Olivia-Petra Coman's Blog, page 12

Despre Cipru în integralitatea sa/cum e să te pierzi în buffer zone

Pe blogul meu şi pe peste tot pe unde voi scrie şi publica nu voi diviza Ciprul, atâta cât îmi stă în putere, pentru că el nu este divizat.

 

Da, în Lefkoşa (partea nordică a capitalei împărţite artificial, mai exact la vreo 25 de minute la estul său) se poate zbura doar cu escală în Istanbul.

Sunt foarte mulţi nigerieni în nordul insulei, este primul lucru observat, chiar dacă cetăţenii singurelor ţări care au nevoie de viză pentru a vizita nordul sunt din Armenia, Nigeria şi Siria.

Chiar dacă foarte aglomerat în weekend (şi în zona Lefkoşei/Nicosiei, numărasem vreo 3 sau 4 treceri de frontieră), pe jos se poate trece lejer. Dar cu maşina este necesară plata unei asigurări de 25 EUR, posibilă doar la trecerea Metehan, între 8 şi 14, de luni până vineri.

Nu vreau să vă zăpăcesc cu cifre, ci doar să subliniez că este control în toată regula, cu prezentat paşapoarte, uneori chiar şi cu deschis portbagaj, mai ales la trecerea înspre sud. Asta în condiţiile în care sunt mulţi oameni din nord care lucrează în sud şi mulţi din sud care merg la mare în nord.  

Ca să mai facem haz de necaz, în stil românesc, de-ar fi să ne bazăm chiar şi pe istoria de sute, mii de ani din această parte încercată a lumii noastre (probabil falsificată, ca în aproape toate celelalte ţări), oamenii aceştia fuseseră UNUL.

Influenţele şi ocupaţia otomană începuseră să se simtă din secolul al VII-lea în nord, însă nu-i singurul loc de pe Glob unde s-a întâmplat asta. Chiar şi la noi în Dobrogea sunt influenţe; cu toate acestea, trăim în armonie de secole.   

Ca să fiu sinceră, e mai multă prietenie şi relaxare în nord şi deserturile-s mai bune. Pe de altă parte, lucrurile-s mai orânduite la sud, e mai multă bogăţie şi bucatele sărate-s mai pe gustul meu (şi şi de aceea am tot trecut graniţa).

Sunt şi cazuri în care se copiază firme prezente pe piaţa din sud. Am auzit chiar de un lanţ de restaurante pe care-l iubim din sud şi care în nord avea până şi meniul copiat (am chicotit cu un chelner).

Tot la un restaurant şi tot la discuţii cu un cipriot cu origini turcice, mi-a retezat-o scurt—„Suntem acelaşi popor. Totul este politic.”

M-am tot gândit, pe fondul zvonurilor care circulă în unele medii despre încercarea de separare a Transilvaniei de România, şi care tot politică ar fi, şi care s-a mai petrecut în trecut... cum ne-ar face să ne simţim, pe noi, ca fraţi, ca oameni uniţi, până la urmă, prin aceleaşi trăsături şi aceeaşi fire.

În antepenultima zi, am fost în cartierul-fantomă al Famagustei, Maraş. Hotelurile zac în paragină din 1974, când se spune că mulţi dintre locuitori fuseseră surprinşi pe plajă la separarea (invazia) politică ce s-a înregistrat. Acum este trist. Oamenii au revenit pe plajă, însă îi desparte o plasă, nici nu ştiu cum să îi spun. Nu am putut sta acolo.

Şi nu pot încuraja ceva ce nişte „mai-mari” hotărăsc şi ne impun nouă, oamenilor obişnuiţi, care dorim doar să trăim frumos, neavând gânduri de înavuţire, preamărire, control şi putere fără seamăn. Pentru că nu sunt fericiţi. Şi nu vor fi niciodată.

***

În bucluc poţi intra foarte uşor, căci, să nu ne amăgim, nu peste tot sunt garduri, iar GPSu’ nu ştie întotdeauna pe unde se poate trece şi pe unde nu.

Aşa am ajuns noi, în încercarea de a trece din sud în nord pe un drum de ţară pustiu, cu băieţi pe motoare venind din sens opus şi făcându-ne semne pe care nu le înţelegeam.

Aaah, şi trecând pe lângă turnuri de observaţie goale. Până la urmă, am ajuns la bariere. Şi am făcut cale întoarsă.

„micuL, suntem în buffer zone!”

Am ajuns să îi scriu un mesaj gazdei noastre din acea seară: „Iartă-mă, vom ajunge mai târziu decât te-am anunţat, ne-am dezorientat cu harta şi dorim să apucăm să facem şi o baie în mare”.

Într-un final apucam să ne vedem cu el şi cu frumoasa lui căsuţă restaurată de la ţară şi, dintr-una într-alta, mă bag eu în discuţie...

„Ştii de ce am întârziat? Google Maps nu a ştiut că în zona unde ne găseam nu mai este punct de trecere a frontierei ... şi a trebuit să ne întoarcem până în apropiere de Nicosia.”

El s-a pus pe râs, şi a râs, şi a râs... şi ne-a spus că băieţii sigur ne urmăreau (buffer zone-ul e sub controlul Naţiunilor Unite) chiar dacă posturile păreau goale. S-ar fi intervenit dacă am fi sărit calul. De unde ştia lucrul acesta? El se ocupa de aceşti „băieţi”, fiind liaison officer-ul. Ca să vedeţi ce mică e lumea. J Şi noi stăteam la el acasă!   

 

Sus inimile, aşadar! Să iubim fiecare tradiţie şi fiecare petic de pământ românesc!

Şi fiecare naţiune să facă acelaşi lucru, în toată lumea!

Am încredere că astfel ne vom atinge visul, de a rămâne liberi şi suverani.

Până la urmă, şi în Cipru, sunt ei toţi, iar mai apoi e numai mare.

What did I miss (out on) in Cyprus?

I turned 30 in Cyprus. I scuba-dived for the first time that day and I celebrated with fantastic food.

The thing is… I’m born in winter. So, I wanted to feel the Cyprus summer sun on my skin, too, someday… The opportunity arose this year. Beginning of September – technically autumn in Romania but my-oh-my! the heat in Cyprus…

 

I missed…

The food

It’s in my all-time Top 10. We did return to taste it, discover it and rediscover it.

We also found our desserts, sometimes with a view.

What do I love about Cypriot cuisine? The simple ingredients and dishes. The freshness of it all.

 

The history

The Neolithic settlement of Choirokoitia was explored by us back then.

It was time for the Cyprus Railways Museum, located in Evrychou – the final station of the Cypriot railway that ceased to exist.

Set next to pomegranate trees and surrounded by pretty hills, this museum (also through the very kind gentleman who showed us around) has a magic of its own – and if you stand on its terrace, you understand everything.

 

The mountain villages

I am still thinking of Pano Lefkara. I remember that I left this village with a pair of silver earrings (locally handcrafted) in my hand and an unfulfilled wish to see the donkeys that had made the village so famous in my heart.   

Another mountain love had to follow. Defined by its doors and windows, Lania is mostly blue. You’ve got a map to easily navigate its streets and (maybe! J) search for its wells and springs.

Many stores are selling local products and many artists call this place home. Visiting them can turn out to be a cosy experience.

 

I missed out on…

The beaches

(the first time around)

But I did choose one per day with Marcel, this second time around.

Two of those we loved most are listed here – Governor’s Beach and Konnos Beach. They came with wows and sea turtles.

There were, of course, the rocky ones of Cape Greco, too, with the beautiful Ayioi Anargiroi Church, whose view oozed summer – and the sea cave below!

And there was Nissi Beach, too – a bit commercial but sandy and lovely in the end. 

 

There are still so many pins on the map… Another trip, another season…

Cu trenul, prin vestul României

Când eşti mogâldeţ la volan şi, cu toate acestea, ai dor de ducă, găseşti soluţii.

De această dată, au fost multe trenuri implicate şi, pentru cineva care nu este neapărat fană trenuri, pot spune că mi-am reintrat destul de uşor în mână. Iată cam care au fost rutele şi cele mai faine chestii descoperite pe drum (sau sugerate, tot pe drum).

Vi le împărtăşesc acum, cât încă mai bate soarele, în amintirea frumoaselor zile de primăvară târzie/vară timpurie—

 

1) Ruta: Timişoara – Băile Herculane; 3h24’, 169 km

Arhiplin, multă umezeală, nu prea plăcut… dar poate că am văzut Herculanele într-o lumină diferită.

 

Ce amintiri faine am luat cu mine ?

☼ Bazinele termale de lângă Hotel Roman, locul oficial de wild swimming al lunii mai de anul acesta, musai cu răcorire în Cerna superbă.

☼ Pizza de la Terasa Baitz – absolut minunată! –; faine sunt şi situarea lângă râu şi servirea.

☼ Mâncarea (grecească, de această dată) de la Dimitrios, cu tot cu cadrul. Ce-i drept, fusesem aici şi în august 2020, când locaţia avea alt nume şi alt specific, însă aceeaşi privelişte.

☼ Muzeul Băile Apollo, căci am putut şi eu intra mai în profunzimea lucrurilor şi lega secolele apuse de Herculane.

☼ Plimbarea prin ploaie, cu noroi şi teren (un pic) accidentat din jurul staţiunii, cu tot cu punctele faine de căscat ochii.

 

2) Ruta: Băile Herculane – Orşova; 23’, 17 km

Foarte scurtă rută, ieftină şi… ce minunăţii am zărit pe geam! (E drăguţă şi gara din Herculane, iar sosirea în Orşova este magistrală, indiferent de calea pe care vii.)

 

Ce amintiri faine am luat cu mine ?

☼ De la Eşelniţa (este o întreagă poveste, care va urma), am plecat cu o dragă prietenă şi cu cazarea preferată a călătoriei, Casa din Golful Dunării, singura care mi-a plăcut cu adevărat. Ieşire directă în golful unde în decembrie mă dădeam cu caiacul şi la final de mai am înotat, m-am relaxat, am urmărit vidre.

☼ Plimbările prin sat, la singurul magazin, şi mărinimia oamenilor.

☼ Aşezarea şi suvenirurile de la MAI Danube, unde am luat masa. Sunt lucrate foarte multe chiar în sat, aşa că merită încurajate creativitatea şi iniţiativa.

 

3) Ruta: Orşova – Timişoara; 3h30’, 183km

Umezeală foarte mare, nu am putut lua bilete din Orşova (era închisă casa), însă am ajuns în siguranţă la destinaţie, chiar dacă mult mai târziu decât era estimat.

+

Ruta : Timişoara – Izvin; 29’, 21 km

Rapid, lejer, fain pentru o seară de vară.

 

Ce amintiri faine am luat cu mine ?

☼ Izvin este un sătuc tare liniştit, în care mirosea a ţară şi a vară. Şi căţeii erau prietenoşi.

☼ Cramele Recaş merită vizitate. (A funcţionat autostopul de la Izvin la crame, apoi de la crame în Recaş şi, în cele din urmă, de la Recaş la Izvin.) Tururile se aranjează pentru mai multe persoane, însă insistaţi, nu veţi regreta (erau 75 lei/persoană la început de iunie 2022). Magazinul de prezentare este, la rândul său, tare bine aprovizionat şi frumos aranjat. Veţi avea de unde alege!

++Ce am învăţat eu la Recaş?

Că un vin crocant este cel cu aciditate crescută, că la 1447 era viţă-de-vie la Recaş, că la degustări, pentru a nu afecta calitatea vinului, vom ţine paharul de picior.

 

+

Ruta : Izvin – Timişoara; 29’, 21 km

Prea cald şi cu mare întârziere. De abia am prins următorul tren—

 

4) Ruta: Timişoara – Oradea; 3h28’, 178 km

Plăcut, cochet tren.

 

Ce amintiri faine am luat cu mine ?

☼ Oradea, cu totul (mai fusesem cu mulţi ani în urmă o singură dată)! E un oraş minunat, prin care este ideal să mergi mult pe jos. Şi mai e fain că te bucuri şi relaxezi făcând acest lucru.

☼ Am mâncat bine la Berăria Csiki (inclusiv nişte gomboţi buni) şi de mic dejun nişte clătite fantastice cu caramel sărat şi banane la Grandeza.

 

Ce am mai învăţat din drumurile cu trenul ?

J Se mai poate lua bilet în tren, la acelaşi preţ.

J Nu pe toate rutele se pot lua bilete online.

J Mai călătoreşti şi cu naşu’ când nu ai suficienţi bani lichizi.

J Întârzieri sunt şi sunt măricele (chiar şi pe distanţele mici uneori), aşa că, atenţie la conexiuni.

J În rest, destul de curăţele au fost trenurile, am şi lucrat de pe drum (deci, prizele au funcţionat), nu am nimic de obiectat în acest sens.  

J Poate că da, nu ai aceeaşi libertate de mişcare ca şi cu maşina, nu îţi poţi lua un caiac cu tine (şi nici găsi de închiriat), însă este o experienţă diferită. Ajungi să depinzi mult şi de bunătatea oamenilor. Însă îţi dai, încă o dată seama, că în România nu vei rămâne dezamăgit, ci vei fi ajutat.

Cyprus in my 5 favourite beaches

This September, I was lucky enough to understand Cyprus better and in its entirety, on my second trip there.

Mediterranean island life got a hold on us, so we never spent a day away from water. Many of my most beautiful experiences in Cyprus were linked to beaches and I’d like to share them with you.

 

5. Alagadi Turtle Beach

A bit overrated but still beautiful. 

Tip: As many people head there, especially from Girne, park your car on the side of the road as you descend to the beach and continue by foot. Some grippy water shoes would be nice.

 

4. Karpaz Kaplumbağa Plajı

There are two options: the beach and the rocks.

Turtle conservation is underway on this glorious beach, so access to it after sunset is no longer allowed.

Tip: Head there in the morning or early afternoon, as the chances to spot the turtles are better.

 

3. Governor’s Beach

White rocks as far as the eye can see, against the blue sea. And my (first) wild swimming spot for September 2022. And we fed a cute cat.

Tip: Wear grippy footwear as you go down from the parking lot to the beach.

Sunsets witnessed here will be remembered – and sea kayaking would be a nice touch.

 

2. Konnos

Situated between Ayia Napa and Protaras, there’s a long way down to this beach – and it’s winding. Many people visit it but not that many know about the wonderful world under the sea.

Tip: You won’t have to venture too far to see the turtles and swim with them. Just be patient and polite; they’ll come to you.

 

1. Kucuk Erenkoy

Unspoilt, incredibly clean beach and sea, only a few people around.

I spotted the first sea turtle of my life while returning from a swim/snorkelling session near the rocks to the left, as you look at the beach.

Tip: Just lose yourself here, forget about your worries, and enjoy it.

 

♥  

Kırkpınar 2022

Plecarea a fost pe nepusă-masă.

Mă îndrăgostisem în 2017 de cel mai vechi festival sportiv din lume, organizat fără oprire, cu excepţia anului 2020 (deh, plandemia!).

În 2018 urma dezamăgirea – nu atât că pierduse Ali Gürbüz, preferatul nostru şi al publicului, ci că ceva părea nelalocul lui –. Eram setată să nu mă reîntorc în Edirne şi la Kırkpınar în 2019. Urmăream, în schimb, spectacolul pe un post turcesc. Surpriză! Câştiga Gürbüz. Şi mai câştiga o dată în 2021! Ceea ce însemna că avea o şansă uriaşă de a mai lua o dată centura de aur acasă-n Antalya, de această dată fără a urma să îi mai fie retrasă, ca în 2013.

Am aflat cu 10 zile înainte de eveniment şi am avut exact 7 zile să pun ţara la cale, articolele de scris la punct şi să mă îndrept spre Edirne.

Parcarea era organizată altfel, mai exact poliţiştii nu ne lăsau să trecem. Ne-am descurcat, cum o facem şi în ţară, şi am luat-o pe jos.

„Ia uite, au făcut culoare separate şi ne verifică şi genţile.”

Sucul de dude, sucuk-ul de struguri şi nuci, gözleme cu untul acela cremos şi căldura erau la locul lor. Iar apa se bea tot în cele mai mari cantităţi. Nu îţi ajungea o sticlă pentru prea mult timp.

Se fac pauze. Lumea este cel mai interesată de başpehlivanisau luptătorii de gradul cel mai înalt. Cu toate că şi juniorii sunt aclamaţi şi încurajaţi. Urcaţi pe garduri, susţinătorii îşi varsă patosul şi se bucură de victorii. Cu acelaşi patos învinşii-şi trăiesc înfrângerea, sperând că în anul următor vor fi cei cu mâna ridicată. În rândul acestora intră în curând şi Gürbüz, eliminat chiar din optimi. Presiunea prea mare? Ce-i drept, lumea pleacă. Eu nici nu mai am chef să mă întorc la arenă.

A doua zi, însă, într-o atmosferă mai degajată decât la orice zi de Kırkpınar şi de mari finale dintre cele trăite de mine, urma să stăm în tribune de dimineaţă şi până aproape de apusul soarelui. Cu o mică pauză de-un duş, că umezeala era înfiorătoare.

Am avut timp să observăm copiii participanţi ce pozau la vederea obiectivului lung, duioasele doamne ce serveau la magazinele din jur pe toată durata zilei sau atmosfera ce se-ncingea între simpatizanţii dintr-o regiune a Turciei faţă de simpatizanţii unui alt luptător. Poliţiştii au stat de această dată cu noi, în tribune. Li s-au mai oferit prăjiturele din partea vânzătorilor ambulanţi.

Au mai fost scene adorabile cu copii susţinători, întreg publicul înconjurat de fum (ştiţi expresia „fumând ca turcii”, nu? cam la asta s-a gândit Marcel când a surprins scena) sau bucuria înaintea unora dintre cadourile oferite publicului.

A pierdut şi Balaban în semifinală şi am rămas cu o finală destul de obscură, între Cengizhan Şimşek şi Mustafa Taş. Fără lupte spectaculoase ori momente de suspans, a urmat, într-un final, să învingă Şimşek.

Dar noi şi mirosul de floricele de porumb eram pe culmi. Am învăţat că nu e neapărat nevoie să se termine ceva aşa cum îţi doreşti ca să pleci cu sufletul împlinit.              

Highlights on the way to Kırkpınar | 2018 & 2022

I thought that the time to write about the 2018 Kırkpınar would never come. I was sure that I’d not return in 2019, but I did make it there this summer. The opportunity arose.

Two trips… a world away? Maybe only in Greece. J

Here are the routes and the highlights of the two years—

 

ROUTES:

2018 Braşov – Bucharest – Plovdiv – Alexandroupoli – Edirne – Sozopol – Braşov

2022 Braşov – Lovech – Alexandroupoli – Gelibolu – Edirne – Braşov

 

FOOD (mostly desserts; I blog about them):

2018

French Revolution; Bucharest, Romania

We stayed with a friend back in 2018 on the way to Turkey (via Bulgaria and Greece) and she waited for us with éclairs. We are not friends anymore, but I bet that those éclairs are as tasty as then!  

 

Fleurs de Lis; Alexandroupoli, Greece

One of the best breakfasts of 2018/on the road: nutty banana pancakes soaked in rich chocolate, blackberries on the side…

 

White Dolphin Bistro; Sozopol, Bulgaria

Delicious shopska and homemade fig jam ice cream for me; it reminded me of my Bulgarian friend Petya, who felt like a grandmother to me!

 

2018 & 2022

Nero, throughout Bulgaria

One of my chocolate-coated sandwich ice cream obsessions of the past 6 years of travelling through Bulgaria!

 

Ouzeri Alexis; Alexandroupoli, Greece

The only thing that hasn’t changed in 5 years (I’m counting 2017, too) in Greece, as a Kırkpınar stopover, is the food. And the food at this family-run restaurant is – from the Greek salad to the tzatziki – extraordinary!  

 

Tatlı Konağı; Edirne, Turkey

My first stop to grab a bite in Edirne was here, in 2017. I keep returning because they have some extraordinary trileçe!

I tried orange-flavoured trileçe and mulberry ice cream in 2018, kunafa and milk baklava this year. There are no words…

 

2022

Lappetto; Lovech, Bulgaria

Delicious pizza and palachinki prepared by such a kind lady (she helped me eat that night making half the pizza vegetarian)! And such friendly and helpful people eating there, as well.

 

Meydani Pastanesi; Gelibolu, Turkey

My favourite place in Gelibolu! Über-delicious sweets (gluten-free even!)… and the trileçe and profiteroles are fantastic! Warm welcome!

 

Balaban; Edirne, Turkey

We went for the dondurma (=Turkish ice cream) and ended up with profiteroles, too. And a special ice cream flavour: sesame. Wow!

 

ATTRACTIONS:

2018

Plovdiv Old Town, Bulgaria

In 2018, I had two cities that blew my mind: one of them was Plovdiv. I loved its Old Town! Climbing Nebet Tepe is a wonderful experience. The souvenir shops are a delight: while Marcel came back home with an old Macedonian musical instrument (and I got red wooden earrings from the same shop owner), I spotted a store selling puppets. We still have OZN [Romanian for ‘UFO’] with us and his colours are as cheerful as ever!  

 

Selimiye Camii; Edirne, Turkey

An Ottoman imperial mosque, built between 1569 and 1575, guarding Edirne, the first capital of Turkey

 

Sozopol Old Town, Bulgaria

Old houses and high window frames. As they stand by the sea, they are majestic on their own. A slow-paced visit to this area of Sozopol charms the eye.

 

2018 & 2022

Kırkpınar; Edirne, Turkey

My favourite sports festival, the ultimate show!

I am truly and hopelessly addicted to Kırkpınar.

 

Edirne Bazaar, Turkey

I couldn’t miss buying the donkey milk soaps that I love and pottery. The gentleman speaking Romanian gave us good rates (on this year’s trip). J

 

2022

Lovech Old Bridge + Old Town + Fortress

The bridge over the Osam River is something special by day and by night, too. During the day, many interesting stores are selling handmade items. We stayed in Varosha [=the Old Town of Lovech], so a walk to the fortress, even in the July heat, would not take more than 10 minutes. Mulberries included. However, bring cash. The entrance fee was BGN 9 this year.   

 

Devetashka Cave, Bulgaria

It is a bat cave (entrance fee: BGN 3) and one of the most beautiful caves I’ve ever seen. Some parts of it are closed to protect the bat colonies but even the walk there is magical!

 

Çimpe Castle, Turkey

Medieval ruins close to Gelibolu and beautiful views over the Sea of Marmara and the Mediterranean, too!

 

BEACHES:

There were also two in Greece and one more at the Sea of Marmara, but these two stole my heart. Both at sunset.

2018

Sozopol Old Town, Bulgaria

After crossing the Old Town, there’s a small rocky beach by the Black Sea. Water shoes come in handy, but the water’s not that deep near the shore, so children can play there, too.

 

2022

Tripçe Beach, Turkey

One of the wildest and most beautiful beaches of my life, by the Sea of Marmara. Head there if you are in Gelibolu either by crossing the 1915 Çanakkale Bridge (TL 200 one way) or by taking a ferry (the less-expensive version).

 

RETURN TO ROMANIA:

While in 2018, Pancho and Rufus – our chinchilla family – welcomed us home, in 2022, Peticel was there to give us love, scratches, and a bite on my cheek. A tumultuous story, I know. One of the most beautiful in my life. ♥

La mare, în Gelibolu

 Cum călătoria spre Edirne şi Kırkpınar ne-a dus prin Bulgaria şi Grecia, ne-am tras sufletul la Gelibolu. A fost mai greu să aleg popasul pentru că mai era ceva drum de bătut până la Edirne şi zona nu îmi era cunoscută decât prin încărcătura ei istorică. Aţi auzit cu siguranţă de Gallipoli şi luptele ce s-au dus acolo în Primul Război Mondial.

Totodată însă, doream un loc vesel şi cochet, plin de energie pozitivă.   

 

Cochetul se poate percepe de când o porneşti pe jos, pe străduţele pietonale centrale, observând localnicii cum şed la o cafea sau pur şi simplu se uită şi ei la oameni. Mai e şi portul. Micuţ, dar foarte colorat.

 

Dacă vă vine pofta să zăboviţi mai mult prin această zonă, o masă la Kalabalık nu vă va dezamăgi, nici ca iubitori de peşte şi fructe de mare, nici ca vegetarieni. Iar de vă plimbaţi pe străduţele amintite mai sus, ajungeţi la o patiserie minunată, Meydani Pastanesi Gelibolu , una dintre cele mai bune pe care le-am vizitat în Turcia – şi admir acest popor pe partea de deserturi! Până şi dulciuri fără gluten au, iar profiterolul şi trileçe sunt la mare înălţime. Mai amintesc amabilitatea cu care am fost întâmpinaţi şi serviţi.    

 

Şi dacă tot am ales să facem popasul la mare, am făcut-o şi pentru plaje. Baia de iulie (wild swimming challenge-ul meu de doi ani se încheia la Marmara, aşadar, o premieră). Am ales plaja din faţa hotelului la care stăteam, 8 Rooms , iar pe după-masă am condus peste wow-ul architectonic – 1915 Çanakkale Bridge (costă 400 TL să îl traversezi înainte şi înapoi, dar merită – atenţie la ieşirile de pe autostradă, semnalizate doar în limba turcă, noi ne-am păcălit un pic).   

La Plaja Tripçese poate ajunge şi trecând pe partea opusă cu bacul, varianta mai ieftină. Marea apare după o pădurice-minune, căreia îi urmează case şi gospodării – într-un mod surprinzător! Apusul este minunat aici şi totul este autentic, cu bărci, plase ale pescarilor şi localnici care stau şi privesc în larg. Stâncile ce încadrează plaja îi dau un aer şi mai aparte şi e fain să te caţeri pe ele!

 

 

O surpriză mai neplăcută s-ar putea să aveţi în sezon la reîntoarcerea în Gelibolu, pentru că în partea estică a oraşului se găsesc tare greu locuri de parcare.

 

 

De rezolvat se rezolvă însă, ca întotdeauna în Turcia, şi un zâmbet pe chip, la experimentarea verii nesfârşite, vă vor da cu siguranţă ruinele Castelului Çimpe, o fortăreaţă medievală ce oferă priveşti minunate asupra Mediteranei şi Mării Marmara.

 

Cum pleci din Gelibolu, până la urmă? Noi am făcut-o bine dispuşi.

Why did we disconnect?

An impromptu trip to Turkey took me through Bulgaria and Greece as stopovers.

One to stretch our legs, the other – to fill our tummies.

Borders were crossed and a swim in the sea followed near Makri, but I already sensed weird energy around me.

It was Thursday evening and the streets of Alexandroupoli that were once cheerful and packed were now only packed.

We tried to enter a store but had nowhere to park. Yet two different people – a man and a woman – arrived in two separate cars and parked their cars on two spots each. The man then piously put on a mask and walked inside the store. I was deeply saddened by the double standard! And I didn't even mind when I was no longer allowed inside the store because it had reached closing time.

We went to our favourite restaurant, chose a table, and had enough time to people-watch.
Most of them seemed robotised, soulless, and sad.

There was such hopelessness in the air that even the delightful food before us didn't bring us the joy it used to.

Sandwiched between Bulgaria – which has pretty much the same economic situation as Romania – and Turkey – where inflation is rampant –, this short stop in Greece made me realise that the two and a half years changed the country.

Yes, it may be different from region to region and from people to people, but the small details are not picked up by everybody, anyway...

In Bulgaria, there's kindness and people wish to live and let live, while Turkey feels unchanged even though people there struggle infinitely more than in Greece. In Turkey, there's cheerfulness that can be felt. People devote time to simply stop and see you, understand you and your needs.

And in my own country of Romania, we are soft and kind (until we aren't). Because we've fought the system so much that it's ingrained in us. We don't take s**t and we are now labelled 'rebels' amongst Europeans, especially by the Westerners. We don't care. Most of us are connected to our hearts and wish to live, really live by enjoying our lives!

And that's the point. Have most Greeks accepted defeat by letting their minds rule over their hearts?

False empathy is a form of narcissism. And narcissism stands for an inability to feel.

Watching from the side, I felt sorry for those people and no longer wish to return.
Let's not forget what horrific blackmails led to our dehumanisation over the past 30 months.  How we were fooled and lied to and poisoned and killed.

Fear is (still) a choice.

Despre fluturi | Episodul 9

 M-am reîntors. Cu fluturi şi mai mulţi, cu păţanii şi cu bucurie în suflet. Voi începe, aşadar, al nouălea episod al întâmplărilor de pe drum dătătoare de gânduri şi, încă o dată, speranţă. 9 este numărul meu norocos, aşa că o să iau – şi pe această parte – totul ca pe-un semn.

Poate a fost cel mai iniţiatic (de pot spune aşa) dintre drumuri. Ori poate am atras (şi am transmis) mare parte din întâmplări.

 

***

 

Totul a început în Călăraşi, în curtea Muzeului Dunării de Jos, cu încercarea de a fotografia o hartă-gigant ce parcurgea – prin istorie, etnografie şi atracţii culturale – zona Dunării şi-a Mării Negre.

Ea – gingaşă, caldă, plină de idei ieşite din tipare pe care le-am observat pe când ne-a făcut agale turul expoziţiilor. Aşa de tare ne-am legat prin tot ce s-a spus în după-amiaza aceea deja toropitoare de Bărăgan… Aşa de tare am îmbrăţişat-o în toate rândurile în care am făcut-o, recunoscând-o ca pe una dintre cele mai mari inimi întâlnite pe drum, dintotdeauna.

Acum am o prietenă şi lângă Dunăre! ♥ Şi tare mă bucur!

 

Glumesc de multe ori că visez la atât de multe lucruri încât nu ştiu dacă îmi va ajunge o viaţă să le ating…

Dar aşa, pe parcurs, şi mai ales în ultima jumătate a vieţii mele, mi s-au împlinit atât de multe! Unul dintre ele a fost descoperirea ostroavelor de pe Dunăre, din jurul Călăraşiului.

Înainte să pleci în orice fel de aventură, te întrebi de pe margine dacă este fezabil drumul tău, dacă nu cumva-s pericole, dacă te poate duce în locul imaginat. În cazul de faţă, dacă cei 11km+ îi poţi face pân’ la apusul soarelui, dacă nu-s prea puternici curenţii pe Dunăre, dacă va fi la fel de frumos cum ai sperat.

Când te lansezi, eşti acolo, în prezentul care-ţi permite să te bucuri. Şi nu numai că faci faţă tuturor provocărilor (sunt puternici curenţii pe Dunăre, chiar şi pe Dunărea Ostrovului!), dar întâlneşti şi zâmbete pe drum. Oameni ieşiţi la aer de Paşti, care te invită la un pahar de ceva şi te inundă-n curiozitatea lor. Saluturi, urări, făcut cu mâna şi… Dunărea, care peste tot miroase la fel.  

 

Când este prima zi de Paşti şi pleci (oricum) obosit la drum după o zi petrecută pe apă şi vrei să ajungi totuşi rezonabil (ca oră), aşa că nu opreşti pe drum să îţi iei ceva de mâncare... îţi pică minunat să ţi se ofere o adevărată cină din tot sufletul. (Am savurat totul, mai cu seamă vinul de casă şi bunătatea gazdei noastre.) Am descoperit multe legături între noi, lecţii de viaţă la care ea renunţase şi în mijlocul cărora eu mă găseam. Activităţi fizice pe care eu le aplicam şi ea se întreba dacă i s-ar potrivi, la rându-i. La plecare, 2 zile mai târziu, ne-am îmbrăţişat cu mare drag, ştiind şi simţind că a fost dat. ♥

 

Parcă felul aşezat şi sfătos al poporului român l-am aflat la Mahmudia, când un pescar bătrân s-a oprit să ne explice pe unde să o luăm ca să vedem multe păsări şi, cu precădere, pelicani.

A pomenit de vânt şi de cum nu trebuie vâslit atunci când bate cu putere.

I-am mulţumit… de mai multe ori. Pentru candoarea aceasta ce mă încântă mereu pe drum, şi de care dau în toate colţurile ţării.

Valurile au fost mari în acea zi… dar am văzut pelicani, după cum ni s-a promis.

 

E frumos când laşi necunoscutul să te surprindă. Poţi da peste priveliştea aceasta cu care-ţi domoleai ziua, peste o terasă cochetă unde puteai lucra în tihnă.

Şi lua micul dejun.

Ori cina.

O cină din acelea îndestulătoare, după care autoarea nici măcar nu este taxată: „D’apăi ce a mâncat Petra? Nişte cartofi?...” J

 

Un domn şi un câine păzind cu mare devotament un loc istoric întins pe o mare suprafaţă. Halmyris se vede pe întinderea dinainte-ne. Însă acum nu mă gândesc atât la vechimea ruinelor, cât la căldura cu care suntem întimpinaţi şi veselia cu care ni se spune:

-        Aţi văzut popândăii? Ia uite unul şi-acolo! Sunt cei mai buni arheologi.

J Cu aceeaşi căldură ni s-a făcut cu mâna şi la plecare.

 

Cea mai frumoasă privelişte din întreaga Deltă descoperită de mine, poftă de apă, relaxare şi... iată că întâmplările din seria „călătoria aceasta se pare că nu vom prea mânca la restaurant” continuau:

-        Avem fasole gătită şi, dacă doriţi, puteţi servi prânzul cu noi... spuseră inimoasele noastre gazde.

Am încuviinţat, zâmbind către multele pisici îngrijite cu drag, pe când încercam pentru prima oară în viaţă samaldără (sau un fel de ceapă sălbatică dobrogeană).

...

Acel prânz s-a repetat ca cină şi îmbrăţişări calde la plecare, într-o altă întâlnire care scosese în evidenţă candoarea şi căldura românească, care bucură orice ochi şi înmoaie orice suflet.

 

De 1 Mai (da, ştiu, a trecut atât de mult de atunci...), ne-am oprit la prietenele noastre Adriana şi Cornelia, care ne aşteptau alături de cei trei blănoşi ai lor în Hârşova. Şi de bucate fel de fel. Unele mai bune decât altele.

Am contribuit şi noi modest la picnicul acela de la Moşie, însă cel mai important aspect a fost că ideea de apartenenţă ce începuse a fi sădită în ianuarie triumfa.

♥

Happiness is served!

Slice by slice, glance by glance,

Until you understand that it’s there to stay

All of a sudden, it is taken away

Without being allowed a stance

 

Alone you sit realising

That you kept that love inside

‘Happiness is served!’ idealising

The state of mind that you could never hide.

 

♥