Olivia-Petra Coman's Blog, page 16

Prin jurul Braşovului (V)

 Sunteţi pregătiţi de ediţia vară-toamnă? /penultima ediţie o găsiţi aici/ Cu şi mai mare accent (poate) asupra a ceea ce putem face în natură, cu plecare din Braşov.

Şi dacă unele activităţi nu mai pot fi realizate acum (că le-a trecut vremea), am zis să le menţionez, totuşi, pentru că sunt de ţinut minte pentru la anu’. J

 

2 mâini dibace

Ce pot face? …

♥ Păi, pot culege lavandă într-o după-masă leneşă, undeva pe lângă Hălchiu (în preţul de intrare -10 lei- era inclus un bucheţel de lavandă pe care o strângeai singur, cu ajutorul forfecuţei primite la intrare, adică am făcut şi aromoterapie cât am cules). A fost minunat! Am plecat şi cu apă de lavandă şi ulei de lavandă de acolo, iar de producători şi produsele lor daţi aici: Lavanda Alberta.

♥ Sau se pot bucura la cules de mure (teoretic, sezonul s-a închis ieri) la Dor de mure. Noi am fost de două ori: o dată cu tata şi o dată cu un grup de prieteni. Ce e fain? Simţi apropierea pădurii, auzi tălăngile văcuţelor şi te bucuri.

♥ Iar la anu’, mă puteţi contacta la început de septembrie pentru a vă recomanda un loc cu zmeură delicioasă!  

 

 

Î n căutarea trovanţilor

A fost cald, a fost fain, am plecat şi de aici cu 2 găletuşe de mure din grădina unei bunicuţe şi cu soc (la final de iulie, când nu mai speram să găsim pentru sirop!).

Drumul (prin Muscelu-Cărămăneşti) este, în sine, o aventură, dar se domoleşte dacă la întors o luaţi prin Cislău.

Maşina se poate lăsa în parcarea de lângă magazinul de lângă pod, apoi urmează urcuşul până în Ulmet, de unde se urmăresc săgeţile, care sunt bine amplasate. Peisajul se schimbă; umbra de la capătul satului a fost înlocuită de pajişti şi de-o senzaţie de libertate minunată (am văzut şi un viţel de câteva zile!), apoi urmând un drum scurt prin pădure (după ce se trece de casa de bilete). După ora 18, intrarea era liberă (5 lei – înainte). J

Trovanţii sunt impresionanţi, însă mie mi-a plăcut mai mult întreaga experienţă a drumului decât destinaţia (şi am de ceva ani inima fixată pe trovanţii de la Costeşti, din Oltenia).

Cu toate acestea, a fost una dintre ieşirile din vara asta care m-au încărcat cel mai mult (şi aveam nevoie de asta, cu toată tensiunea plandemică din jur). Când vezi şi simţi că se aşază lucrurile… ştii că păşeşti pe drumul cel bun. Am simţit-o în răcoarea serii de iulie... la munte... cât am povestit cu o doamnă ce culegea păducel pentru caprele ei.

 

 

Prieteni vechi, locuri noi

Cum a fost o vară foarte caldă prin iulie/început de august şi cum Paula şi Maya au venit în vacanţă în ţară, am pornit de la ceva dulce şi am ajuns să căutăm o baie tradiţională secuiască prin Olteni... dar nu am găsit-o (nici acum nu ştim unde este) şi ne-am plimbat pe malul Oltului, ba chiar am contribuit cu toţii la o plimbare mai plăcută a celor ce vor mai fi poposit pe acolo pentru că am adunat din gunoaie.

Păşind pe calea apelor minerale, am ajuns şi la Malnaş, unde-am gustat din izvoarele zonei şi ne-am plimbat înainte de a apuca pe drumul tare sălbatic şi pitoresc spre Valea Zălanului. Am văzut şi-un iepure ţopăind vesel!

Aici, în sfârşit, am găsit baia tradiţională Bugyogó, după un drum foarte scurt peste pârâu şi apoi prin pădure. Nu ne-am băgat decât picioarele. Apa era foarte rece, însă faină! Am petrecut clipe frumoase râzând şi povestind acolo.

La final, a venit plimbarea prin acest sat izolat, cu localnicii salutându-ne şi făcându-ne să ne simţim cu adevărat bineveniţi. Cum are România darul să o facă. ♥ Şi-am ajuns mult după lăsarea întunericului (şi-o zi plină şi tare frumoasă) acasă.

    

Ieşiri de sfârşit de săptămână, cât toamna-i încă blândă

♥ Am prins o duminică de septembrie însorită şi mi-am finalizat provocarea wild swimming nr. 14 în Olt. Dacă intraţi pe lângă Balta Cişmaşu, urmărind râul până-n Bod-Sat, veţi da peste peisaje frumoase şi locuri unde accesul la apă este uşor.

♥ Un picnic la Plaiul Foii cu prietenii (că tot ni se forţează mâna să ne facem încălzirea la gătitul singuri), cu bucate bune de casă, raze de soare, mioare-n zare şi zâmbete pe chipuri.

♥ Peticel al nostru a crescut şi, pentru că suntem nedespărţiţi (va urma), dorim să şi călătorim împreună, aşa că, pe lângă rucsăcelul de plimbare pe care l-a primit, a acceptat lesa până va fi suficient de mare şi de încrezător. Am fost la Dâmbu Morii, unde mai mergem şi cu bicicletele. Iubeşte apa şi se joacă în ea de câte ori are ocazia, iar de această dată a fost impresionat de prima lui întâlnire cu o turmă de căpriţe. 

 

Vă doresc noroc pe drum, înţelepciune şi unitate-n simţiri cu cei ce vă ies în cale!

Osumi by canoe and kayak

 My two favourite rivers are both turquoise and Balkan. One of them is Osumi and it flows through Albania.

After I rafted it and Marcel kayaked it twice (in June 2015 and in April 2016), we were looking forward to paddling its waters again in May 2021. Again in the company of our dear friend Rati, born on the same day as me! His best friend Ardi – and our new friend – helped us with the logistics and with the beautiful pictures. It was cloudy and it started raining right before we started our trip through the canyon but the sun came out while we stopped by the Love Waterfall and guided us until we reached the endpoint near Çorovodë. The grandeur of the gorge and the wonders noticed while floating by made me feel bliss again. I was grateful and lucky to be there again, on the azure couloir framed by the fairytale walls.

 

Some technicalities?

The road to the start of the route from Berat takes about an hour and a half and is doable by any passenger car.  

We always savour a packed lunch about halfway down the river route and take our water bottles with us.

The waterfalls are beautiful and – if the water level is right –, all 8 of them can be spotted.

Allow about 6 hours for the river adventure if based in Berat. 

Go with a guide; it can get tricky if you are not familiar with the route and conditions can change pretty fast inside the canyon. You can contact Ardi.

 

It felt extraordinary to canoe down Osumi in the company of Rati – who was so happy to see his home again! – and be so close to Marcel! We left in our crowded car (4 paddles, PFDs, spray skirts, water shoes, helmets…), the same way we came and stopped to look at a beautiful squirrel.

From Berat, ‘the city of a thousand windows’ that we had enjoyed by day and by night (having trileqe with a view from Berat Castle with wonderful Sara, Rati’s girlfriend, Rati, and their friend Ricky), we headed east and felt the end to our trip through Albania (started in Lin) near.

I didn’t want it to end… and I’ll let the pictures tell you the story of our beautiful water adventure—

 

 
   
 

 
 

 

Vreau să rămân un om; nu vreau să devin un cod QR!

 

Mi-am boicotat vacanţa din Cipru care urma în octombrie pentru că nu mi s-a părut corect ca eu să beneficiez de mese la restaurant şi vizite la muzee (Flight Pass), în timp ce localnicii neacceptanţi ai „serului-minune” nu aveau voie nici măcar în magazinele de cartier. #SlavePass – aşa îl găsesc pe Twitter, unde stau cel mai mult în ultima perioadă pentru că este cel mai puţin cenzurat (mi-a explicat Marcel al meu că bazele lor de date permit mai greu cenzurarea). Acolo sunt activistă (în viaţa reală uşor anarhistă) pentru că mi-e mult mai uşor să interacţionez cu oameni care nu mă cunosc (da! aşa am ajuns – şi nu cred că sunt singura –) şi puteţi vedea ce postez aici. Pe Instagram ţin legătura mai ales cu prietenii mei din Iran. Iar de Facebook am ajuns să mă ocup tot mai puţin pentru că a decăzut platforma, este greşit înţeleasă şi utilizată şi… din păcate, ura (străină mie) m-a demoralizat de câteva ori când am vrut să îmi fac auzită vocea cu privire la coşmarul în care ne trezim zi după zi (şi în care am fost târâţi fără voia noastră!).

Dar nu mai tac, nici măcar pe Facebook, pentru că nu îmi mai este teamă că aş reacţiona nepotrivit sau că aş mai pierde ceva. Mama mi-a spus mereu că „ce este al meu să fiu sigură că este pus deoparte”.

Am avut de la început o problemă cu cei care şi-au făcut poze cu acul în braţ. De ce? Nu este nicio fală, este o alegere, şi eu am câteva înţepături făcute (pentru călătorii – însă treburi testate, în minimul necesar ca şi cantitate) şi nu am ieşit public la fiecare dintre ele ca să îmi mai cresc stima de sine. Eu am suficientă.

Şi m-am schimbat foarte mult din martie 2020 încoace. Am fost mereu foarte sensibilă şi cei mai mulţi dintre prietenii mei apropiaţi, prin lipsa de implicare de anul trecut, au creat rifturi între noi. Am încercat să repar ce se mai putea repara, însă multe relaţii s-au încheiat din 2020.

Iar anul acesta, drama mea (e cel mai greu an al vieţii mele, cu cea mai urâtă vară) a început în 16 mai când, revenită dintr-o Albanie unde am uitat că în multe zone din restul lumii se trăieşte în frică, am început să aflu, rând pe rând, cum aproape toţi apropiaţii mei îşi băgaseră în ei „serul-minune” de mai sus. Nu că ar fi trebuit să îmi dau eu binecuvântarea – şi-aşa, odinioară, o femeie pe care am iubit-o mult a strigat sus şi tare „e corpul meu şi e viaţa mea” când îmi arătam îngrijorarea pentru ea şi copilul ei –, doar că întotdeauna am fost toată o inimă şi mi-a păsat. Am fost transparentă şi am crezut că şi prietenii mei mă iubesc aşa cum îi iubesc eu pe ei. Şi cât m-am înşelat!... Eu, când nu ştiu ceva, cer o părere sau, măcar faţă de oamenii care sunt o parte importantă din viaţa mea, nu mă ascund. Trădarea, sub orice formă ar veni ea, doare. Şi, chiar dacă le încerc, poate că remediile nu se vor arăta niciodată.

Am trăit într-o letargie în iunie; cu încrederea în sine ciobită; plângeam mult, uneori cu sughiţuri, din grijă pentru cei care şi-ar fi putut pune viaţa în pericol pentru o vacanţă în străinătate. Noroc cu pisoiul pe care l-am adoptat pe 20 iunie, când ar fi fost ziua bunicului meu, cu care am avut o legătură cu totul specială, şi care cred că mi l-a trimis să îmi ridice moralul. ♥

Apoi, a venit întoarcerea din Deltă, când tot pe Twitter, am aflat de odioasele demersuri din Franţa, care mai apoi s-au extins, ca tentaculele unei caracatiţe, prin lume. Parcă s-a jucat o loterie cu ţările lumii. Australia a tras clar paiul scurt. În Nigeria şi Iran, serviciile bancare nu mai sunt o opţiune. În Slovenia, nu mai pot pune oamenii benzină. (Chiar azi mi-a spus tata „Bine că avem biciclete!”)

M-am simţit neînţeleasă în vara asta, aproape de a fi şantajată, cu o tensiune în aer care aici în România este uşoară faţă de alte ţări (că de aceea mă simt atât de bine aici!), însă din martie 2020 vine şi pleacă, iar în iulie-august mi s-a părut cel mai accentuată.

Mare parte din regăsire a fost în reîntâlniri cu oameni din trecut de care m-am apropiat foarte tare şi care îmi sunt foarte dragi chiar dacă nu ne-am văzut poate niciodată în carne şi oase. ♥

Departe de mine gândul de a condamna pe cineva. Îmbucurător este că şi dintre cei care au ales diferit faţă de trei sferturi din populaţie, comparativ cu alte ţări – avantaj de poliglot: citesc multe postări, în multe limbi –, ştiu că totul este cusut cu aţă albă. Şi luna iunie plină de frig şi ploi – ca să ne deprime şi ca să facă pagube-n agricultură. Aaah, nu ştiaţi că minunaţii pot muta norii unde vor?!

Dacă chiar ne doreau binele guvernanţii ăştia plătiţi tot din banii noştri, fiecare român ar fi primit săptămânal un coş cu alimente sănătoase, vitamine şi încurajări, nu ameninţări, manipulare şi frică pe pâine. Cu siguranţă, ar fi costat mai puţin decât cele 120 milioane de doze.

Partea bună în toată treaba asta este că eu am realizat că, deşi nu aş putea să stau tot timpul lângă toţi oamenii (pentru că m-ar epuiza energetic), ţin la toţi. Mi-e milă de cei ce nu sunt (încă, dar se schimbă vremurile si trăim cu speranţa!) capabili să înţeleagă păcăleala prin care trecem, mi-e milă de cei ce nu pot încă să îşi asume că pot contribui cu bucăţica de adevăr pe care o ştiu ei şi îi îmbrăţişez în gând pe cei ce s-au dus din cauza tratamentelor intenţionat şi anapoda aplicate.

Îmi pare rău că am stat 2 luni în casă şi că am contribuit la mascaradă.

Îmi pare rău că mi-am făcut (singurul!) test PCR ca să călătoresc în Egipt de ziua mea, anul trecut.

În rest, nu am păreri de rău în ceea ce priveşte partea mea, jucată în povestea plandemică. Sunt nesupusă (şi aşa nu am iubit eu niciodată regulile – când eram la grădiniţă şi am avut inspecţie şi a trebuit să răspund la întrebarea „Cine are grijă de tine?” cu “Tovarăşul … şi tovarăşa …”, eu am ales să spun că de mine au grijă „Bunicul, bunica şi mătuşa”). Şi uite că am supravieţuit epocii de aur. J Nu fac din principiu ce nu îmi place. Mă cunosc foarte bine. Şi iubesc nesupunerea românească!

 

Nu port mască (am purtat foarte puţin în perioada asta, mai fac câte-o scenă într-un supermarket /că nu e drept şi nu protejează!/ şi nici că mai calc pe-acolo; prefer să cumpăr din piaţă şi direct de la producătorii români).

Nu m-am distanţat (sunt la fel de pupăcioasă cum am fost întotdeauna).

Nu mi-am injectat minunea de ser (şi nici nu o voi face). Aici fiecare alege. Pe cei care aleg să şi-l injecteze i-aş sfătui să se documenteze riguros, pentru că nu-i de şagă. Pe cei care l-au făcut deja şi regretă – să aibă doar gânduri pozitive, cum că nimic nu îi poate atinge. M-aş gândi mult şi bine şi pusă în faţa următoarelor doze (că sunt în pregătire).     

Călătoresc cum pot şi pe unde pot (ador şi mai mult România şi oamenii de aici!) şi încerc să îmi trăiesc viaţa ca şi cum nimic nu mi-ar perturba-o. Din 15 august se pare că şi starea mea de spirit s-a îmbunătăţit – au fost 3 luni grele, însă aşa trebuie să fac eu – să trec prin toată suferinţa ca să nu rămână nicio cicatrice.

 

Şi acum, la ordinea zilei: „paşaportul de lagăr” – mi-a plăcut cum a fost numit (am văzut astăzi pe FB). Încă nu îmi revin (nu am putut adormi decât pe la 5) cum de s-au putut minunaţii de la guvernare gândi că ar fi rentabil pentru noi ca ţară.

De unde, dacă mai existau dubii (că doar şi eu vreau să cred că toţi oamenii sunt buni şi că au intenţii dintre cele mai alese!), rezultă că nu le pasă de noi. În Franţa se iese în stradă de la mijloc de iulie, fără niciun rezultat. Dovadă că se urmăreşte planul. Cel prezentat de Klaus Schwab în „The Great Reset” – recunosc că nu am citit cartea, era plină de greşeli ortografice şi nu am mai suportat să îi parcurg paginile, m-am oprit la începutul ei –.

Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştim! Sunt atât de multe lucruri ce ne sunt ascunse! Sunt atât de multe relele pe care nişte narcisişti nefericiţi vor să le facă pentru a simţi că au trăit cu adevărat viaţa asta. (Să nu îmi fie cu supărare, însă cei care au fost printre primii care s-au înghesuit pentru doză şi nu au avut motive de natură medicală se pot întreba dacă nu suferă şi ei de FOMO şi de imaginea unei vieţi neîmplinite de vreme ce se agaţă atât de tare de ea.)

Am citit atâtea studii şi articole şi urmărit atâtea înregistrări prevestitoare din trecut, încât am realizat cât de prostuţă am fost şi eu. Am fost masterandă la Istorie şi am înghiţit găluşcă după găluşcă fără să ridic măcar o sprânceană. Au fost multe resetări! Mereu s-a încercat răsturnarea situaţiei în lume, spre folosul a foarte puţini – dintre care unii ne sunt total necunoscuţi, sunt sigură!

Joaca aceasta ce sfidează logica – de unde am pornit (14 zile) şi unde am ajuns (să nu îţi poţi cumpăra de mâncare, să nu poţi munci, să nu poţi face şcoală – chiar dacă şi aici, educaţia a fost rău aplicată, însă intenţionat aşa, de la începuturi, să stai în lagăr (vezi tot Australia)) este o joacă a lor de-a Dumnezeu. Numai că ei nu sunt Dumnezeu!! Şi sunt sigură că vom fi ajutaţi şi sprijiniţi, chiar azi am simţit că… deşi se dă cu noroi, noi suntem parcă mai uniţi. Sufăr când văd copii cu măşti (am lucrat şi ca profesoară în trecut) şi când înţeleg cum încearcă să le fie rupt spiritul. Din ce am văzut în ultimul timp în România, cei mai şcoliţi români sunt şi cei care au, în cele mai multe dintre exemplele întâlnite de mine, cea mai redusă inteligenţă emoţională. Pe care omul de la ţară o are din belşug, pentru că este legat de sine. Într-o zi, a intrat în liftul din blocul nostru o bătrânică. Purta batic şi se simţea după accent că nu era din Braşov. Ne-a spus că ea nu are mască (era prin primăvară); i-am zis să stea liniştită, că nici noi. Apoi, cu un zâmbet mare, ne-o zis (şi lui Marcel îi venea să o îmbrăţişeze): „Apăi, ce, e o răceală, nu?”… ♥   

 

Că facem parte dintr-un sfert sau din restul de trei sferturi – referindu-mă acum la România –, ar trebui să ne iubim, nu să ne duşmănim. De undeva flacăra libertăţii va începe să ardă tare şi m-aş bucura să fie din ţărişoara noastră!

Cu tot cu scumpiri (şi acestea intenţionate), presiuni şi, din nou, şantaj, trebuie să rezistăm; un pumn de făină nu va fi niciodată o problemă, cum greşit am fost educaţi să credem că banii au o importanţă supremă. Să nu cedăm. Că acolo vor să ne ducă, să depindem de ei material ca să se joace cu noi şi să dispună de noi exact aşa cum doresc (cum altfel să nu avem nimic dar să fim fericiţi până în 2030? /sloganul FEM, al cărui preşedinte e Schwab/). Ca din oameni să devenim maşini. Oxidul de grafen e prin măşti, doze, teste… acum, nu ştiu dacă nu cumva pe loturi, ca să nu bată la ochi, însă eu zic „pas”. Aţi văzut cum se manifestă?

 

Mai sunt multe de spus – despre stargate-uri, despre proiectul Looking Glass, despre dimensiunea în care va vibra în curând Pământul –, însă mă voi opri acum. Sunt fericită să mă simt aproape în fiecare zi de români pe care nu îi cunosc, dar care vibrează la fel. Suntem un popor evoluat spiritual.  

Îmi tropăie prin cap imagini din Bonţida, când înainte de un alt festival-minune, umblau prin sat să înţepe bătrânii şi o bătrânică adorabilă a spus că ea nu doreşte: „D-apăi cu toţii suntem datori cu o moarte!”.

 

Mie nu mi-e frică – nici de autorităţi, nici de voi cu alte păreri decât ale mele, nici de boli.

Am cunoscut dragostea, prietenia, am făcut o mică parte din ce mi-am dorit. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit! Mai vreau. Dar în LIBERTATE.

♥

Capul nu mi-l plec, sufletul nu mi-l pun rămăşag.

Până la urmă, nu este vorba despre virus.

Nu a fost niciodată.

Ce-am ratat pe la mare şi împrejurimi pân-acum?

 Mai întâi, aş vrea să îi mulţumesc domnului care ne-a anunţat cu 5 minute înainte de a ieşi din casă – cred că voi face, până la urmă, lista aceea a ruşinii [în ultimele 12 luni, treaba asta mi s-a întâmplat de 3 ori] – că se suprarezervase cazarea rezervată şi plătită în Techirghiol. Hmmm, din păcate, Techirghiol nu s-a schimbat mult. Mi se pare şi mai murdar decât era şi este trist!

Pe loc, am schimbat planul [deja ne-am intrat în mână]. De la „călătorim fără bagaje” am ajuns la „No, hai, atunci, să luăm şi caiacele”. Mai ales că găsiserăm cazare la Jurilovca, unde îmi doream în secret să revin [căci fusesem o singură dată, în 2013]. La turcoaz.

După ce Peticel, dragul nostru pisoi, a fost lăsat în vacanţă la tata, noi am făcut o oprire la Cislău cât să-i dăm o îmbrăţişare prietenei noastre Gabi şi să luăm la pachet nişte mâncare de la Restaurantul 2D, unde se găteşte tradiţional şi minunat şi unde nu am fost refuzaţi pentru comandă chiar dacă am sunat la manager. :P

 

Revenind la mare, a fost ca atunci când ni s-a anulat zborul de Bari şi-am ajuns la Barcelona – varianta neaoşă. Pare-se, povestea cu Delta nu se încheiase (nici acum nu o simt încheiată), aşa că am revenit la căldură (în Braşov ploua şi era frig), o umezeală bizară şi ţânţari (mai puţini şi mai amorţiţi decât în iulie).

Deci, ce-am ratat?

 

Dacă vorbim de mâncare—

La Năvod din Jurilovca. Multe zâmbete, servire rapidă, preparate bune (se poate lua şi micul dejun aici) şi... o experienţă culturală, până la urmă, în care am învăţat – prin conversaţii şi atenţie – multe despre tradiţiile lipovene.

La Partid din Lehliu Gară. Nu degeaba spun ei că „cel mai bine de pe litoral se mânâncă în Lehliu”. Ca la mare ne-am simţit. La preţuri mult mai mici şi porţii mult mai mari. Amabilitate, o atmosferă foarte faină chiar şi luni seara; de acum ştiu unde să poposesc când sunt în zonă [şi povestea locului e interesantă şi merită studiată].

 

Dacă vorbim de apă—

După Portiţa, pe care-am văzut-o pentru prima şi singura dată acum 8 ani, Plaja Cap Midia mi-a intrat în suflet ca preferată de la Marea Neagră. Am şi prins o zi cu valuri nebune, care mai degrabă mi-a adus aminte de vizitele la ocean, în sudul Braziliei. E sălbatică şi curată şi cu energie faină. Cu parcarea e mai greu, însă merită chinuiala. Unde mai pui că mi-am făcut şi sesiunea de wild swimming 13, de august.

Pentru iubitorii de caiac, sunt multe trasee faină de încercat în zonă. Eu l-am găsit pe acest domn pasionat de sporturi de apă pe Wikiloc şi am împrumutat o idee de la el. După zona portului Jurilovca, dacă mergeţi drept înainte şi faceţi o uşoară dreapta, veţi putea parca maşina şi lansa caiacele la apă. Este un loc minunat – poate cu cel mai mare impact avut asupra mea din toată călătoria –! Se urmează canalul până în Lacul Goloviţa, apoi se face stânga pe următorul canal. După foarte puţini metri parcurşi, în dreapta se va deschide un canal pe care bărcile mari nu intră. Aşa se face că, pe lângă spectacolul oferit de pescăruşi aproape de port – când au fost hrăniţi de un pescar şi s-au îmbulzit pe deasupra apei –, am văzut cormorani, bâtlani şi... pelicani! ♥ Ca în fiecare zi în Deltă. Canalul acesta duce la Capul Doloşman, însă noi ne-am oprit după vreo treime, cu promisiunea că vom reveni. Eram deja încărcaţi, fericiţi, Goloviţa lucea într-un mare fel...

  

Dacă vorbim de ce să mai facem prin zonă—

Am ajuns, într-un final, la Histria [9-17, miercuri-duminică; preţ vizitare cetate: 10 lei]. Este impresionantă prin dimensiuni, poveştile ce le citeşti la faţa locului te transportă cumva în timp şi-ţi poţi imagina cum era atunci atmosfera pe lângă Lacul Sinoe. Care îi conferă mult şarm. [Ar putea fi şi malurile curăţate puţin.]

Undeva unde te aştepţi mai puţin apar formaţiuni pietroase, care şerpuiesc parcă, în ritmul drumului. Cheile Dobrogei. Noi am oprit, ne-am ales un deal şi l-am urcat, în miresme de vară şi nuanţe roşiatice de apus. La final, am stat să povestim cu un domn din Năvodari, fiul său şi prietena lui cea mai bună.

Ei ne-au spus să urmăm drumul care se face la dreapta, după ce se termină cheile. Este prost pe alocuri, dar se poate traversa, chiar şi cu o maşină mai joasă. Aşa am ajuns noi lângă Lacul Casian, ce stă ferit de zgomotul şoselei. La întoarcere, Marcel a avut parte de o şedinţă foto cu un stârc foarte prietenos.

 

Menţiune specială—

Chiar dacă nu există o adresă fizică [m-am cam păcălit eu cu asta], există site-ul şi de acolo se pot comanda minunatele produse româneşti TECHIR, în mare parte realizate cu nămol din Lacul Techirghiol.

 

Rugăminte—

Cu părere de rău o spun, am găsit localităţile de la Marea Neagră în care am fost [nu le-am menţionat pe toate, că se vrea un articol despre lucrurile şi locurile faine de pe litoral] foarte murdare, cu construcţii în desfăşurare sau neterminate. Un talmeş-balmeş. Parcările de pe lângă plaje – mizerabile. Nu-i bai. Putem rezolva. Fiecare luând un bidon, o cană de hârtie strivită, orice... şi... ţuşti la coş! Ne putem ţine casa curată, că pe ea o avem!

Am auzit şi de la localnici: apa se putea înainte bea, atât de curată era în jurul Jurilovcăi, însă, de când s-a oprit comunicarea directă cu marea, s-a lovit mult şi în bunăstarea zonei, şi în natură. Poate că lucrurile se vor schimba. Eu trăiesc cu speranţa aceasta! Şi lupt pentru ea!

 

România este minunată şi oamenii-s faini tare şi ştiu că nu ne vom lăsa! Vom trăi nedivizaţi, în bunătate şi omenie, după cum ne-a fost felul mereu! ♥    

P.S. Pe drumul spre mare, bogăţie – fructe (pruni mai-mai să se rupă de greutatea prunelor), legume proaspete şi sănătoase, pământ negru de Bărăgan. Suntem mai bogaţi decât ştim! ♥    

The wonder tale of Gjirokastër

 Old friends we were… but I wanted to know more about the old walls. 6 years before, a fight had sadly drawn my attention from them.

I was ready. Are you? Let’s go!

 

The way there

The old bridge

This one’s closer to Gjirokastër [one can even hike there from town]. A drive is also adventurous because parking will prove challenging. We stood and watched 11 donkeys come down the mountains, accompanied by two shepherds. Ali Pasha Bridge, commissioned at the beginning of the 19th century, was part of an aqueduct complex that supplied the castle with water from the mountains. As we would later find out, water is such a precious resource in Gjirokastër.   

 

The blue surprise

Syri i Kaltër is a spring with a depth of 50 metres. The colour of the water is fascinating and it does look like a blue eye! There is a private parking lot and the road is not that bad – anyway, the natural beauty of the area is so wonderful that you won’t have time to get bored.   

 

The road from Ksamil

…is superb, diverse, and surprising… a quintessence of South Albanian roads. High passages, quaint villages, bridges, rivers…

 

Inside the walls

The hospitality

We felt at home at Castle Hotel, where the views are fabulous and the food is delicious. We were received with open arms, we learned so many things, we understood once more how much Albanians and Romanians have in common and can communicate… sometimes even without a common language. This was a very personal comment… because we miss our friends very much! ♥

 

The old and narrow roads and the bazaar

The beauty of the streets, their up’n’down, and the traditional products that can be found if you look well – handmade bags and blouses, homemade jams, and the embroidered lavender bags… they will all stay with you long after you leave town.

 

The food

[I am a vegetarian], so vegetable moussakas at Odaja, plus stuffed eggplants and cheese/spinach pies at Taverna Tradicionale had a homemade taste… which I loved!

Even the trileqe that we had at Simple was homemade! It went so well with the orange juice that I had already gotten accustomed to. All day every day.

One of the sweet secrets of Gjirokastër is oshaf. You can find a tasty one with a view at Kodra. The taste of figs will amaze you.    

 

Whereto?

Vjosa and Përmet

Our first plan was to paddle down Vjosa – we had rafted it before – but we were set to go by kayak or canoe this time around. We went scouting. Restaurant Sajmola, which I read could have been a good starting point for our route, was closed and the river didn’t look as inviting as I hoped it would.

We continued to Përmet. We had seen it last in 2016 and it changed so much! It’s got a fresh modern look now and we couldn’t leave without first visiting one of my favourite pastry shops in Albania, BLETA. Such a nice surprise!

In two days, Vjosa would regain the blue shade that I love!

 

Drinos River

Sadly, Drinos has parts where it dried out because of the hydro plant built on the Greek side. About 30 km downstream from Gjirokastër, you’ll find a bridge and an easy way down to the river. The colour is inviting, so are the rapids… they were especially for Marcel. We both paddled and played for a couple of hours in the water.

I got a prize for trying so hard!

 

Stopover on the way to Narta

…to buy strawberries! At the beginning of May, we were happy to have them in Albania because they were delicious and because we knew that we’d have to wait a couple of weeks more for the Romanian ones.

 

Saying ‘goodbye’ to Gjirokastër was hard. We will return. Can't wait.

Plajele mele preferate din sudul Albaniei (versiunea 2021)

 Albania este (a rămas) una dintre cele mai mari iubiri… ca ţară, ca popor, ca natură, ca vibraţie generală… Şi pentru toţi cei ce-şi dau ochii peste cap acum, că poate nu-i sigură ca destinaţie ori că se călătoreşte greu, doar comparativ cu vecina de la sud… este mult mai frumoasă, mai ieftină şi nu-i nevoie de nicio dovadă ca să treceţi graniţa (nici de gluma aia de test şi nici de tristeţea aia de ser).

Prima jumătate a lunii mai a fost cea mai frumoasă parte din tot anul meu, toate s-au legat şi am uitat pentru un timp de apăsare. Este îmbucurător că, dintre cele 6 ţări care nu aveau restricţii de intrare de niciun fel la sfârşit de primăvară – singurele 6 din lume, ca să mai înţelegem o dată cât de cu razna-i tot lumea! – se găseau Albania şi Columbia. Ceea ce îmi spune că nu m-am înşelat niciodată în ceea ce le priveşte.

Şi, pentru că încă-i sezon şi va mai fi, poate că vreţi să trageţi o fugă până-n Albania (puteţi tranzita fără restricţii statele vecine) şi aş scrie aici nişte idei de plaje faine tare. Sincer? Mă bate gândul să mă reîntorc.

 

1. Filikuri

Au fost 2 preferate, însă, până la urmă, a rămas învingătoare.

Se spune că ar exista şi o potecă, nu ştiu ce să zic. Noi ne-am luat caiacele, am consultat aplicaţia Windy(pentru date despre vânt şi valuri) şi am ajuns la Filikuri plecând de la capătul plajei Potami din Himarë. 15 minute; traseu uşor de parcurs. Las fotografia să vorbească.

Voi spune doar că am avut senzaţia de vară fără de sfârşit, iar apa aceea turcoaz, limpede din cale-afară, m-a făcut să preţuiesc încă o dată Mediterana. Puteţi ajunge şi cu o barcă de nu aveţi caiace.

 

2. Lori

Din Ksamil. Plajele din Ksamil au ceva ce-i numai al lor, parcă. Apa are o nuanţă de turcoaz nebun.

Era rece marea-n dimineaţa aceea, însă senzaţia de înot a fost sublimă. De abia am vrut să ies din apă, mai ales că mi-a ţinut companie o fetiţă albaneză, cu care nu m-am putut înţelege, totuşi înţelegându-mă.

Am mers cu Marcel pe jos, ţinându-ne de mână; ne-am întors la fel.

Iar pe seară, am stat şi în hamace pe aceeaşi plajă şi-am privit apusul.

 

3. Gjipë

…sau plaja la care se ajunge după o drumeţie de 15 minute la dus şi poate 20 la întors. Nu este greu, doar căldura poate fi neplăcută. Maşina am lăsat-o într-o parcare păzită (300 LEK) [aveam cartierul general lângă Himarë]. Cu o maşină de teren se poate coborî până pe plajă.

E frumoasă, apa-i proaspătă în cel mai real sens, oameni erau puţini şi Marcel şi-a dorit să stăm lângă stânci.

 

4. Insulele Ksamil

Am plecat tot de pe plaja Lori şi ne-am îndreptat spre cele două insule gemene (sunt 4 insule în total, veşnic verzi). Apa are aceeaşi culoare incredibilă şi în jurul insulelor şi se pot găsi plaje unde se poate „parca” ambarcaţiunea şi savura marea. Am văzut şi oameni pe hidrobiciclete, alţii – cu bărci închiriate… cu toţii veseli, bucurându-se de soare.

Curenţii pot fi un pic mai ciudăţei după ce ieşiţi din apele protejate ale golfului, însă vă veţi descurca, cu siguranţă!

 

5. Pasqyra

Înseamnă „oglindă” în albaneză. De aceea, probabil că puteţi deja intui că un apus acolo poate fi minunat. E aproape de Ksamil. Drumul devine accidentat în apropierea plajei, aşa că am preferat să mergem pe jos şi să ne bucurăm de portocaliul pe care încă o bucăţică din Albania ni l-a dat în dar.

♥

Sofia weekend getaway

There are still so many old articles that I haven’t managed to publish! This time around, here are some ideas for a trip to Sofia, over the weekend.

I took it 3 years ago. Luckily, Bulgaria’s currently a destination that can be enjoyed (few restrictions). Moreover, I’ve checked and all the places recommended in this article are happy to welcome visitors/guests/travellers.

 

On friendship—

This getaway was actually a girls’ trip – meant as a birthday gift for one of my former best girlfriends. She does appear in the video, but I didn’t add any pictures with her to this piece.

I was one of the most fervent believers and supporters of friendship. 2020 and 2021 changed that in me. I am detached now and I’ve decided to put myself first during these mentally-challenging times.

Disappointments were so many over the past 18 months… that ‘We don’t talk anymore’ is a line that I often use. It is healthier and better this way: my old tower crumbled and crashed but I’m building a stronger one. ♥

Now, onto Sofia—

 

How we got there—

We took the bus from Bucharest (and back): EUR 11.90/pp.

Allow around 7h15’ for one leg of the journey.

I took the train from Braşov to Bucharest and my love kindly waited for me when I got back.
♥

 

Where we stayed—

Rooms43: EUR 54/2 nights/en-suite double room

It wasn’t the most charming accommodation of our lives, but it was centrally located and we could easily walk both to our points of interest and the bus station.

 

Yum food—

ü      My favourite place to have lunch or dinner in Sofia is Made in Home. It welcomes meat lovers and vegetarians (myself); the dishes are very tasty and creative and I love its design. We visited in summer, so raspberry lemonades were the norm. P.S. The desserts are incredible!

ü      Dubbed at that time as ‘the best place to have breakfast in Sofia’, Furna was close to where we were staying, so we went there every morning. Delicious fresh juices, croissants, yoghurt/cereal mixes, and banitsas(the traditional Bulgarian pastries that I ended up loving!). Very kind staff, lovely outdoor seating.  

 

Go local—

/Yes, Ivan Vazov national theatre is worth seeing; so is Aleksandar Nevski Cathedral… but it was not my first visit to Sofia, so… I was curious to see more./

I like to try and buy local products because local communities and not multinational companies should be supported.

      As far as I know, Nero is made in Bulgaria and it’s one of my favourite ice creams. I never leave Bulgaria without having at least one. During this getaway, I had one every day!

ü     Along ulitsa Angel Kanchev, there are many art galleries and stores of Bulgarian artists and artisans. My favourite was Galeria Nina, where I fell in love with the handmade jewellery by Tina and Rossika. I also bought a small and colourful painting for my love, waiting for me at home.

ü     Swimming Pool is a beautiful art space located on the rooftop of a building in downtown Sofia, with an empty pool; one pays depending on the event. The views over the capital are wonderful!

 

Surroundings—

We wanted to get away from the getaway to Lake Pancharevo, to spend time in nature. The guys at Furna actually called a cab for us (otherwise we used the TaxiMe app) and we befriended an Italian guy who shared the ride with us (it was 15 lv.).

What to do around the lake?

The Bulgarian Paddling Base sits here, the paddlers are very nice, so I ‘trained’ with them that morning, that’s what I like to say. 1 hour in a kayak: 10 lv.

If it’s very hot, you can grab a bite or some cold lemonade at a restaurant around the lake.

A walk around the lake is also relaxing; we certainly loved it.

 

And we loved our adventure!

Travelling was one of our worldly wonders. Let’s bring it back! ☼
 

Un pic de Moldova, Bucovina, Maramureş & Transilvania

 Câteodată se nimereşte de pleci pe neaşteptate. În ultima perioadă (iunie 2020>>), contrar firii mele şi călătoriilor anterioare, îmi fac planuri cu foarte puţin timp înainte. În cazul de faţă, am avut treabă în Maramureş, însă am zis musai să mai descoperim/experimentăm ceva pe drum. Mai ales că anul acesta Festivalul Păstrăvului urma să se ţină (iar eu aflam din întâmplare de acest fapt duminică seara).

 

Moldova

Luni am aranjat deja să stăm în Poiana Teiului din Neamţ, vineri spre sâmbătă noapte, cât să fim mai aproape de Ciocăneşti (deh! drumul de la Braşov încolo-i lung!). Biletele nu se puteau rezerva ori comercializa cu o zi înainte, însă ţinusem legătura cu doamna care se ocupa de vânzarea lor şi îmi spusese la ce oră să fiu la Ciocăneşti pentru a le cumpăra.

De cu seară mă încântase căldura cu care fuseserăm primiţi, chiar şi târziu, când un accident de la începutul drumului nostru ne pusese pe ocolit. Am rezervat comunicând direct cu doamna Mirela: 170 lei/cabană (prefer să fac aceast lucru oridecâteori oamenii sunt deschişi; nu-i păcat ca 18% din bani, de pildă, să se ducă spre motoare de rezervări care, practic, nu fac mare lucru?).

Casa Prundari Nicu & Mirela a fost una dintre cele mai curate cazări întâlnite de mine, atât în cabană, cât şi în baia comună, dar tare faină, mare şi bine dotată. Seara ne-am încropit o cină pe care am servit-o de la masa cu vedere directă spre ciubăr. Stelele acelea ce-mpânzeau cerul şi pe care le văzuserăm deja în sălbăticia drumului Ditrău – Tulgheş vesteau de bine. Apoi, în zori, am văzut şi frumuseţea zonei. Ne vom reîntoarce cu siguranţă! Aaah, şi nu l-au lăsat pe Marcel să plece fără să îşi bea cafeaua! J  

 

Bucovina

Cu toate acestea, şi chiar cu o scurtă oprire în Vatra Dornei, la 10:03 am fost la Ciocăneşti. Am luat biletele (15 lei/persoană), însă am prins doar pentru pluta de ora 14... ceea ce ne-a dat un pic planurile peste cap... dar ne-am hotărât să ne bucurăm de orele în plus.

Am plătit 10 lei pentru a vizita Muzeul Ouălor şi Muzeul Etnografic. Mi-au plăcut mult, al doilea mai mult, însă mărturisesc – şi sper a nu supăra pe nimeni – că Muzeul Oului din Vama m-a încântat mai tare.

Lângă Muzeul Ouălor am fost bucuroasă la vederea producătorilor locali, cu produse fel de fel. Aici a putut şi Marcel servi un păstrăv mai târziu, cu tot cu mămăliguţă şi mujdei (20 lei). A fost încântat. Iar singura bucată a zilei pentru care am plătit eu va fi fost o plăcintă cu mere.

Ce am mai făcut noi? După ce am povestit cu domnul care conducea TAF-ul /atât de necesar în condiţii de volum de apă redus/ (Lacul Ştiol, izvorul Bistriţei Aurii, l-am pus pe lista de dorinţe pentru o dată viitoare în Maramu) şi am urmărit cu privirea pasagerii plutei de la ora 11 cum plecau de lângă podul construit în prelungirea drumului ce ducea la Mina Oiţa, am mers şi noi să vedem mina dezafectată de mangan. Ne aştepta un brunch cu produse tradiţionale, pe acorduri bucovinene dătătoare de veselie. Am intrat în vorbă cu o doamnă din Constanţa, povestindu-ne aventurile din călătorii. Biletul plătit pentru intrarea în mină (10 lei) – am fost ghidaţi chiar de domnul primar din Ciocăneşti – a inclus un platouaş cu caş, urdă, o felie de pâine şi o roşie cherry. Tare bine mi-o picat. Iar paharul de mied (nici nu ştiam că în vreo zonă a ţării este tradiţional) costa 1 leu. La final, Marcel şi-a făcut o mare bucurie cumpărându-şi un fluier. Foarte frumos cadrul natural din jurul minei!

Cum a fost coborârea pe Bistriţa, aşteptată de atâţia ani de noi doi? Plecarea a fost de la Stadionul din Ciocăneşti şi am mers în aval vreo 2 km. Ne-am împotmolit de multe ori, ne-a împins TAF-ul de fiecare dată. A fost minunată plimbarea, iar râul este foarte frumos! Ne tot gândim să ne reîntoarcem cu caiacele. [Singurul aspect ce nu mi-a plăcut? Ocazionalele acumulări de gunoaie de pe mal, ce-i drept, nu atât de mari ca în alte zone ale ţării. Mie Bucovina-mi pare cea mai curată regiune a României, bravo lor!] Atmosfera de pe plută a fost de prietenie şi unitate, cu toate că erau oameni de prin toată ţara, aşa de mult mi-a plăcut!... Iar Marcel a ajutat cât a putut, cu multă dăruire; i se potriveşte rolul de plutaş. Am primit chiar şi diplome la final şi am fost duşi cu microbuzul (două drumuri) înapoi în Ciocăneşti. Felicitări pentru organizare!

P.S. Am discutat, printre altele, cu un domn originar din Bucovina şi stabilit în Franţa, al cărui e-mail l-am luat ca să îi trimit filmuleţele făcute pe Bistriţa; din păcate, se pare că nu l-am luat corect. M-a impresionat felul în care a povestit de apăsarea din Franţa, comparativ cu modul aproape normal cu care ne ducem vieţile aici, în România. Aşa şi trebuie să rămână (să eliminăm toate lipsirile de drepturi) şi doresc bine şi curaj tuturor popoarelor! Vom trece şi peste asta, chiar dacă acum ne simţim prinşi la colţ. Se doreşte să credem asta. În realitate, putem face orice.    

 

 

Maramureş

Am mai descoperit un drum frumos: de la Vişeu de Jos la Bogdan-Vodă. Am întors capul după claie şi am simţit că, de la Revelion încoace, parcă am mai închis un cerc.

Ştiaţi că la Hoteni sunt nişte tăuri lângă care cresc plante carnivore din Mezozoic? Am văzut unul dintre ele – iar aceasta este priveliştea de lângă el. 

[Iar treaba cu ospitalitatea parcă şi mai mare din Maramureş este reală: am încheiat a doua zi ospătându-ne în casa unor oameni cu care ne-am împrietenit. Bun tare cozonacul preparat de Sf. Marie Mare, ce urma.]

Ce mai pot recomanda din suflet?

Brutăria Casa Tradiţională din Săpânţa, imediat după ce se coteşte pe drumul spre Săpânţa Peri, pe dreapta. Au o pâine fantastică. Iar nouă ne-au dat-o pe ultima, păstrată pentru fratele proprietarului, cu gând că vor coace alta până de cu seară.

Biserica din Corneşti (1615), cea mai veche biserică din Maramureş care nu a fost mutată. „Vezi, micuL, încă mai găsesc biserici frumoase?” J Era o căldură de august fantastică în jurul ei, perele coapte-n sat şi gâze ce slăveau vara-n cânt.

 

Transilvania

Ieşind din Maramureş prin Baba şi Cheile Babei, la recomandarea unei prietene care copilărise pe acolo, am realizat că frumuseţea şi verdele se prelungeau şi pe drumul spre Dej (pe care nu mai apucaserăm înainte).

Pofteam o prăjitură, aşa că am oprit în Dej, la Lemnul Verde. Drăguţ tare Dejul şi prietenos – a fost prima oară acolo pentru noi. Doamnele de la cofetărie au avut mare grijă de noi şi ce nu am putut mânca (am comandat mult – savarină şi un fel de cartof montat ca broscuţă şi banoffee pie şi limonadele de grepfrut care ne-au cucerit) ne-au pus la pachet. Şi dacă tot am ajuns târziu şi nu am mai avut putere să coc, le-am servit la micul dejun şi ne-au picat fain!

Încă un loc în care aş reveni? Lacurile din zona Ţaga. Multe şi îmbietoare (cred că nu numai pentru pescuit).

 

După decantarea de rigoare, am realizat încă o dată că în satul românesc şi-n oraşele mici din ţară măştile cad. Viaţa îşi urmează cursul. Oamenii simt credinţa mai puternică decât politicul ce vrea să ne îngroape parcă pe toţi, să ne facă şi mai mult sclavii unei lumi noi, şi mai golite de valori. Să devenim maşini. Uite că opoziţie este – la noi mai multă [poate că începem să realizăm ceva ce nu am crezut, că suntem mult mai legaţi de noi decât alte popoare, că încă simţim, că vedem lucrurile clar cei mai mulţi dintre noi, că nu putem fi păcăliţi], în alte locuri mai puţină. Însă este. Şi vom reconstrui. Noi, nu ei. Pentru că ne-am trezit. ♥   

Wonderful Lin and Lake Ohrid

 At one point, Albania was one of the 6 countries in the whole wide world without any entry restrictions: no useless tests, no dangerous serums. It is also one of two countries that Marcel and I love most, so we headed there at the beginning of May. In a heartbeat.  

 

Arriving in Lin

was a joy. The small and lovely village along Lin Peninsula welcomed us warmly. We had gotten there by chance (because of the plandemic, we were only allowed to transit the neighbouring countries… and there’s a long way from Romania to Albania; I tried searching for a place as close to the border as possible because I knew that Marcel needed to rest). Smiles, hospitality, and a little boy speaking very good English: that’s what we found in the narrow streets of Lin.    

 

Our breakfasts and dinners

were delightful and very tasty: homegrown vegetables for me, petulla (the Albanian doughnuts) and red eggs for breakfast (just like back home – the family hosting us was Orthodox and was celebrating Easter), and some flavourful homemade wine.

 

Pogradec

is conveniently close to withdraw money from ATMs, shop around, or buy a SIM card. Many shops are also open on Sundays, as we could see for ourselves.

 

Going up the hill

makes perspectives change.

It got us closer to villagers and their donkeys bathing in the sand, to blue-filled views (Lake Ohrid looked more like a sea than a lake), to 6th-century mosaics (covered for conservation purposes), and to a bunker church at the very end of the peninsula (the short hike is well worth it).   

 

Kayaking Lake Ohrid

finally happened. Third time’s a charm (our previous attempts were in North Macedonia). I liked the Albanian side of the lake more, to be honest. The weather was hot but windy, so we waited until the waves dropped in size… which meant kayaking in the evening and catching a perfect pink sunset on the water. The currents were a bit strong, especially around the edge of the peninsula – Marcel tried to fish and got carried away.

 

What can change for the better?

- Water could be cleaner. I saw a sanitary pad floating in Lake Ohrid and it was not only unpleasant but thought-provoking. I strongly feel that waste should not be discharged into the lake.

- The parking spaces and the related feuds. The only vibes that I didn’t like around Lin were the (silent) conflicts regarding parking spaces. The land is precious here and I believe that the little that there is should be peacefully shared, first of all, between locals and then visitors should also be helped to park with ease.

A bonus story?

In the next blog post. :D

Ghinioane prin Deltă :-)

 Înainte de toate, a fost dorinţa. Apoi, au fost planul făcut pe zile, distanţa calculată, posibilele popasuri stabilite. Şi, înainte de plecare, a fost biletul de întors de la Sulina.

 

De la început, timpul ne-a fost vrăjmaş

Vineri seară ar fi trebuit să fim la Greci, la minunatul Turtle Camp, iar sâmbătă dimineaţă – pe apă, la Tulcea. Toate cele pe care le mai aveam de rezolvat acasă au făcut imposibilă plecarea noastră vineri. Şi chiar şi sâmbătă am întârziat prea mult.

 

Ce-a fost fain pe drum?

Am mers însoţiţi de unduirile Dobrogei, trecând podul de la Hârşova (tarif: tot 11 lei). Ne-a înnebunit mirosul de tei la vreo 50 km de Tulcea; am oprit şi Marcel a cumpărat polen. La vreo 12 km înainte de Tulcea (parcă aşa-mi amintesc), am oprit pentru cireşe. Delicioase, mari, cărnoase. Mi-au luminat ziua.

 

Ajungem şi-n Tulcea

Era târziu. Nu aveam chef de plecat atunci în expediţie. Eram obosită. Oricum, de când m-am întors din Albania, mă simt constant obosită… mai ales cu nebunia ce se ţese-n jur. Eram aproape sigură că vom fi recuperat a doua zi şi că vom ajunge în timp util la Sulina şi vom prinde şi baia-răsplată în mare. Eram în Tulcea pe care-o iubesc atât de mult, cu toate că simt că nu sunt îmbunătăţiri, de la an la an. Că e tot prăfuit, cu toate că ar putea fi o minune de oraş! Cazarea pe care-am găsit-o, în suburbii cumva, ne lăsase cu gura căscată prin sălbăticie şi primire, dar şi prin curăţenia precară. Am decis să o lăsăm achitată şi, pe măsură ce-mi devoram plăcinta cu mere şi fructe de pădure la Ivan Pescar… am ales să dormim pe-un ponton în Mahmudia. A fost cald, super-cald… şi ţânţari… şi… eu cu Sf. Gheorghe (braţul) nu sunt aşa de bună prietenă cum sunt cu Chilia, de pildă.

 

Schimbare de plan şi zâmbete

„Eşti sigur că vrei să plecăm în Deltă pe canicula asta?” îl întrebasem pe Marcel pe când observam cam ce temperaturi urma să avem. Tot nu aveam un sentiment bun.

Ne-am întors în Tulcea şi am luat un mic dejun dulce La Prăjituri. Am plecat cu cadouri neaşteptate de aici, cu sentimente de prietenie în suflet şi cu zâmbetul acela că se întâmplă minuni chiar când te aştepţi cel mai puţin. Frumuseţea din oameni, din noi ca popor, dintr-o tânără cu care împărtăşeşti pasiuni străluceşte.

La fel o face şi apa Dunării, cât treci cu bacul spre Tudor Vladimirescu (25 lei). Poate că pe primul l-ai pierdut la 1 minut, dar un altul, venit foarte curând, l-a făcut chiar şi pe Marcel – un pic dezamăgit de întorsătura situaţiei – să zâmbească.

 

 

Din nou în mediul meu!

O îngheţată – tradiţională deja pentru fiecare incursiune în Deltă –, nişte dude – surprinzător că încă am mai găsit! – şi... vine furtuna. Noi îi dăm înainte spre Pardina. E imposibil de înaintat pe lângă Stipoc /ne hotărâserăm între timp să ne facem expediţia cum ne dorim, să ne bucurăm!/, cu toate că-i la fel de verde apa ca şi în urmă c-un an. Dârele lăsate de vehicule nu se pot urma. Ajungem la locul nostru de la intersecţia Milei 35 cu Sireaşa. E plin de vegetaţie, niciodată nu l-am văzut aşa, în 5 ani! Şi plin de ţânţari, la 16!! În soare ce-mi bate a 37°C lejer. Şi noi daţi cu toate loţiunile posibile şi imposibile. Încărcăm tot în caiace, verificăm să nu fi uitat nimic şi plecăm.

 

Gârla Sireaşa, parcă şi mai frumoasă!

Pentru mine e teritoriu necunoscut. Şi nu am mai vâslit vreodată-ntr-un caiac atât de încărcat. Marcel îşi aminteşte să mai fi trecut pe acolo. Îmi place această bucată de Sireaşa şi mai mult decât cea dinainte de intersecţia cu Mila 35. E plină de viţă-de-vie sălbatică, ce creează „statui de verde” ce amintesc de insulele pe care le văzusem în fotografii de prin Thailanda. Înainte să ajungem La Scăunele, dăm şi de-o intrare pe-un lac, pe dreapta, asta, pe lângă păsările multe văzute pe drum şi pelicanii ce ne trecuseră pe deasupra capului.

 

La Scăunele

Ne întâmpină un căţelandru. Ştiam de locul acesta; ne-am fi dorit, în planul iniţial al expediţiei, să înnoptăm acolo... acum, se pare însă, că nu e nimeni (?). Asta până când a apărut Mircea. Aflat într-un moment greu (moartea prietenului lui cel mai bun în urmă cu două zile), ne-a primit totuşi. Ne-a sfătuit să nu mergem în seara aceea la Nebunu /pe drept cuvânt/. Am mâncat /chiar şi vegetarian!/, am băut sifon /ca pe vremuri!/ şi am înţeles că dorea să ne ajute, în ciuda durităţii iniţiale. Patraulea – căţelul aflat în vizită ce ne întâmpinase – ne-a vegheat cortul toată noaptea! ♥ Dimineaţa ne-am ataşat chiar şi de Julie, căţeluşa lui Mircea, care ne-a condus la apă.

Am realizat că ne trebuie 3 ore să putem pleca la drum, cu toate bagajele ce le aveam cu noi. Am realizat şi că ne trebuie nişte caiace de expediţie... pentru expediţie! J      

 

Te mai şi pierzi în Deltă

Mircea avusese dreptate: era departe Lacul Nebunu. Mai ales că nivelul apei /o luaserăm pe primul canal, la stânga/ nu ne permitea trecerea. Am văzut multe păsări, parcă mai multe ca niciodată anul acesta, pelicani de câteva ori în zbor... iar când, vâslind cu mâinile /într-atât de cald era!.../, am ajuns la o intrare, am realizat ce lac atipic avem înainte-ne şi am urmărit o lebădă, ce ne-arăta parcă drumul. Ne-am înfundat într-un punct şi, pentru că toate ne semănau, ne-am întors cu grijă de unde am plecat. Am zărit un pelican foarte aproape şi mă bucur că Marcel şi-a luat indicii, cât am trecut prin respectivele zone prima oară.

 

12+ km în amonte

Căldură, ploaie /prima în caiace-n Deltă/, oboseală – repeat. Pe prima bucată de întoarcere la bază, de la Nebunu până-n Gârla Şontea, uneori simţim că nu înaintăm, deşi vâslim din răsputeri. Mă ajung frustrările şi lacrimile. Mă ajută cireşele cumpărate lângă Tulcea şi doi pelicani ce ne însoţesc pe canal. Unul dintre ei e parcă mai mare decât orice alţi pelicani văzuţi de mine vreodată. Şi stă atât de-aproape de noi!...

-        Ştii, micuL? Mă gândeam... Hai să mergem la mare!

Până una-alta, ajungem la maşină.  

 

„Aaah, nu! Ăsta-i iadul: căldură, mizerie şi ţânţari!”

Mi-a scăpat. De somn, de foame, de cald, din frustrarea de a nu avea suficiente mâini cu care să mă scarpin. M-am pus să dorm, îmi doream mai mult ca orice asta (fusese prea cald pentru campat). Marcel a rămas să pescuiască şi să se lupte cu ţânţarii care niciodată nu au fost atât de mulţi şi atât de obraznici.

„Hai să mergem la mare!” venise, într-un final, hotărârea lui Marcel.

Căzuse şi caiacul de lovise maşina şi... chiar dacă ajunseserăm la punctul de control:

-        Ştiţi că nu aveţi bac, nu?

-        ... ???

Ne doream să dormim într-un pat, să mâncăm, să facem un duş.

 

Recunoştinţă

Puteam: a) să dormim în maşină şi să mâncăm tot în maşină;

b) să trecem cu bacul de persoane şi să dormim în Tulcea, dar restaurantele tot se închideau (era aproape 22).

Am părăsit, aşadar, zona bacului din Tudor Vladimirescu şi am început să căutăm Casa Vera. Tocmai aflaserăm că aveam o şansă! Doar că nu o găseam, cu tot cu indicaţiile de pe hartă.

Şi ne oprim în mijlocul drumului – eu, deziluzionată, strângând bagajele pentru o trecere cu bacul ca pasageri. Şi, cum românii-s faini mulţi-mulţi, opreşte o maşină:

-        Ce aţi păţit?

-        Am pierdut bacul... /şi spun eu rezumatul tărăşeniei; îşi fac socotelile de orar la bacul de persoane, se întreabă unul pe altul de un număr de telefon, apoi.../

-        Ştiţi, însă, că la noi aici, avem o pensiune?

-        Da, dar nu reuşim să o găsim.

Ne explică şi ne ducem direct. Suntem întâmpinaţi la poartă. Explicăm situaţia noastră, oarecum limită. Proprietarii – oameni tare calzi, se îndură de noi şi ne primesc, sub ochii blajini şi plini de bunătate ai mamei gazdei noastre.

Primim chiar şi mâncare – şi e aproape miezul nopţii.

De dimineaţă, rămânem şi fără apă /lucrări neanunţate în zonă/. Un motiv în plus să mergem la mare, să ne scăldăm şi s-o tulim la Braşov. Mai câştigă Marcel o zi de concediu! J Şi mai spargem ghinionul, care nicicând nu ne-a urmărit atât.

Ne despărţim de oamenii care ne salvaseră cu o seară înainte la un pahar de sifon şi o farfurie plină cu prăjituri delicioase! Şi aflăm că fusese chiar ziua gazdei noastre în urmă cu o zi. ♥ Îmi notez reţete dulci, dictate cu drag, şi realizăm dintr-o dată:

-        Bacul!

-        Vine altul. /replica plină de semnificaţii a aceleiaşi doamne cu ochi blajini şi plini de bunătate/     

  

 

Pe lângă lanurile de floarea-soarelui

Cu furtuna-n faţă. Ne bucurăm de răcoare şi de stropi cât trecem prin Săcele. „Mic, aici s-a născut Hagi!” apuc să îi spun înainte de-un tunet. Curând, ajungem în Vadu – sat. Ce multe s-au schimbat de când am fost aici ultima oară! Mâncăm. Apoi, mergem să facem o baie.

 

12

Wild swimming 12. Ultima lună. Nu credeam că se va fi încheiat aici, sub privirile cormoranilor curioşi.

Înţeleg că-i rezervaţie. Nu înţeleg restricţiile. Amenzile pentru campare.

Eram unul dintre acei oameni care credea că schimbările climatice sunt reale. Câte s-au schimbat anul acesta-n mine!... Ştiu că suntem manipulaţi să credem că nu avem suficient, că suntem prea mulţi, că facem rău Planetei.

Da, facem, dar nu într-atât de mult cât fac cei care încearcă să ne manipuleze.

Casa ar trebui să ne-o păstrăm curată, dar să ne lipsim de la a-i admira frumuseţile nu consider că ar trebui să se întâmple. Dacă o plajă ar fi lăsată imaculată după o şedere de x zile, nu văd să fie probleme de niciun fel.

Avem suficient, este destul pentru toţi. Am plecat cu gândul la orizonturi pline de roz, am ajuns acasă şocaţi de odiosul paşaport sanitar ce se vehicula pentru Franţa.

 

Acum, la 3 săptămâni după, realizez că presiunea toată din jur şi-a pus amprenta peste tot – peste mine, noi, vară, soare. Mai e o lună. :D În care vom trăi şi vom lupta.

Iar povestea mea cu draga Deltă continuă. Anul acesta a fost doar cu năbădăi. J