Olivia-Petra Coman's Blog, page 6

Dragoste de apă în Liban

 ...cu oameni de apă!

Pentru că aceştia suntem şi căutămexperienţele indiferent de curs ori şuier – până la urmă, important este să osimţim!

Iar Libanul este verde,surprinzător şi abundă în apă! Chiar dacă nu deţine resursele ţărilor deşerticedin jur, el reprezintă viaţa!

 

Îmi doresc în continuare să vă arăt unde-au sălăşluit cele mai fainesentimente legate de apă din călătoria în Liban din noiembrie/decembrie anultrecut—

 

Î n 3 locuri cu valuri nebune: Beirut, Byblos şi Anfeh

Când am văzut Mediterana în Libanpentru prima oară, eram la o distanţă mare de ea şi îi simţeam, cu toateacestea, stropii!

Aşa am perceput şi Pigeon Rocks,loc favorit de cliff diving,înconjurat de nişte valuri nemaipomenite! A fost wow (minus mizeria).

 

Când am ajuns la Byblos, laapus, trebuind să urmăm linia plajei pentru a ajunge la cazarea noastră, am datnas în nas cu alte valuri pătimaşe. Ploaia ne tot urmărise din Beirut.

 

A doua zi a stat. Speranţelecreşteau pentru înotul meu din luna noiembrie, pe care mi-l planificasem pentruLiban. Sătucul Anfeh, unde se pescuieşte în tihnă şi sunt bazine de sare,a arătat minunat în lumina soarelui.  

 

Pe Râul Assi

Cu mare bucurie, Rafting Squada răspuns solicitării (şi provocării) mele şi am făcut o coborâre cu ghidulnostru Mohamad, foarte de treabă şi priceput într-ale apei, în afara sezonului.Nour, proprietarul centrului din Hermel (interesantă aventură să ajungem acolo,mai am de povestit!) şi campionul Libanului la kayak, ne-a aşteptat cu drag.Noi eram super-încântaţi după traversarea celei mai înalte cascade din viaţanoastră (9m; recordul anterior fusese 6m). Tare frumos râu; o ţâră poluat însă!

 

Î n micuţul dar mediteraneanul Batroun

Poate că cel mai mediteranean (sepoate spune asta oare?!) loc din Liban a fost bătrânul şi atât de proaspătul –în acelaşi timp – Batroun. Îmi făcusem cercetările din timp şi dădusem peste unpasionat libanez într-ale snorkellingului. El recomanda capătul sudic alvechiului zid fenician. Acolo am şi fost, pe micuţa plajă (Bahsa) ceda-nspre-o piscină naturală (valurile încă erau mari şi vizibilitatea uşorredusă după zilele furtunoase). Marcel a strâns scoici. Ne-am relaxat. Amândoi.Teribil de tare. 

 

Pe 2 plaje din Tyre

Sperietura sperieturilor de anultrecut – am primit mesaje pe telefon, sfaturi de acasă împotriva drumuluiîncolo... Aşa, şi? Păi, şi nu ar fi fost păcat să nu văd cum era în anticulSour?

Că tot vorbim de numele dinvechime al aşezării, pe Plaja Sour este şi un centru de protejare aţestoaselor, însă nu am reuşit să vorbesc cu oamenii de acolo. Plaja în sine estesuperbă, lată, cu nisip fin şi destul de curată, însă drumul spre ea esteînfiorător de murdar. În Liban există o problemă mare cu gunoiul, însă voipovesti despre asta cu o altă ocazie.

 

A doua plajă explorată a fost ceadin faţa Hotelului ĒL Boutique, în care am stat. Împrejurimile suntdestul de murdărele, însă apa este curată. Aici mi-am făcut înotul din lunadecembrie, fix la 1 Decembrie. Am fost recunoscătoare! Iar dacă ţi-ai dorit săfaci toată viaţa snorkelling printre bucăţi de coloane antice (sau nu ştiai căse poate asta!), aici este locul potrivit!  

 

La Cascada Jezzine

O auzi şi nu o vezi. J Undeva în ţinutul pădurilor nesfârşite de cedri, cu deschiderea însprevale. De după intrarea în satul Bkassine, coborând pe lângă The Lady ofLebanon, am putut ajunge să o şi vedem în toată splendoarea ei!

 

Pe partea de apă, aşadar şi nunumai, Libanul excelează şi ne-a bucurat sufletele!

M-aş reîntoarce oricând, cu toatăinima, în această ţară minunată!

Back to Lo Stivale: End-of-winter 2017

I’vejust completed the ‘Back to the islands’ series. However, there’s more fromItaly. And there’s more from Italy in winter. So, here’s the new ‘Back to LoStivale’ series, with the highlights of the end-of-February trip to (initially)Bologna in 2017.

 

I came for the gelato

…andit changed my life!

Atthis point, I bake every day, I started a baking blog in 2019, and I plan toopen a sweet business.

 

While I don’t likerunning, I ran a lot… after trains

Note:They were all successful!

Wecaught the Bologna to Florencetrain at the last minute (we ran to the train station because the Anzola dell’Emiliabus to Bologna came later than envisaged).

Weneeded to return from Arezzo to Florence by train because there was no bus toCesenatico. We then ran across the Florencetrain station to catch our connection toForli.

 

Toend our trip in glory, we also ran to catch our last train, from Ferrara to Bologna.

 

I ate a lot of tastypizza

inFlorence, at Gustarium,the yummiest of the trip;

inPistoia, at Pizza San Francisco /which has been permanently closed, unfortunately/;

 

,and in Arezzo, at Teorema del Gusto.

 

Don’t throw oranges– I didn’t like Florence

/monkey see no evilemoji/

 

…butthe way to Piazzale Michelangelois glorious, and so is La Bottegad'arte di Emma Draghi!

Plus,I loved Ponte Vecchio and theway that the city is centred around it.

 

Some places gotunder my skin!

Iadmit – Marcel admits it, too, I am sure –: our trip was intense! We triedtaking in places we wished to reach, but we also got to unexpected ones andwere surprised!  

Weloved Siena! In the eveningand early in the morning, too! Spring felt just around the corner and thescenery all the way to Arezzo was classically Tuscan.

 

Lingeringin Arezzo was not in thecards, but it happened and I found my ultimate views of Tuscany there! My Dadused to have a lady friend in his late teenage years from Arezzo, so it feltinteresting walking its streets from this perspective.

Ferrara was our favouriteplace. It had been painted online in very dark colours. We enjoyed it to thefull when we got there, together with its great energy, the hospitality of La Cambusa, and the pane ferrarese.

 

A presto!

Cină la Zagreb

...mai bine zis, aş vrea să vă scriu câtevacuvinte despre prietenie adevărată, din aceea trainică, la carevisam de mică şi pe care am aflat-o fără să îmi dau măcar seama. Cu Pauli şiMaya. ♥

Anii plandemici ne făcuseră să nise intersecteze din nou potecile vieţii, parcă mai mult şi decât înainte.

În 2021 fuseseră clipe de augustîn România şi de octombrie în Croaţia. 2022 venise pe un fond mai greu pentru noi, căci, deşi ne-am dorit mult, starea fizică a lui Marcel ne-a împiedicatcând şi când să finalizăm călătorii. 2023 ne-a prins însă în nişte zile superbede vară în ţară; cu greu ne-am despărţit. În octombrie am revăzut-o pe Pauli,tot în ţară. Iar anul acesta, am trăit finalul iernii împreună (toţi 4) pepârtie, cărări înnămolite şi gheaţă.

Între verile din ţară 2022 şi 2023a fost cina la Zagreb.

Nu puteam să nu trecem să le vedempe dragele noastre prietene! Dorul este întotdeauna mare când are la bază multădragoste.

Ziua aceea, însă, când noi ne planificaserăm săajungem în capitala Croaţiei, urma să fie plină de peripeţii care ne vor fi făcutsă întârziem 6 ore. Opriserăm să ne luăm şi o gustărică pe drum, 2 minute, laPekara Europa, ce ne plăcuse atât de mult cât vizitasem Rastoke în urmă cu doiani!

Ele ne-au aşteptat, nu s-ausupărat şi ne-au înţeles! ♥

Nu mai ştiau ce să ne dea bun, cutoate că masa era extraordinar de bogată şi bucatele – delicioase cum ştim căle pregăteşte Pauli mereu. Maya a fost tot timpul cu zâmbetul pe buze şi ampovestit cât am putut.

Am şi tras de timp cât am putut.Mai aveam vreo 5 ore până în Subotica.

Am oprit la o benzinărie, pe lungaautostradă dintre Zagreb şi Osijek, cât să bea Marcel o cafea. Şi să ronţăimbiscuiţii preferaţi ai lui Pauli, pe care ea şi Maya ni-i puseseră la pachet(nicicum nu putem pleca fără provizii şi cadouri de la ele! ♥).

Am trecut Dunărea, graniţanaturală (neaşteptată!) dintre Croaţia şi Serbia la răsărit, iar la 05:30 amfost în pat, în Subotica.

 

Ce vreau să mai adaug? Căprietenia adevărată rezistă, oamenii se găsesc şi se regăsesc indiferent detimp şi distanţă. Care oricum nu există. Ci doar inimile! Ne este dor de voi,Pauli şi Maya! ♥  

Back to the islands: Sicilia Round-up

Sărbătorindu-l pe tata prin România în 2022 şi 2024

 Poate că am amânat mai mult săscriu acest articol pentru că doresc să ating şi nişte aspecte mai sensibile, oţâră tabu. Discutarea lor de către mine a fost încurajată, aşa că, încetul cuîncetul, le voi aduce în prim-plan. Veţi înţelege ce şi cum pe parcurs.

(am şi schimbat un pic programulde postări şi sper să reuşesc să mă ţin de el, de două ori pe săptămână)

♥

Cert este că l-am sărbătorit petata. Lui îi place foarte mult să călătorească prin ţară.

În 2022, am fost în jurul Topliţei. Mai exact, la Neagra.

Schwarz Kabin ne-a plăcut taremult, am fost bine primiţi şi răsfăţaţi cu drumuri cu maşina, mai ales datfiind drumul până la cabană – este fain că-i izolată –... cam îngheţat.

Am fost însoţiţi de Peticel (veneapeste tot cu noi!), care a fost acceptat cu drag şi a plătit şi el 25lei/noapte. Ca orice călător care se respectă! S-a bucurat mult de zilelepetrecute la cabană, s-a jucat mult şi a dormit cu fiecare dintre noi.

 

Ne-am luat mâncare pentru miculdejun şi seară şi am stat împreună gătind, mâncând şi povestind.

 

E fain că imediat după podul pesteMureş şi intersecţia cu drumul spre Sălard(eeeh, amintirile de la rafting şi Lunca Bradului m-au cuprins!), 1km lastânga, se găseşte un bazin caldîn care mi-am făcut înotul de februarie în respectivul an. Marcel mi-a statalături în apă, iar tata ne-a fost cel mai tare susţinător (mai ales căîncepuse să ningă puţin). Drumul încolo este foarte plăcut. Cu o zi înaintel-am făcut cu tot cu Peticel, dar nu am găsit bazinul, însă a doua zi l-amlăsat să doarmă în maşină. Interesant a fost că prima oară am zărit un urs pestânca ce se ridica făţiş, pe drumul înapoi spre maşină. 

 

Ne-am plimbat şi mai mult de atât,bineînţeles; am făcut şi unquest în 4 (cât am putut pânăaproape de apusul soarelui; pe atunci, se găsea pe Questo) în Corbu. Interesant sat, aproape degraniţa cu Judeţul Neamţ. A fost doar un pic frig.

 

Un alt sat minunat (lui tata nui-au plăcut delimitările terenurilor din cadrul lui J), descoperit în ultima zi a lui 2021, pe înserat, este Bilbor.Am revenit, am explorat, a fost fain.

 

Să ne dezminţim? Nu avem cum.Susţinem produsele româneşti. Am cam scos supermarketul din viaţa noastră(mergem acolo doar pentru consumabile). Astfel, am vizitat Karpaten Milk din ValeaStrâmbă (iubeam de mulţi-mulţi ani brânzeturile lor, aşa că m-am bucurat săajung, într-un final, acolo unde se născuse tot).

 

Am zis să oprim şi în Cund, la Manufactura de Brânză. Ne-a plăcut, am făcut cumpărături,Peticel şi-a făcut o prietenă.

 

Eram deja obosiţi când plecam,prin Dumbrăveni, cu pauză de langoşi. Cum era ca şi băiatul nostru şi-l iubeamca pe ochii din cap, nu puteam să ne supărăm pe zvăpăiatul Peticel nici chiarcând răsturna aproape toate chitarele expuse în magazinul „Hora” de la Reghin.Găsiserăm înţelegere, tatăl meu încă îi spune „Muzicantul” (şi râdem cu poftă),iar Marcel se văzuse prins cu uşa. Aşa că am plecat şi cu o chitară acasă.

 

Partea aceasta frumoasă a visuluinostru s-a încheiat la 20 iulie 2022, când Peti a încuviinţat să plece dinrealitatea mea. A urmat o suferinţă teribilă, nici nu am cum o descrie, pentrucă, pe-atunci, nu îmi aminteam şi nu înţelegeam lucrurile aşa cum le vădastăzi.

 

Dar de creat nu încetăm a crea.

Aşa că 2024 ne-a găsit sărbătorindu-l pe tata tot pe drum. Deaceastă dată, în sud-estul Judeţului Harghita şi în Judeţul Braşov (şi un pic în Judeţul Mureş), mai pe laOdorhei la o baie sau pe la Criţ la o vişinată.

Ce am mai descoperit, cu ochi şimai deschişi faţă de în urmă cu 2 ani?

(de zăpadă nu am avut prea multparte, ca şi în 2022, aşa că am şi ratat mersul pe pârtie la Mădăraş, în modsimilar cu Topliţa, chiar de am avut plăcile cu noi)

 

(am mers tot pe naţional şi local)

Ciocolata artizanală Krausz din Sântimbru ne-a impresionat pe toţi trei. Este una dintre cele maigustoase ciocolate lucrate în serie mică, utilizând ingrediente faine şimergând înspre-un amestec de gust de ciocolată de casă şi de cea mai finăciocolată „necomercială”. Iar stafide trase în ciocolată ca aici nu am gustatnicăieri (eu am făcut o pasiune şi pentru boabele de cafea în ciocolată).

 

Rămânem la mâncare? Cam cum agândit şi ţine în viaţă Judit punctul gastronomic local Sasfészek din Sânmartinar trebui să fie orice astfel de păstrător al tradiţiilor culinare! Mâncărurileservite au fost de Master Chef şi s-a simţit din plin pasiunea cu care leprepară! Foarte multe combinaţii inedite am servit, dar florile de alun m-ausurprins cel mai mult. Am plecat cu csiripánkó– un desert vegan tipic pentru satul în care ne găseam şi necunoscut mie – lapachet, din casa aceea frumos şi colorat restaurată, unde ne dorim cu toţii sărevenim. 

 

Pentru a doua zi, auzisem decroissantul cu fistic de la UP Specialty Coffee din Sighişoara. L-amservit aburind, alături de un suc de portocale, cât tata şi Marcel s-au bucuratde cafelele-n căniţele tare faine, pe terasă. Era un aer de mijloc deprimăvară, şi nu de final de iarnă. 

 

Ca să încheiem colorat, am opritîn Roadeş. Nu am putut vizitabiserica fortificată, întrucât se renova, dar ne-am bucurat să simţim satul.

 

În 2023 nu apucaserăm să îlsărbătorim pe tata decât în apropierea Braşovului. Născuse Kara, partenera luiLinu. El venise în familia noastră întâmplător (pare-se, la suprafaţă; o altăpoveste!) la 7 zile după şocul care ne dăduse vieţile peste cap. Pe ea oadoptaserăm de lângă Râşnov. Crescuse alături de trei câini (şi încă mai areapucături de căţel); era micuţă, neagră toată şi avea doar două luni şi 1 zi.

Pe 19 februarie anul trecut, cinciminuni de fete blănoase aveau să ne completeze viaţa. Peticel s-a născutultima. ♥

Back to the islands: Provincia di Sassari, still surprising

 It was written (somehow) to start and end bothjourneys to Sardinia in Provincia di Sassari, more exactly, in Alghero.

While I didn’t feel any real connection to thiscity (then and now), I had beautiful memories from neighbouring Fertilia, where I needed to stop andshow Marcel around. We then drove to Tramariglio Beach, close to where Ihad my sea kayaking start/end point back in 2015. This time around, we satwatching the sea, bidding Sardinia farewell.

 

Now that I told you how it all ended, I shouldalso explain what happened until it did.

 

Even in the rain, a great spot for flamingo-watchingis Stagno di Olbia; for us, it was a wonderful pinkish surprise!

While in Olbia,head to I Nanetti Di Casula Domenica. The owner is a fantastic and kindwoman! The food tastes homemade. I’ve had one of the best pizzas of my lifehere; the seadas are extraordinary!

 

One of the prettiest towns in Sardinia is Santa Teresa Gallura to me! It is verywalkable, you can find shops (even souvenir shops!) and restaurants openoff-season, too, and it is the starting point of your journey to Corsica.

 

Another pretty town is the colourful Castelsardo. I had spotted it on thebus from Sassari to Santa Teresa Gallura 8 years before. Wishes come true,though, and I ended up walking around it. La Paninoteca „da Federigo” isa terrific place for dinner, home to the best crema catalana that I had ever eaten up to that point. I toldMarcel: ’It is even tastier than mine’. J Rememberthat you get the best view of Castelsardo as you drive from Lu Bagnu.

 

Speaking of LuBagnu, it is a very peaceful and traditional village, where you can easilyfind accommodation if travelling in the area. I was also happy to find the wildstrawberries that I loved on Vis Island.

 

Will we return?

Of course!

My love story with Sardinia goes on. Happily,Marcel’s love story with Sardinia has also begun! ♥  

Despre fluturi | Episodul 14

Ultima oară eram pe Santiago. Aşa că ne regăsimacolo, pe nişte călduri... şi noi neînţelegându-ne cu localnicii cu privire laun baobab foarte bătrân. „Poilão” amînţeles că îi spuneau până la urmă copacului. No, eu am coborât cum am coborât,însă nu ştiam cum voi urca, mai ales că aveam avion foarte curând. Cam lalimită eram.

Şi, cum o tăiam prin vegetaţia destul de mare, Marcel şi-a dat şi el seamacă nu-i de şagă şi a început să mă zorească. Şi-atunci mi-a ieşit în caleajutorul nesperat. O localnică tare drăguţă, care l-a dojenit spunându-i că„trebuie să o aştepte pe menina[fetiţă]”, adică pe mine. Îmi venea să o iau în braţe, nu alta. I-am zâmbit şii-am mulţumit. 

 

Ajungând noi la baobabul bătrân, ne-am întâlnit cu un domn cu care neconversaserăm şi la începutul potecii. El era sigur că mai există un drum.

Se pare că îl găsise.

În mica noastră disperare de a nu pierde avionul, l-am întrebat dacă nune-ar duce până la şoseaua principală (era cu maşina).

Răspunsul a venit scurt, sec şi gol: „Nu”.

Am ridicat din umeri, şocaţi cumva înaintea răutăţii şi aroganţei afişatede acel om făţiş. Şi atunci ştiam, în mine, că nu aş fi putut să răspund aşa,mai ales că era relaxat şi mulţumit de sine din cale-afară.

Avionul, v-am mai spus, l-am prins.

Resentimente nu am.

Revăzând scena, îi doresc să întâlnească oameni în calea lui care să îispună doar „Da” şi să îl scoată din amorţirea sufletească sădindu-i zâmbete înschimb.

 

Sărind peste São Vicente – va urma revenirea cu feribotul acolo şi postareacorespunzătoare –, eram deja pe Santo Antão, insulă care ne fermeca deja princum se aşezau toate. Cu valurile nu te puteai pune, apoi înălţimile îţi puteau,la rândul lor, da de furcă.

Când toate ni s-au limpezit şi am început să înţelegem mersul lucrurilor peinsulă, am găsit un restaurant pe nume „Casa Maracujá”, ce servea o bananăflambată în grogue – tăria dintrestie de zahăr – de zile mari. Era al unei familii de pe insula vecină şiîntreaga atmosferă era foarte faină, plină de zâmbete, răbdare şi bunăvoinţă.

La parterul restaurantului era o croitorie, cu nişte băieţi tare muncitori.Nouă ni se rupseseră rucsacurile de la drumurile lungi, aşa că ni le-au cusutei. Nu au vrut niciun ban. Cu chiu cu vai a reuşit Marcel să le lase ceva măcarde-o bere. Mulţi oameni frumoşi sunt în lume-aceasta! ♥ 

 

Încă îndurerată după pierderea mare din vară şi cu dor de cei doi blănoşi(micuţii nu se născuseră încă), m-am bucurat să dăm, în drumeţia zilei,începută pe un soare prea dogoritor pe Santo Antão, peste această minuneportocalie. Era o gospodărie izolată şi omul întâlnit acolo s-a bucurat de câtde mult ne-am jucat cu pisoiul şi l-am alintat.

Ne-a încărcat pe amândoi (Marcel a fost şi el tare bucuros de întâmplare).

Iar mie mi-a dat forţă să cobor muntele până înapoi la cocheta noastrăcazare.

 

Până să coborâm muntele, musai să îi menţionez pe toţi oamenii aceia calzicare ne-au ajutat cu informaţii, cu un pahar cu apă, de la care am pututcumpăra banane ori cafea.

Mai cu seamă îmi amintesc de unul dintre domnii care lucrau pământul şicare s-a oprit din treabă pentru a ne explica ce cultiva el acolo şi a nerăspunde – cum putea şi el – la întrebări. J  

 

Să scriu câteva rânduri şi despre locul unde am stat pe Santo Antão. În Eito.Un fel de sătuc în afara oraşului principal, Cidade das Pombas. Dar cum să văspun, era ca şi cum ai merge în drumeţie ca să ajungi în sătucul acesta. (Nuprea am înţeles eu cum era făcută împărţeala pe aşezări, dar asta nu m-aîmpiedicat să mă simt bine pe insulă.)

Aici am întâlnit o belgiancă ce era căsătorită cu un capverdian, iar ceamai bună prietenă a ei era româncă. La ea ne rezervaserăm cazarea şi puţinelocuri în lume am văzut atât de bine puse la punct. Ieşind pe terasă, aveamparcă propria pădure tropicală.

Ea este vegană, aşa că toată mâncarea servită în cadrul pensiunii erapotrivită pentru mine (Marcel îşi mânca peştele jos, în oraş). Minunate au fostsucurile de fructe! Acolo ne-am împrietenit cu un cuplu de călători din Belgiaşi am stat toţi 5 să povestim despre copilărie, narcisism şi viaţă.  

 

Praia dos Curraletes.

Neagră, apă limpede şi caldă, valuri puţine. Cine ar fi crezut că existăasemenea minune pe coasta zbuciumată a Insulei Santo Antão?

Pentru ea, am coborât cu vreo 40 de minute de mers pe jos faţă determinalul de feriboturi din Porto Novo. Am zis că riscăm şi, la nevoie, că îifacem!

După ce ne-am scăldat noi, pe plajă (şi pe lângă ea) au apărut mai mulţioameni. Am aflat că sunt francezi, am vorbit puţin cu ei şi am îndrăznit (eraucu un microbuz).

Ne-au luat cu ei, căci şi ei mergeau tot la terminalul de feriboturi! Nu auacceptat bani, spunând că fusese rezervat dinainte microbuzul şi plătit de eitoţi.

Au fost drăguţi, mi-au reamintit de ce iubesc eu oamenii aşa de mult şi deo Armenie din octombrie 2012. ♥ Ne-am reîntâlnit (noi ne-am făcut niştecumpărături de ultim moment, apoi am înfulecat ceva) în terminal şi pe feribot,am povestit de călătorii şi am făcut fotografii. Că aşa le şade bine oamenilor careiubesc drumul.   

 

Pe São Vicente parcă am avut un înger păzitor – un domn belgian, care semutase cu soţia lui, cei doi copii şi minunatul lor câine în Capul Verde. La eiam şi stat, de două ori. Ne-a ajutat cu rezervarea taxiului de două ori, cusfaturi de deplasare prin Mindelo şi mi-a luat chiar şi o prăjiturică de ziuamea (căci în dimineaţa plecării din arhipelag mă cam serbam)!

Să nu uit că, la plecarea pe insula vecină, Santo Antão, ne-a dus laferibot cu maşina personală, fără să accepte vreo plată. Am stat în spate cucăţelul de care mă ataşasem tare. ♥

 

Ar mai fi fost oameni de menţionat – domnii de la Bikini Beach care m-aulăsat să mă schimb pentru plajă (căci veniserăm cu bicicleta) ori domnii carelucrau pe drumul spre Buracona, deci tot pe Sal, care nu au vrut să nerăpească, ci să ne indice drumul spre faimosul ochi de apă.

Lafinal, doresc să mai scriu ce am uitat să fac două paragrafe mai sus, că noi necreăm realitatea. Suntem puternici (nici nu ne imaginăm cât!). Trăind frumos,exprimându-ne dorinţele mari din suflet şi clădind fiecare element al joculuiîn care ne găsim ajungem să împlinim misiunea pentru care am fost creaţi: să nebucurăm. În fiecare zi.

Back to the islands: Snow day in Provincia di Nuoro

 My fascination for sweets led us to Aritzo. Thisvillage, Tonara, and Desulo are three of the most famous places in Sardiniawhere traditional torrone is made.

Undeniably, it would be our first overnight onthe island (after our stops in Provincia di Oristano). Little did we know that we’d arrive in the middle of St Anthonycelebrations. Fires were lit around Aritzo! Marcel and I were looking at eachother and couldn’t understand.

It was very cold, with a lot of ice, and wenearly hit our rental car because we needed to go down a steep slope to get toour accommodation. In the end, our host helped move our car using salt and hiswife helped us find a parking place on an upper street. We were welcomed by thepeople as old friends; it was my favourite moment of the trip, especially whenwe danced together.

People walked with us, bought us beer, and gaveus sweets and traditional spirits; the energy of the festivities wasextraordinary!

  

Our day started with the thought that we didn’thave sufficient thick clothes. J Not toomany places seemed open (the torrone productionwas starting in May), but our hosts sent us to a place in Tonara where we were supposed to find the sweet thing year-round.

We didn’t.

The snow that we’d seen around Aritzo had (literally)taken new heights. Tonara was a genuine winter wonderland. People were cleaningthe streets while we could barely function with our summer tyres. (Locals werevery kind to point out the streets we’d be able to drive.) A young maninstructed us to try Torronificio Marotto (just ring and wait for the lady to come down and serve us), whichwe did. Great torrone, by the way! ’A lot of work’ like the one making it toldus.  

There are times when I feel grateful to speak somany languages! I told Marcel that I’d like to speak even more because theexperience is different when we communicate with the locals. Winter seemed likea great time to do that: not too many visitors, thus, undivided attention.

As we drove on, we realised that we would be luckyto make it safely down the mountain (there was so much snow!). Soon, we’d see acar caught in the snow. We naturally stopped and tried to push it for someminutes. And then, their saviour arrived: a 4x4 with a winch.

The traffic was crazy. It seemed like everybodyaround Nuoro had taken their warmest clothes and gone out to play in the snow.There was a lot of joy in the air.       

Only when we reached Baunei, it felt again like spring. The sun was so inviting that wedecided to go ahead with our plan and trek (as much as we could because thesunset was near) to Cala Goloritzé.

On the way to the starting point, we saw manyhunters and their dogs. We then got lost. The trick is to follow the road up,not necessarily take the arrow on the sign at face value. We managed to trekabout a third during 1h5’; it seemed easy until the start of the descent to thesea. You need some sturdy shoes from here on. We will surely return someday,take our time, and swim at our destination.

As westarted driving towards Olbia through the mountains, snowflakes returned in theevening air. The only soothing thought taking us back to the summery feeling bythe sea was the sun setting in Baunei.

Oprire la Eftimie Murgu

Mai fuseserăm la morile de apă, însă doar în trecere, în urmă cu mulţi ani,să tot fie 10. Am zis că nu ar strica să zăbovim mai mult de această dată. Iardrumul înspre-acolo şi prin împrejurimile satului este minunat. Şi încăsălbatic!

Mai ales că am găsit o cazare tare faină, condusă de o echipăromâno-bulgară minunată, gazdele noastre. J Camera era foarte colorată,confortabilă şi bine pusă la punct (am avut la noi mâncare cât să trecem pestezilele fără mic dejun şi l-am putut servi acolo). Musai să amintesc, însă, şide minunatul ciubăr al Casei „La Moaradin Grădină", de care ne-am putut bucura în voie chiar de a fost frig(şi era mai greu cu ieşitul din apa caldă).

Am prins o perioadă cu multe ploi. Pe de o parte, am văzut umflat RâulRudăria, ce a condus şi la mai mult spectacol în cazul morilor de apă, cele maimulte din România – multe încă funcţionale – şi din sud-estul Europei. 22 demori au mai rămas după „potopul” din 13/14 iunie 1910. Acestea au fostrefăcute. Traseul care merge prinsat, de la moară la moară, poate fi parcurs pe jos fără probleme. Pentru că, întotal, el are 6 km, în Cheile Rudăriei ar fi mai indicată o plimbare/vizită cubicicleta.

Aşa ne-am pornit noi să le vizităm, sub privirile sătenilor curioşi, primitorişi vorbăreţi, care se bucurau că am venit să le admirăm minunile! Ne-au alungattunetele şi vântul, însă am apucat să înfulecăm o gogoaşă de La Frantz. Au mers bine şi limonadelereci; soarele cam dogorea înainte de furtună.

Pe seară, când picurii s-au mai uscat (între timp ne-am făcut şi o prietenăcăţeluşă într-un sat vecin), gazdele noastre amabile ne-au împrumutat două bicicleteşi-am pornit-o spre Cheile Rudăriei.Eu m-am cam chinuit cu a mea (că nu prea sunt obişnuită decât cu bicicletamea), dar şi-au atins scopul. Am fost, am văzut, am cumpărat făină integrală şimălai. 

Ne-au impresionat foarte mult morile şi a rămas o amintire frumoasă.Chiar de le-am parcurs pe acestea din urmă sâmbătă seara, nu am întâlnit multălume pe drum.

Dimineaţa următoare am fost şi la cea mai veche moară din sat, Vlăgioanea, datând probabil din 1820,apoi am plecat spre Bigăr. Era unpic răcoare şi multă lume. Am zis, totuşi, să urmăm pietonala creată însprecascadă (ceva nou faţă de cum o ştiam). Nu o mai fi arătând ca în urmă cu 10ori 3 ani, însă apa tot curge. J

Back to the islands: Provincia di Oristano and a January surprise in 3 steps

 I like love seeing the sea in winter (or,at least, off-season). My romance with Sardinia started in February 2015. I wasvery happy that Marcel would also get his taste of the island.

 

8 years back, Provincia di Oristano was the partof Sardinia where it felt warmest.

This time around, it started pretty well inbeautifully-coloured Bosa. Wemanaged to grab a bite at Paninoteca Da Jolly, one of the few places openaround the village. The Castle of Serravalle was closed (that road tothe right does not lead to a secret entrance; it is a private one – tried andtested!), but the walk up there is lovely. So is the view!

Tips: The best viewpointsof Bosa are right before entering the village (while coming from Alghero) andfrom the serpentines (as you leave for San Leonardo de Siete Fuentes).

 

Keep an eye on the old tanneries along theRiver Temo as you drive around Bosa.

 

Soon into our drive, snow started to appear. Ihadn’t seen so much white in Braşov, my hometown – and we have a winter sportsresort 12 km away! At first, we thought that it was only a coincidence, but San Leonardo de Siete Fuentes wascovered in snow (and we had summer tyres!). The children were happy (we guessed that it was such a bizarreweather event because the people we saw enjoying the white had improvisedclothes).

Parco di San Leonardo di SieteFuentes (which Marcel wanted to see) is one of those parks that look more like botanical gardens. This one’ssplendid, full of fountains, ups and downs, and birds. We were happy to bethere! We did laugh as we came for higher temperatures than home and foundlower ones in the middle of the Mediterranean! 

 

My cravings for something sweet took us to Santu Lussurgiu. We had come for tilicas and pardulas (typical Sardinian sweets) but left with many other newdesserts from the exquisite pasticceriaof Ardu Giuseppina & Antonella. The streets were so narrowand beautiful! Not even our small rental could fit them even though we couldapparently reach our destination by car. Only in theory! We walked; it waspleasant in spite of the cold and the icy portions.

 

Soon, we’d enter a new province. More on thatnext time!