Olivia-Petra Coman's Blog, page 20

October 13, 2020

12 funny moments/curiosities for 12 days on the road | Project Ghana

 It’s been a year, so I thought I’d better write about it before I forget the details. J

So, one day later than the usual Monday, here it is—

 

Our first time in West Africa started and ended in the north of Italy. We took advantage of our first stop in Bergamo and walked around Città Alta (funicolare, one-way: EUR 1.30/pp.), shopped, and ate [highly recommended: GROM for gelato; La Piadella for vegetarians]. We then took a bus (two buses, actually) to Roncola [one-way, EUR 3.2/pp.] and in the end arrived in the rain to charming Cà Baetti B&B L’Antica Corte [EUR 50/double room with a balcony, breakfast included]. Marcel was so funny scolding me all the way down to our accommodation: ‘Of course, you didn’t look at the elevation difference’; ‘We will have to climb all of this at 5am’; ‘It’s raining’ [and he doesn’t like carrying bags]. :P  

 

1. Spicy food?

It was very late when we arrived in Accra, so the nice guys that hosted us [the accommodation was, however, not nice; I will only tell you that our double room cost GHS 154] helped us buy some noodles (GHS 6) and the famous Ghanaian chocolate (3 for GHS 24). The noodles were delicious and I felt so bad that I couldn’t eat them because they were so… spicy (and I didn’t know anything about Ghanaian food being spicy prior to tasting it :P). We were lucky to also have the chocolate in our bags.

 

2. Rain, out of nowhere

We woke up with great dreams: I had found a place for us to have breakfast on Labadi Beach, but out of the sudden, the rain started and we went straight to the airport; the Uber ride cost us (GHS 20; from Kpeshie area), but we were running on an empty stomach. Luckily, we had our prepaid cards on us (2x GHS 25; do buy from 2 different providers – Vodafone doesn’t work too well in the north of Ghana).

Driving around Accra, Ghana
Leaving Accra, Ghana

We flew to Tamale in no time and were picked up at the airport and taken to Mole Motel (GHS 350/transfer).

From Tamale to Mole National Park, Ghana

We could finally relax in nature, close to animals, inside Mole National Park!   

 

3. Choose your trousers well when you go on a safari

While you can read all the details about the days spent in Mole here, I left an important piece of advice out – it’s humid especially during the wet season, the safari jeeps are high, so it’s better to go with leggings – they allow you to stretch. I learned that after I tore a pair of cotton shalwars during a morning safari drive.    

Mole National Park, Ghana
Mole National Park, Ghana
Mole National Park, Ghana
Breakfast @ Mole Motel, Mole National Park, Ghana
Another breakfast, Mole National Park, Ghana

4. Changing course

Can you continue to be wowed even after seeing many elephants? You can.

We caught sight of one bathing. When he was done, he crossed the road and changed course. Of course, as it happened in Sri Lanka’s Yala National Park, animals make the rules.

Elephant selfie, Mole National Park, Ghana
Elephant bathing, Mole National Park, Ghana

5. ‘Respect the ground’

We stayed at Mole Motel (GHS 560 + GHS 40 –payment by card surcharge-/2 nights, breakfast included); it wasn’t the greatest accommodation, but it allowed us to stay inside the park and be surrounded by wildlife. J

We saw many animals in front of our room. Warthogs were some of the cute faces around. I was told that the common position of the warthogs while grazing (knees bent) happens because they 'respect the ground'.

Warthog in front of our room, Mole National Park, Ghana

6. Gnocchi with a Ghanaian sauce

The story goes like this: I bought some gnocchi in Roncola, but I couldn't cook them. I took them in my backpack all the way to Ghana and I asked the staff at Mole Motel to cook them. They did a wonderful job - with a Ghanaian twist -, didn't charge me a penny, and we shared the meal.

(If staying here, remember to pay your restaurant and bar bills separately.)

Gnocchi at Mole Motel, Mole National Park, Ghana

7. What to do when your plane is caught in a storm?

(or waiting for it to pass)

We were in Tamale (EUR 85/Tamale-Accra return ticket by Africa World Airlines/pp.). We split our time between watching our driver play Damas, shopping in the stores inside the small airport, and then watching videos from the European Football Championship qualifiers.

Tamale, Ghana
Larabanga Mosque and the baobab, Larabanga, Ghana

Upon landing in Accra, our next stop and an Uber ride away (GHS 50) was Kokrobite. We stayed at Dizzy Lizzie’s (GHS 90/ensuite double room), where we loved the food, the friendliness, and the beach – it became my favourite from all the beaches that I’ve seen in Ghana (and the beaches in Ghana are stunning!)! –.

Kokrobite Beach, Kokrobite, Ghana

After taking a taxi to Kasoa (GHS 30), a very hot ride to Cape Coast followed (GHS 18/pp.). Our drumming and head wrapping classes booked with Global Mamas cost us GHS 138; we did enjoy them but had a hard time getting to Ko-Sa Beach Resort from Cape Coast. In the end, our hosts arranged us a much cheaper ride (GHS 60) compared to what the local taxi owners were asking.     

Head wrapping workshop in Cape Coast, Ghana
Drumming and dancing workshop, Ghana

 

8. When I sometimes throw my boogers in the beans [=Romanian saying i.e. ‘screw up’] & the pineapple juice

One of the few mornings when we could relax was the one spent at Ko-Sa Beach Resort(USD 50/double room with shared bathroom/2 nights). At one point, Marcel left the beach (and took the room key with him), the sand became too hot to bear, and I couldn’t find him anywhere, so I got mad. In the end, I realised that he had lost the notion of time because he wanted to surprise me and returned with a pair of gorgeous earrings made of Ghanaian beads. I cherish them so much!

While the food at the resort was not the best, it served the best pineapple juice we’ve had in Ghana. I believe that we even drank 4 glasses a day! Each.

In the afternoon, we took a taxi to Elmina (GHS 100, return ride) and visited the castle (GHS 40/pp., entrance fee), which impressed and saddened us both.

Inside Elmina Castle, Elmina, Ghana

Our last part of the journey through Ghana took us west, to the Volta Region.

While you can read a bit more about our adventures here and about how much I ended up loving the Volta, I’ll write down some practicalities—

The taxi from Ko-Sa to Kakum National Park (GHS 65/pp., entrance fee; worth every cent!) and then to Cape Coast cost us GHS 300. We then boarded an A/C trotro to Accra (GHS 30/pp.) and a regular trotro to Ada Foah (GHS 17/pp.). The mojo moment of the trip was the boat ride (GHS 125) from Ada to Dzita. All in all, we loved our stay, the food, and the vibe of
Dzita and the Atlantic, Ghana Kayaking the Volta, Ghana 

9. ‘I will always love you’ ♫

Returning from Ada Foah by trotro (GHS 25/pp.), we saw the clouds gather… but I didn’t expect the storm to be that huge (especially as the locals were telling us that the wet season should have already ended)! Marcel and I took refuge in a gas station and I ended up watching the water enter the building alongside a Ghanaian lady who was asking me about my time in Ghana. We paid GHS 200 for our accommodation that night in Osu (which didn’t impress us, so I’ll not mention its name), but the area is both quiet and safe, with many things to do there. The Uber driver who took us to Osu was listening to some very nice music; as it poured hardest, I could hear Whitney Houston hit the high notes of ‘I Will Always Love You’.

Huge storm in Accra, Ghana

10. A Christmassy visit to the supermarket

Following no. 9 ↑, we went shopping. ‘Which cheeses would you recommend?’ asked a lady shopping with her daughter. [So, I do look European and we are known to be cheese experts. Well, many of us. J] It was so bizarre to see a Christmas Tree decorated, to look at tinsel all around the store as early as October, and to wow at the price tags. Very-very expensive items on the shelves, which I didn’t understand… In the end, we managed to buy ourselves some food and drinks for dinner and breakfast.

Supermarket shopping in Accra, Ghana

11. I set off as a bull and returned as a cow [=another Romanian saying i.e. I didn’t understand anything]

We had been waiting to visit Artists Alliance Gallery in Accra (GHS 10 for the Uber ride from Osu) for ages. Sadly, there are hundreds of art pieces dying there, simply because of neglect or because nobody would pay such high prices for them. The place has potential – with better display and maintenance! Also, the personnel could be nicer!

 

12. The tiger nut goodbye

Marcel and I had become addicted to tiger nuts in northern Ghana, so we couldn’t quite leave without buying some. It happened on the way to the airport (GHS 12 for the Uber ride from Osu)… we even planted some this spring and they did well on our terrace.

 

‘No hurry in life’ – that had been the general vibe around Ghana, so we decided to apply it in Italy, too. Especially because it was raining when we got back. We told ourselves another occasion to see Lago Maggiore would arise. As we can see with the current global situation, one cannot always count on that. :D

 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on October 13, 2020 07:49

October 5, 2020

4 poveşti decantate de pe 3 continente

 Iată că reuşesc – printr-o minune! – să revin în forţă într-o luni care a fost şi aceasta plină. Muncesc foarte mult în ultima perioadă, de unde şi postările mai neregulate... însă vreau să mă redresez.

 

Destul cu lamentările. :P

Scriam acum câteva luni un articol cu poveşti decantate de pe 4 continente. Acelea erau poveşti în adevăratul sens al cuvântului. Acestea sunt mai mult trăiri; eu consider însă că trăirile sunt baza călătoritului pentru cei care vor să înţeleagă cu adevărat ce-nseamnă să umbli prin lume.

E şi mai ciudat că experienţele din continuare vin din unele dintre destinaţiile mele favorite. Pe care le iubesc din tot sufletul.

Dacă de cele mai multe ori locurile în care (poate) nu ar fi trebuit să merg pentru că sunt ultra/aglomerate şi/sau comerciale sunt în locaţii pe care nu le am la inimă /vezi Zidurile Cetăţii din Dubrovnik sau Petra/, mai apare pe listă şi o Cascadă Iguazú dintr-o Argentină după care sunt topită. Mai apare şi „dar dacă...” pe buze. Cred că acesta din urmă ne convinge cel mai mult să-i dăm înainte. Cred că ar trebui să ne ascultăm sufletul, nu să cedăm FIMO [fear of missing out].


„Wild Wild West”-ul Siciliei

La a doua călătorie (veţi vedea că toate de mai jos s-au înregistrat „la a doua călătorie”, când ochiul şi sufletul observă detaliile, ca într-un film pe care-l revezi, că doar ţi-a plăcut), am mers înspre vestul Siciliei. Cu toate că am început cu Palermo, care mi-a făcut inima să tresalte la fel.

Ce nu mi-a plăcut? Prima oară am fost în octombrie şi era cald, acum era aprilie şi era frig. Nu am înţeles de ce oamenii nu făceau granita (am găsit într-un singur loc); toţi îmi explicau că încă „nu este sezon”. Nu am înţeles de ce nimeni nu mi-a putut servi o îngheţată în brioche. [Bine, pe aceasta am rezolvat-o uşor – ideea salvatoare a dragului meu Marcel –: am luat brioches de la brutărie şi am rugat gelatierii simpatici să ni le umple cu îngheţată!] Apoi, preţurile mi s-au părut mari în zonele turistice: la Erice, pe Insula Favignana – mai ales pentru mâncare. Poate că toate acestea sunt fleacuri; până la urmă, Trapani m-a lăsat cu gura căscată şi îmi doresc să revin curând acolo. Mult mi-a plăcut şi la Agrigento, chiar şi la Valle dei Templi (în condiţii de lume foarte multă acolo).

Însă, la Scala dei Turchi – cu toate că marea era fantastică! – şi pe Favignana era o apăsare teribilă. Nu am înţeles-o. Mi-a amintit de o altă primăvară petrecută în sudul Albaniei, după o vară fabuloasă. Oare aşa spune sudul Mediteranei rămas-bun iernii şi bun venit primăverii? Energia aceasta rea ne-a făcut pe amândoi să stăm ca pe ghimpi şi să nu ne bucurăm întru totul de călătorie.  Parcă Sicilia pe care-o cunoşteam, cu strălucirea care ne fermecase, pălea.

Favignana, Sicilia
Scala dei Turchi, Sicilia
Favignana, Sicilia  

Atmosfera apăsătoare din Moldova

La şapte ani după prima călătorie în Moldova, a fost bine, nu zic nu, am băut vin, am fost între prieteni, a fost soare, însă, la fel ca în situaţia din Sicilia de mai sus, am găsit dincolo de Prut o apăsare nefamiliară. Parcă lumea mai îngrijorată de cum să se descurce (prima călătorie fusese în aprilie-mai, a doua – în septembrie), ghizii şi vânzătorii cu care am interacţionat – cu mai puţină răbdare decât ştiam, multe locuri în stare mai precară decât ne aminteam. În ultima zi, înainte de plecare, Alex, Cătă, Marcel şi cu mine am stat cu toţii la o discuţie cu o doamnă de la raionul de produse de panificaţie dintr-un supermarket unde ne-am oprit să ne facem cumpărăturile. „România ajută foarte mult Moldova, nu este vorba că nu sunteţi alături de noi” ne-a spus ea. „Doar că, uite, de exemplu, eu am 3 băieţi şi toţi 3 au plecat din ţară. Ne pleacă tinerii şi gândiţi-vă că Moldova are de 5 ori mai puţini locuitori decât România şi salarii mult mai mici.” Am început să înţeleg apăsarea şi mi-a venit să plâng. Şi am plâns cu părere de rău pentru situaţiile grele cu care multe locuri din lume se luptă, chiar dacă nu ar trebui să fie aşa.

Raceala din Magazinul "Bucuria", Chisinau, Moldova
Ceva lipseste; la "Cricova", Moldova   

(aproape) tot Hormozganul

Urmează şi excepţiile – două dintre călătoriile care-au bătut prima oară, cu toate că şi aceea a fost spectaculoasă. Mergeam la mare! Mergeam la mare în Iran! Cu toate că drumul era brăzdat de râuri turcoaz ce-mi aminteau de Shushtar (şi împrejurimi) şi munţii golaşi se războiau parcă pentru întâietate cu plantaţiile de palmieri, mie provincia aceasta nu mi se părea primitoare.

Pe Bandar Abbas l-am detestat cel mai mult dintre toate oraşele în care-am poposit în Iran – şi Iranul este ţara pe care-o iubesc cel mai mult, după România! Un amestec de lâncezeală şi delăsare în oameni, cu un comportament şi fel de a fi mai apropiat de ţările arabe şi de India decât de Iran. A fost singurul loc în care s-a încercat păcălirea noastră în taxiuri, a fost singurul loc în care nu ne-am simţit primiţi ca musafiri – lucru pe care l-am întâlnit peste tot în Iran, în primii 5000 km din 2014 şi apoi în cei peste 5500 km parcurşi în 2019. M-au făcut să mă destind doar cei ce ne-au servit havij bastani.

Situaţia s-a prelungit pe Insula Qeshm, apoi pe Hengam (singurul loc unde am mai simţit o deschidere) şi pe Hormuz. Am întâlnit oameni minunaţi pe peste tot (veţi râde, în mare parte, originari din nord), care ne-au ajutat şi ne-au făcut să zâmbim, însă vibraţia locaţiei a fost off. Şi-atât.

Insula Qeshm, Iran
Insula Hengam, Iran   Insula Hormuz, Iran

 

Răceala din Jujuy

Revenirea din acest an în Argentinaa fost una dintre cele mai frumoase şi aventuroase călătorii ale vieţii mele (nu vă va veni să credeţi dacă vă voi spune că încă mă încarcă!), dar în Provincia Jujuy... cu foarte puţine excepţii... nu mi-a plăcut.

Aşa de ciudate mi s-au părut răceala şi lipsa de implicare a oamenilor, că, la un moment dat (eram în Tilcara), după numai câteva ore de colindat – adevărul este că îmi dau seama destul de repede de lucruri –, i-am spus lui Marcel că merg la căsuţa noastră minune să mă adun. Simţeam cum populaţia indigenă ne cam trata cu dispreţ şi nu îmi plăcea, căci venisem cu inima deschisă. Dorisem să le colind munţii, să le încerc mâncarea, să le descopăr priveliştile.

Casuta din Juella, Argentina
Lamele dintre Humahuaca si Tilcara ce m-au facut sa zambesc, Argentina

Doar că mie când mi se taie cheful, dus îi.

Situaţia venea peste vibraţiile ciudate pe care le simţisem şi în Provincia Salta, unde Tren a las Nubes fusese o mare păcăleală pe bani mulţi. Drumul înspre San Antonio de los Cobres este minunat, însă experienţa din tren – în afara animalelor ce pot fi zărite – este foarte plictisitoare, departe de a fi spectaculoasă.

Drumul dintre Salta si San Antonio de los Cobres, Argentina
Drumul dintre Salta si San Antonio de los Cobres, Argentina
Tren a las Nubes, Argentina
Tren a las Nubes, Argentina

Raftingul singur fusese inundat în plăcere şi prietenie, în jos pe Râul Juramento.

 

Speranţa este întotdeauna însă în mine – că următoarea zi va fi mai bine, că următorul loc va fi mai plin de lumină.

Şi aşa le doresc tuturor călătorilor – să nu înceteze căutarea. Ce e să fie va veni. J

 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on October 05, 2020 13:58

September 26, 2020

Is there more to Moldova than just the wine?

Pies and wine at Milestii Mici, Moldova
There certainly is.

 

A year ago I was heading back to Moldova with Alexandra and Marcel. Our first trip had been in 2012. Cătă was the new addition to the team, celebrating his 5-year wedding anniversary with Alexandra that very weekend.

 

Our getaway may have been fuelled by the wine, but I had returned with the same desire to spot martens. J I had read somewhere, many years ago, that Moldova had a large population of martens. I had tried to do some animal watching during our first time in Moldova; the second time around was more successful – even though I did mistake 2 cats for martens. They’re pretty elusive. And the cats were really fluffy.

 

…back to our trip!

Friendship is another key ingredient when travelling through Moldova. We were warmly welcomed and hugged by my dear Eugenia and her daughter Sara. Wildflowers were involved and a big bag of pears. ♥

 

It was our first stop after paying a visit to Gagauzia – final destination: Beşalma. Gagauz people live in southern Moldova and southwestern Ukraine and are of Turkic origin, which reflects in their traditions. It is very surprising that most of them are Orthodox – the staple in all the countries of the region. While trying to find the entrance to Muzeul Naţional Găgăuz [National Gagauz Museum], a beautiful blue-eyed blonde little girl answered ‘It’s there’ in Russian [I know a few words] and gave us a wide smile. We realised that the museum was closed, but the entire area around the village reminded me of Central Asia and enchanted me!

National Gagauz Museum in Besalma, Moldova

How I love discovering new places that I end up loving! (Historical places abound in Moldova and they love their storks and legends! The first time around we had spent a couple of days hanging around Chişinău, then dived into the mellow vibes of Orheiul Vechi, drove all the way up to Soroca Fortress, and headed to Lalova to explore the rock monasteries of Ţipova and the fantastic views over Dniester River.)

We had actually met Eugenia during our first trip to Moldova and had kept in touch over the years. She had been the one to ignite my love story with the Tucano Coffee chain, after our first visit to the first café of its kind in Chişinău. Naturally, I asked her ‘What’s new? Where should we go?’… We ended up in a fusion café called ‘Sincer’ (again in Chişinău) and I had a very interesting coconut soufflé there.

 

Moldovan food can make you heavier. Why? Because it’s delicious!! My favourite items on the menu? Plăcinte(eeee)… That is… pies. Savoury and sweet. With cabbage or mushrooms and sour cream or sour cherries… Mind-blowing. Alexandra found us a place to have dinner – Roata Vremii – and they serve some mean pies!    

 

What to take as souvenirs? Chocolates and candies anyone? If you walk down Ştefan cel Mare şi Sfânt Boulevard in Chişinău and head to ‘Bucuria’ store, make sure you have about half an hour to stare, drool, and taste.   

For bakers, there are quality ingredients to take home and use in scrumptious cakes. Condensed milk is a delight.  

 

Should we go back to the wine?

We added one more spot to our list – the Guinness World Record holder (the largest wine collection in the world) Mileştii Mici. It was very easy to book our spots online (booking ahead is always recommended). We could pay by credit card upon arrival; the price per person was MDL 450 (weekend rate) for a tour of the winery and a ‘DeliCarne’ Menu (which included three types of wines, pies – which I could eat, too, as an ovolactovegetarian –, and some cold meats). I believe that the menus and offers keep changing, but there is something for everyone. Very importantly, the tour is conducted in the visitors’ own cars.

Cata, Alex, Petra & Marcel at Milestii Mici, Moldova   Milestii Mici Winery, Moldova  

Tip: Do visit the winery’s store. I like fortified wine and Mărgăritar became my favourite.      

 

On our last day, we went back to Cricova. How I missed those underground streets! Alexandra, Marcel, and I were familiar with the tour (MDL 450/pp.; MDL 550/pp. –3-wine tasting included –), but it was Cătă’s first time there. Some things had changed, many were modernised. I loved the cosy cinema and the sparkling wine experience!

The underground streets of Cricova Winery, Moldova
Sparkling wine at Cricova, Moldova

Tip: Book by e-mail and arrive 30 minutes earlier to pay for the tours (possible by credit card) and get ready to be picked up. Bring a jacket even in summer. It is, after all, the largest underground wine cellar in the world, with streets stretching on more than 70km – there will be fast driving (but you’ll love the vehicles!) and some walking.    

 

There were more places that we wanted to see, more things that we wanted to do. We were, however, grateful for what we did manage to cover. And uncover.  


 

P.S. Some technicalities to note about our Moldovan trip:  

We stayed in Râşcova, in a country house, and paid MDL 2190/2 nights/4 persons;Walks to the nearby lake and treks to Ivancea Lake are recommended; Alex and I around Rascova, Moldova
The vignette is mandatory in Moldova and can be purchased online; at that time, the minimum period was 1 week and it cost us MDL 77.60.    Get the latest travel and health-related info before you go.  
 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on September 26, 2020 07:12

September 18, 2020

Prin jurul Braşovului (II)

Aş fi vrut să postez luni, dar... tehnologia – de această dată! – mi-a fost vrăjmaşă.

Apoi, dacă primul articol cu idei de „ce să facem” prin jurul Braşovului a avut atât de multe vizualizări, am zis că pot scrie o continuare.

Şi m-am bazat pe locurile-n care-am umblat din iulie şi până acum.

Cu ce ne putem umple timpul şi desfăta sufletul?

 

♥ Biciclim

Ilieni

Poate că cea mai frumoasă tură de bicicletă de anul acesta, la concurenţă cu cea din Crişana, a fost spontană (ne-am dus să vedem, în fapt, unde putem să ne lansăm cu caiacele, pe Olt în jos – veţi vedea în continuare), sub o lumină minunată, pe lângă apă şi grâne.

Cam 10 km uşori (dus-întors), dar încântători, înspre cele două bălţi unde se pescuieşte contra cost, apoi tot de la podul peste Olt spre drumul european ce duce-nspre Sfântu Gheorghe.

P.S. Tare mulţi ţânţari în zonă am prins. Trebuia să fi venit pregătiţi. Ne-au ciuruit.

Ilieni, Covasna
Ilieni, Covasna
Cu tata; Ilieni, Covasna  

Vama Buzăului

În căutarea unei duminici liniştite, porneam şi acum 1 an în zonă. A fost pe listă şi să facem scouting – e Buzăul lângă, doară. De data aceasta, tot duminică, cu tata însă alături, nu am ajuns la apă, dar am pedalat. (Eu nu mă omor după traseele extraordinar de anevoioase – le prefer pe cele scurte, într-un cadru natural fain, care să-mi dea bucurie şi să mă liniştească.)

De la capătul satului şi până la Vama54 sunt vreo 10km (frumoşi!) dus-întors şi mai ai şi apa lângă o bună bucată de drum!

P.S. Am avut noroc cu pacheţelul de la noi, căci nu am găsit unde să mâncăm sau bem ceva.

Vama Buzaului, Brasov
Vama Buzaului, Brasov  

Holbav

Acum doi ani, m-am îndrăgostit de Holbav, de verdele acolo, de casele cocoţate-n vârf de deal, de tot. Am zis că merge o reîntoarcere cu bicicletele (tata oricum nu fusese pe acolo), într-o zi aglomerată, când nu ne-am putut rupe decât seara de tot, deşi era duminică.

Din capătul satului (principal), unde se poate parca, sunt 4 km dus-întors până la Căminul Cultural şi la căsuţele cocoţate. Te încarcă şi aceştia nemaipomenit de mult!

P.S. Dacă ajungeţi în timp util (nu chiar la lăsarea întunericului, cum am păţit noi), puteţi lăsa bicicletele undeva şi urca pentru privelişti – grijă la câini, sunt măricei!

Holbav, Brasov

 

♥ Colindăm

Poiana Angelescu din Săcele

Auzisem/citisem de ceva timp despre acest loc şi mi-am dorit să ajung acolo, mai ales că este foarte aproape de casă – cartierul meu general este în Noua, Braşov. ;-) După ce, iniţial, ne-a împiedicat ploaia, am găsit o după-amiază/seară în timpul săptămânii în care am umblat pe-acolo, am inspirat adânc, Marcel a găsit zmeură şi ne-am încărcat tare.

Dorim să ne reîntoarcem cu bicicletele.

P.S. Copacii sunt minunaţi!

Poiana Angelescu; Sacele, Brasov

♥ Padelăm

Pe Olt

Ultima oară când am fost pe Olt – da, Marcel are dreptate! îmi plac râurile romantice! :P – aleseserăm o tură scurtă (şi din motive logistice), din dreptul localităţii Lunca Câlnicului şi până la Podu Olt. 5 ani mai târziu, am fost mai organizaţi – am luat bicicleta lui Marcel şi pe tata cu noi. Marcel a lăsat maşina la punctul final (tot Podu Olt), a urcat cu bicicleta până la Ilieni, unde i-a predat-o lui tata. Noi doi am plecat cu caiacele în jos pe râu, cu tata ne-am mai întâlnit pe parcurs, cât ne-a făcut poze (alt plus!) şi ne-a aşteptat cu bicicleta la destinaţie.

Au fost vreo 13 km, pe care i-am făcut în 3h15’-3h30’ (nu ne aşteptam să fie chiar atât de întortocheat). Chiar dacă nivelul a fost mai ridicat decât în urmă cu 5 ani, tot m-am mai prins în bolovani, au fost mulţi copaci (aduşi probabil de inundaţiile din iunie) de ocolit, la un moment dat a trebuit să ieşim (o acumulare de bidoane ne-a făcut imposibilă trecerea – vezi P.S. mare de la final). Nu ne-am aşteptat să găsim atât de multă poluare, dar peisajul a fost minunat. Am văzut egrete, oiţe, văcuţe, căluţi... şi perspectiva de pe apă este mereu duioasă când vine vorba de animale.

P.S. Am făcut şi insolaţie, chiar dacă ne-am protejat cu creme... însă a meritat. Grijă mare pe apă cu soarele, chiar şi prin zonele care credeţi că-s umbrite!

Poluare pe Olt in dreptul localitatii Dobolii de Jos, Covasna
Cu caiacul pe Olt; Ilieni - Podu Olt
Cu caiacul pe Olt; Ilieni - Podu Olt; © Constantin Coman
Cu caiacul pe Olt; Ilieni - Podu Olt; © Constantin Coman

♥ Savurăm

Brunch la Veneţia de Jos

Aniversarea mea şi a lui Marcel a fost pe 12 martie – am împlinit 14 ani de când suntem împreună! Plănuiam această surpriză încă de pe-atunci, însă a urmat Starea de Urgenţă. Mda. Şi toate s-au amânat. La sfârşitul lui iulie, chiar şi-ntr-o zi ploioasă, ne-am simţit minunat la Veneţia de Jos, la un brunch pus tare bine la punct de Asociaţia My Transylvania. Au evenimente multe şi faine, am şi cunoscut o tânără drăguţă cu care am împărţit masa şi umbrela mare de ploaie... apoi am colindat satul, observând cele peste 70 de cuiburi de berze cu care se mândresc localnicii, dar şi familiarizându-ne cu tradiţiile din zonă.

Vizita la fermă, de la final, mi-a dat ocazia să încerc produsul meu preferat din acea zi (la mâncare mă refer!) – o pâine minunată – şi să o cunosc pe cea care o făcuse!

P.S. Voi mai pândi din evenimentele lor pe Facebook.

Brunch la Venetia de Jos, Brasov
Brunch la Venetia de Jos, Brasov
Brunch la Venetia de Jos, Brasov

La cules de afine şi zmeură

Aşa, la final de vară/sezon de fructe de pădure, după care sunt înnebunită – am mâncat aproape în fiecare zi de vreun fel din iulie încoace! –, am realizat că mi-e greu să mai fac rost de afine (iar eu am avut o poveste de dragoste anul acesta cu afinele!). Mai exact, aveam nevoie să mai am câteva în congelator, pentru deserturile de iarnă. J S-a nimerit atât de bine că Transylvania Berry a avut duminica trecută o Zi a Porţilor Deschise, aşa că am putut merge la cules! M-am bucurat să pot merge la Berivoi şi cu prietenii mei Alina, Cătă, Corina şi Vlad (în ordine alfabetică, să nu se supere nimeni) şi cu ai lor puşti puşi pe şotii Horia şi Eduard.

Murele se terminaseră (că fusese lume la cules de dimineaţă), afine au fost puţine (din aceleaşi motive şi din condiţii de vreme; totuşi, este septembrie), însă zmeura a fost minunată! Aşa fructe mari eu nu am mai văzut. Ca să nu mai spunem cât au fost de aromate!

Am fost primiţi cu foarte multă prietenie şi răbdare! A fost tare plăcut să petrecem timp împreună, în aer liber! Am încheiat-o cu o cină molcomă şi am revenit în Braşov cu o recoltă bogată.  

P.S. Se preiau şi comenzi pentru Braşov (ştiu din surse sigure J). De abia aştept să ne reîntoarcem în 2021!

La cules de zmeura si afine, Transylvania Berry; Berivoi, Brasov

 

♥ Extra

Biciclim şi padelăm pe (lângă) Siret

Orbeni este la ceva distanţă de Braşov, da, însă nu puteam să nu pomenesc de râul în sine, pentru că m-a fascinat dintotdeauna, iar anul trecut am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Siretul.

Ce am făcut în plus anul acesta? Am şi pedalat pe mal, apoi m-am pus la umbră şi m-am relaxat (era tare-tare cald!). După ce soarele nu a mai părut atât de fioros, am lansat caiacele. Ciudat a fost că nivelul apei a fost foarte scăzut şi în zonele cunoscute din urmă cu un an, a trebuit să tragem/împingem caiacele, căci ne-am blocat în pietre.

P.S. M-a întristat foarte mult gunoiul incredibil de mare văzut pe maluri. Stă în noi să facem o schimbare. Până la urmă, apa este viaţă şi de la ea pornesc toate. Ar trebui să o iubim şi să o protejăm! (vezi P.S. mare de la final)

Cu caiacul pe Siret
Pauza de bicicleta pe langa Orbeni, Bacau

Poluare pe malul Siretului, in dreptul localitatii Orbeni, Bacau

Am mai spus-o, am avut o vară pe cinste!

Mă încăpăţânez să rămân în ea, cu toate că s-a dus.

Sper într-o toamnă la fel de frumoasă. Aşa să fie şi pentru voi!

 

P.S. mare—Am luat legătura cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor în ceea ce priveşte situaţiile de pe Dunăre (Baziaş), Olt şi Siret. Chiar astăzi am primit răspunsurile, măcar oamenii s-au implicat şi mi-au explicat cum stă treaba. Poluarea este mare. Spun că nu fac faţă şi încurajează responsabilizarea socială. Eu nu renunţ şi mă voi gândi la nişte soluţii. În primul rând, oamenii trebuie să conştientizeze că un râu NU ESTE o groapă de gunoi. Că impactează vieţile animalelor, plantelor şi altor oameni care se găsesc în aval. Că putem strânge după noi dacă mergem la iarbă verde sau pescuit. Că trebuie să ne schimbăm mentalitatea de „nu fac curăţenie după alţii”.

Speranţă am că va fi mai bine! Putem! ♥

 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on September 18, 2020 05:44

September 7, 2020

The mighty, mighty Nile

I’m giving in again to my longing for Uganda, the Nile, and the river sections that are no more…
There are no coincidences, right?That’s what I thought while watching the story of Ugandan whitewater kayaker Sadat Kawawa. It’s laudable when you get to be an athlete of this calibre. It’s even more laudable when you come from a culture that fears water altogether.I was there, in Uganda. I still miss the red earth and those beautiful children waiving at me while I was on the road.‘Muzungu, muzungu’…Yes, this white woman has always had a thing for water. What she did not know, however, was that the White Nile was a whole different ballgame.The mellowness imagined got shattered at Karuma Falls. I couldn’t believe my eyes… enormous rapids, wildly-fast moving water, a terrible yet engaging roar of river waves crashing. Karuma Falls, Uganda ‘Told ya!’ giggled Marcel, my life and travel partner.Goose pimples.I didn’t get much sleep before heading to ride the beautiful beast. At 6:30am precisely, we were picked up as scheduled and driven to Jinja. As we grabbed a Rolex and some fruit, Marcel and I realised that the German guy we had met in Murchison Falls National Park was also part of our team that day. Only us 3… and our Scottish guide. I didn’t mind his grumpiness; on the contrary, I was thrilled that we’d share the adventure and… I somehow trusted him. And this is an important element when you find yourself in uneasy territory.Unlike in the case of other rafting trips, the drive to the start didn’t take long, which made my pulse accelerate all the more. Children were watching us in silence and curiosity and there were some women washing clothes in the stillness that seemed too good to be true. I had even forgotten to take on my water lingerie and I was going to paddle in my regular undies. Tension doesn’t bite, but it can break you.Luckily, our training was on. What to do and what not to do on water. How to flip, how to get back into the boat, how to drag a teammate back into the boat. Marcel and I had gone through it tens of times, but this seemed by far the most comprehensive mise en scène.The water was warm, warmer than in my homeland’s Danube Delta – it was the first time I’d raft without a wetsuit.I could hear the falls. The first ones. Even though I pretended not to.Jochen was going to leave after the first part of the day (I wasn't his biggest fan, so I didn't mind), so Davey asked me to let him sit in the front. I agreed. And I was nervous. The unknown and the 10% butterflies in my stomach. A percentage that does good rather than harm, because it gets me focusing better.Safety gear – checked. Safety kayakers – checked. Support boat – checked.  Here we go.Vrrrrum! Rapid no. 1 – Overtime, Class 5, followed by Rapid no. 2 – Retrospect, Class 4. Tricky-tricky start. The first part is so deceiving, that you feel like going underwater, only to emerge in a few seconds. The water has so much power, that it violently rocks you and – although it is over very fast –, you will always feed on the memory. As vividly as you felt it while riding the river. I don’t know if these names were given with a funny twist in mind or not, but Rapid no. 2 really makes you think back of Rapid no. 1. What if you’ve already flipped? Rapid no. 1 – Overtime; the White Nile, Uganda Then comes peace. 15 whole minutes of it. Davey takes his PFD and helmet off. We do the same and simply float while our skin crisps under the twelve o’clock sun.We are dealing with a super-hole, nicknamed ‘Bubugo’. There was a lot of ‘hang on to your paddle and rope’ involved, I tell you. In the end, water did not keep us there and the threat of flipping passed. So did we, through Rapid no. 3, also Class 4. Rapid no. 3 – Bubugo; the White Nile, Uganda Accustomed by now, we relaxed for 15 minutes more. And had a pineapple and some biscuits. I had never tasted such flavourful pineapples like the ones in Uganda in my whole life! Having them on the river was a treat.We then portaged around a Class 6 rapid, way too technical for commercial rafting, which made Marcel and I whisper in awe: ‘Wow… so much water… it cannot be…’I murmured the same things from the eddy where we got back onto the Nile. Waves were crashing not far ahead and it became pretty clear to me that we were heading their way. The name did not sound promising either: The Bad Place, again a Class 5-er. Long story short, I was 100% positive that we were going to flip. That’s how inclined the raft was! Jochen fell over Marcel, but Davey counterbalanced it all and got us safe and sound out of the foam and of Rapid no. 4. Rapid no. 4 – The Bad Place; the White Nile, Uganda Our German teammate went back to Kampala and we continued in 3. Philosophising as much as we could.Rapid No. 5, Vengeance, Class 4. The name and the sight gave me chills.Rapid No. 6, Hair of the Dog, Class 4. At one point, I felt Marcel’s weight all over me, but I tried to keep my cool and my balance and continue to paddle. At such a high water volume, every stroke counts. Every mistake could fight back. Rapid no. 6 – Hair of the Dog; the White Nile, Uganda Rapid no. 7, Kula Shaker, Class 4. There were waves, yes, but they only seemed a rehearsal for what the river had in store next: one of the best freestyle sections in the world, epically called ‘Nile Special’ or Rapid no. 8. Only foam. That is what I saw. The waves seemed mountains. I understood that the White Nile had redefined ‘whitewater’ in my mind. I also understood that if a small boat like ours could get through the tempest, all was possible. Even not falling out of the raft when your face is 20 cm away from the water surface, you’re mentally ready for it, you’ve slipped and are barely able to paddle… but you regroup and find the majesty in it all. In feeling lucky. In feeling powerful. In feeling humble. Rapid no. 8 – Nile Special; the White Nile, Uganda Unfortunately, these last 4 rapids, culminating with Nile Special, my favourite, no longer exist, with the dam underway. It was a blow to the animals that call the river home and to the entire community that lives around it. I may have too unimportant of a voice, but it surely is loud and will always fight against injustice.‘We will exit the water there.’Goose pimples reloaded. This time, they talk of happiness and dreams fulfilled. And #bigwater Nile... the tranquil version from our camp in Jinja, Uganda
 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on September 07, 2020 16:06

August 31, 2020

Prin Banat

Banatul este zona ţării noastre pe care-o iubesc cel mai mult, după Braşovul meu şi împrejurimile lui. Distanţa însă m-a împiedicat să îl colind de cât de multe ori aş fi vrut. În acest an, însă, m-am reîntors – cu Marcel şi cu tata. Mi-ar fi plăcut să putem trece şi în Serbia şi să admirăm malul românesc de acolo, însă debandada actuală din lume nu ne-a permis asta. Am ales, ca întotdeauna, să ne bucurăm şi să încercăm să descoperim şi simţim cât mai mult.
Care-au fost experienţele ce mi-au făcut sufletul să zburde?Îmi doream mult să ajung la Densuş – sunt ani de când îmi doresc. Misterul din jurul templului roman (din secolul al II-lea), apoi al bisericii dintâi (din secolul al IV-lea) încă tronează în jurul satului. Şi, cum, numai să vii şi să pleci nu cade bine călătorului, căci eu şi cu Marcel considerăm că doar experienţele sunt cele ce le ţinem minte şi ducem cu noi, am urcat pe dealul din spatele vechii biserici. Ne-a gonit o ploaie de vară, cu zâmbetul pe buze, însă.  Densus | © Constantin Coman
Densus Drumul accidentat din Anina, prin pădure, merită din plin. Am văzut chiar o căprioară! Lacul Buhui este frumos, sălbatic şi lume nu-i aşa de multă ca la celelalte lacuri din jur. Se plăteşte taxa de intrare în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului: 10 lei/persoană, însă poţi explora apoi în voie. Tatăl meu a făcut-o cât a putut cu bicicleta, în timp ce eu şi Marcel am pornit-o pe apă. Mi-am regăsit mojo-ul – starea aceea de bine şi linişte totală, ca un fel de resetare – de care nu mai avusesem parte din iunie, din Deltă, de lângă Canalul Stipoc. La final, am făcut şi-o baie sănătoasă – minunată! –, mai ales că ne părea apa destul de caldă şi, inspirată de acest documentar, m-am apucat de wild swimming şi voi încerca să îl practic cel puţin 1 dată pe lună, timp de cel puţin 1 an.  Cu caiacul pe Lacul Buhui Baziaş este prima localitate pe unde intră Dunărea în ţară – micuţă şi foarte autentică. De aici, sunt 2km până unde borna „1075” anunţă numărul de kilometri rămaşi până la vărsarea în mare. Am fost onorată să vâslesc pentru prima dată pe „Dunărea pură”, cum îmi place să o numesc. A fost cea mai caldă zi din câte am petrecut pe apă de când m-am apucat de rafting şi caiac. Mi s-a făcut un pic rău, însă a meritat să văd şi Balta Nerei, cu tot cu cormoranii, lebedele, egretele ei... din păcate, însă, plină de bidoane aduse pe tot cursul Dunării. (Nera se varsă în Dunăre de pe malul sârbesc şi formează cea mai tânără deltă neoficială a Europei – o bucăţică din această Deltă se găseşte şi în România şi, la ieşirea din Socol, în golfuleţ, priveliştea este înfiorătoare.) Am înţeles că au mai existat acţiuni de curăţare în zonă, însă gunoiul reapare. Am trimis o petiţie Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor – să vedem ce se întâmplă. Zona este extraordinar de frumoasă şi toate vietăţile merită să încercăm să avem grijă de ele!     Dunarea la Bazias
Dunarea, km 1075
Balta Nerei O ultimă surpriză a fost Tricule, cetatea medievală cu trei turnuri de la Dunăre (pe lângă Sviniţa). Doar două turnuri sunt mereu vizibile, baza celui de-al treilea zărindu-se doar când nivelul apei este foarte scăzut. Cetatea Tricule, Svinita
Ce m-a surprins neplăcut?Auzisem de Tunelul Iubirii din Obreja... fusese în trecut inclus pe una dintre listele „minunilor nedescoperite ale Europei”. Ei, vremurile acelea s-au dus. Localnicii, foarte de treabă, ne-au indicat o parcare la ieşirea înspre Glimboca, apoi trebuind să apucăm pe primul drum la dreapta. De la un punct, am preferat să ne deplasăm pe jos şi nici măcar nu am băgat în seamă calea ferată – într-atât de neglijată a ajuns. Şi cam aşa arată acum tunelul. :-( Tunelul Iubirii, Obreja De Trei Ape şi Lacul Gozna am aflat despre Trover – canalul media pe care l-am iubit cel mai mult şi care s-a închis în august, ca urmare a efectelor dezastruoase pe care minunăţia de pandemie a avut-o asupra turismului, pe plan global –. Frumoase lacuri, dar atât de multă lume ce campa acolo, că am avut o senzaţie de „vreau să evadez”. Ne-am uitat, nu am zăbovit. Călătoria noastră, în fapt, a început cu o suprarezervare pe care cei de la cazarea din Văliug o făcuseră, conducând la schimbarea planului nostru de călătorie. Cu toate că se scuzaseră şi răscumpăraseră, am luat-o ca pe-un semn bun, căci nu mi-ar fi plăcut să stau în aglomeraţia din Văliug.  Din Parcul Naţional Cheile Nerei - Beu ș ni ț a , pe care de mult îmi doream să îl explorez, a trebuit să facem cale întoarsă. Se pare că şi mulţi alţii avuseseră aceeaşi dorinţă şi spaţiul – cel puţin, pentru parcare – era mult prea îngust şi limitat.  Mai mult, comercialul de la Statuia lui Decebal e îngrijorător. La fel cum m-am întristat să văd că unul dintre restaurantele unde prânzeam de obicei în iubita mea Orşova se închisese. Nu am stat prea mult pe acolo, eram oricum încă departe de casă, contracronometru. Şi pe peste tot – foarte multă mizerie(de apă am spus, însă, şi pe uscat, situaţia era la fel). Mi-e greu să înţeleg de ce oamenilor nu le place curăţenia şi nu sunt dornici s-o păstreze. Statuia lui Decebal   Ce a rămas neschimbat?Cu toate că zona s-a comercializat şi accesul spre Cascada Bigăr nu se mai face oricum (ceea ce nu se aplica în urmă cu 7 ani când am văzut-o pentru prima oară), căderea de apă este la fel de frumoasă, fascinantă şi liniştitoare. Noi am ajuns aproape de ora 21, încă mai era lumină şi lumea cam plecase. M-am bucurat că nu a fost distrusă de inundaţiile de la începutul verii, cu toate că au fost grave.   Cascada Bigar A venit apoi surpriza de lângă Coronini. Nu numai că Cetatea Golubac(„Golubăţ” în română) era tot fermecătoare (ultima oară o văzusem în ruine şi m-am bucurat că a fost reconstruită), ci am primit şi priveliştea de dimineaţă asupra stâncii singuratice din mijlocul Dunării: Babacaia. Multe legende s-au ţesut în jurul ei. Multe lupte s-au dus şi pentru cetate. În lupta cu timpul, au învins.Relaţia mea cu Băile Herculane nu a fost niciodată strălucită; am considerat întotdeauna că potenţialul localităţii este mult mai mare faţă de realitatea proiectată turiştilor din zonă. Izvoarele – super-ocupate (oricum, anul acesta, parcă pe peste tot în ţară a fost aglomeraţie), centrul – învechit şi comunist... dar... cum urci, de pildă, de pe terasa Casei Lorabella, Cerna este minunată şi starea de linişte sufletească pe care mi-a dat-o... hmmm... am întâlnit-o în puţine locuri. De pe Platoul Coronini se vede fain toată aşezarea.  Casa Lorabella, Baile Herculane | © Constantin Coman
Platoul Coronini, Baile Herculane
O sugestie de-o cazare faină?
Oravitza Inn din... Oraviţa! J Am plătit 112 lei/camera dublă – foarte comodă şi cu foarte mult bun gust decorată. Proprietarul este foarte prietenos, foarte relaxat şi ne-a ajutat mult. Micul dejun, de pildă, se poate servi (prin comandă) chiar la pensiune, la tarif suplimentar. Oravitza Inn, Oravita
Dar de-o masă faină?Am căzut toţi trei de acord: cea mai bună masă a călătoriei am servit-o la Pensiunea Alexandra din Divici. Ne-a plăcut şi cadrul, priveliştea asupra Dunării şi Veliko Gradište de pe malul sârbesc. Ne-au plăcut amabilitatea personalului, inovaţiile din meniu şi... gustul. Pensiunea Alexandram Divici
Vedere inspre Veliko Gradište, Serbia
Ce-aş explora mai mult?Chiar dacă pe lângă (şi pe!) Dunăre mă voi reîntoarce, căci magia e-acolo, în Parcul Naţional Domogled-Valea Cerneie ceva ce mă cheamă – în stânci şi-n repezişuri.
Vara aceasta – contrar aşteptărilor – a fost cea mai frumoasă vară din ultimii (mulţi) ani. Am redescoperit vara, am trăit-o cu pasiune. Dincolo de zilele prea călduroase ori de cele mult prea ploioase, de insolaţiile mai mult sau mai puţin grave, a fost minunată vara asta. Sper că şi a voastră! JÎi spun „rămas bun”! Îmi va fi dor de ea! ♥
 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on August 31, 2020 17:13

August 28, 2020

Murchison Falls – Ugandan safari with a smile

I miss Uganda. ♥ So, here’s an older article of mine.
[I did write a Romanian version, but this piece’s perspective is different.
And it comes again on Friday - busy week again.]
Arriving in Uganda is a colour shock. Landing in Entebbe meant staring at the red earth I had only encountered in Argentina and not willing to let go of that sight.Driving the 40+ minutes to Kampala made me realise that I wasn’t hallucinating, by any means, and that I was indeed in a very beautiful and diverse country. The following morning, after some more staring from my hotel terrace found in the Ntinda area and offering postcard sunset/sunrise views, I started to understand that I was adapting pretty fast to the hectic life of the Ugandan capital and that I felt no longer intimidated by the traffic jams. On the other hand, the fascination for the Marabou storks lingered. My first animal encounter on East African soil. So far so good.The road out of Kampala and up north continued to be a reddish/green contrast, with some very scenic ascents and descents and a heat that was literally too much to handle. My offline map app stopped working, so my boyfriend and I had to resort to asking the locals. This was fun because they all spoke excellent English, gave us very good directions, and were extremely kind and friendly. It so goes that, in-between baboon sightings, asphalt roads turned into dirt roads and shrank in size. We had made a right turn at Purongo and the scenery was already dazzling!‘There is a slight problem’we were welcomed with a smile while paying the entry tickets at Murchison Falls National Park. Everybody paused.‘The ferry isn’t working. So, to get to your accommodation, you must leave your car and proceed by boat. From there, you will have to walk probably 600 metres.’Aaah, only that. In a Ugandan fashion, I’ve grown accustomed to quite fast, I simply know that I needn’t fuss about it, that things will fall into place in the end. Ugandan kobs; Murchison Falls NP, Uganda I don’t think that we were ready for what followed, but the animals in Murchison Falls NP are nothing but shy. And there’s a whole lot of them to see! Ugandan kob, impala, waterbuck, the hartebeest you can only spot in Uganda, or the ever-watchful warthog – they all stick so closely to the road. Of course, the Marabou storks are still accompanying us and, after a turn, there’s our first animal of the Big 5 – an angry buffalo. Buffalo; Murchison Falls NP, Uganda Puzzled – that’s how I feel, by the multitude and beauty of the animals I see. I got so caught up in observing them, that I didn’t have a chance to look around: the park is lovely! At times, you’ve got shady parts and then valleys follow as far as the eye can see, full of tall grass and sealed by a row of palm trees on the horizon line. Quite a romantic setting! Waterbuck; Murchison Falls NP, Uganda We both nod and we are then in awe when I hear Marcel scream ‘Look! A giraffe!’. I know that we are not supposed to get out of the car, but we do, only for a few seconds, to feel closer to this majestic creature! Giraffe; Murchison Falls NP, Uganda Nature is wonderful, these moments fill you up with joy and we seldom realise how happy we get – these were my thoughts all the way to the mighty Nile. We left the car, paid for the boat and managed to cross in no time. A ranger was also heading to the other bank. His trained eyes could see the three hippos in the water in milliseconds. Humidity was stark, but we were smiling because we knew that we were witnessing a perfect ending to our day.That night we had dinner three meters away from warthogs and slept in a tent while hearing a baby hippo delicately grazing. We headed back in the morning and helped a very nice local get to the main road in Purongo. He told us about the Borassus trees originally from South Sudan and seemed terrified when we stopped to take pictures of another buffalo. It looked ready to charge, indeed. Animal watching in the bright morning light turned into extraordinary memories. Talking about Ugandan lifestyle completed the entire picture. We saw so many giraffes… one of them actually stood still, at the end of the trail, waiting for us to get closer and making us wonder if curiosity was instilled in our hearts as much as it was in its own.As soon as we got through the park gate, we noticed a gracious and colourful young woman carrying something on her head, an image that screamed ‘Africa’ to me. We stopped and asked her if we could give her a lift. She said she lived two houses away and smiled. Park exit to Purongo, Uganda The dust of the main road seemed to wake us up and prepare us for the long drive ahead, south this time. Some sweet banana muffins in our packed breakfast bag made us linger, though, in the reality of the wilderness that was all around, not only framed by invisible natural reserve boundaries.      
 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on August 28, 2020 16:47

August 21, 2020

6 elemente din Crişana şi împrejurimi care m-au făcut să zâmbesc

Cum planurile de călătorie din acest an ne-au fost date peste cap şi cum precedentul fusese deja creat, am continuat să visez la drumuri şi experienţe pe meleaguri frumoase. J
După cum am mai spus-o, Marcel şi cu mine am ales ca anul acesta să rămânem în ţară, să umblăm pe aici. Voi adăuga – şi pentru că şi ţara noastră merită susţinută. Pentru că este a noastră, pentru că este frumoasă prin suflete şi privelişti.De ziua mea onomastică (29 iunie), nu aveam neapărat un plan, dar ştiam că îmi doresc să fiu pe drum. Mai vine un „cum” aici, care zice că spontaneitatea (poate, în unele cazuri, dusă la extrem) a venit să modeleze toate escapadele noastre din acest an. Probabil că experienţa îşi spune cuvântul şi face totul să pară mai uşor, cu toate că nu simţim cu adevărat procesul. Şi mai cred că adaptabilitatea va fi caracteristica cea mai importantă pentru călători în lumea nouă în care, fără voia noastră, am pătruns.Destul însă cu filosofia! Ştiam de Şuncuiuş, de plaja de acolo – la Crişul Repede – ridicată-n slăvi şi-mi doream să văd şi să experimentez, cum o fac dintotdeauna. Au fost necesare doar 3 zile pentru a ne încărca şi vă împărtăşesc elementele ce-au dus la asta. Crisul Repede la Suncuius, Bihor      
Dulciuri buneIubitul meu cu ochi de vultur a zărit-o şi ne-am întors – era deschis. Pentru prima dată de la sfârşitul lui februarie am stat şi noi la o masă, am băut o apă minerală şi ne-am delectat cu o Pavlova şi cu un cremşnit de casă, dar care fuseseră servite la pahar. Tare bine mi-au picat şi recomand locul din toată inima – Cookie Lab din Beiuş. [şi ţineţi seama că sunt o mare iubitoare de dulciuri şi mă cam joc şi eu de-a coptul] Cremsnit la Cookie Lab in Beius, Bihor
Plimbări încântătoare cu bicicletaAu fost două, frumoase tare, însă prima a devenit una dintre preferatele mele dintotdeauna. Am pornit din Remetea, după podul peste Roşia, unde se vedea un drum mai lăturalnic spre Drăgoteni, însă noi am ţinut-o spre Şoimuş, având râul pe stânga şi câmpuri pline de vară pe dreapta. Lumina bătea deja frumos, maşini nu prea treceau şi... aşa ne-am oprit pe următorul pod, apoi am continuat spre Petreasa, în căutarea bisericii menţionate un pic mai jos. Un localnic cu vorbă molcomă ne-a spus că am trecut pe lângă ea (căci se găseşte între cele două sate), aşa că ne-am întors. După ce am explorat-o (bucata de traseu cu cea mai mare dificultate se găseşte pe lângă ea, în rest, fiind foarte uşor; 10 km – într-o 1h15’, puteţi finaliza tot, cu opriri şi fotografii), am apucat-o înapoi spre Remetea, pe acelaşi traseu. Ne-am oprit să ne delectăm cu dude şi apoi am răspuns saluturilor politicoase ale copiilor din sat. Zâmbind la vederea unui pui de capră ce a reuşit singur să se salveze din ape, am pus bicicletele pe suporturi şi am pornit-o mai departe. Cu bicicletele prin Remetea, Bihor
Cu bicicletele prin Remetea, Bihor
Cu bicicletele prin Remetea, Bihor A doua tură a fost pe dimineaţă, în Valea Drăganului (am stat, veţi vedea mai jos, la Poezii Alese şi ne-am pus pe pedalat chiar din faţa pensiunii). Deşi de doar 3km, a fost greuţ şi ne-a luat cam 3 sferturi de oră. Ne-am dus să vedem Crişul Repede pe un tăpşan ce avea doar parţial o potecă formată, restul părând – în urma ploilor mari din ultima perioadă – mai mult o mlaştină decât un drum drept. La întoarcere ne-am dat seama că era şi în pantă, iar soarele dogorea. Duşul acela de dimineaţă, de după verdele prin care-am biciclit, a fost cel mai fain din acest an! :P   Cu bicicletele prin Valea Draganului, Cluj
Frânturi de istorieVă pomeneam mai sus de Biserica din Şoimuş-Petreasa. Este din lemn şi datează din 1752. Are o pace fantastică în juru-i şi, chiar dacă nu am putut intra, am mângâiat detaliile şi pereţii aceia vechi şi ne-am umplut cu bucurie! Biserica Soimus-Petreasa, Bihor
Biserica Soimus-Petreasa, Bihor
Un pic de normalitate(chiar dacă nu pică întotdeauna bine)Cină sau mic dejun la un restaurantChiar dacă mâncarea nu a fost extraordinar de bună de fiecare dată, am iubit sentimentul de a mă găsi, după 4 luni, la o masă. [vouă nu v-a lipsit? J] Suncuius, Bihor Apoi, chiar de plaja vestită din Şuncuiuş pe mine nu m-a dat pe spate, m-am bucurat să mă găsesc acolo! [din nou, ar trebui să atrag atenţia asupra faptului că şi noi, bloggerii/scriitorii de călătorie, avem datoria de a relata cât putem de obiectiv faptele, fără exagerări în scopuri de marketing] Suncuius, Bihor
O noapte în campingMie să stau cu cortul mi-a plăcut întotdeauna şi gazdele au fost foarte primitoare, însă cine se aştepta să fim zeci de oameni acolo?! Eram foarte obosită şi îmi doream foarte mult să dorm bine, pentru că a doua zi am fi vrut să facem o tură de caiac pe Crişul Repede. Ei bine, nişte liceeni ne-au cântat până la 5 dimineaţa fără pic de consideraţie un repertoriu care a cuprins cântece româneşti, cântece din anii ’90 şi chiar manele. Puţin după 7, după doar 2 ore de somn, am strâns tot (deşi plănuiserăm să rămânem 2 nopţi) şi am plecat. Începuse şi ploaia şi Crişul era foarte umflat.
Vizitarea unei peşteriAm studiat mai multe peşteri pe care le-am fi putut vedea şi, până la urmă, am ales Peştera Unguru Mare – mi-a plăcut mie podul suspendat ce ducea-nspre ea! Ni s-a permis imediat intrarea (bilet: 12 lei) şi am fost singurii vizitatori pentru vreo 10 minute. Am fost atenţionaţi şi cu privire la folosirea lanternelor frontale – se pare că peştera găzduieşte o populaţie impresionantă de lilieci. Pestera Unguru Mare, Suncuius, Bihor
Pestera Unguru Mare, Suncuius, Bihor
Pestera Unguru Mare, Suncuius, Bihor
Pestera Unguru Mare, Suncuius, Bihor
O scurtă drumeţie pe dealTot doamna ghid ne-a spus de un traseu uşor de 10 minute, în sus pe dealul din faţa peşterii – acolo se găseau şi „mărturii” ale cetăţii hallstatiene descoperite, dar şi o panoramă foarte frumoasă.
O cazare cu miresme de varăCum camparea ieşise din cărţi, am căutat o cazare liberă în zonă, constatând cu tristeţe că multe s-au închis. A fost şi unul dintre motivele pentru care am sunat direct proprietarul, pentru ca acesta să nu mai plătească niciun comision.La Poezii Aleseam putut mânca şi bea la cină şi la micul dejun în minunata grădină plină cu flori, ne odihni fără griji şi usca echipamentele de apă pe mini-terasa pe care camera noastră o avea. A costat 270 lei (2x2 mese + noaptea de cazare). La "Poezii Alese" din Valea Draganului, Cluj Ne-am simţit tare bine aici, ba chiar am primit un trandafir în dimineaţa plecării – de ziua mea onomastică. J
Explorarea unei grădini botaniceDe mult îmi dorisem să ajung la Jibou şi să vizitez Grădina Botanică – unul dintre prietenii mei dragi şi coleg de echipă de quiz îmi povestise de ea. În drumul străbătut într-acolo, am trecut prin peisaje sălbatic de verzi, şi prin satul de care acelaşi drag prieten şi surorile lui sunt foarte legaţi – Treznea. Am văzut ruinele castelului şi informaţii istorice mai detaliate despre masacrul de la Treznea puteţi citi aici.Partea plină de culori, flori şi bună dispoziţie a urmat. Căldura era mare şi de mers a fost mult, pe teren deluros, însă ne-au impresionat plantele tropicale, peştişorii zglobii şi grădina japoneză.    Gradina Botanica din Jibou, Salaj
Gradina Botanica din Jibou, Salaj
Trasee scurte spre minuni geologiceNu ştiu dacă durează mai mult de 5 minute traseul din parcarea de lângă Gâlgău Almaşului şi până în locul de unde se pot vedea formaţiunile geologice incluse-n Grădina Zmeilor. Plimbarea este foarte plăcută, deschiderea – încântătoare; totul se desfăşoară într-un cadru plin de linişte şi de calm. Minunile au fost modelate de ape, vânturi, de timp... şi impresionează.   Parcarea de langa Gradina Zmeilor, Galgau Almasului, Salaj
Gradina Zmeilor, Galgau Almasului, Salaj
Cu caiacul pe lac
(dacă pe râu nu s-a putut)Eu am o regulă – nu mă dau pe ape în condiţii de inundaţii. Niciodată nu poţi şti ce buşteni aduc (sau alte cele) şi mi se pare că merită să aşteptăm condiţii optime (în orice sport – ne putem şi bucura mai mult astfel). Aşa o gândesc eu. Aşadar, primul lac pe care ne-am dat a fost Barajul Drăgan-Floroiu. La început, ne-am gândit că va fi greu să ajungem la apă, pentru că malurile erau înalte. Am urmat însă un drum înspre vestul extrem al lacului (înainte de a ajunge la barajul propriu-zis). Am coborât caiacele prin pădure şi ne-am lansat. Curând, am realizat că mă găseam pe unul dintre cele mai sălbatice lacuri ale vieţii mele! Pot spune că m-am îndrăgostit de acest loc! Nivelul apei era ridicat, vântul – destul de puternic, însă senzaţia de libertate a fost sublimă. Barajul Dragan-Floroiu, Cluj
Barajul Dragan-Floroiu, Cluj Încă de pe drumul spre Tarniţa şi Someşul Cald (unde-am şi ajuns), ne-a fermecat ceaţa de pe Lacul Gilău. Ne-am lansat de pe malul stâng şi am realizat cauza ceţii – apa era extraordinar de rece. Cu toate acestea, jocul de-a v-aţi ascunselea cu lumina şi vaporii ne-a plăcut la nebunie şi a fost sfârşitul perfect pentru ziua aceea şi pentru călătoria noastră. Lacul Gilau, Cluj   Somesul Cald, Cluj
Lacul Gilau, Cluj
Lacul Gilau, Cluj
Lacul Gilau, Cluj
Lacul Gilau, Cluj
Lacul Gilau, Cluj
Sper să mă reîntorc într-o bună zi prin Crişana frumoasă şi molcomă şi mai sper că rândurile mele v-au trezit idei de călătorie.Drumuri frumoase! ;-)    


P.S. Postarea aceasta vine doar vineri, pentru că luni mi-a fost imposibil să scriu.
 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on August 21, 2020 08:52

August 10, 2020

Our reunion in Argentina after 9 years

The story goes like this: when we were travelling around Argentina’s Misiones Province, we happened to stay at the same B&B in Puerto Iguazú with a lovely couple – Nuria and Telemaco – from the country that we already loved very much.We ended up having breakfasts, drinking mates (this is how I got hooked on mate!), travelling together, going out together in the evenings… and the sweetest thing was that, although they were on the road, too, they helped us a lot, they drove us around, they took us to places to settle our issues (like buying bus tickets, for instance). A boliche night with our friends in San Miguel, Argentina Something was there! And we did stay in touch. For 9 years. They became parents to adorable Allu. And we discovered even more things in common. We wanted to see each other again, but we were mainly in Europe and they were far across the ocean. At one point, Nuria got very blunt and told me that we should set a date. I said ‘Enero 2020’ [January 2020], then I won a travel scholarship and found some incredibly-low-priced plane tickets to Guarulhos, Brazil. We figured we’d make our way south from there, through Uruguay.On the deck of the ferry taking us from Colonia del Sacramento to Buenos Aires, I felt nervous, anxious, and very emotional! I couldn’t wait to see Nuria and Telemaco and meet Allegra. On the ferry from Colonia to Buenos Aires We laughed a lot, as they were waiting for us at a different ferry terminal and I barely found working wifi to contact them and let them know where we were. Good people and true friends get things going for them, always!
So, thank you from our hearts for the times you cooked for us or we cooked together, for those hearty lunches and those late dinners… for sharing your traditions with us… for going shopping with us… for showing us around…I’ll never forget that bright day in Nordelta or the beautiful evening spent picnicking with wild parrots, by the coolness of the river. Artisan popsicles in Nordelta, Argentina
Palo Borracho in Tigre, Argentina
Friends by the water
Crazy water traffic in Tigre After returning from the boliche, I felt like a teen, like going clubbing in my high school years, I felt happy.We didn’t get to sleep much during our time together, but I loved it! Buenos Aires delighted us; Marcel and I adored Recoleta Craft Fair and the overall vibe of the neighbourhood! San Telmo was full of colours and Palermo felt green. Recoleta Craft Fair, Buenos Aires, Argentina
San Telmo, Buenos Aires, Argentina Thank you for always texting and making sure that we were alright while we were not by your side!Thank you for picking us up from the airport when we were tired!Thank you for staying up until the early hours – although you had to work in the morning – to make our last night in Argentina (spent with you around Puerto Madero) so special!
Ours is a happy story, showing that friends who are true stay in each other’s lives. Time. Distance. They no longer matter. They never did.
The coincidence is that today is Telemaco’s birthday!
Feliz cumple! Los extrañamos mucho y los queremos mucho!Nos vemos pronto.
 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on August 10, 2020 15:10

July 27, 2020

3 locuri pline de istorie şi autentic între Sibiu şi Mediaş

Se pare că mă reorganizez, în lipsa timpului din viaţa mea, şi că voi reîncepe să îmi public articolele lunea (atâta timp cât nu voi fi plecată hai-hui).De când mă ştiu, între mine şi istorie-i o legătură foarte puternică. Şi aceasta va fi tema de astăzi.Mă bucur încă foarte mult să descopăr ziduri vechi şi poveşti pline de semnificaţie, pe lângă o aşezare deosebită. Chiar de mustăceşte uneori, îl mai prind şi pe-al meu Marcel în joaca mea cu clepsidra. De ziua lui, la începutul lui martie, înainte de izbucnirea nebuniei pandemice, noi am apucat să ne luăm o gură de aer ce ne-a ţinut zdraveni până la Delta de la-nceput de iunie.
I-am făcut cadou un weekend cu baza în Stejărişu.A fost fain, am mâncat bine şi organic la Agramonia Stejarisu, am primit sugestii (de exemplu, folositorul site cu persoanele de contact – şi cheile – pentru cele mai multe dintre bisericile fortificate din Transilvania) şi a fost molcom. Ne-ar fi plăcut chiar să facem o drumeţie peste dealul din sat, dar ploaia şi noroiul ne-au împiedicat duminică de dimineaţă.Am fost tare fericiţi, în schimb, să putem face un tur al bisericii din Stejărişu (secolul al XIV-lea), să putem urca în turn. Ploaia ne-a dat ocazia să ne bucurăm de casele din jur în culori şi mai intense decât în mod normal, pe măsură ce observam forfota din sat în acea zi de sărbătoare. Cina; Agramonia Stejarisu, Sibiu
Cina; Agramonia Stejarisu, Sibiu
Agramonia Stejarisu, Sibiu
Biserica Fortificata din Stejarisu, Sibiu
Pe un drum pe care nu mai apucaserăm niciodată (am confirmarea lui Marcel), am ajuns la Alma Vii. Uneori sunt şi zăpăcită, aşa că uitasem să îmi salvez numărul de telefon pentru contactarea celor ce aveau cheia bisericii. Da, mă aşteptam să nu am acces la date; nu, nu mă aşteptam să nu fie semnal deloc. Cu speranţă am început să urcăm înspre frumosul edificiu (cu bazele în secolul al XIV-lea şi fortificaţii realizate în secolul al XVI-lea), însă câţiva copii din sat ne-au spus că cei ce au cheia sunt plecaţi în respectiva zi. Ne-am bucurat, cu toate acestea, să dăm o roată, să admirăm priveliştea şi apoi să plecăm mai departe. Alma Vii, Sibiu
Alma Vii, Sibiu
În Moşna am avut parte de şi mai multe aventuri, amuzaţi deja de văcuţele scoţiene ce păşteau liniştite înainte de intrarea în localitate. Acolo lucrările de reconstrucţie erau în toi şi, cu toate că oamenii – foarte drăguţi! – ne-au trimis de la o casă la alta pentru chei (după cum ştiau şi ei) şi am găsit-o până la urmă pe doamna care se ocupase anterior de biserică, ea ne-a spus cu părere de rău numele celei care le avea, în fapt, în grijă. Am realizat că era aceeaşi persoană ce se ocupa şi de biserica din Pelişor – şi ar fi trebuit anunţată în prealabil. Ne-am mulţumit să admirăm de-afară biserica dim secolul al XIV-lea şi să încercăm să găsim alte edificii vechi de prin acelaşi sat: la nr. 215 – o gospodărie atipică (din 1895), cu şura la stradă şi casa de locuit în spatele curţii, la nr. 206 – o casă veche (din 1724), cu o mică fermă eco, dar nu a părut să putem intra acolo în acea după-masă. Satul se mai făleşte şi cu Moara Veche, echipată cu pietre cumpărate din Franţa. Vacuta scotiana inainte de Mosna, Sibiu
Poate că vă pare că am rătăcit mai mult... fără finalizare. Nouă ne-a picat tare bine şi am fost recunoscători... şi am şi înfulecat un cremşnit ca gustare înainte de cină. Cum să nu fie altfel decât fain pe drum? Indiferent de drum.   
 •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on July 27, 2020 11:37