Olivia-Petra Coman's Blog, page 24
November 13, 2019
3 din plajele spectaculoase ale Ghanei
La începutul începuturilor, în urmă cu vreo 10 ani, când îmi descopeream timid dorinţa de a călători în Ghana (v-am mai spus despre episodul „Globe Trekker”, împărţit cu Coasta de Fildeş), unul dintre stimulentele principale îl reprezenta Coasta Atlantică. Mi-o imaginam sălbatică, dură şi nebună.Aşa şi este.
Deşi încercarea noastră de a ajunge la plaja Labadi – se spune, cea mai curată din Accra – şi de a lua micul dejun acolo a fost năruită, într-o primă fază, de o ploaie apărută din senin, ne-am reîntors la final de călătorie în zonă şi am zărit-o de pe geamul Uberului care ne-a dus de la Artists Alliance Gallery spre casă. Mai multe despre galerie – cu o altă ocazie.
Primul contact real cu o plajă a fost la Kokrobite. Întâi pe noapte, la lumina lunii, când sunetul valurilor ne pregătea deja pentru senzaţiile tari de a doua zi. Şi când fuseserăm atenţionaţi să nu ne plimbăm în stânga cazării, singuri, pe întuneric, căci nu prea era sigur (din ce am înţeles, localnicii nu prea aveau de lucru). Înainte de mic dejunul servit la Dizzy Lizzie’s – cum să nu profităm oare de ciocolata ghaneză, de bananele şi de ananasul ce în puţine locuri au fost mai dulci? –, am coborât să ne plimbăm. Acum o puteam lua şi la stânga, înspre bărcile colorate-gigant – construite, de regulă, dintr-un singur trunchi de copac, pentru a face faţă capriciosului Atlantic –, cu toate că, surprinzător, în această localitate din Ghana, nu eram primiţi cu zâmbete. S-au bucurat, în schimb, un domn şi o doamnă din Germania să mai vadă nişte albi şi am făcut schimb de impresii, mărturisindu-ne că şi lor li se par mari preţurile din ţara ce ne găzduia. Ne-am îndreptat apoi spre palmierii pe care-i vedeam la dreapta noastră, bucurându-ne de fiecare val şi de nisipul acela fin.
Se infiltrase printre plajele mele preferate Kokrobite Beach. Eram recunoscătoare că mă găseam acolo şi consideram că, în ciuda valurilor înspăimântătoare, ar fi mers o baie – la care, până la urmă, am renunţat, căci aveam drum lung până la Cape Coast, o zi cu ateliere şi nişte costume ude, chiar şi în dry bag, nu erau o idee prea bună. Cu toate acestea, am savurat prospeţimea din farfurie şi pahar şi ne-am delectat urmărind puştii locului încercând să prindă valuri. Ştiam deja că este o locaţie excelentă pentru surfing!
A urmat plaja particulară a Ko-Sa Beach Resort, cam la 30-40’ de Cape Coast, înspre graniţa cu Coasta de Fildeş. Aproape de Brenu Beach (pe care o ştiam din documentarul amintit la începutul articolului), era o plajă pustie. Îţi puteai lua o nucă de cocos proaspăt culeasă, pe comandă, practic, de la nişte băieţi care-aveau un magazin de artă locală chiar pe plajă. Erau scaune din lemn pe care-ţi puneai o saltea – unele funcţionau ca şezlonguri, altele nu. Palmierii ţineau umbră şi zâmbetul ţi-era garantat cu siguranţă la vederea oiţelor ce se mai perindau pe-acolo. Nisipul frigea, aşa că mini-duna până la apă trebuia coborâtă rapid.
Partea bună a lucrurilor? Faptul că nişte stânci apropiate de ţărm – încă din cameră (ce se găsea într-o grădină superbă, la câţiva metri distanţă), ţi se sugera să nu ieşi prea mult în larg, din cauza curenţilor foarte puternici – formau nişte piscine naturale în care te puteai bălăci în voie, atâta timp cât erai atent să nu te ducă prea mult apa.
La puţin peste 40 km de o altă graniţă – cu Togo – sta nebunia supremă: şi ni se spunea clar: „nu înotaţi în ocean; chiar şi înotătorii experimentaţi pot întâmpina probleme – curenţii sunt foarte puternici.” Am văzut. Rip tides. Marcel a fost trântit în fund de un val. Dacă mă gândeam la sud, îmi venea în minte ca primă bucată de uscat întâlnită doar Antarctica. „Folosiţi cu încredere laguna din faţa eco-resortului.” Cam aia am făcut şi nu am mai înotat anul acesta într-o apă mai caldă, nici măcar în Italia! Sătucul în care ne găseam se numea Dzita, ajunseserăm acolo în urma unei mari lecţii de omenie – despre asta şi despre trecerea fluviului Volta, într-un alt blogpost.
Da, ne găseam în Regiunea Volta – care era deja preferata mea din toată Ghana! –, unde insulele de pe râu se completau cu fâşiile de nisip de lângă ocean. Şi aici, nisipul din faţa
În mod similar, e cale lungă de bătut până la aceste plaje, însă fie şi privilegiul de a sta şi de a le privi merită fiecare strop de sudoare!
Deşi încercarea noastră de a ajunge la plaja Labadi – se spune, cea mai curată din Accra – şi de a lua micul dejun acolo a fost năruită, într-o primă fază, de o ploaie apărută din senin, ne-am reîntors la final de călătorie în zonă şi am zărit-o de pe geamul Uberului care ne-a dus de la Artists Alliance Gallery spre casă. Mai multe despre galerie – cu o altă ocazie.
Primul contact real cu o plajă a fost la Kokrobite. Întâi pe noapte, la lumina lunii, când sunetul valurilor ne pregătea deja pentru senzaţiile tari de a doua zi. Şi când fuseserăm atenţionaţi să nu ne plimbăm în stânga cazării, singuri, pe întuneric, căci nu prea era sigur (din ce am înţeles, localnicii nu prea aveau de lucru). Înainte de mic dejunul servit la Dizzy Lizzie’s – cum să nu profităm oare de ciocolata ghaneză, de bananele şi de ananasul ce în puţine locuri au fost mai dulci? –, am coborât să ne plimbăm. Acum o puteam lua şi la stânga, înspre bărcile colorate-gigant – construite, de regulă, dintr-un singur trunchi de copac, pentru a face faţă capriciosului Atlantic –, cu toate că, surprinzător, în această localitate din Ghana, nu eram primiţi cu zâmbete. S-au bucurat, în schimb, un domn şi o doamnă din Germania să mai vadă nişte albi şi am făcut schimb de impresii, mărturisindu-ne că şi lor li se par mari preţurile din ţara ce ne găzduia. Ne-am îndreptat apoi spre palmierii pe care-i vedeam la dreapta noastră, bucurându-ne de fiecare val şi de nisipul acela fin.
Se infiltrase printre plajele mele preferate Kokrobite Beach. Eram recunoscătoare că mă găseam acolo şi consideram că, în ciuda valurilor înspăimântătoare, ar fi mers o baie – la care, până la urmă, am renunţat, căci aveam drum lung până la Cape Coast, o zi cu ateliere şi nişte costume ude, chiar şi în dry bag, nu erau o idee prea bună. Cu toate acestea, am savurat prospeţimea din farfurie şi pahar şi ne-am delectat urmărind puştii locului încercând să prindă valuri. Ştiam deja că este o locaţie excelentă pentru surfing!
A urmat plaja particulară a Ko-Sa Beach Resort, cam la 30-40’ de Cape Coast, înspre graniţa cu Coasta de Fildeş. Aproape de Brenu Beach (pe care o ştiam din documentarul amintit la începutul articolului), era o plajă pustie. Îţi puteai lua o nucă de cocos proaspăt culeasă, pe comandă, practic, de la nişte băieţi care-aveau un magazin de artă locală chiar pe plajă. Erau scaune din lemn pe care-ţi puneai o saltea – unele funcţionau ca şezlonguri, altele nu. Palmierii ţineau umbră şi zâmbetul ţi-era garantat cu siguranţă la vederea oiţelor ce se mai perindau pe-acolo. Nisipul frigea, aşa că mini-duna până la apă trebuia coborâtă rapid.
Partea bună a lucrurilor? Faptul că nişte stânci apropiate de ţărm – încă din cameră (ce se găsea într-o grădină superbă, la câţiva metri distanţă), ţi se sugera să nu ieşi prea mult în larg, din cauza curenţilor foarte puternici – formau nişte piscine naturale în care te puteai bălăci în voie, atâta timp cât erai atent să nu te ducă prea mult apa.
La puţin peste 40 km de o altă graniţă – cu Togo – sta nebunia supremă: şi ni se spunea clar: „nu înotaţi în ocean; chiar şi înotătorii experimentaţi pot întâmpina probleme – curenţii sunt foarte puternici.” Am văzut. Rip tides. Marcel a fost trântit în fund de un val. Dacă mă gândeam la sud, îmi venea în minte ca primă bucată de uscat întâlnită doar Antarctica. „Folosiţi cu încredere laguna din faţa eco-resortului.” Cam aia am făcut şi nu am mai înotat anul acesta într-o apă mai caldă, nici măcar în Italia! Sătucul în care ne găseam se numea Dzita, ajunseserăm acolo în urma unei mari lecţii de omenie – despre asta şi despre trecerea fluviului Volta, într-un alt blogpost.
Da, ne găseam în Regiunea Volta – care era deja preferata mea din toată Ghana! –, unde insulele de pe râu se completau cu fâşiile de nisip de lângă ocean. Şi aici, nisipul din faţa În mod similar, e cale lungă de bătut până la aceste plaje, însă fie şi privilegiul de a sta şi de a le privi merită fiecare strop de sudoare!
November 6, 2019
How was Ghana’s Mole National Park?
Ghana and I started it off many-many years ago, with the Globe Trekker episode that saw Meghan McCormick pay a visit to neighbouring Côte d’Ivoire, too. Something was triggered in me, as it became my favourite episode ever. West African wanderlust perhaps? JThis October, Marcel and I travelled to Ghana. I’ll get straight to the title of this post, but I promise to write more articles on how our trip unfolded.
Mole National Park. Right.
Getting thereI would have preferred to get to Mole by land – because I’m not a big fan of flying when I know that it harms the environment – (and stop overnight in Kumasi on the way back to Accra), but we were on a very tight schedule and were warned that a bus ride could take forever. J [Not really, but you get the point.]So, in the end, we flew Africa World Airlines, with headquarters in Accra, and landed in Tamale. The flight took around one hour and we were treated to a fluffy croissant and a delicious pineapple and ginger juice – which became one of our favourite in-flight meals, ever. The airline was voted the best in West Africa and yes, they live up to that title.From and to Tamale Airport, we took the easy way: James – you can contact him at +2330246238189. He is trustworthy, fun, and the rate is good: GHS 350 (one way).Tip: There are budget options, too, if you don’t have your own car, that is, but you still need a private transfer to Damongo (from where trotros run). Or I’ve read that there’s a trotro service from Tamale to Wa and you could ask to be dropped at the junction with Larabanga (from there, you’ve got about 6 km left to Mole). I haven’t tried it, but, if you do, please report back.
Finding a place to sleep (and eat)If you’re on a budget, you can opt for a guesthouse or a homestay in Larabanga, but I honestly advise you to stay inside the park, because the vibe is different and the animals will fill you with energy.Consequently, there are two options: the luxurious Zaina Lodge and the modest and age-old Mole Motel.We chose the second option and breakfast was included. The rooms are very basic and not at all maintained (as is the case for the entire complex), but they are clean. Some members of the staff can be extraordinary and others – not so (quite arrogant, I’d say). Food is good, but a bit on the expensive side.Tip: Always pre-order your lunch and dinner. It saves you time and it helps the kitchen staff.
Planning the activitiesIt will always be done on the day of your tour (I am surprised that I didn’t read this before, on any blogs). For morning activities, be at the designated spot (up the road, on the left, a few meters from Mole Motel rooms) at 6:45am. For afternoon activities, be in the same spot at 3:15pm.The main questions are always:1) Who wants to go on a walking tour? [Mole National Park is one of the few parks in the world where you can do that, accompanied by a ranger, of course.]2) Who wants to go on a safari drive?Then, they separate the groups. If there are people who wish to go on a private safari, it can be arranged [although I wanted to do it twice and was unsuccessful :P; on the other hand, I did make friends J]. After paying [bring cash], you are allotted a ranger and the tour starts. The minimum (and regular) duration of a safari (either by foot or by car) is 2 hours. There is also an 11am safari drive that should be arranged in advance. The same goes for night safaris, which are the most expensive of all, and which should be confirmed in the afternoon. These are more spectacular in the dry season; the wet season gives the animals plenty of opportunities for a sip of water, so they are scattered around the park.
Compared to Kenyan rates for safaris, a Ghanaian safari is a bargain and you should take advantage of that! For example, a safari drive would include the car costs (GHS 200, to be split between the participants or be fully paid in case of private safaris) and GHS 20/pp for the guide [these are the rates for 2 hours]. In the case of the walking safaris, you will only pay GHS 20/pp for the guide [also for 2 hours]. It is true, there isn’t as much diversity as in the parks of East Africa, but I loved the cosiness of Mole, I truly did! Tip: I later found out that there are some canoe safaris, as well. Feel free to ask the rangers for more information rather than take an overpriced tour with one of the Larabanga boys – I’ll explain later on. Also, in the dry season, you can see many-many animals, even elephants, during the walking tour – and you don’t even need to go on a safari drive (they gather around the watering holes and the river, which are close to Mole Motel). During the wet season, I would recommend a morning and an afternoon drive – they can be quite different; plus, the light will be different. Also, the walking safari is an experience in itself.
The animalsThey are wonderful! We visited mid-October, the dry season should have already started in the north, but… yeah… climate change. So, everything was still lush and green – I love safaris in parks that are like that. The main attraction of the park: its elephants; about 600 call Mole their home.
We also saw different types of antelopes (impala, waterbuck, etc.), different types of birds and monkeys, while warthogs and baboons are to be found all around Mole Motel and are not afraid of humans. On the contrary.
There are also hyenas, leopards, and porcupines (mainly spotted at night) and lions are also said to exist, though have been very rarely seen.
Some things to consider- Once you enter the park and pay the entrance fee, you can stay for a whole month (entering and exiting as you please).- If you believe that a ranger or a member of the staff was extremely nice to you without expecting anything, do tip them – they will be glad.- Try to bring cash – there’s a surcharge for the card payments at Mole Motel.- Don’t feed the animals. You must not encourage them to eat differently than they should. I was attacked by a baboon. They can differentiate between men and women and normally find us, girls, to be more vulnerable. He was used to food carried in bags, as he rapidly ran at me, snatched the bag from my hand (and scratched me in the process), and ran with it. He also wanted to grab my backpack (I didn’t have ANY food on me), but I fought for it.
- Baboons learned how to knock, so make sure to ask when you hear somebody at the door (and keep them all locked), before you get your room ransacked and your passport stolen.
- Always listen to the indications of the ranger. Never stand alone around an elephant – it could trigger a charge. Also, listen to the rangers’ stories; you could learn a lot of new things. Our John was amazing – he was the first to get us to the elephants; as he understood their behaviour, he let us be as close to them as safely possible.
- Wear sturdy shoes during safaris. You may be required to walk even during safari drives.
- Pay a visit to the local store – if you are patient, you can find some great handmade items to take home.- Do visit Larabanga Mosque [you cannot enter if you are not of Muslim faith], because it is beautiful. However, you should only pay the photography fee (GHS 10) at the time of our visit, by writing down your name in the register. You will be asked for donations (mainly for schools). Give if you wish, but know that they already have 3 schools. Both children and adults would come off as aggressive while asking for money, which puts the whole mosque experience in a bizarre light. Plus, there are stories of bezness around and they are all connected to the men of Larabanga village. Some of them enter Mole during mealtime (mainly breakfast), disturb guests and try to sell them overpriced tours (mainly connected to visiting the mosque and a traditional village and going on a canoe safari). I didn’t feel a good vibe and later found out that Larabanga boys (and men) don’t like to work, so hustling for a living is the desired option, in their case.
In the end, was it worth it?I’d head back there in a heartbeat.
Mole National Park. Right.
Getting thereI would have preferred to get to Mole by land – because I’m not a big fan of flying when I know that it harms the environment – (and stop overnight in Kumasi on the way back to Accra), but we were on a very tight schedule and were warned that a bus ride could take forever. J [Not really, but you get the point.]So, in the end, we flew Africa World Airlines, with headquarters in Accra, and landed in Tamale. The flight took around one hour and we were treated to a fluffy croissant and a delicious pineapple and ginger juice – which became one of our favourite in-flight meals, ever. The airline was voted the best in West Africa and yes, they live up to that title.From and to Tamale Airport, we took the easy way: James – you can contact him at +2330246238189. He is trustworthy, fun, and the rate is good: GHS 350 (one way).Tip: There are budget options, too, if you don’t have your own car, that is, but you still need a private transfer to Damongo (from where trotros run). Or I’ve read that there’s a trotro service from Tamale to Wa and you could ask to be dropped at the junction with Larabanga (from there, you’ve got about 6 km left to Mole). I haven’t tried it, but, if you do, please report back.
Finding a place to sleep (and eat)If you’re on a budget, you can opt for a guesthouse or a homestay in Larabanga, but I honestly advise you to stay inside the park, because the vibe is different and the animals will fill you with energy.Consequently, there are two options: the luxurious Zaina Lodge and the modest and age-old Mole Motel.We chose the second option and breakfast was included. The rooms are very basic and not at all maintained (as is the case for the entire complex), but they are clean. Some members of the staff can be extraordinary and others – not so (quite arrogant, I’d say). Food is good, but a bit on the expensive side.Tip: Always pre-order your lunch and dinner. It saves you time and it helps the kitchen staff.
Planning the activitiesIt will always be done on the day of your tour (I am surprised that I didn’t read this before, on any blogs). For morning activities, be at the designated spot (up the road, on the left, a few meters from Mole Motel rooms) at 6:45am. For afternoon activities, be in the same spot at 3:15pm.The main questions are always:1) Who wants to go on a walking tour? [Mole National Park is one of the few parks in the world where you can do that, accompanied by a ranger, of course.]2) Who wants to go on a safari drive?Then, they separate the groups. If there are people who wish to go on a private safari, it can be arranged [although I wanted to do it twice and was unsuccessful :P; on the other hand, I did make friends J]. After paying [bring cash], you are allotted a ranger and the tour starts. The minimum (and regular) duration of a safari (either by foot or by car) is 2 hours. There is also an 11am safari drive that should be arranged in advance. The same goes for night safaris, which are the most expensive of all, and which should be confirmed in the afternoon. These are more spectacular in the dry season; the wet season gives the animals plenty of opportunities for a sip of water, so they are scattered around the park.
Compared to Kenyan rates for safaris, a Ghanaian safari is a bargain and you should take advantage of that! For example, a safari drive would include the car costs (GHS 200, to be split between the participants or be fully paid in case of private safaris) and GHS 20/pp for the guide [these are the rates for 2 hours]. In the case of the walking safaris, you will only pay GHS 20/pp for the guide [also for 2 hours]. It is true, there isn’t as much diversity as in the parks of East Africa, but I loved the cosiness of Mole, I truly did! Tip: I later found out that there are some canoe safaris, as well. Feel free to ask the rangers for more information rather than take an overpriced tour with one of the Larabanga boys – I’ll explain later on. Also, in the dry season, you can see many-many animals, even elephants, during the walking tour – and you don’t even need to go on a safari drive (they gather around the watering holes and the river, which are close to Mole Motel). During the wet season, I would recommend a morning and an afternoon drive – they can be quite different; plus, the light will be different. Also, the walking safari is an experience in itself.
The animalsThey are wonderful! We visited mid-October, the dry season should have already started in the north, but… yeah… climate change. So, everything was still lush and green – I love safaris in parks that are like that. The main attraction of the park: its elephants; about 600 call Mole their home.
We also saw different types of antelopes (impala, waterbuck, etc.), different types of birds and monkeys, while warthogs and baboons are to be found all around Mole Motel and are not afraid of humans. On the contrary.
There are also hyenas, leopards, and porcupines (mainly spotted at night) and lions are also said to exist, though have been very rarely seen. Some things to consider- Once you enter the park and pay the entrance fee, you can stay for a whole month (entering and exiting as you please).- If you believe that a ranger or a member of the staff was extremely nice to you without expecting anything, do tip them – they will be glad.- Try to bring cash – there’s a surcharge for the card payments at Mole Motel.- Don’t feed the animals. You must not encourage them to eat differently than they should. I was attacked by a baboon. They can differentiate between men and women and normally find us, girls, to be more vulnerable. He was used to food carried in bags, as he rapidly ran at me, snatched the bag from my hand (and scratched me in the process), and ran with it. He also wanted to grab my backpack (I didn’t have ANY food on me), but I fought for it.
- Baboons learned how to knock, so make sure to ask when you hear somebody at the door (and keep them all locked), before you get your room ransacked and your passport stolen.
- Always listen to the indications of the ranger. Never stand alone around an elephant – it could trigger a charge. Also, listen to the rangers’ stories; you could learn a lot of new things. Our John was amazing – he was the first to get us to the elephants; as he understood their behaviour, he let us be as close to them as safely possible.
- Wear sturdy shoes during safaris. You may be required to walk even during safari drives.
- Pay a visit to the local store – if you are patient, you can find some great handmade items to take home.- Do visit Larabanga Mosque [you cannot enter if you are not of Muslim faith], because it is beautiful. However, you should only pay the photography fee (GHS 10) at the time of our visit, by writing down your name in the register. You will be asked for donations (mainly for schools). Give if you wish, but know that they already have 3 schools. Both children and adults would come off as aggressive while asking for money, which puts the whole mosque experience in a bizarre light. Plus, there are stories of bezness around and they are all connected to the men of Larabanga village. Some of them enter Mole during mealtime (mainly breakfast), disturb guests and try to sell them overpriced tours (mainly connected to visiting the mosque and a traditional village and going on a canoe safari). I didn’t feel a good vibe and later found out that Larabanga boys (and men) don’t like to work, so hustling for a living is the desired option, in their case.
In the end, was it worth it?I’d head back there in a heartbeat.
October 29, 2019
Merităm să ne premiem. Să călătorim, zic!
Încă de data trecută, insinuam că în rândul prietenilor mei apropiaţi, sunt cunoscută drept fata care găseşte bilete de avion la cele mai bune preţuri.
Câteva exemple?Pentru tabăra de surfingorganizată pe nepusă masă – şi pentru care am stat o săptămână în Canare (Lanzarote), chiar dacă nu s-a lipit acest sport de mine – am plătit în total 148.37 EUR. La pachet au venit şi două escale în Madrid şi Bruxelles, pe care ni le-am umplut cu sangria şi cu bere.
Am zburat la Bologna, la un curs de gelato care mi-a schimbat direcţia în viaţă şi m-a încurajat să iau calea deserturilor şi coptului, cu doar 77 lei.
Şi, chiar dacă nu prea vreau să stric surprizele pentru 2020, momondo m-a ajutat şi motorul său de căutare mi-a găsit un bilet Multi-City, cu o companie de linie, care îmi mai permite să descopăr trei ţări din Africa de Vest, la 404.16 EUR.
Mulţi oameni cred că este scump să călătoreşti. Poate fi, mai ales când vii dintr-o ţară care se găseşte în Top 20 cele mai ieftine ţări din lume. Gândiţi-vă însă că bani cheltuiţi şi când staţi acasă. Tot trebuie să mâncaţi, să vă deplasaţi; consumaţi apă, curent... Apoi – şi este şi bine pentru mediu –, nu trebuie să zburaţi pe fiecare 200-300 km parcurşi. Mai sunt trenuri, autobuze, biciclete, feriboturi. Este un slow travel care nu trebuie să fie într-atât de slow dacă este bine organizat. Marcel şi cu mine optăm pentru obiectivele care ne atrag cel mai mult, apoi, dacă ne place ţara, ne întoarcem. Vezi Albania, Bosnia, Rusia [şi mai sunt]... J Aşa am văzut, de pildă, în 18 zile, la final de 2017, 4 ţări (cu tot cu zborul în şi din prima şi ultima destinaţie – Uganda –) din Africa de Est.
O călătorie în care efectiv te pierzi conduce la resetare. O viaţă dedicată lor te schimbă total, făcându-te să vezi lucrurile diferit şi să preţuieşti micile plăceri, nu materialul.
Chiar şi în noiembrie, dacă aveţi 1700 EUR strânşi pentru smartphone-ul ’cela de ultimă oră, primiţi cu sfatul?Wellington e oraşul cel mai mare aflat la cea mai mare distanţă de Otopeni (17,458.94 km) şi de acolo puteţi ajunge în cel mai îndepărtat loc de RO: Waitangi din Insulele Chatham (18,218.58 km). În Noua Zeelandă este primăvară în toată regula, iar un bilet v-ar costa
De ce nu?Eu sunt recunoscătoare pentru TOT. De ce nu aţi fi şi voi?
P.S. 1. Îmi puteţi bate distanţa (şi costul, implicit), folosind funcţionalitatea „Pretutindeni” din motorul de căutare momondo, măsurând-o apoi pe Distance.to?
2. Draga mea prietenă Alexandra, ce a explorat Noua Zeelandă în urmă cu câţiva ani – călătoare împătimită şi ea –, m-a înnebunit cu poveşti de acolo legate de hăuri, locuri izolate şi privelişti spectaculoase. A rămas destinaţia ei favorită. Food for thought.
Câteva exemple?Pentru tabăra de surfingorganizată pe nepusă masă – şi pentru care am stat o săptămână în Canare (Lanzarote), chiar dacă nu s-a lipit acest sport de mine – am plătit în total 148.37 EUR. La pachet au venit şi două escale în Madrid şi Bruxelles, pe care ni le-am umplut cu sangria şi cu bere.
Am zburat la Bologna, la un curs de gelato care mi-a schimbat direcţia în viaţă şi m-a încurajat să iau calea deserturilor şi coptului, cu doar 77 lei.
Şi, chiar dacă nu prea vreau să stric surprizele pentru 2020, momondo m-a ajutat şi motorul său de căutare mi-a găsit un bilet Multi-City, cu o companie de linie, care îmi mai permite să descopăr trei ţări din Africa de Vest, la 404.16 EUR.
Mulţi oameni cred că este scump să călătoreşti. Poate fi, mai ales când vii dintr-o ţară care se găseşte în Top 20 cele mai ieftine ţări din lume. Gândiţi-vă însă că bani cheltuiţi şi când staţi acasă. Tot trebuie să mâncaţi, să vă deplasaţi; consumaţi apă, curent... Apoi – şi este şi bine pentru mediu –, nu trebuie să zburaţi pe fiecare 200-300 km parcurşi. Mai sunt trenuri, autobuze, biciclete, feriboturi. Este un slow travel care nu trebuie să fie într-atât de slow dacă este bine organizat. Marcel şi cu mine optăm pentru obiectivele care ne atrag cel mai mult, apoi, dacă ne place ţara, ne întoarcem. Vezi Albania, Bosnia, Rusia [şi mai sunt]... J Aşa am văzut, de pildă, în 18 zile, la final de 2017, 4 ţări (cu tot cu zborul în şi din prima şi ultima destinaţie – Uganda –) din Africa de Est.
O călătorie în care efectiv te pierzi conduce la resetare. O viaţă dedicată lor te schimbă total, făcându-te să vezi lucrurile diferit şi să preţuieşti micile plăceri, nu materialul.
Chiar şi în noiembrie, dacă aveţi 1700 EUR strânşi pentru smartphone-ul ’cela de ultimă oră, primiţi cu sfatul?Wellington e oraşul cel mai mare aflat la cea mai mare distanţă de Otopeni (17,458.94 km) şi de acolo puteţi ajunge în cel mai îndepărtat loc de RO: Waitangi din Insulele Chatham (18,218.58 km). În Noua Zeelandă este primăvară în toată regula, iar un bilet v-ar costa
De ce nu?Eu sunt recunoscătoare pentru TOT. De ce nu aţi fi şi voi?
P.S. 1. Îmi puteţi bate distanţa (şi costul, implicit), folosind funcţionalitatea „Pretutindeni” din motorul de căutare momondo, măsurând-o apoi pe Distance.to?
2. Draga mea prietenă Alexandra, ce a explorat Noua Zeelandă în urmă cu câţiva ani – călătoare împătimită şi ea –, m-a înnebunit cu poveşti de acolo legate de hăuri, locuri izolate şi privelişti spectaculoase. A rămas destinaţia ei favorită. Food for thought.
October 24, 2019
Tu ce bilete de avion îţi iei de Black Friday?
V-am mai spus că îmi place să particip la concursuri. Şi v-am mai spus că îmi plac reducerile fel de fel. Apropiaţii mei se amuză încă de ofertele pe care le obţin mereu – că sunt la haine, electrocasnice sau cazări... eu parcă am parte de cele mai mici preţuri. Şi asta se întâmplă pentru că ştiu ce urmăresc şi îmi doresc să se întâmple!
Pe de altă parte, la capitolul gestionatului de bănuţi stau cam prost – însă mă tratez. În trecut, de fiecare dată, Black Friday – nu ştiu cum se făcea – mă nimerea cu buzunarele spre... goale.
Mulţi dintre voi bănuiesc că de abia aşteaptă să îşi procure perechea de încălţări pe care au pus ochii sau blenderul de mult visat.
Cum ar fi, pe de altă parte, să investiţi şi mai mult în voi, în ceea ce cu adevărat veţi lua cu voi până la sfârşitul poveştii voastre? Ceea ce aţi trăit şi simţit.Uneori, visul începe cu un bilet de avion...
continuă cu o masă pe care o poţi savura doar ACOLO
şi se încheie cu o experienţă care vă schimbă modul de a privi lucrurile
...sau poate că trezeşte ceva nou în voi: dorul de ducă!Se spune că unele dintre cele mai frumoase cadouri pentru un călător sunt biletele de avion către o destinaţie la care visează. Alese în mod sustenabil şi învăluite în mult pozitivism, zborurile pot reprezenta o mare sursă de bucurie.
De ce nu aţi aduce zâmbetul pe buzele voastre sau ale celor pe care-i iubiţi?Aruncaţi o privire peste pagina momondo cu oferte şi nu uitaţi să o mai verificaţi şi să o accesaţi neapărat de Black Friday. Nu se ştie de unde sare călătoria. J
Pe de altă parte, la capitolul gestionatului de bănuţi stau cam prost – însă mă tratez. În trecut, de fiecare dată, Black Friday – nu ştiu cum se făcea – mă nimerea cu buzunarele spre... goale.
Mulţi dintre voi bănuiesc că de abia aşteaptă să îşi procure perechea de încălţări pe care au pus ochii sau blenderul de mult visat.
Cum ar fi, pe de altă parte, să investiţi şi mai mult în voi, în ceea ce cu adevărat veţi lua cu voi până la sfârşitul poveştii voastre? Ceea ce aţi trăit şi simţit.Uneori, visul începe cu un bilet de avion...
continuă cu o masă pe care o poţi savura doar ACOLO
şi se încheie cu o experienţă care vă schimbă modul de a privi lucrurile
...sau poate că trezeşte ceva nou în voi: dorul de ducă!Se spune că unele dintre cele mai frumoase cadouri pentru un călător sunt biletele de avion către o destinaţie la care visează. Alese în mod sustenabil şi învăluite în mult pozitivism, zborurile pot reprezenta o mare sursă de bucurie.
De ce nu aţi aduce zâmbetul pe buzele voastre sau ale celor pe care-i iubiţi?Aruncaţi o privire peste pagina momondo cu oferte şi nu uitaţi să o mai verificaţi şi să o accesaţi neapărat de Black Friday. Nu se ştie de unde sare călătoria. J
October 23, 2019
Amboseli, even without the Kilimanjaro view
By the time we got to Amboseli, passing colourful Masai men and women, who rightfully called this area, too, home, I had gone through many states of tiredness, boredom, indignation, seen the slums of Nairobi and then let them all go down with a teasing French fry.
There was so much dust that I could literally feel it sticking to my skin, dangerously close in that day’s heat. Even close to sunset time.Amboseli felt flat. Without the postcard view that we were after, of Mount Kilimanjaro in the distance, ‘it has nothing special’ I told myself right then and there. The clouds had messed around with our expectations, but had done a great job at creating interesting designs in the seasonal puddles of water along the main road, culminating with a lake that served well to thirsty buffalos. Zebras and hippos were grazing and then, all of a sudden, we saw a family of six elephants, led by the wisest and – probably – more experienced of the small herd, continuously making sure by the use of its trunk that the road was the right one. And that it was safe. What can you do but watch in awe, not even thinking that you still need to do other things – breathe, for example? They continued to pass two by two, with the last two pairs uniting to protect their very small and special member. Those big ears and kind faces were simply adorable – African elephants seemed cuter and more photogenic to me than Asian ones, more plush-toy material. There are certain moments that change your life and make you perceive your bubble fuller of emotion.
As we left to our camp, we found out that baboons had taken over a former hotel found at one of the exits of the reserve. And then, through glimpses of an orange sunset that had come closest to what we hoped to get in Africa, we saw two more elephants outside the park.
‘Would you like a wet towel, Ma’am?’‘Yes, please!’It went well with the mango juice and I think that it was precisely what we had all dreamed to get. Our tent was gigantic, it had everything it needed –and more!–, in a very over-the-top yet tasteful décor. Finally, there was an answer to my cravings! Cakes! Three kinds. There is no need to tell you how well I slept and that some more cookies were munched by me in the morning. Glamping comes with its perks.The clouds had scattered and shades of blue were perceivable, with scenes that seemed cut out of ‘Lion King’, featuring eagles perched on branches, as if plotting some crazy plans. Talking of royalties, we did witness some surprisingly short mating sessions between a lion and a lioness, with a second lioness calmly licking its paws, a few meters away. Prowling could wait.For a proper goodbye, one elephant herd had reappeared to cross. They stopped for a minute to allow the baby of the bunch to drink some milk and then continued on the main road, forcing us to wait and watch them, as they faded out. Just like vastness is replaced by dots when you climb to 35000 feet on your return to Europe.
And you know what? We did see Mount Kilimanjaro! From our plane’s window.
There was so much dust that I could literally feel it sticking to my skin, dangerously close in that day’s heat. Even close to sunset time.Amboseli felt flat. Without the postcard view that we were after, of Mount Kilimanjaro in the distance, ‘it has nothing special’ I told myself right then and there. The clouds had messed around with our expectations, but had done a great job at creating interesting designs in the seasonal puddles of water along the main road, culminating with a lake that served well to thirsty buffalos. Zebras and hippos were grazing and then, all of a sudden, we saw a family of six elephants, led by the wisest and – probably – more experienced of the small herd, continuously making sure by the use of its trunk that the road was the right one. And that it was safe. What can you do but watch in awe, not even thinking that you still need to do other things – breathe, for example? They continued to pass two by two, with the last two pairs uniting to protect their very small and special member. Those big ears and kind faces were simply adorable – African elephants seemed cuter and more photogenic to me than Asian ones, more plush-toy material. There are certain moments that change your life and make you perceive your bubble fuller of emotion.
As we left to our camp, we found out that baboons had taken over a former hotel found at one of the exits of the reserve. And then, through glimpses of an orange sunset that had come closest to what we hoped to get in Africa, we saw two more elephants outside the park. 
‘Would you like a wet towel, Ma’am?’‘Yes, please!’It went well with the mango juice and I think that it was precisely what we had all dreamed to get. Our tent was gigantic, it had everything it needed –and more!–, in a very over-the-top yet tasteful décor. Finally, there was an answer to my cravings! Cakes! Three kinds. There is no need to tell you how well I slept and that some more cookies were munched by me in the morning. Glamping comes with its perks.The clouds had scattered and shades of blue were perceivable, with scenes that seemed cut out of ‘Lion King’, featuring eagles perched on branches, as if plotting some crazy plans. Talking of royalties, we did witness some surprisingly short mating sessions between a lion and a lioness, with a second lioness calmly licking its paws, a few meters away. Prowling could wait.For a proper goodbye, one elephant herd had reappeared to cross. They stopped for a minute to allow the baby of the bunch to drink some milk and then continued on the main road, forcing us to wait and watch them, as they faded out. Just like vastness is replaced by dots when you climb to 35000 feet on your return to Europe. 
And you know what? We did see Mount Kilimanjaro! From our plane’s window.
October 8, 2019
Cum a ajuns Iranul pe Locul I?
Ce Loc I, să lămurim?...
Al inimii mele de călător [aşa îmi place să spun]. După călătoria din acest an acolo, a devenit ţara mea preferată în care am călătorit vreodată.
Astăzi e dat să vorbesc mult despre Iran. Adevărul este că mă inspiră. În urma primei călătorii acolo, în 2014, avusese o ascensiune uimitoare, direct în Top 5. Cu toate că rămăsesem cu doar o bocceluţă atunci când pensiunea la care eram cazaţi în Kerman fusese jefuită, îi recunoşteam lui Marcel anul trecut că fusese cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele, inundată de-o bucuriede nedescris. Cu ce rămăsesem de atunci? Cu bunătatea imensă a oamenilor, cu căldura lor, cu felul în care împărţeau tot, cu invitaţiile impromptu.Cu peisajele care nu o dată m-au lăsat cu gura căscată – de la deşerturi şi până la munţi.Cu istoria ilustrată în lutul vechi de mii de ani de la Bam sau în tavanele turcoaz din Isfahan, figurând în formă antică sau modernă, în caravanseraiuri, satele terasate din Kurdistan sau freamătul autostrăzii din jurul Teheranului.Cu havij bastani – unul dintre deserturile mele preferate dintotdeauna!
Varietatea greu de imaginat a acestei ţări şi dorul m-au făcut să mă reîntorc, şi deja mă gândesc la următoarea revenire!După cum mi-o promisese un călător ceh simpatic de pe Trover, cu care mă înţeleg bine, a fost LA FEL.Cu toate că la început a fost greu. Şi frig uneori. Alteori extrem de cald şi de umed. Şi am fost bolnavă. Şi a fost bolnav şi Marcel. Şi am făcut toxiinfecţie alimentară. Şi m-am tăiat într-o piatră. Nici măcar nu ştiam, căci aşa ceva nu primim la ştiri, avuseseră nişte inundaţii serioase la final de martie/început de aprilie, chiar în preajma Anului Nou Iranian. Muriseră mulţi oameni. Alţii îşi pierduseră gospodăriile.
Deşi nu îmi era foarte clar, sancţiunile S.U.A. au rămas în vigoare în ciuda eliminării embargoului de către toate celelalte ţări. Mai mult, în luna noiembrie 2018, ele au fost înăsprite – o spun din nou, Trump sau cei ce-l dirijează vizează nişte aspecte pe care iranienii nu par prea dornici să le pună la dispoziţie. [şi bine fac!]
Doar că asta a dus la nişte fluctuaţii fantastice! (valutar vorbind) M-am şi speriat în aeroport de cât de mult se modificaseră cursurile de schimb. Cel oficial, cât am stat noi acolo, era 43000 riali / 1 EUR. Neoficial, am ajuns să ni se calculeze şi la 160000 riali / 1 EUR! Vă daţi seama ce rău o duc sărmanii oameni – şi nu au nicio vină! Toate sunt scumpe şi la neîndemână pentru ei. Da, pentru noi, chiar şi pentru români, e bagatelă să călătoreşti acum prin Iran! Am plătit în jur de 150 lei pe benzină pe aproape 6000 km! Era 0.25 lei / litru. Să stăm la hoteluri de 3-4* ne costa, cu mic dejun, cam 12-13 EUR/noapte, împreună! Cartela de o zi la snowboard a fost echivalentul a 8 USD.
Ca să nu mai punem la socoteală faptul că, în ultima perioadă a călătoriei noastre, cu cât ne apropiam mai tare de Golful Persic, erau ameninţări constante şi presiuni nejustificate din partea S.U.A.. Şi, da, oamenii, deşi vor să pară puternici şi să îşi ducă viaţa ca şi până acum, se tem de război. Ar fi unul nedrept, prefabricat, inventat.
Aşadar, să nu credeţi că cel mai mult se suferă în Iran de pe urma politicilor interne, ci externe!Cu toate acestea, prânzul vine uneori neinvitat, de drag, când eşti în munţi, alături de cuplul de schiori de care te-ai ataşat cât ai stat lângă Dizin.
Mergi pe la benzinării prin toată ţara şi, dacă dai peste vorbitori de engleză, îţi dau cartea lor de vizită şi te încurajează să îi suni, indiferent de problema pe care o întâmpini la ei în ţară.De la cazări, pleci cu prieteni, cum ni s-a întâmplat în Tabriz, şi cu dulciuri şi fructe la pachet (avuseserăm asta la cină cu o seară înainte – toate, de sezon).
Oamenii te simt şi îţi dau pâinici să hrăneşti raţele din ogradă ca să zâmbeşti din nou, undeva pe lângă Laguna Anzali, un fel de Deltă de-a lor.
O recepţioneră de la un hotel din Golestan se oferă să vină să traducă atâta timp cât comunici cu pescarii din Bandar Torkaman, ca să poţi face o plimbare pe Caspică.
Te simţi ca într-o mare familie la Borujerd, de la hotel şi până la restaurantele locale, apoi, drăgălită, ajungi cu iubitul tău la un ceai cu două surori şi mama lor, deşi trebuie să comunicaţi prin intermediul unui translator online.
Totul se poate rezolva, chiar şi un drum prin munţi şi zăpezi, care ar dura 9 ore (pe sens) şi s-ar dovedi periculos – cam de asta ne-a asigurat proprietarului hotelului din Chelgerd.
În Shushtar bunătatea s-a ţinut lanţ şi... sărind peste Shiraz şi Bandar Abbas [care-s alte poveşti]... în insulele din Golful Persic ajungi să îţi faci alţi prieteni, din nord, de care ţi-e tare-tare dor şi care te ajută necondiţionat şi... chiar îţi prepară felul de mâncare iranian preferat!
Am vorbit deja despre Teheran, tura de snowboarding, Castelul Rudkhan şi terasatul Masuleh. Şi despre havij bastani. Articolele despre peisaje, furat respiraţia şi istorie pură vor continua, căci au fost cu un mai mare impact şi decât data trecută.
Cu ce e de dorit să rămânem şi cu ce am rămas eu, ce am reînvăţat, în fapt? Că şi în momentele grele, nu trebuie să ne pierdem. Dacă stă în noi, vom rămâne BUNI. ♥
Am găsit nişte oferte fantastice pe momondo – procuraţi-vă biletul de avion şi profitaţi de tot ceea ce Iranul are să vă ofere. Ţuşti în avion!
Al inimii mele de călător [aşa îmi place să spun]. După călătoria din acest an acolo, a devenit ţara mea preferată în care am călătorit vreodată.
Astăzi e dat să vorbesc mult despre Iran. Adevărul este că mă inspiră. În urma primei călătorii acolo, în 2014, avusese o ascensiune uimitoare, direct în Top 5. Cu toate că rămăsesem cu doar o bocceluţă atunci când pensiunea la care eram cazaţi în Kerman fusese jefuită, îi recunoşteam lui Marcel anul trecut că fusese cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele, inundată de-o bucuriede nedescris. Cu ce rămăsesem de atunci? Cu bunătatea imensă a oamenilor, cu căldura lor, cu felul în care împărţeau tot, cu invitaţiile impromptu.Cu peisajele care nu o dată m-au lăsat cu gura căscată – de la deşerturi şi până la munţi.Cu istoria ilustrată în lutul vechi de mii de ani de la Bam sau în tavanele turcoaz din Isfahan, figurând în formă antică sau modernă, în caravanseraiuri, satele terasate din Kurdistan sau freamătul autostrăzii din jurul Teheranului.Cu havij bastani – unul dintre deserturile mele preferate dintotdeauna!
Varietatea greu de imaginat a acestei ţări şi dorul m-au făcut să mă reîntorc, şi deja mă gândesc la următoarea revenire!După cum mi-o promisese un călător ceh simpatic de pe Trover, cu care mă înţeleg bine, a fost LA FEL.Cu toate că la început a fost greu. Şi frig uneori. Alteori extrem de cald şi de umed. Şi am fost bolnavă. Şi a fost bolnav şi Marcel. Şi am făcut toxiinfecţie alimentară. Şi m-am tăiat într-o piatră. Nici măcar nu ştiam, căci aşa ceva nu primim la ştiri, avuseseră nişte inundaţii serioase la final de martie/început de aprilie, chiar în preajma Anului Nou Iranian. Muriseră mulţi oameni. Alţii îşi pierduseră gospodăriile.
Deşi nu îmi era foarte clar, sancţiunile S.U.A. au rămas în vigoare în ciuda eliminării embargoului de către toate celelalte ţări. Mai mult, în luna noiembrie 2018, ele au fost înăsprite – o spun din nou, Trump sau cei ce-l dirijează vizează nişte aspecte pe care iranienii nu par prea dornici să le pună la dispoziţie. [şi bine fac!]
Doar că asta a dus la nişte fluctuaţii fantastice! (valutar vorbind) M-am şi speriat în aeroport de cât de mult se modificaseră cursurile de schimb. Cel oficial, cât am stat noi acolo, era 43000 riali / 1 EUR. Neoficial, am ajuns să ni se calculeze şi la 160000 riali / 1 EUR! Vă daţi seama ce rău o duc sărmanii oameni – şi nu au nicio vină! Toate sunt scumpe şi la neîndemână pentru ei. Da, pentru noi, chiar şi pentru români, e bagatelă să călătoreşti acum prin Iran! Am plătit în jur de 150 lei pe benzină pe aproape 6000 km! Era 0.25 lei / litru. Să stăm la hoteluri de 3-4* ne costa, cu mic dejun, cam 12-13 EUR/noapte, împreună! Cartela de o zi la snowboard a fost echivalentul a 8 USD.
Ca să nu mai punem la socoteală faptul că, în ultima perioadă a călătoriei noastre, cu cât ne apropiam mai tare de Golful Persic, erau ameninţări constante şi presiuni nejustificate din partea S.U.A.. Şi, da, oamenii, deşi vor să pară puternici şi să îşi ducă viaţa ca şi până acum, se tem de război. Ar fi unul nedrept, prefabricat, inventat.
Aşadar, să nu credeţi că cel mai mult se suferă în Iran de pe urma politicilor interne, ci externe!Cu toate acestea, prânzul vine uneori neinvitat, de drag, când eşti în munţi, alături de cuplul de schiori de care te-ai ataşat cât ai stat lângă Dizin.
Mergi pe la benzinării prin toată ţara şi, dacă dai peste vorbitori de engleză, îţi dau cartea lor de vizită şi te încurajează să îi suni, indiferent de problema pe care o întâmpini la ei în ţară.De la cazări, pleci cu prieteni, cum ni s-a întâmplat în Tabriz, şi cu dulciuri şi fructe la pachet (avuseserăm asta la cină cu o seară înainte – toate, de sezon).
Oamenii te simt şi îţi dau pâinici să hrăneşti raţele din ogradă ca să zâmbeşti din nou, undeva pe lângă Laguna Anzali, un fel de Deltă de-a lor.
O recepţioneră de la un hotel din Golestan se oferă să vină să traducă atâta timp cât comunici cu pescarii din Bandar Torkaman, ca să poţi face o plimbare pe Caspică.
Te simţi ca într-o mare familie la Borujerd, de la hotel şi până la restaurantele locale, apoi, drăgălită, ajungi cu iubitul tău la un ceai cu două surori şi mama lor, deşi trebuie să comunicaţi prin intermediul unui translator online.
Totul se poate rezolva, chiar şi un drum prin munţi şi zăpezi, care ar dura 9 ore (pe sens) şi s-ar dovedi periculos – cam de asta ne-a asigurat proprietarului hotelului din Chelgerd.
În Shushtar bunătatea s-a ţinut lanţ şi... sărind peste Shiraz şi Bandar Abbas [care-s alte poveşti]... în insulele din Golful Persic ajungi să îţi faci alţi prieteni, din nord, de care ţi-e tare-tare dor şi care te ajută necondiţionat şi... chiar îţi prepară felul de mâncare iranian preferat!
Am vorbit deja despre Teheran, tura de snowboarding, Castelul Rudkhan şi terasatul Masuleh. Şi despre havij bastani. Articolele despre peisaje, furat respiraţia şi istorie pură vor continua, căci au fost cu un mai mare impact şi decât data trecută.
Cu ce e de dorit să rămânem şi cu ce am rămas eu, ce am reînvăţat, în fapt? Că şi în momentele grele, nu trebuie să ne pierdem. Dacă stă în noi, vom rămâne BUNI. ♥
Am găsit nişte oferte fantastice pe momondo – procuraţi-vă biletul de avion şi profitaţi de tot ceea ce Iranul are să vă ofere. Ţuşti în avion!
October 2, 2019
Lake Nakuru, soaked in sunshine
After all that day’s heat, it was late afternoon and we were arriving in Nakuru Town in the rain. Only the purple flowers in the trees along the road seemed to smile back at us, as my travel partner and I were both excited, because that’s the feeling that new places seed in travellers.Most of all, though, we were excited for the following morning, when we were set to get acquainted with the buzz around Lake Nakuru. After a lot of reading, Marcel and I gave in to the opinions of the former visitors – the park’s sunrises and mornings were not to be missed. That evening, in our decrepit hotel room, surrounded by lovely staff, however, we relaxed, did some washing, and chose not to go sightseeing especially because we were quite far away from all the attractions in the area and I couldn’t even get a taxi to come pick us up.Our lost time would be avenged. As soon as we drove through the gates together with our guide, everything seemed special. There was a lot of green to take in. Of all Kenya’s mythical parks to safari, I didn’t know such scenery existed! Yes, we had been aware of the fact that the water level increased to dangerous highs, with the flora and the fauna affected, but it was still beautiful.
Our eyes were happy looking at the impalas hiding between the trees and at the monkeys playing with their cubs on the lianas, all soaked in the beautiful sunlight that would make their fur shine even brighter and give rise to curiously-alluring silhouettes.
The road to the body of water was as romantic as it was saddening, with many trees simply drying out… the pelicans, though, were sunbathing, along with their friends – the cormorants! Just as joyful as I had recalled them from all of my kayaking trips in the Danube Delta, designed to see them. ‘We meet again’ I whispered to myself, as the vehicle stopped and we were allowed some minutes to make memories.
We convinced our guide to linger some more, although the day’s schedule seemed hectic, and managed to get to the left side of the park. Zebras were running around with that backdrop of high Nakuru buildings, to remind us once more of the thin line between the wild and humans taking over. Finally, the typical view of the reserve had been constructed: sturdy yet fascinating white rhinos, seen for the first time by us, grazing against a background of pink.
Yes, my beloved flamingos were there! Not in numbers as high as in the past, we were told, but they were there! We were even allowed to step out of the car, walk and take pictures, as we got closer to the lakeshore and kept a watchful eye on the buffalos that were also grazing in the distance.
I simply preferred gazing. Charging my batteries. Thankful for being there to see so much greatness in the way nature had settled things. Honestly, I didn’t want to leave and neither did Marcel.Watching two ornithologists snapping shots of the ardent pink colour, proof of the vast amount of shrimp out there, I had a thought. ‘Next time around, we must get to Lake Bogoria, too’. No one talks about it, but many of the flamingos once calling Lake Nakuru their home had migrated there because of the rising waters. Still, when you think of all the places in the world considered iconic, some may look worse than they do in pictures, some may look exactly as in pictures. Lake Nakuru looked (and felt) even better!
Our eyes were happy looking at the impalas hiding between the trees and at the monkeys playing with their cubs on the lianas, all soaked in the beautiful sunlight that would make their fur shine even brighter and give rise to curiously-alluring silhouettes.
The road to the body of water was as romantic as it was saddening, with many trees simply drying out… the pelicans, though, were sunbathing, along with their friends – the cormorants! Just as joyful as I had recalled them from all of my kayaking trips in the Danube Delta, designed to see them. ‘We meet again’ I whispered to myself, as the vehicle stopped and we were allowed some minutes to make memories.
We convinced our guide to linger some more, although the day’s schedule seemed hectic, and managed to get to the left side of the park. Zebras were running around with that backdrop of high Nakuru buildings, to remind us once more of the thin line between the wild and humans taking over. Finally, the typical view of the reserve had been constructed: sturdy yet fascinating white rhinos, seen for the first time by us, grazing against a background of pink.
Yes, my beloved flamingos were there! Not in numbers as high as in the past, we were told, but they were there! We were even allowed to step out of the car, walk and take pictures, as we got closer to the lakeshore and kept a watchful eye on the buffalos that were also grazing in the distance.
I simply preferred gazing. Charging my batteries. Thankful for being there to see so much greatness in the way nature had settled things. Honestly, I didn’t want to leave and neither did Marcel.Watching two ornithologists snapping shots of the ardent pink colour, proof of the vast amount of shrimp out there, I had a thought. ‘Next time around, we must get to Lake Bogoria, too’. No one talks about it, but many of the flamingos once calling Lake Nakuru their home had migrated there because of the rising waters. Still, when you think of all the places in the world considered iconic, some may look worse than they do in pictures, some may look exactly as in pictures. Lake Nakuru looked (and felt) even better!
September 25, 2019
ADN, uriaşi, LEGO, Danemarca
Anul trecut, parcă de ziua mea – mi-a făcut multe cadouri la final de an şi m-am zăpăcit –, iubitul meu mi-a comandat un kit ADN. De mult îmi doream o testare, de când momondo avusese campania
The DNA Journey
. Dacă v-o mai amintiţi, poate că îmi împărtăşiţi curiozitatea. Am aşteptat câteva săptămâni, apoi am primit rezultatele (şi Marcel îşi comandase un kit). Dacă la el au fost surprize, la mine rezultatele au ieşit după cum mă aşteptam: 72.6% balcanică şi 27.4% nord-vest europeană. Iar aici, devine şi mai interesant, căci mi-am găsit rude prin Danemarca şi-n sudul Suediei.
Curiozitatea mă ardea şi mai tare. Nu aţi fi păţit la fel?Mai ales că Suedia rămăsese ultima ţară europeană pe care nu o exploraserăm, iar în Danemarca ne simţiserăm cel mai bine primiţi dintre toate ţările nordice. Ce rămânea de făcut? Un drum într-acolo.
Şi dacă despre aventurile (în mare) pe două roţi prin Suedia am vorbit aici, ştiu că sunt datoare şi cu cele daneze. Ele îmi însumează caracteristicile de copil, călătoritul cu inocenţa pe care jocul, culorile şi legendele încă mi-o conferă.
UriaşiiSă începem cu ultimele! Îl descoperisem cu ceva timp în urmă pe sculptorul danez Thomas Dambo şi mă fascinaseră creaţiile lui. Lângă Copenhaga, mai exact, în jurul foarte liniştitului Ishøj, poţi merge într-un treasure hunt pentru a descoperi The Six Forgotten Giants, creaţi de el. Încă de când aflasem de ei, îmi rămăsese-n minte Oscar Under the Bridge ca cel mai drag. Cu schimbările orarului de zbor, aveam în plan să găsesc – alături de Marcel – cel puţin 3 din 6. Cu ploaia care ne-a „întâmpinat” în Ishøj, de nici jachetele impermeabile nu ne-au făcut faţă şi a trebuit să ne achiziţionăm o umbrelă, îmi doream să văd măcar 1: pe Oscar.Ceea ce s-a şi întâmplat, pe un fundal portocaliu-rozaliu de apus de vară timpurie şi nordică. Iubeam deja apropierea de mare şi aerul răcoros. Iar LUI îi strigasem „OSCAR... visez să ajung la tine de luni de zile şi nici măcar ploaia nebună nu m-a împiedicat!”.
Dacă nu vreţi să păţiţi ca noi, poate ar fi bine să închiriaţi o maşină prin momondo, cât să vă deplasaţi măcar prin jurul Copenhagăi.
Între noi fie vorba, tot sosind, plecând [repeat] în/din Copenhaga, fie şi în renovări, ne-am dat din nou seama de farmecul oraşului, ce ne cucerise şi la prima vizită, în urmă cu 5 ani.
TihnaCochetul şi culorile definesc, în viziunea mea, aşezările nordice şi stilul minimalist şi practic deopotrivă al decoraţiunilor interioare – casa mea şi a lui Marcel aşa a fost gândită. Iată că Destinul a mai făcut o faptă bună şi ne-am oprit în Vejle, şi nu în Horsens, cum era iniţial programat. Mă îndrăgostisem deja privind pe geam. Curând, centrul intim dar animat, îngheţata, magazinaşele de mobilă şi articole pentru casă, dar şi cele de trinkets îmi răpiseră încă o dată inimă. Nu aş fi vrut să plec din starea aceea de bine, de relaxare, de lightness. Încă am sacoşica pe care stă scris „♥ Vejle”.
Uneori nu ai nevoie să vezi nu ştiu ce atracţie, să faci nu ştiu ce activitate, ajunge să savurezi şi să... trăieşti.
LEGOAcum veţi râde: eu nu prea m-am jucat cu LEGO. Da, am avut un fel de piese mai mari când eram mică, însă prin copilăria noastră nu se prea găseau în România. Ştiu însă copii care-s absolut înnebuniţi după jocul cu aceste piese. Având în vedere că plecarea din Danemarca urma să se producă din Billund, „cum să nu vizităm noi măcar LEGO House”? Cam aşa i-am prezentat situaţia lui Marcel. Am studiat eu de acasă zonele pe culori, i le-am arătat şi lui şi... eram intrigaţi. Ca cei mai curioşi copii ne-am jucat, am construit personaje, insecte, flori; am dat drumul creaturilor noastre acvatice în nişte acvarii gigantice; am făcut un film; ne-am luat prânzul şi ne-am simţit din nou fără griji. Aşa cum suntem de foarte multe ori. Doar că, în cazul acesta, şi cadrul a fost unul prielnic. Cum ne aşteptam, ne-a plăcut Zona Galbenă cel mai mult şi... am mai fi stat noi mult şi bine dacă nu aveam zborul.
Ce am observat eu că-i mai greuţ? Găsirea unei cazări mulţumitoare în Billund. Cred că veţi avea succes mare căutând un loc de pus capul pe pernă tot cu momondo.
Cu ce să închei? Aş dori să vă urez să urmăriţi ceea ce iubiţi şi să nu renunţaţi la dorinţele voastre: că sunt la un zbor distanţă sau că sunt necesari mai mulţi paşi până să se împlinească... ce-i al vostru-i pus deoparte. ;-)
Curiozitatea mă ardea şi mai tare. Nu aţi fi păţit la fel?Mai ales că Suedia rămăsese ultima ţară europeană pe care nu o exploraserăm, iar în Danemarca ne simţiserăm cel mai bine primiţi dintre toate ţările nordice. Ce rămânea de făcut? Un drum într-acolo.
Şi dacă despre aventurile (în mare) pe două roţi prin Suedia am vorbit aici, ştiu că sunt datoare şi cu cele daneze. Ele îmi însumează caracteristicile de copil, călătoritul cu inocenţa pe care jocul, culorile şi legendele încă mi-o conferă.
UriaşiiSă începem cu ultimele! Îl descoperisem cu ceva timp în urmă pe sculptorul danez Thomas Dambo şi mă fascinaseră creaţiile lui. Lângă Copenhaga, mai exact, în jurul foarte liniştitului Ishøj, poţi merge într-un treasure hunt pentru a descoperi The Six Forgotten Giants, creaţi de el. Încă de când aflasem de ei, îmi rămăsese-n minte Oscar Under the Bridge ca cel mai drag. Cu schimbările orarului de zbor, aveam în plan să găsesc – alături de Marcel – cel puţin 3 din 6. Cu ploaia care ne-a „întâmpinat” în Ishøj, de nici jachetele impermeabile nu ne-au făcut faţă şi a trebuit să ne achiziţionăm o umbrelă, îmi doream să văd măcar 1: pe Oscar.Ceea ce s-a şi întâmplat, pe un fundal portocaliu-rozaliu de apus de vară timpurie şi nordică. Iubeam deja apropierea de mare şi aerul răcoros. Iar LUI îi strigasem „OSCAR... visez să ajung la tine de luni de zile şi nici măcar ploaia nebună nu m-a împiedicat!”.
Dacă nu vreţi să păţiţi ca noi, poate ar fi bine să închiriaţi o maşină prin momondo, cât să vă deplasaţi măcar prin jurul Copenhagăi.
Între noi fie vorba, tot sosind, plecând [repeat] în/din Copenhaga, fie şi în renovări, ne-am dat din nou seama de farmecul oraşului, ce ne cucerise şi la prima vizită, în urmă cu 5 ani.
TihnaCochetul şi culorile definesc, în viziunea mea, aşezările nordice şi stilul minimalist şi practic deopotrivă al decoraţiunilor interioare – casa mea şi a lui Marcel aşa a fost gândită. Iată că Destinul a mai făcut o faptă bună şi ne-am oprit în Vejle, şi nu în Horsens, cum era iniţial programat. Mă îndrăgostisem deja privind pe geam. Curând, centrul intim dar animat, îngheţata, magazinaşele de mobilă şi articole pentru casă, dar şi cele de trinkets îmi răpiseră încă o dată inimă. Nu aş fi vrut să plec din starea aceea de bine, de relaxare, de lightness. Încă am sacoşica pe care stă scris „♥ Vejle”.
Uneori nu ai nevoie să vezi nu ştiu ce atracţie, să faci nu ştiu ce activitate, ajunge să savurezi şi să... trăieşti.
LEGOAcum veţi râde: eu nu prea m-am jucat cu LEGO. Da, am avut un fel de piese mai mari când eram mică, însă prin copilăria noastră nu se prea găseau în România. Ştiu însă copii care-s absolut înnebuniţi după jocul cu aceste piese. Având în vedere că plecarea din Danemarca urma să se producă din Billund, „cum să nu vizităm noi măcar LEGO House”? Cam aşa i-am prezentat situaţia lui Marcel. Am studiat eu de acasă zonele pe culori, i le-am arătat şi lui şi... eram intrigaţi. Ca cei mai curioşi copii ne-am jucat, am construit personaje, insecte, flori; am dat drumul creaturilor noastre acvatice în nişte acvarii gigantice; am făcut un film; ne-am luat prânzul şi ne-am simţit din nou fără griji. Aşa cum suntem de foarte multe ori. Doar că, în cazul acesta, şi cadrul a fost unul prielnic. Cum ne aşteptam, ne-a plăcut Zona Galbenă cel mai mult şi... am mai fi stat noi mult şi bine dacă nu aveam zborul.
Ce am observat eu că-i mai greuţ? Găsirea unei cazări mulţumitoare în Billund. Cred că veţi avea succes mare căutând un loc de pus capul pe pernă tot cu momondo.
Cu ce să închei? Aş dori să vă urez să urmăriţi ceea ce iubiţi şi să nu renunţaţi la dorinţele voastre: că sunt la un zbor distanţă sau că sunt necesari mai mulţi paşi până să se împlinească... ce-i al vostru-i pus deoparte. ;-)
September 19, 2019
Have you ever seen ‘Duma’? #happyend in the Masai Mara
This article is dedicated to all my friends who love cheetahs, lead their lives as passionately as these elegant big cats, and continue running as untamed and as wild as them.
I watched it again earlier today. It is about the special connection between a boy and a cheetah. My fascination for these animals, though, goes way back. Things are simple: whenever you like something or someone, it is what it is and you can’t change it, only your heart holds control over that.Needless to say, my greatest wish when deciding – together with Marcel – to go on a safari through Kenya was to see a cheetah. And I knew that the biggest chances for that would be in the Masai Mara.The endless plains of the ‘Mara’ – how connoisseurs endearingly call it. They actually resemble plateaux to me. The bumpy road from Narok comes ‘equipped’ with surprises, as you spot giraffes, just like that, and enjoy the warm welcome of the small but beautiful camp overlooking the wild and run by a lovely British couple.
Noon heat gone. Clouds on the horizon. Safari time: on.Wildebeests are the first to greet us; they seem very bored when they walk, as opposed to Thomson's gazelles, which change pace and direction in a second. We’ve only entered the gate for a few minutes and we are already in a hurry. I don’t understand what’s being communicated through the radio. The only part I get is ‘Sawa’ (Swahili for ‘OK’). Expressing your thoughts and wishes when on a guided safari is very important, in my opinion. That’s how our guide came to know what I wanted to see and got us straight to the biggest surprise. It was surreal. Whenever one of your greatest dreams gets fulfilled, it comes with a shock. It is not that you are disappointed or that the image you’ve projected is a different one in reality, it is just that the plain pressure of the dream is gone and it takes some getting used to.
Small cute ears, strong tail, perfect back pose. The stretching starts and I can see its eyes. They are warm and full of intelligence. You do need creativity in a world of teeth, don’t you? Then, the playful cheetah gets up and starts walking away. In an attempt to see some more, we reverse and witness it almost start its famous sprint. Drops of rain on our skin. We reach a stream of water with several hippos soaking and enjoying happy times. I won’t even try to describe the smell! The rain intensifies and we are forced to close the roof.
Things change so fast in the Mara, though, and the sun pierces again, in no time. I was so mesmerised by my cheetah encounter, that I even forgot that I could see ostriches here. Or zebras, for that matter. Marcel is hooked by the happy-go-lucky behaviour of the striped horses.
There are lions to our left and we can spot several elephants from afar, to our right. 8 of them. But we miss the encounter with the black rhino. The hippos are now out of the water, ready for the sunset. Monkeys and small rodents guide us to the exit, as I notice a similar vehicle to ours, lingering in the dusk and take a picture of it, against a reddish sky.After two plates of the carrot and ginger soup that became my favourite dish, followed by messaging one of my closest friends and laughing my heart out, I slept like a baby. Marcel spent some time by the fire with the Masai men who were guarding us. I was so torn between going to see a traditional village and choosing not to. I was afraid that it might be an experience too commercial to digest, so I stuck to genuinely interacting with the Masai and observing them from afar.‘Did you hear the lions last night?’‘No. I think I only heard some hyenas.’‘You’d be eaten here alive’ chuckled Marcel.The morning game drive followed. Impalas in the bright light were a beautiful sight! So were all those winding roads inside the park! Animals seemed a tad fewer than during the evening drive, but we did get to see the smallest and biggest antelopes on the Globe – dik-diks and giant elands. Hippos were again bathing and Marcel’s friends, the zebras, seemed ever more energetic than he remembered them. Images of giraffes in the distance were driven away by the shock at the sight of a semi-rotted corpse of an older giraffe. Our guide told us that he had been in the Mara when it died; its legs had given in, apparently. I could still perceive the spots and the blend of not only so many species around, but of life and death.
The wildebeests and the acacia trees painting a goodbye-picture is one of the last moments recalled from the Masai Mara. The one place that, after attempts to see the cheetahs in the wild in Iran, had finally given me the ending I sought. I went over to our host, the owner of the camp, and whispered in her ear: ‘You know, it doesn’t look like much from a distance, but the real charm of the Mara is felt when you’re inside, surrounded by the animals. I understand now why you’ve moved here’.
I watched it again earlier today. It is about the special connection between a boy and a cheetah. My fascination for these animals, though, goes way back. Things are simple: whenever you like something or someone, it is what it is and you can’t change it, only your heart holds control over that.Needless to say, my greatest wish when deciding – together with Marcel – to go on a safari through Kenya was to see a cheetah. And I knew that the biggest chances for that would be in the Masai Mara.The endless plains of the ‘Mara’ – how connoisseurs endearingly call it. They actually resemble plateaux to me. The bumpy road from Narok comes ‘equipped’ with surprises, as you spot giraffes, just like that, and enjoy the warm welcome of the small but beautiful camp overlooking the wild and run by a lovely British couple.
Noon heat gone. Clouds on the horizon. Safari time: on.Wildebeests are the first to greet us; they seem very bored when they walk, as opposed to Thomson's gazelles, which change pace and direction in a second. We’ve only entered the gate for a few minutes and we are already in a hurry. I don’t understand what’s being communicated through the radio. The only part I get is ‘Sawa’ (Swahili for ‘OK’). Expressing your thoughts and wishes when on a guided safari is very important, in my opinion. That’s how our guide came to know what I wanted to see and got us straight to the biggest surprise. It was surreal. Whenever one of your greatest dreams gets fulfilled, it comes with a shock. It is not that you are disappointed or that the image you’ve projected is a different one in reality, it is just that the plain pressure of the dream is gone and it takes some getting used to.
Small cute ears, strong tail, perfect back pose. The stretching starts and I can see its eyes. They are warm and full of intelligence. You do need creativity in a world of teeth, don’t you? Then, the playful cheetah gets up and starts walking away. In an attempt to see some more, we reverse and witness it almost start its famous sprint. Drops of rain on our skin. We reach a stream of water with several hippos soaking and enjoying happy times. I won’t even try to describe the smell! The rain intensifies and we are forced to close the roof.
Things change so fast in the Mara, though, and the sun pierces again, in no time. I was so mesmerised by my cheetah encounter, that I even forgot that I could see ostriches here. Or zebras, for that matter. Marcel is hooked by the happy-go-lucky behaviour of the striped horses.
There are lions to our left and we can spot several elephants from afar, to our right. 8 of them. But we miss the encounter with the black rhino. The hippos are now out of the water, ready for the sunset. Monkeys and small rodents guide us to the exit, as I notice a similar vehicle to ours, lingering in the dusk and take a picture of it, against a reddish sky.After two plates of the carrot and ginger soup that became my favourite dish, followed by messaging one of my closest friends and laughing my heart out, I slept like a baby. Marcel spent some time by the fire with the Masai men who were guarding us. I was so torn between going to see a traditional village and choosing not to. I was afraid that it might be an experience too commercial to digest, so I stuck to genuinely interacting with the Masai and observing them from afar.‘Did you hear the lions last night?’‘No. I think I only heard some hyenas.’‘You’d be eaten here alive’ chuckled Marcel.The morning game drive followed. Impalas in the bright light were a beautiful sight! So were all those winding roads inside the park! Animals seemed a tad fewer than during the evening drive, but we did get to see the smallest and biggest antelopes on the Globe – dik-diks and giant elands. Hippos were again bathing and Marcel’s friends, the zebras, seemed ever more energetic than he remembered them. Images of giraffes in the distance were driven away by the shock at the sight of a semi-rotted corpse of an older giraffe. Our guide told us that he had been in the Mara when it died; its legs had given in, apparently. I could still perceive the spots and the blend of not only so many species around, but of life and death.
The wildebeests and the acacia trees painting a goodbye-picture is one of the last moments recalled from the Masai Mara. The one place that, after attempts to see the cheetahs in the wild in Iran, had finally given me the ending I sought. I went over to our host, the owner of the camp, and whispered in her ear: ‘You know, it doesn’t look like much from a distance, but the real charm of the Mara is felt when you’re inside, surrounded by the animals. I understand now why you’ve moved here’.
Have you ever seen ‘Duma’? - My happy ending in the Masai Mara
This article is dedicated to all my friends who love cheetahs, lead their lives as passionately as these elegant big cats, and continue running as untamed and as wild as them.
I watched it again earlier today. It is about the special connection between a boy and a cheetah. My fascination for these animals, though, goes way back. Things are simple: whenever you like something or someone, it is what it is and you can’t change it, only your heart holds control over that.Needless to say, my greatest wish when deciding – together with Marcel – to go on a safari through Kenya was to see a cheetah. And I knew that the biggest chances for that would be in the Masai Mara.The endless plains of the ‘Mara’ – how connoisseurs endearingly call it. They actually resemble plateaux to me. The bumpy road from Narok comes ‘equipped’ with surprises, as you spot giraffes, just like that, and enjoy the warm welcome of the small but beautiful camp overlooking the wild and run by a lovely British couple.
Noon heat gone. Clouds on the horizon. Safari time: on.Wildebeests are the first to greet us; they seem very bored when they walk, as opposed to Thomson's gazelles, which change pace and direction in a second. We’ve only entered the gate for a few minutes and we are already in a hurry. I don’t understand what’s being communicated through the radio. The only part I get is ‘Sawa’ (Swahili for ‘OK’). Expressing your thoughts and wishes when on a guided safari is very important, in my opinion. That’s how our guide came to know what I wanted to see and got us straight to the biggest surprise. It was surreal. Whenever one of your greatest dreams gets fulfilled, it comes with a shock. It is not that you are disappointed or that the image you’ve projected is a different one in reality, it is just that the plain pressure of the dream is gone and it takes some getting used to.
Small cute ears, strong tail, perfect back pose. The stretching starts and I can see its eyes. They are warm and full of intelligence. You do need creativity in a world of teeth, don’t you? Then, the playful cheetah gets up and starts walking away. In an attempt to see some more, we reverse and witness it almost start its famous sprint. Drops of rain on our skin. We reach a stream of water with several hippos soaking and enjoying happy times. I won’t even try to describe the smell! The rain intensifies and we are forced to close the roof.
Things change so fast in the Mara, though, and the sun pierces again, in no time. I was so mesmerised by my cheetah encounter, that I even forgot that I could see ostriches here. Or zebras, for that matter. Marcel is hooked by the happy-go-lucky behaviour of the striped horses.
There are lions to our left and we can spot several elephants from afar, to our right. 8 of them. But we miss the encounter with the black rhino. The hippos are now out of the water, ready for the sunset. Monkeys and small rodents guide us to the exit, as I notice a similar vehicle to ours, lingering in the dusk and take a picture of it, against a reddish sky.After two plates of the carrot and ginger soup that became my favourite dish, followed by messaging one of my closest friends and laughing my heart out, I slept like a baby. Marcel spent some time by the fire with the Masai men who were guarding us. I was so torn between going to see a traditional village and choosing not to. I was afraid that it might be an experience too commercial to digest, so I stuck to genuinely interacting with the Masai and observing them from afar.‘Did you hear the lions last night?’‘No. I think I only heard some hyenas.’‘You’d be eaten here alive’ chuckled Marcel.The morning game drive followed. Impalas in the bright light were a beautiful sight! So were all those winding roads inside the park! Animals seemed a tad fewer than during the evening drive, but we did get to see the smallest and biggest antelopes on the Globe – dik-diks and giant elands. Hippos were again bathing and Marcel’s friends, the zebras, seemed ever more energetic than he remembered them. Images of giraffes in the distance were driven away by the shock at the sight of a semi-rotted corpse of an older giraffe. Our guide told us that he had been in the Mara when it died; its legs had given in, apparently. I could still perceive the spots and the blend of not only so many species around, but of life and death.
The wildebeests and the acacia trees painting a goodbye-picture is one of the last moments recalled from the Masai Mara. The one place that, after attempts to see the cheetahs in the wild in Iran, had finally given me the ending I sought. I went over to our host, the owner of the camp, and whispered in her ear: ‘You know, it doesn’t look like much from a distance, but the real charm of the Mara is felt when you’re inside, surrounded by the animals. I understand now why you’ve moved here’.
I watched it again earlier today. It is about the special connection between a boy and a cheetah. My fascination for these animals, though, goes way back. Things are simple: whenever you like something or someone, it is what it is and you can’t change it, only your heart holds control over that.Needless to say, my greatest wish when deciding – together with Marcel – to go on a safari through Kenya was to see a cheetah. And I knew that the biggest chances for that would be in the Masai Mara.The endless plains of the ‘Mara’ – how connoisseurs endearingly call it. They actually resemble plateaux to me. The bumpy road from Narok comes ‘equipped’ with surprises, as you spot giraffes, just like that, and enjoy the warm welcome of the small but beautiful camp overlooking the wild and run by a lovely British couple.
Noon heat gone. Clouds on the horizon. Safari time: on.Wildebeests are the first to greet us; they seem very bored when they walk, as opposed to Thomson's gazelles, which change pace and direction in a second. We’ve only entered the gate for a few minutes and we are already in a hurry. I don’t understand what’s being communicated through the radio. The only part I get is ‘Sawa’ (Swahili for ‘OK’). Expressing your thoughts and wishes when on a guided safari is very important, in my opinion. That’s how our guide came to know what I wanted to see and got us straight to the biggest surprise. It was surreal. Whenever one of your greatest dreams gets fulfilled, it comes with a shock. It is not that you are disappointed or that the image you’ve projected is a different one in reality, it is just that the plain pressure of the dream is gone and it takes some getting used to.
Small cute ears, strong tail, perfect back pose. The stretching starts and I can see its eyes. They are warm and full of intelligence. You do need creativity in a world of teeth, don’t you? Then, the playful cheetah gets up and starts walking away. In an attempt to see some more, we reverse and witness it almost start its famous sprint. Drops of rain on our skin. We reach a stream of water with several hippos soaking and enjoying happy times. I won’t even try to describe the smell! The rain intensifies and we are forced to close the roof.
Things change so fast in the Mara, though, and the sun pierces again, in no time. I was so mesmerised by my cheetah encounter, that I even forgot that I could see ostriches here. Or zebras, for that matter. Marcel is hooked by the happy-go-lucky behaviour of the striped horses.
There are lions to our left and we can spot several elephants from afar, to our right. 8 of them. But we miss the encounter with the black rhino. The hippos are now out of the water, ready for the sunset. Monkeys and small rodents guide us to the exit, as I notice a similar vehicle to ours, lingering in the dusk and take a picture of it, against a reddish sky.After two plates of the carrot and ginger soup that became my favourite dish, followed by messaging one of my closest friends and laughing my heart out, I slept like a baby. Marcel spent some time by the fire with the Masai men who were guarding us. I was so torn between going to see a traditional village and choosing not to. I was afraid that it might be an experience too commercial to digest, so I stuck to genuinely interacting with the Masai and observing them from afar.‘Did you hear the lions last night?’‘No. I think I only heard some hyenas.’‘You’d be eaten here alive’ chuckled Marcel.The morning game drive followed. Impalas in the bright light were a beautiful sight! So were all those winding roads inside the park! Animals seemed a tad fewer than during the evening drive, but we did get to see the smallest and biggest antelopes on the Globe – dik-diks and giant elands. Hippos were again bathing and Marcel’s friends, the zebras, seemed ever more energetic than he remembered them. Images of giraffes in the distance were driven away by the shock at the sight of a semi-rotted corpse of an older giraffe. Our guide told us that he had been in the Mara when it died; its legs had given in, apparently. I could still perceive the spots and the blend of not only so many species around, but of life and death.
The wildebeests and the acacia trees painting a goodbye-picture is one of the last moments recalled from the Masai Mara. The one place that, after attempts to see the cheetahs in the wild in Iran, had finally given me the ending I sought. I went over to our host, the owner of the camp, and whispered in her ear: ‘You know, it doesn’t look like much from a distance, but the real charm of the Mara is felt when you’re inside, surrounded by the animals. I understand now why you’ve moved here’.
