care m-ar ajuta pe toate planurile. Vreau să specific că acestea sunt minimele pe care vreau să le îndeplinesc într-o lună, asta nu înseamnă că voi posta/citi de fiecare dată doar patru clipuri/cărți. Ce spuneți? Voi cum preferați să vă organizați?

P.S. Luna asta am citit deja un “must-read”, o carte fantasy, am început un roman clasic și citesc în paralel unul contemporan, așa că totul e ok so far.