Olivia-Petra Coman's Blog, page 9

Primăvara la Călăraşi

 Cum de scriu despre primăvarătoamna? Ei bine, astăzi, în soare, poate că era mai cald decât chiar şi înacele zile frumoase de lângă Dunăre!

Mai apoi, scriam acum douăsăptămâni despre frânturi de toamnă în Deltă. Au fost şi de iarnă în DeltaSuperioară. Înainte de a ajunge la cele de primăvară (cu peripeţii, din aceeaşicălătorie), a fost oprirea la Călăraşi.

 

Văzusem în urmă cu mulţi ani un reportajdespre ostroavele din apropiere de Călăraşi. Mai fusesem acolo în 2004, aşa căera cazul să revin. Da, îmi făcusem griji legate de traseu, curentul preaputernic, punctul de plecare/sosire; se părea, însă, că urmau să se spulbere.Toate.

Iată şi momentele prin care s-auscurs zilele acolo, toate sub un soare de vară parcă. Mi-a amintit de niştemomente din 2007 de pe Coasta de Azur, vântul susura la fel. Ce nu aveam atunci?Foarte mulţi fazani, niciodată nu am văzut atât de mulţi în vreun loc pe carel-am colindat.

 

Popas la drum de seară

Având experienţa din vara trecutăde la Lehliu-Gară (şi opririle repetate de atunci încolo în acest punctemblematic), nu puteam să nu poposim LaPartid. A fost la fel de să-te-lingi-pe-degete ca de fiecare dată. Inclusivacel Mojito de care aveam mare nevoie (anul trecut – da, sunt tare în urmă curelatările –, nu ştiu cum s-a făcut, însă am tot lucrat de pe drum, fix în aceaperioadă luptându-mă cu un proiect mare).

 

Prietenie la muzeu

La Muzeul Dunării de Jos. Minunatgândit, cu multe de transmis, unde m-am ataşat tare de doamna extraordinarăcare ne-a ghidat paşii de la o expoziţie la alta, ridicându-ne întrebări şitrezindu-ne amintiri. ♥

 

Călăraşi pe apă

Tot pe ea am întrebat-o unde nesfătuia să mergem pentru a vedea pelicani. I-am urmat indicaţiile, însă atât demulţi au văzut, practic, pe drum!

☼ Mai bine zis, pe lacurileformate pe marginea lui (CenturaCălăraşi Vest). Aşa că, am lansat caiacele şi am încercat să ne apropiem depăsări. A fost un pic cam greu, căci vântul era foarte puternic, aventura însăne-a încărcat. Şi cea mai de vară amintire de-atunci este legată de cum mergeampe marginea drumului, în şortul de neopren, aşteptându-l pe Marcel.

☼ Tot vântul (poate şi înserarea)ne gonise(ră) de la Plaja Podul 4,care arăta îmbietor, însă nu a fost să fie atunci.

☼ A doua zi, chiar de Paşti, afost! Am lăsat maşina în parcarea Restaurantului Baden şi de acolo am şiînceput trecerea, gândind cu voce tare „Pestetot Dunărea miroase la fel”.  

Ne întâlniserăm cu un altcaiacist, care îşi dăduse cu părerea asupra traseului ales de noi. Cam 11 km.Cam aşa au fost, poate spre 12.

Totul începe cu o traversare lungăa Dunării (are aproape 1 km lăţime aici, deci vâsleşti mult). Este viţă-de-viepe partea cealaltă, ne întrece o şalupă ce-are inscripţionat „Kiss Me Oana”. Zăbovim în zona aceastaplină de verde, cât facem, practic, turul ostrovului. Marcel găseşte untrandafir roşu în apă şi mi-l oferă – o premieră pe apă! E momentul să şiînfulecăm ceva (vezi cojile de banană de mai sus ↑).

Urmează bucata în care vâslimîmpotriva curentului. Nu pe Dunărea mare, ci pe bucata de fluviu ce-nconjurauscatul. Vedem multe păsărele cu căsuţele în malurile nisipoase, ne minunăm.Efortul este mare. Oamenii-s petrecăreţi, la fel, pe maluri. Dintre dulăii pecare-i întâlnim, mulţi ne fugăresc zeci de metri, gata parcă, între douălătraturi, să ne urmărească şi prin apă.

Trecem foarte aproape de malulbulgăresc, de Silistra vecină. Apoi, când mai avem puţin, înaintea traversăriiDunării mari, ne intersectăm cu bacul ce face trecerea de pe un mal pe altul. („Circulăazi, de Paşti?”)

În timp ce Marcel mi-o ia înainte,mai apare şi-un şlep ce-mi trece prin faţă. Credeam că mă va încurca, însăviteza lui este considerabilă, în timp ce eu sunt la capătul puterilor. Peultimele bătăi de padelă, urmăresc un căţel flocos de pe mal. Ajung. Îmitremură picioarele şi dârdâi de frig, însă a meritat. Suntem fericiţi. Este 18.Am plecat la 15:25. A fost o aventură în care ne-am luptat doar cu noi înşine. Şinu că am fi învins, însă, la final de zi, ne-am simţit mai puternici.

 

Înviere cu tâlc

Pentru că s-a nimerit să fim înCălăraşi alături de dragii noştri vecini, am mers împreună la Înviere. Doreamsă văd obiceiurile şi din această parte a ţării noastre şi mi s-a părut oocazie drăguţă de a ne întâlni.

Am fost la Mănăstirea Coslogeni,cu o bisericuţă maramureşeană ce trona în curte, aproape de intrare găsindu-seCrucea de Leac, zice-se, dintr-o întâmplare, încă din 1738 şi conducând laminuni. Vrerea ei se înfăptuise. Şi-aşa stam şi eu, gândindu-mă, cu lumânareaîn mână, la ce îmi doresc cu adevărat. Minunile sunt în noi, minunile suntemnoi.

 

Bineînţeles că nu am fost lăsaţisă plecăm fără să mai vedem doi pelicani (dintre care unul creţ) în drumulnostru spre următorul popas, tot la drum de seară.

Balkan Love Story; connecting the dots

Life is made of cycles. At times, our biggest fights mean finding asolution to break those cycles and learn our lessons well.

I have always supported the idea that travelling is like a relationshipyou’ve got with the world. Yup, I can see those eyebrows raised. However, whenyou’re a passionate person like me, it’s a continuous I love you-I’m leavin’ you-Please don’t go you’re playing with yourfavourite places.

One of the greatest love stories of my traveller’s life [there are 3]started in 2009. With the Balkans. That is when I started travellingextensively in the area. This region – regarded as undiscovered –provides the visitor with an authenticity that the rest of Europe seems to havelost [leaving aside two former Yugoslav countries off the Adriatic coast]. AndI found the realest authenticities in Bosnia and Albania. The sub-love storiesstarted almost simultaneously – with the warm welcomes of the special peopleinhabiting both countries, with the dizzying heights of the Albanian mountains,and with the turquoise rapids of Bosnian rivers.

The follow-up was different: I went back to Bosnia. In 2010, 2011, and2013. I fell harder and harder and harder. Found new reasons, friends, andrivers to care that much. I promised not to forget in Mostar, I played withshadows and lights in Počitelj, and I discovered greenish Tara.

There are two notes to be made here, in my attempt to make things as easyto understand as possible. Somewhere in 2014, I ended my greatest travel lovestory. It was my 5-year relationship with Scotland, marked by a bitter divorce.All that remains to be said is that I got to learn that country so well and tolove it so much, that I became hurt by the slightest of changes in the way thepeople there received me, in the way my teachers there perceived me, in the waythe places remained as glorious as they always were – which was not enough thistime around.

In 2013, a beautiful surprise came my way. And that surprise’s name isKosovo. I felt so at home in that mix of Oriental and modern, of pure hospitalityand life vibrating as it always should.

Last year was one of the best years of my life, things went my way and thesummer started with one of the most beautiful trips of my life. Again throughthe Balkans. It meant continuing my Albanian story. I was hit even harder thistime. Who knew that this country was even more beautiful than I remembered itto be? Who knew about the fairytale mix of green and azure in Osumi Canyon? Whoknew that the Southern Mountains would wowme so? Who knew that I’d fall for the people over and over and over again?

Bosnia followed. The sun in the south was replaced by rains and for thefirst time in 6 years, I could not find my place. I could not find the spark.It all felt blended. The road from Sarajevo to Mostar – which used to make megush every time – left me cold. Mostar felt a bit too crowded and evencommercial. And friends turned out to be foes. On my last day there, I was inthe car, trying to take my wet clothes off, with a bitter taste on my alreadysalty lips. Maybe it should be like that when you get to love a country likecrazy – you also get to see its imperfections, its lacks, you are then facedwith the decision to let the nasty feelings go or not, but you also get torealise that something is burning inside of you. Some words whose meaning wasnot even discovered by those concerned in their translations into Albanian:you’ve fallen harder. For another land. 

So, you decide you cannot stay away. And you head back. Nature is asstunning as you remember it to be, the people are as nice and warm as youremember them to be, but something’s missing. Are we talking about some otherdear friends turned foes? Probably. Then, you leave crying to the north andthink you’ll trade your southern sorrow for the rough scenery intriguing you,but, although it does woo you, the bitterness remains.

Kosovo, however, is still the nice surprise it was the first timearound. ‘Would it also leave me bitter on one of the following occasions?…’you wonder. Will the trileqe tastethe same?

When you get home, though, you realise that it is another story thistime. One with a happy ending. Why? Because life is a game. We make the rulesand we are the ones to break them. If we choose to love something with all ourheart, it will always stay with us no matter what.

The light of Albania never faded, the thrills were never lost, thesadness never destroyed what we had, and nothing new could break us. Though itcould break the cycle.

I am heading back. I don’t know when, but I know I already miss it. Ijust need a small break to enjoy it all even more.

/First published in September 2016 on Medium; not included in social media posts and the weekly newsletter/

P.S. If the story’s unfinished, it may havean even brighter sequel. As corny as it may sound, to be continued.

Toamna în Deltă

 Acum un an (mâine se împlineşte),ajungeam în sfârşit în inima Deltei, după mult greu.

Era pentru prima oară toamna înDeltă; mai fuseserăm doar în Delta Superioară în octombrie 2020. Multe se petrecuserăîn cazul primelor două tentative nereuşite (doar a treia încercare din 2022fusese cu noroc!) – de la motorul Măzduţei şi până la perioada grea din a douajumătate a verii, ce venise şi cu niscaiva consecinţe fizice.

Cu toate acestea, deşi nici pedeparte refăcuţi complet, porneam alături de prietena noastră Alina (pe careurma să o lăsăm la Brăila) înspre Brăila. Îi lăsam pe Linu şi Kara la tata şi ştiam că neva fi dor de ei. Nu ştiu cum s-o făcut, cu pauzele depe drum şi benzină, că am pierdut bacul spre Tudor Vladimirescu. Vorba vine ↓

 

La ce să fim atenţi toamna

La trecerile cu bacul, în primul rând, ca să nu vă încurceplanurile de călătorie. Noi nu am mai putut trece şi îmbrăţişa prieteni dragi,fiind tot pe-o fugă şi trebuind să îngrămădim 3 zile-n 2.

Acum, podul cel nou elimină unadintre aceste treceri, însă rămâne trecerea de la Tulcea la Tudor Vladimirescu(7-19, din oră în oră, la oră fixă, cât avem ora de vară, şi 7-17, cât avem orade iarnă) şi de la Tudor Vladimirescu la Tulcea (7:10-19:10, din oră în oră,cât avem ora de vară, şi 7:10-17:10, cât avem ora de iarnă).

Noi ne-am cam supărat anul trecut(urmează un fragment din solicitarea adresată Căpităniei Zonale Tulcea), însăi-am dat drumul, căci bucuria ar trebui să fie starea noastră permanentă, nusupărarea (şi să mai hrănim şi alte entităţi prin tumultul nostru)—„Vă scriu pentru că pe 14 octombrie, la oraultimului bac de la trecerea Tulcea – Tudor Vladimirescu, am senzaţia că amfost păcăliţi (am făcut cercetări şi am vorbit cu oameni care au făcut trecereaîn sens opus). Tocmai ce se organizase o trecere specială şi nu cred că bacul arevenit pe malul din Tulcea, noi fiind minţiţi că totuşi a fost. Luminile eraustinse, nu se auzea niciun zgomot (facem această trecere din 2016 şi ştim camcât durează).”

La faptul că nu toate restaurantele, spaţiile de cazare şiatracţiile ce operează în sezon sunt deschise.

La zilele ce sunt mai scurte – astfel, turele de caiac artrebui planificate în consecinţă.

La faptul că Dunărea are o altă culoare în acest anotimp, un albastru electric închis.

 

Păsările

Sunt puţine, dar mai sunt.Pelicani nu am văzut, însă ştiu că erau (că doară şi în ianuarie am văzut laHârşova!).

Egrete, lebede, cormorani, bâtlani– toate se bucurau de zilele însorite şi liniştite.

 

Diferenţele noapte/zi

Sunt mari (aproape de limitaîngheţului noaptea). Dacă, în zilele cât am fost noi în Deltă, puteam sta înpantaloni scurţi (am testat, că doar am neopren scurt) după prânz şi până pe la17, după ce soarele începea să coboare, aerul devenea tăios şi răcoarea osimţeai şi mai pronunţată pe apă.

Sugerez un strat impermeabil şianti-vânt dacă plănuiţi ture de caiac dimineaţa sau după-masa şi musai sămâncaţi bine înainte de a vă pune pe apă.

 

Vizitatorii

Sunt cu mult mai puţini oameni înDeltă şi cu mult mai puţine bărci care să vă perturbe vâslitul! Chiar şi ladiversele atracţii veţi întâlni puţini vizitatori.

 

Ce am făcut nou şi ne-a plăcut?

Chiar dacă sunt fană de planuri decălătorie buclă, îmi place să mă abat pentru ceva nou din care pot învăţa/ce măpoate bucura.

 

Monumentul Eroilor din Tulcea++

Pentru că aveam un pic de aşteptatpână la bac, mâncare la pachet şi boabe pentru pisicile pe care le-am întâlnit,le-am hrănit pe acestea şi am urcat la Monumentul Eroilor, unde, pe o băncuţă,am luat prânzul. Apoi, ne-am bucurat de soare şi de privelişte şi am fost săvedem şi ruinele Cetăţii Aegyssus.

Nu sunt foarte bine păstrate şilocul ar putea fi mai îngrijit, însă este parte din noi şi ar trebui studiată.

 

Pe Chilia spre Stipoc

Fuseserăm pe Canalul Stipoc osingură dată în iunie 2020 şi devenise pe dată unul dintre canalele melepreferate din Deltă. Am înţeles apoi că este destul de lung şi de important şimi-am dorit să revin. Nu s-a putut. Pe uscat a fost imposibil, pe apă ar fireprezentat o rută ocolitoare cam mare pe canicula de acum doi ani.

Eeeeh, acum s-a putut, direct dela canalul micuţ şi frumos tare din faţa cazării, ce da (cotind la stânga) înBraţul Chilia (a fost prima oară cu caiacele pe el!). [Mi-am promis că voi faceo hartă a locurilor pe care le iubesc şi în care mergem cu caiacele, cu tot cuintrări şi ieşiri.]

După aproximativ 750m, se mai faceo stânga şi apar văcuţele curioase pe maluri şi senzaţia de bine. 

Sau mojo. Când toate stau pe loc.   

 

Wild swimming în Deltă

Luna a 27-a de wild swimming veneacu primul meu înot în Deltă. A fost rece (hai să îi spunem „fresh” :D), nămolos, dar minunat!

 

Balta Mică a Brăilei

De mult îmi doream să ajung. Aşacă am stat pe plaja din Gropeni; era târziu şi vânt şi începea să fie şi frig(în fotografie de frig râd aşa). Ne-am promis că vom reveni şi că ne vom da cucaiacul pe-aici.

 

Loc fain de dormit şi luat masa

Mie îmi place să arăt cât de multeinimi mari avem în jur, de aceea scriu săptămânal despre asta pe Dependentă defluturi.

Întreaga atmosferă de la Pensiunea Talian a fost pe gustul meu.De la culori şi decoraţiuni până la echipă.  

Mai mult, am găsit o prietenă şiun om minunat în Dana, care a dovedit înţelegere tare multă la servirea miculuidejun la ora prânzului şi nu a dorit să ne ia niciun ban pentru cinăspunându-ne că oricum plătiserăm două nopţi şi nu ne bucuraserăm decât de unadupă pierderea bacului. Chiar dacă nu fusese vina ei. ♥

 

Toamna-i diferit în Deltă, dar efain!

Sunt recunoscătoare că am trăit obucăţică din ea!

Bound

Of all the places I've seen, one of the brightest memories is bound toMostar. 

From the moment we first met, on a starry July night, and until we met again,with its cobblestone alleys now turned crowded, it suffered change, butremained the same. 

I felt it in the touches of silk, in the taste of homemadejam, in the out-of-this-world colour of Neretva, in the smell of the whitishstone, and in the rare sighs of the wind, which shares a beautiful story to theworld. A story about a city and a bridge, about people who are kind, and aboutjoyful times spent there. 

Times that can never be forgotten.

 

/Firstpublished in July 2016 on the website of Tour Guide Mostar, which ceased toexist;

notincluded in social media posts and the weekly newsletter/

 

Artişti minunaţi de peste Prut

Imaginile de primăvară îmi stăruieîn suflet, pe drumurile încadrate de verde. 

 

Aşa ajungeam, în a doua zi dePaşti, la Casa Olarului Zaharia Triboidin Cioreşti. Nu am fi vrut să îi deranjăm pe el şi pe minunata lui soţie,Eugenia, însă fiul lor, Adrian, cu care comunicasem în scris înaintea veniriişi apoi îl întrebasem dacă putem, totuşi, schimba data vizitei, mă asigurase căeste în regulă.

Erau acolo şi Violeta, soţia luiAdrian, cu mână atât de delicată – urma să vedem a doua zi în atelierul dinChişinău!

Nici nu ştiam la ce să ne aşteptăm,admiram cu drag ceramica neagră despre care urma să aflăm că niciodată nu secunoaşte nuanţa exactă ce va rezulta. Ne-am aşezat pe rând, între o felie decozonac pufos şi-un vin aromat, să încercăm, într-un soi de „Master Class”, săcreăm şi noi ceva.

Nu mai folosiserăm niciunul roata. Pare uşor, însă chiar şi cea mai mică ezitare îţi poate distruge creaţia. Atâtde bine ne-am simţit, discutând de toate! Am fost invitaţi lamasă, apoi fiindu-ne încredinţat un oţet de mere fantastic şi uncozonac-minune.

♥

 

Tristeţea că ne despărţeam făcea,însă, loc bucuriei că urma să ne revedem în câteva ore, în atelierul Ceramicii Triboi din Chişinău.

Urma să îl cunoaştem şi pe Ştefan,mezinul familiei.

Sinceră să fiu, m-am pierdutprintre atâtea farfurii, boluri şi căniţe, care mai de care mai potrivitepentru deserturile mele.

[Griuţa mi-a spart săptămânatrecută din greşeală o farfurioară la care ţineam mult; este musai să mi-orecuperez.]

Am ales, am povestit cu nesaţdespre călătorii, de care noii noştri dragi prieteni sunt pasionaţi, şi amplecat, cu speranţa că ne vom revedea cu toţii curând.

♥

 

La baza călătoriei noastre penepusă-masă au stat nişte picături pentru Linu, care nu puteau fi livrate laBraşov, şi care se doreau o încercare naturală de a opri o nouă serie de pui.

Mai apoi, Marcel şi-a dorit ocobză. A vorbit el cu Bogdan Simion şi a ajuns la lutierul Nicolae Dron.

Am ajuns şi noi la atelierul dinGura Galbenei după o ploaie sănătoasă de primăvară. Era frig, însă ne-auîncălzit poveştile, schimbul de idei şi speranţa în mult bine pe care întreagaîntâlnire ne-a dat-o. Iar soarele-a ieşit dintre nori şi ne-a luminat apoi ziuapână la apus.

Câteva săptămâni mai târziu, cobzaa ajuns la Braşov, adusă chiar de domnul Dron şi de fiul său Ştefan, larându-i, lutier. Ne-a bucurat mult reîntâlnirea.

♥

 

Iar eu închei aici, curecunoştinţă pentru inimile mari şi mâinile dibace pe care acest neam al nostrule-a dat. Nimic nu este întâmplător, nici măcar că ne-am cunoscut.     

KSA Project

Bucate tradiţionale minunate din Basarabia

 Pentru a continua seria articolelor legate de călătoria în Basarabia din primăvară,nu puteam să nu amintesc de mâncare. De ce? Pentru că este senzaţională! Eum-am îngrăşat cel puţin două kilograme de fiecare dată când am fost acolo.

Iar porţiile sunt gigantice. De fiecare dată, îmi doream să pot mânca totşi nu reuşeam. J

 

Compotul + papanaşii cu smântână şi morcovii muraţi + plăcintacu brânză şi mărar

Din micul dejun de Paşti, care s-a transformat într-un prânz în toatăregulă La Mădălina, pregătit de noile noastre prietene, nu am putut mânca nicio cincime, atât de bogat a fost!

Cât despre celelalte bucate menţionate mai sus, compotul nu este ca alnostru, sau, mai bine zis, nu este servit ca la noi, ci ca băutură la masă. Darce fain este! (Ni l-am ales din cămara minunată a pensiunii, aflată la răcoare,în beci.)

Nici papanaşii nu sunt ca ai noştri, însă au acelaşi gust minunat (ne unescatât de multe!); se servesc la micul dejun. Atunci m-am îndrăgostit şi demorcovii raşi muraţi, nu mai încercasem niciodată. Nici nu ştiu cum să vădescriu gustul – un dulceago-acru, puţin iute, musai să-i gustaţi.

Iar când am fost întrebaţi dacă la cină am dori o plăcintă cu brânză şimărar, nu am ştiut la ce să ne aşteptăm. Cert este că am mâncat de două ori dinea şi am luat şi la pachet (aşa de bună a fost, că nu ne-am putut îndura să nuo mâncăm pe toată). 

 

Cozonacul tradiţional

Cum perioada noastră de călătorie s-a suprapus peste sărbătorile de Paşti,am avut norocul să încerc şi pască, dar şi cozonac. Eu nu ştiam că în Basarabiase fac rotunzi, nu lunguieţi, ca ai noştri.

Doamna Triboi, care ne-a ospătat, împreună cu frumoasa ei familie (vaurma), mi-a explicat că reţeta permite păstrarea lui pentru o perioadă maiîndelungată… şi iac-aşa, am plecat cu el acasă.

Minunat a fost, se vedea că a fost făcut cu ouă de ţară, şi m-am luptat cuKara noastră – mare amatoare de dulciuri – să nu mi-l mănânce!

 

Tarta cu mere

Sunt înnebunită după deserturile şi băuturile de la Tucano Coffee, iaraceastă tartă cu mere a fost, într-adevăr, pufoasă, cu merele bine gătite şicondimentate, completată perfect de amabilitatea cu care am fost întâmpinaţi şicafeaua specială încercată – nu mai ştiu cum se numea, dar mă simţeam ca şicurentată, când şi când.

 

Colţunaşii cu brânză, praz crocant şi sos de caşcaval +sortimentul de plăcinte dulci cu măr, dovleac şi vişine + vinul spumant

Le-am servit la Crama Purcari.

Atât de buni au fost colţunaşii, că am lins sosul din farfurie!

Cât despre plăcintele dulci, cum să nu mănânci în Basarabia? Maitradiţional de-atât eu zic că nu se poate! De obicei, mă topesc după plăcintelecu vişine, însă, de această dată, surprinzător, cele cu dovleac, apoi cele cumere m-au cucerit. Foile erau gătite exemplar, crocante numai cât trebuie, întimp ce umplutură era din belşug.

Nu puteam să nu pomenesc de vin, este parte din cultura de peste Prut!Preferatul meu din ce am degustat la Purcari a fost acesta, iar, să îl avem lamicul dejun a fost o desfătare.

 

Bonus: Medovikul din Tiraspol (este o poveste careurmează)

L-am savurat la Back in the USSR şi a fost unul dintre cele mai bunedeserturi din viaţa mea. Echilibrat de dulce, pufos; am mai cerut unul, însă numai aveau. Îl păstrez în amintire!

 

Mă voi opri aici, m-au apucat pofta şi foamea deopotrivă. Oare când neîntoarcem?

(nu, nu numai pentru bucate!)

3 snorkelling adventures in Umluj

  - pending -

Despre fluturi | Episodul 12

V-am promis un nou episod, ce vizează a doua jumătate a lui 2022. Nu a fostuşoară, însă de după orice nor poate ieşi soarele.

 

De la 1 septembrie, la Braşov venise toamna. Ca un ceas din acela perfectce se mulează peste mai sănătosul obicei al poporului nostru (zic eu!) de asocoti anotimpurile de la începuturile de lună.

Cu Mihai vorbisem şi fusese tare de treabă şi, la ora stabilită, ne aşteptaîn gara din Cornăţel pentru a ne „preda” ciclodrezina. Probabil că nu ne vom fiîncadrat cu traseul complet, gândea el, până la plecarea lui de la serviciu,însă jumătate tot am făcut!

Peste ce am dat? Peste ultimele accente ale acelei veri perpetue, cu carem-am „împăcat” în 2020, câini ciobăneşti blânzi (pe care oricum îi rugasem sănu ne atace) şi stat în natura neîmblânzită.

Cu răbdare ne fusese explicat cum trebuie întoarsă ciclodrezina laîntoarcerea spre Cornăţel. Treabă uşoară nu-i, însă am avut eu pe cineva carene-a scos din bucluc. 

 

Mă impresionează întotdeauna românii simpli, care au o blândeţesuplimentară parcă, faţă de media neamului.

Ei nu te ceartă că ai ajuns mai târziu la cazare, ba te invită să terelaxezi, îţi arată cum se deschide şi închide bazinul exterior, îţi explică etichetade la micul dejun cu foarte multă răbdare şi te fac să te simţi cu adevăratbine primit.

Aşa de bine îţi pică unii oameni din prima clipă, că îţi vine să îi iei înbraţe.

Iată cum ajungeam din nou la Valea Drăganului – sălbatic, minunat şi, dupăo furtună de-o s-o ţin minte mereu, şi tomnatic.  

 

Dimineţile care încep în Apuseni îs faine. Chiar şi răcoroase.

De mai pui că-i ziua ta onomastică, mergi să vezi un sequoia de care nuştiai că există şi pe la tine prin ţară şi dai de privelişti de care nu prea-ţimai vine să te desparţi, ălea-s nişte dimineţi şi mai faine!

Apoi, îţi umple sufletul o văcuţă, Lisa, pe care te opreşti să o mângâi, căaşa simţi şi aşa îţi transmite. Este blândă şi vă încărcaţi reciproc. Şi nu văveţi uita! ♥

 

Am zis— „Hai să mergem spre Moara de apă!” „Hai!”

Ne-a întâmpinat o doamnă luminoasă, cu ochi mari, şi doi pisoi adorabili.

Nu ştiu de ce, aşa a simţit, însă mi-a povestit despre pisoiul ce îi murisecu puţin timp în urmă. Atât de bine am înţeles-o... aşa că turul morii aînceput, în fapt, cu noi, două necunoscute, strângându-ne în braţe şi plângând.

Fix acum un an, de Sf. Ilie [de aceea am ales să postez astăzi], Peticelpleca din această dimensiune. Până acum nu am putut-o spune public. Am învăţatmulte de atunci, a fost cea mai grea perioadă din viaţa mea, am plâns aproapeîn fiecare zi, am realizat că moarte nu există, că totul este doar o trecere, otransformare, o reciclare. J

Şi până la urmă, tot la vorbele din vis ale dragului meu Rufi ajung, cătotul este dragoste. Ea ne uneşte, ea ţine lumina vie, ea conduce lumea.

♥

Chiar de pierzi bacul [din motivece nu le poţi controla – de exemplu, că s-au gândit băieţii să nu mai facăultima cursă; off! am spus eu asta?], de partea cealaltă a Dunării găseşti nunumai un canal de plecare în expediţie direct de la cazare, căldură în cameracochetă [zero grade am prins la mijloc de octombrie] şi un căţeluş tare jucăuş.

Mai găseşti o îmbrăţişare caldă,cină din partea casei şi multă prietenie. Da, tu plătiseşi două nopţi dinainte,însă vina nu fusese nicidecum a gazdei că ajungeai să dormi acolo doar una.

Ce-i drept, poveştile de felulacesta apropie şi, la final, eşti recunoscător, şi nu trist! De aceea îlmenţionez eu pe iepurele acela ce nu ştim niciodată de unde urmează să sară, ceîntorsătură vor lua lucrurile... doară el este un Iepure-Magician! J

 

Linişte. Parcă şi sunetulfrunzelor ce cad este imperceptibil.

Doar noi ce păşim.

Şi pare că nici când călcăm prinşi peste ele nu facem zgomot.

„Mă gândeam că doriţi să vedeţi şiinteriorul şi să auziţi câteva cuvinte despre loc” spuse duioasă măicuţa şi nerăspunse la întrebări.

Nu am întrebat-o, e drept, desprepacea de la Mănăstirea Dintr-un Lemn.

Dar mi-a rămas în minte şi-nsuflet, alături de fumul ce se ridica din hornurile caselor, într-un apusroşiatic de noiembrie.

 

Umblând prin locuri rupte, parcă,de lume, satele îṭi scot în cale oameni de treabă, sfătoşi, cum, în mare, suntem noi. Cudeschidere şi fără ocolişuri, îṭi explică de unde au curent, apă,date acolo unde imaginaṭia ta se poate învârti în gol.

Apoi, ajungi la Cheile Corcoaiei.Minunat! Rar ṭi-a fost dat în lume să vezi locuri atât de frumoase. Încerci să leparcurgi, e scurt, dar pietrele-s alunecoase.

Ca să prelungiṭi şederea, Marcel propune ridicarea dronei... nu prea eşti încântată să ofacă în locuri unde apa, îngustul şi lipsa de semnal se împletesc.

Şi drona pică. No, acum fericire!

Este noiembrie, până la urmă,chiar dacă aerul este încă o ṭâră călduṭ. Dar ştii căapa nu-i. Te gândeşti cum să faceṭi. Vorbeşti şi cu oamenii din jur,vizibil îngrijoraṭi. Că mai bine să intrăm cu canoea (o aveam, ce-i drept, la noi).

Domnul meu reuşeşte să-şilocalizeze aparatul. Noroc cu echipamentul gros de mers pe apă pe care-l aveamîn maşină!

Îl îmbracă şi intră! Îl urmăresccum se crispează când simte, totuşi, apa. Dar înaintează. Ajunge la loculindicat, se scufundă şi iese victorios! ♥

Mai târziu, după încă nişteceasuri, ne întâlnim cu o parte dintre oamenii care îşi arătaseră îngrijorarea.Ne opresc, să ne întrebe dacă suntem bine. Le arătăm drona, povestim, râdem. Sebucură mult!

Aaaah, poporul ăsta fain! ♥

P.S. Drona mai funcṭionează, dar nu mai zboară. Este în acest moment la tatăl meu şi îşiaşteaptă repararea. 

 

Eram pe Aleea de Cură dintreCălimăneşti şi Căciulata. Apa Neagră venise din nou cu multă omenie şi cu oîmbrăţişare de rămas-bun. Plecarea lui Peti părea încă mult prea aproape. Eradeja după apus. Cu toate acestea, am ales să ne începem plimbarea.

Curând, a apărut pe lângă noi uncăţelandru-minune, cu doar trei picioare. L-am simţit trimis de Sus, caprotecţie, dar şi pentru a ne face să zâmbim. Era atât de plin de veseliedragul de el!

Mi-a umplut inima de bucurie şi amplâns, m-am descărcat. Iar el a dispărut. Ca şi cum nici nu ar fi fost. Ca celmai mare Magician din viaţa mea. ♥

 

Am hotărât să separ întâmplăriledin Capul Verde. Astfel, încă o parte din „Despre fluturi” se încheie aici, îndulce stil mioritic.

3 authentic villages in Southern Moldova

Ialways follow signs. While I may not look for them, I am ready to look intothem when they appear.

 

Whenthe first stop on our impromptu trip to Moldova led us to Selemet, I didn’t fight it. [I must admit that it’s the villagethat got closest to my heart.]

Itmay be that we made friends while staying at the wonderfully-run ‘La Mădălina’bed and breakfast. It’s traditional and cosy and the food is fantastic [thankyou, Nadea! honestly, two persons can’t eat that much! J] I will alwaysremember the compotes we had there! It’s all local and natural, the way itshould be!

Larisaand Mădălina kindly invited us to join them for the Resurrection Night celebratedat one of the oldest churches in the whole of Moldova. It was magical!

 

Whileit may host one of the most well-known wineries in Moldova, Purcari kept its authenticity. It isvery scenic to drive in and around. The hills full of vines add a je-ne-sais-quoi to the entire area, evenin the rain. We would have loved to explore the surroundings by bicycle!

Thewinery tours and tastings are a treat – so is the sparkling wine served atbreakfast. Chilled. How else? J Walks around the winery to see theswans and breathe in the fresh air and the meals served there are some specialexperiences. So is sleeping in a barrel. You do go home with one-of-a-kind memories.  

 

Thestop in Zaim came unexpectedly,driving again in the rain in the intricate village streets. It is the birthplaceof poet Alexei Mateevici. Ms.Tatiana Julea was so kind to introduce personal details into the stories andhistory she told us. We left so happy, once again, and proud to be part of thisnation.

Itfelt the same way in the second grade, when we studied one of the poet’smasterpieces, ‘Limba noastră’ [‘Our Language’],

‘ … Limba noastră-ifoc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste … ‘

~

‘ … Our language isa fire

In a nation toprevail

From the deadlysleep and mire

Like the hero fromthe tale … ’

[Translated byDaniela Ioniţă]

Thereare more places to discover, I’m sure. While the signs aren’t always there thefirst time around [in our case, the third time in Moldova], there’s always thehope of next time.

 

La mulţi aniprietenilor noştri din Moldova! ♥