Cristina Boncea's Blog, page 74

Băieți de gașcă, recenzie

Aceasta este cea de-a treia carte citită de la Dan Lungu și pot spune că în continuare îl ador pe acest autor. Cartea conține 11 povestioare scurte în care regăsim “argoul adolescenților de dinaintea căderii comunismului și metamorfozele României contemporane”, cum spune și descrierea de pe spate. “Băieți de gașcă” debutează cu o poveste în care m-am regăsit foarte tare, despre o fetiță care vorbește cu prietenul ei, Șopron, în timp ce se află singură acasă și face tot felul de năzbâtii (care rezultă în dezordine) pentru a pune în scenă povestea din mintea ei. Se presupune că această povestioară ilustrează copilăria generațiilor dinainte de anul 2000, înainte ca tehnologia să preia comanda. Îmi permit să comentez că eu nu pot spune că vreun “tip” de copilărie ar fi mai bun decât celălalt, căci fiind născută în 1998 mi se pare că am reușit să preiau câte ceva și din jucatul în fața blocului sau cu păpușile, și din orele petrecute în fața televizorului urmărind desene animate și jucându-mă Tetris. Următoarea povestioară este probabil prima de gen pe care o citesc, care are ca protagonistă o femeie cu dizabilități, lipsită din naștere de mâini; aceasta se bucură de vizita unei prietene din copilărie, care îi turuie despre problemele sale amoroase. Cea de-a treia povestire are un aer mai diferit și ne vorbește despre destinul unui copil ce părea a nu avea un viitor prea strălucit – ceea ce în final, nici nu are; amintirile povestitorului pornesc tot de la jocurile din fața blocului și ierarhiile sociale formate acolo. Următoarea, “Un sfat prietenesc”, este de un umor destul de negru și prezintă un tânăr venit la fosta sa profesoară de filosofie cu o problemă ce urma să-i afecteze întreaga viață. Femeia i-a spus să “facă ce vrea” iar în final, tânărul asta a și făcut. În “Nevasta de la ora șapte” este previzibil vorba despre o prostituată și experiența unui domn care depindea de plăcerile primite contra cost la ora menționată. “Dă-mi pace, îs transpirată!” este o mini comedie romantică, chiar puțin sadică, prezentând bineînțeles un cuplu înfierbântat în două feluri diferite. “Oare astea să fie renumitele prezervative?” este un titlu destul de sugestiv pentru poveste, în care protagonistul se trezește după o mahmureală și realizează că a făcut o mare greșeală așa că decide să dea bir cu fugiții. “Băieții de gașcă”, care dă și titlul cărții, este desigur favorita mea, fiind punctul de plecare al romanului scris cu șase ani mai târziu, “În iad toate becurile sunt arse”, și conținând aventurile din liceu ale lui Franzelă și ale prietenilor săi, de dinaintea Revoluției – una dintre cele mai comice istorisiri pe care le-am citit vreodată și care după părerea mea marchează stilul pentru care autorul este cel mai cunoscut. “Grădina lui Jurgen” este de o xenofobie insuportabilă, prezentând un vienez care se crede tare amuzant, povestind despre scurta sa călătorie în România. La finalul istorisirilor sale din care rezultă că oricum a făcut degeaba călătoria, primește o răsplată pe măsură de la o femeie pe care o plăcea și dorise să o impresioneze cu umorul său. “A doua jumătate a zilei” pot spune că mi-a plăcut cel mai puțin, fiind vorba despre niște mini reformatori sociali cum des întâlnim și în zilele noastre, care doreau să lupte împotriva capitalismului în moduri de-a dreptul penibile. Povestirea finală pare a fi oarecum autobiografică, deși nu este nicăieri specificat acest lucru – autorul pate să o intervieveze pe Chiara, o persoană cu cetățenie britanică, care a trăit în Italia, Belgia și la final a ales România. De asemenea, titlul poveștii include și “despre distanța iluzorie dintre ficțiune și realitate”, un lucru tare interesant care într-adevăr ne face să ne gândim la valoarea de adevăr a tuturor poveștilor din carte, poate chiar scrise vreodată, căci nimeni înafară de autor nu poate spune cu siguranță ce e adevărat și ce nu din scrierile sale.

Acestea fiind spuse, pot spune că mi-a plăcut destul de mult această scurtă carte și realizez pe zi ce trece că nu îmi mai sunt așa de antipatice cărțile cu povestiri. Declar în continuare că aș vrea să citesc cât mai multe lucrări ale lui Dan Lungu, care mi se pare un autor cu un umor aparte dar și o grămadă de cunoștințe care puse în scris, ne fac să ne punem multe semne de întrebare. Scrierea sa este complexă și foarte ușor de parcurs și vă recomand cu căldură și această carte apărută în anul 2005 și reeditată în 2013.

Wishlist!

Chiar astăzi am descoperit această carte, în timp ce căutam într-adevăr ceva bilingv pentru a-mi îmbunătăți cunoștințele la germană. După cum bine știți, am o mare pasiune pentru cărțile publicate de Penguin și le consider de o calitate superioară așa că probabil voi achiziționa această carte foarte repede, căci am nevoie de ea iar aspectul cât și cuprinsul său m-au convins că merită investiția. Ce părere aveți?

Wishlist!

Am aflat de curând despre această carte și sinceră să fiu mereu am fost pasionată de lumea modelling-ului/fashion, nu în sensul de a fi o parte din ea ci pur și simplu de a afla poveștile a diferite persoane din această industrie. Am urmărit diferite filme documentare destul de zguduitoare pentru psihic și consider că și această carte mi-ar putea oferi niște insights despre Alexa Chung, reprezentantă foarte relevantă a industriei anterior menționată. Îmi place de asemenea și faptul că e publicată de Penguin Books și abia aștept să intru în posesia ei. Ce părere aveți?

Pulling the Cole Sprouse card…

*Cel mai probabil această postare va fi vizibilă pentru o perioadă limitată de timp așa că enjoy.

Mulți oameni care îmi sunt apropiați m-au întrebat în repetate rânduri de ce îmi păstrez contul pe ask.fm, de ce continui să le dau apă la moară unor oameni care e clar că nu au nicio treabă cu activitatea care mă interesează pe mine de fapt și anume cărțile, atât ale mele cât și în general. Răspunsul îl aveți în tweet-urile de mai sus iar aceasta este o postare explicativă, unde eu m-am folosit de exemplul cunoscutului actor Cole Sprouse pentru a face un experiment social. Da, ultimele luni de activitate pe internet au fost exclusiv dedicate acestui studiu, în care m-am folosit pe mine însămi drept cobai și am stârnit mici conflicte, după care am făcut un pas înapoi pentru a-mi admira opera: la prima vedere, nu pare a fi nimic demn de admirat dar o să citez un pasaj din Biblie, așa cum mi-l amintesc – “I did it for the story“. Iisus a venit pe Pământ pentru a ne învăța pe noi oamenii ceva, pentru a schimba cursul lumii și a rămâne în istorie. Dar nu a fost numai atât. Oamenii sunt ființe complexe și minunate, mereu îmi va face plăcere să îi studiez de la o distanță sigură însă am simțit că am nevoie să explorez această complexitate în diferite feluri și chipuri. Am vrut să văd ce se întâmplă și acum consider că a trecut destul timp și am învățat tot ce era de învățat, așa că desigur, pun capăt experimentului și revin la activitatea mea cea de toate zilele, pe care o desfășuram și înainte. It’s always been about the books and never about my personal life. Apropo, nu credeți tot ce ați citit, nu sunt scriitoare degeaba, am fost înzestrată cu multă imaginație :) Amintirile și experiențele mele sunt mult prea prețioase pentru a fi date pe gratis unor străini, așa că doar cei mai apropiați prieteni din viața mea pot cunoaște adevărul adevărat despre mine și nu au nevoie de rețele de socializare pentru a afla “ultimele bârfe”. Mereu mi-a plăcut să am alter ego-uri, chiar am declarat într-un interviu că atunci când eram mică îmi plăcea să scriu despre viața mea dar să o fac să pară mai interesantă decât este, cum ar veni, să inventez anumite lucruri. Las asta la alegerea voastră, ce e real și ce nu – întocmai ca și cu Octopussy!

Le mulțumesc tuturor celor care nu s-au lăsat păcăliți de micile mele jocuri cât și celor care mi-au intrat în cursă și au urmat turma… Am câștigat mulți susținători, mai mulți decât hateri, și am aflat care sunt oamenii pe care trebuie să îi îndepărtez de lângă mine. După cum veți putea observa, toate materialele au fost eliminate iar singurele site-uri pe care le voi frecventa sunt următoarele: YouTube pentru filmulețele cu și despre cărți pe care le fac, Facebook-ul personal cât și pagina oficială pe care voi posta date importante despre cărțile mele și desigur, acest site care mi-e foarte drag. Acestea fiind spuse, vă invit să mă urmăriți în continuare în activitatea mea și să ne bucurăm împreună de magia cărților cât și a creativității din mintea umană, care are întinderi nemărginite.

P.S. M-am apucat să scriu Octopussy #3, volumul final al trilogiei, it might ring a bell.  

Surâsul lui Voltaire, recomandare

Chiar mi-a plăcut această scurtă carte ce conține anecdote despre anumiți mari filosofi și e structurată pe mai multe categorii: filosofie antică, orientală, creștină, modernă și contemporană. Mi-a plăcut de asemenea că autorul spaniol a introdus la final și câteva pasaje despre Emil Cioran, marele nostru filosof nihilist.

Cred că cel mai tare m-a distrat prima parte, cu glume despre filosofi precum Socrate sau Platon. Nu știu dacă umorul pur și simplu avea alte nuanțe pe atunci dar am descoperit că acesta și-a pierdut din subtilitate pe parcursul timpului – sau poate e doar o impresie a mea bazată pe cele câteva mentalități prezentate pe scurt în carte.

Este foarte ușor de citit și e o adevărată delectare, chiar mi-aș dori să mai citesc și alte lucrări ale autorului, îmi place că a reușit să strângă secole întregi de filosofie și să le definească bazat pe anumite întâmplări comice sau cu diferite morale, în același timp oferindu-ne și un context pentru ele, pentru o mai bună înțelegere a diferite concepte sau curente filosofice. Chiar am aflat câteva detalii despre anumiți filosofi de care nici nu auzisem înainte și recomand cu căldură lecturarea acestei cărți pentru pasionații de filosofie sau cei care pur și simplu vor să citească ceva rapid și amuzant, după care să rămână și cu ceva în minte.

Schimb de cărți ianuarie @Bookblog.ro

Azi am participat pentru prima dată la un schimb de cărți organizat de bookblog.ro, site foarte drag sufletului meu. În cadrul acestui schimb de cărți a avut loc și o demonstrație făcută de actrița Smaranda Caragea prin Atelierul de Improvizație pe Text.

În primul rând, eu am adus cu mine trei copii din Octopussy pe care am avut plăcerea de a le înmâna unor persoane ce au părut încântate de a-mi citi romanul de debut. După cum se poate vedea în poza de mai sus, am împrumutat alte trei cărți pe care le voi returna la schimbul de cărți din luna februarie. M-am întâlnit și am cunoscut oameni deosebiți, pe care sper să am plăcerea de a-i revedea. La un ceai este o locație tare drăguță și voi reveni la ea cu plăcere. Tot în pozele de mai sus se poate vedea că m-am oferit ca voluntar pentru unul din jocurile propuse de Smaranda, pe care a fost o adevărată delectare să o ascult și să o urmăresc.

Vă invit așadar și pe voi să participați la acest eveniment, căci eu una m-am simțit foarte bine în compania altor pasionați de cărți și teatru și mă bucur că există astfel de proiecte în București :).

Legendele urbane, recomandare

Am parcurs foarte repede această lucrare, scrisă pe post de liceență. Asemenea autorului, consider că problema legendelor urbane ar trebui mult mai mult cercetată în România, căci acestea pot fi analizate din mai multe puncte de vedere, dintre care sociologic și folclorist. Legendele urbane, asemenea zvonurilor, spun foarte multe lucruri despre gândirea colectivă, temerile oamenilor și așa mai departe, pe lângă interesul pe care l-ar stârni numai și formularea câtorva dintre acestea. România fiind o țară cu precădere superstițioasă, mai ales în mediul rural, sunt absolut convinsă că ar ieși o minunată colecție de povești urbane, dacă cineva s-ar ocupa cu documentarea pentru acest lucru.

În lucrarea sa, Alin Leancă vorbește despre câteva legende urbane din Bacău, despre care recunosc că nu auzisem înainte și unele chiar mi-au stârnit amuzamentul (deși mai mult cele internaționale, care îmi erau ceva mai cunoscute). Sărind peste cele câteva definiții oarecum plictisitoare pentru mine, partea practică și bine documentată a scurtei cărți chiar impune o problemă importantă iar autorul a oferit niște motive bine formulate pentru care aceste studii ar trebui duse mai departe, la nivel național. Legendele urbane fac parte din istoria și cultura noastră și ne definesc ca și popor. Consider că a fost o idee foarte bună publicarea acestei lucrări sub această formă simpatică, ce conține și câteva ilustrații în interior, căci privind mai departe de legendele urbane în sine prezentate, însăși existența lor ar trebui să fie un punct de plecare pentru viitoare descoperiri și cercetări. Recomand această carte pentru cei pasionați de cultura românească, la fel ca mine.

Ultima vrăjitoare din Transilvania, full review

Am primit primul volum al trilogiei odată cu romanul Pervertirea, scris de Cristina Nemerovschi, pe care îl cerusem drept sponsorizare de la editură pentru blogul pe care îl administram atunci. Am citit cărțile la intervale de timp diferite, însă abia după ce l-am terminat pe cel de-al doilea am aflat că Cristina este de asemenea și Anna Vary. I-am acordat primului volum 4/5 stele, celui de-al doilea 3/5 iar ultimului 2/5, dar cred că asta e în strânsă legătură cu gusturile mele, care de asemenea s-au modificat între timp.

*spoiler alert!*

Povestea o urmărește pe Alexandra, o liceeană trimisă de mama ei într-un sat din Transilvania pe nume V., unde însă descoperă lucruri foarte stranii – mai concret, descoperă povestea a patru persoane ce ar fi trebuit să fie moarte de mult. Lorena, Mathias, Aneke și Nori sunt ființe supranaturale, care duc în spate un trecut înfricoșător. Aneke, personajul eponim al primului volum, a fost ucisă de săteni pe motiv că ar fi vrăjitoare, printre altele. Între ea și fratele său vitreg, Mathias, există o poveste de dragoste. Lorena este sora contesei, care o îngrijește pe micuța Nori, un vârcolac. La începutul călătoriei sale, Alexandrei nu-i vine să creadă că cei patru sunt cu adevărat reali, datorită asemănărilor dintre povestea Anekei și a sa: și Alexandra are o poveste de dragoste interzisă împreună cu fratele ei vitreg, Răzvan. În volumul al doilea, viața ei din V. petrecută cu o vară în urmă o urmărește în București, iar Aneke, vrăjitoarea roșcată și nemuritoare își face apariția în diferite localuri, pozând într-o tânără contemporană foarte atrăgătoare. În acest volum, o poveste de dragoste se înfiripă și între Alexandra și Mathias, care are însă parte de un final tragic. În ultimul volum, Alexandra renunță definitiv la mortalitatea sa pentru a-și petrece restul vieții alături de Aneke și Nori, pentru care Lorena se sacrifică. Un alt personaj relevant este vraciul Nicolas, care este cel ce se ocupă cu blestemul ce a fost aruncat asupra celor patru și care în final o implică și pe Alexandra.

Trilogia are un background foarte frumos, fiind presărată cu detalii gotice aș putea spune, cum ar fi castelul contesei în care personajele conviețuiesc la final sau atmosfera încărcată de magie din V. Pe lângă aceste detalii, intervine povestea destul de alambicată referitoare la relațiile dintre personaje și iubirea dintre ele. Alexandra îl iubește la început pe Răzvan, fratele ei alături de care a crescut, într-o lume cât se poate de normală. După venirea sa în V., Alexandra se îndrăgostește iremediabil de fratele contesei, Aneke, pe care aceasta i-l împrumută de bună voie. Alexandra duce așadar o viață dublă, având-o pe prietena ei cea mai bună Ioana la București, pe mama ei, Dora și prietenii cunoscuți la liceu, cu care bea ocazional și se distrează. Lumea din V. reprezintă cu totul altceva pentru ea, este locul de care sufletul ei aparține și se simte cel mai acasă. Se întreabă dacă nu cumva cei patru oameni întâlniți aici sunt toxici, ce se va alege de ei și de destinele lor potrivnice și dacă într-adevăr vrea să continue să facă parte din acea lume. Decizia ei finală este luată bazându-se pe faptul că nu există cale de întoarcere, că experiențele trăite nu o mai pot readuce niciodată pe vechea Alexandra la viață iar traiul printre oamenii obișnuiți i se pare ceva de neconceput, în care nu ar mai putea să se integreze fără a fi nefericită. Iubirea Alexandrei crește în timp pentru fiecare dintre personaje, dragostea și admirația ei față de Aneke luând proporțiile cele mai mari, căci ea este persoana alături de care Alexandra petrece cel mai mult timp, cea care o inițiază în tainele vieții și îi povestește despre lucruri pe care Alexandra nici nu putea să și le imagineze, despre deciziile care au adus-o în situația în care e, despre însemnătatea timpului și amprenta sa asupra ființei umane. Alexandra se lasă purtată de aceste cuvinte și ajunge să creadă în ele, nu se mai poate despărți de femeia care i-a dat întreaga lume peste cap, dovedind că este diferită față de orice întâlnise Alexandra până atunci sau ar fi putut să întâlnească printre adolescenții din București și viața ei obișnuită.

Trilogia este foarte bine concepută. mi se pare a fi cât de cât originală, scrisă într-un pas moderat, cu acțiuni care nu se grăbesc să se întâmple, luându-i astfel din farmec. Cu siguranță nu voi continua să citesc celelalte lucrări semnate de Anna Vary deoarece mă obosesc teribil și nu reușesc să îmi însușesc trăirile personajelor, deși recunosc că la început simțeam o oarecare afinitate față de acestea, care s-a pierdut însă foarte repede. Trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania aduce un nou tip de poveste, foarte captivantă, printre cărțile românești fantasy contemporane și presupun că stă la un loc de vază printre acestea. Vary combină elemente pur românești cum ar fi viața din sat sau mentalitatea sătenilor, cu viața unui adolescent obișnuit din București, adăugând intrigi complexe, vrăjitorie și ceva filosofie de viață printre paginile cărților. Se pot extrage multe replici pline de semnificații, în general provenite de la Aneke, simbol al călătoriei în timp și al adaptării, o călătoare neobosită și neînfricată după atâția ani de viață. Unicitatea trilogiei provine așadar din aceste combinații, care pe mine însă nu a reușit să mă marcheze în mod deosebit. Dacă ar fi să-i dau o notă per totală, aceasta ar fi probabil 2/5.

Alexandra, recenzie

În ultimul volum la trilogiei, Alexandra se întoarce în V. și este pusă în fața următoarei decizii: să rămână nemuritoare sau să-și primească mortalitatea înapoi? Fiecare dintre aceste decizii vine cu consecințele ei însă un lucru este clar: cineva trebuie să moară pentru a-i salva viața fetei lup, Nori.

Dragostea Alexandrei pentru Mathias revine la viață și un nou cuplu neașteptat apare în poveste. În cea mai mare parte, romanul urmărește conflictul interior al protagonistei și lucrurile pe care ea le pune în balanță pentru a lua această decizie. Mi-a luat destul de mult timp să citesc cartea după ce am cumpărat-o însă voi detalia acest aspect într-o postare de pe blog. E adevărat că nu-mi amintesc cu exactitate ce s-a întâmplat în primele două volume, deși aceste lucruri sunt reamintite de multe ori pe parcursul cărții. Punctajul mic se datorează mai degrabă faptului că nu am avut povestea de la bun început la suflet, fiind fantasy, însă aș vrea să pun accentul pe lucrurile bune:

mi-a plăcut și chiar am fost surprinsă de faptul că Aneke nu a fost parșivă și nu a încercat să o influențeze pe Alexandra să ia o decizie, urmărind un interes personal în acest lucru – sau cel puțin, nu într-o prea mare măsură; poate că mă așteptam la ceva mai dramatic, care să mă ia prin surprindere și presupun că mi-aș fi dorit să mai citesc scene cu Alexandra și Răzvan însă am înțeles că tocmai schimbările prin care a trecut Alexandra au determinat acest lucru. Mi-a plăcut modul cum a pus Aneke problema, că există două tipuri de oameni nemuritori: cei care își doresc să moară și nu suportă gândul că cei dragi mor înaintea lor și cei care privesc acest lucru ca pe o oportunitate de a explora lumea la infinit, de a nu se plictisi niciodată de ea. Cred că întreaga frumusețe a cărții constă în frământările interioare, în întrebările pe care Alexandra și le pune: merită să dai totul pentru o singură ființă pe care o iubești? Eu aș fi răspuns că nu, mă regăsesc foarte bine în mentalitatea Anekăi, iar Alexandra a ajuns să îi fie ca o soră geamănă. Partea comică e că dragostea are probabil o însemnătate mai asemănătoare decât pare pentru cele două.

Nori e un personaj ce probabil va fi explorat în profunzime în seria Cronicile Fetei Lup, însă pe parcursul acestui roman, prezența sa e aproape inexistentă. Deși îmi surâd imaginile prezentate din V., cum ar fi castelul în noapte, lacul, viața satului în general, nu pot spune că acest final m-a dat pe spate. Mi-a plăcut răspunsul contesei la întrebarea “ce înseamnă să fii vrăjitoare?”. Citiți pentru a-l afla.

Recomand trilogia celor pasionați de vrăjitoare, de povești de dragoste imposibile. Vă garantez că veți regăsi multă pasiune între paginile ei, că este bineînțeles foarte bine scrisă și că merită timpul investit dacă vă place genul fantasy.

Film vs. Carte – Dorian Gray

Filmul mi s-a părut mult mai bun decât cartea, deși au fost câteva lucruri modificate. În primul rând, Dorian Gray arată exact așa cum mi l-am imaginat. Scenele care au fost scoase și înlocuite cu altele erau considerate destul de importante în carte însă nu pot să mă plâng de reprezentările vieții hedoniste trăite de Dorian, de toate cadrele cu femei, băutură și alte distracții, cât și de interpretarea impecabilă a acestui personaj.

Într-adevăr, Dorian este un om fără inimă și în film și datorită acestuia am reușit să văd cum Lord Wotton nu era decât inițiatorul ideilor duse de Dorian la un cu totul alt nivel. Consider că anumite lucruri nu au fost explicate suficient de bine în carte și am reușit să le înțeleg din film. Scena mea preferată a fost sărutul dintre Dorian și Basil, pe care am tot așteptat-o și pe parcursul romanului deși probabil era imposibil să regăsesc așa ceva în anul 1890, când a apărut romanul. În general, morțile personajelor au fost modificate, mai puțin finalul protagonistului, care este o scenă pe abia așteptam să o văd reprezentată și consider că filmul nu mi-a înșelat așteptările. Pot asemăna această producție cu cea realizată după filmul Lolita, ultima apărută pe piață, căci și în cazul acelui roman, nu am reușit să mă dumiresc prea bine ce se întâmplă iar ecranizarea a lămurit lucrurile pentru mine într-un mod mult mai captivant. Desigur, nu pot da întru totul vina pe autor pentru că nu m-am prins eu de anumite subtilități din opera sa, însă pot pune asta pe seama anului în care trăim și felului în care sunt scrise cărțile astăzi, având completă libertate de exprimare și fiind obișnuiți să primim detalii șocante fără niciun fel de înveliș exterior.

Revenind la film, mi-a plăcut că nu a început exact ca în carte, ci cu una din crimele comise de Dorian, astfel încât să nu mai trebuiască să ne lăsăm păcăliți de chipul său frumos și tânăr. Schimburile de replici dintre personaje mi s-a părut combinația perfectă dintre citatele din carte și amprenta scenaristului care le-a conceput, păstrând exact atât cât trebuie după părerea mea. Mi-a plăcut mult să văd discrepanța dintre Dorian și vechii săi prieteni, când acesta revine în oraș la vârsta de patruzeci de ani, arătând la fel ca înainte de a pleca. Mi s-a părut că personajul lui Henry a fost mult mai dramatic decât ar fi fost necesar, având în vedere că el ar fi trebuit să fie modul după care Dorian a fost croit; a avut prea mult sentiment față de omul care se prezenta la început a fi, la fel de indiferent și rece precum Dorian pe aproape întreg parcursul vieții sale. Mi-a plăcut pariul pus între Dorian și Henry la petrecerea de debut în societate a tinerei fete, cu a mamă căreia Dorian s-a culcat chiar pe patul sub care stătea ascunsă, așteptându-și rândul. A fost o scenă macabră, strigătoare la cer și plină de păcate, la fel ca Dorian.

În concluzie, aș recomanda mai degrabă urmărirea filmului decât citirea romanului, care mi s-a părut destul de șters comparativ cu această producție, deși povestea sa rămâne încă una dintre marile opere literare de până în prezent.