Olivia-Petra Coman's Blog, page 28
December 25, 2018
This Christmas, wherever you are, be kind!
Today I was saddened – it is hard for me to understand why people act, play roles, react with malice when it is in their power to do good. It can only take 2 minutes to reply with a kind gesture to a question, yet it is easier to profess one’s ‘love’ for Christmas and blame the related stress. The flip side came out of nowhere after walking the streets of Braşov with tears in my eyes. A guy who was about my age and seemed a bit drunk started heading towards me and fell. The sidewalk was empty at that point – eerie. I went to him, not even realising that he was hurt, until I saw the blood drops gathering on the pavement. I panicked, called Marcel and then dialled 112. One more woman stopped to help me, but she was in a hurry so she couldn’t stay for long. However, three other people, genuinely worried, stopped, helped the man reach a nearby bench, while an older couple stopped me to ask about the man’s state of health. We all waited for the ambulance to arrive. It felt good. And you will probably understand even more why I love Romanians so much! Sadly, I am pretty sure that this whole situation wouldn’t have had the same outcome in all corners of the world. Been there, done that.I walked away, felt the rain in my face and the tears burst. I cried and cried and cried and all bad emotions gathered inside were gone.
I thought a lot about the topic of today’s piece. What could be more suited at Christmas than talking about kindness? I always say that this is the main element I seek throughout my travels: good/helpful/genuinely kind people.This year was full of deeds and events that uplifted me and gave me strength to go on fighting to change the world.I wrote and talked a lot about Colombia and its people, about how much I ended up loving them and my time there.
9 is my lucky number, so here are 9 more reasons for the happiness felt during my 2018 travels.
Bezhanovo
Simion – Romanian mother, Bulgarian father – welcomed us with kindness and immediately befriended my father, who was in need of a new jolly connection in his life. He lifted his spirits, had a drink with him (or more), and even invited him to his birthday party in 2019. I couldn’t have been able to ride through the Bulgarian countryside that morning alongside Marcel had Simion not woken up at 6:30am and inflated the bicycle tyres. P.S. Simion and my Dad still keep in touch.
AstanaAfter a very late dinner, some Almaty guys in our hostel helped us plan the following day’s trip to Semey. I was impressed: the scariest day of the trip settled in no time. They made calls, connections, and even helped take our bags to the car the next day. Without them, the trip would have taken a different turn, right from the start. Hope to see them again someday in Southern Kazakhstan.
RubtsovskWe had barely entered Russia and the big hearts of the people – the way I remembered them to be – were obvious: our bus to Barnaul was leaving at 16:19 and it was 16:16. The guard of the bus station asked the lady selling tickets to hurry up and explained what we wanted to do, the people queuing let us in front, and the other passengers even held the bus for us.There are so many preconceptions in the West as far as Russia is concerned. You know what? I could have written this entire article on the acts of kindness we encountered in this country alone.
BarnaulTwice.First, when we checked into our guesthouse, our host called us a cab and instructed the driver to take us to her favourite restaurant in town, which actually became one of my personal favourites. And she even accompanied us to the taxi.Secondly, our waitress was so delightful and kind to us… that it made my heart melt. She even wrote us a note and, of course, made sure that we got into the right taxi. Anastasia and I still keep in touch on Instagram.
ArtybashLake Teletskoye should have provided our day of rest and relaxation. It was, however, hectic. We caught the last bus from Gorno-Altaysk to Artybash and arrived rather late, without any of the taxi drivers called by our bus driver available (we were staying 5 km away from the village). What did our driver do? He took us there. And my heart was filled with joy. I would have never had the relaxing time I did gazing at the lake had he not dropped us straight at our accommodation.
Kosh-AgachWhen she opened the door to our shared ride, there was an instant connection. A couple of hours later, I would find out that she was born on the same day as one of my closest friends. We talked about travelling and dreams. She even invited us to her brother’s wedding. Unfortunately, we were due to cross into Mongolia that afternoon. In return, I made a promise to Asyl: that I will surely be there at her own wedding. To be continued.
Ölgii Having reached Ölgii and having realised that several people had been scammed by West Mongolia Travel – the undersigned included –, I was furious, tired, shocked, and hungry. At once. Far from downtown Ölgii, without local currency, and after dark, I was very close to starting to bang my head against the wall.And then, there was a knock on the door. Three cool and kind Russian travellers – Elena, Jules, and Vadim – invited us to have dinner with them (they had an impressive stock brought over from their native Novosibirsk). We said ‘Yes’ and we are still close. In fact, we even met at the end of November in Budapest while they travelled through Central Europe.
BayannuurWe followed the course of Khovd River, in our attempt to reach Ölgii via Bayannuur, but couldn’t cross over, because there wasn’t any bridge. In the end, because of difficult terrain and our haste to get back to Khovd (we should have left on a 38-hour ride to Kazakhstan the next day), we had a flat tyre. Long story short – two lovely people (whose names I don’t even know) helped us with a jack, got creative and ended up with dust on their coats while trying to figure out solutions to help us get the car back on track. We did! In the end, we got hugs, traditional cheese, and a hot cup of tea in their ger.
AstanaI went full circle – I like that –: Marcel and I were back to Kazakhstan after our Mongolian saga. Post-mid-October snowstorm in Astana, we needed to get back to our hostel, grab our bags, and leave to the airport.The bad weather had left us spending the afternoon in Khan Shatyr, the neofuturist entertainment centre/mall of the capital city. That’s where we also grabbed a bite and our waitress – Stacey J – got us a cab via an app and then, asking the permission of her boss, went down two or three floors (I can’t remember exactly) with us and found our taxi driver.Without her help, we would have had to walk to the hostel, frozen.We still follow each other on Instagram.
So, not only at Christmas time and not only because you are probably going to be repaid, irrespective of gender, race, religion, level of studies, or bank statement, be good. You are human and I am human. I know that we are different, but let’s try to get along.
I thought a lot about the topic of today’s piece. What could be more suited at Christmas than talking about kindness? I always say that this is the main element I seek throughout my travels: good/helpful/genuinely kind people.This year was full of deeds and events that uplifted me and gave me strength to go on fighting to change the world.I wrote and talked a lot about Colombia and its people, about how much I ended up loving them and my time there.
9 is my lucky number, so here are 9 more reasons for the happiness felt during my 2018 travels.
Bezhanovo
Simion – Romanian mother, Bulgarian father – welcomed us with kindness and immediately befriended my father, who was in need of a new jolly connection in his life. He lifted his spirits, had a drink with him (or more), and even invited him to his birthday party in 2019. I couldn’t have been able to ride through the Bulgarian countryside that morning alongside Marcel had Simion not woken up at 6:30am and inflated the bicycle tyres. P.S. Simion and my Dad still keep in touch.
AstanaAfter a very late dinner, some Almaty guys in our hostel helped us plan the following day’s trip to Semey. I was impressed: the scariest day of the trip settled in no time. They made calls, connections, and even helped take our bags to the car the next day. Without them, the trip would have taken a different turn, right from the start. Hope to see them again someday in Southern Kazakhstan.
RubtsovskWe had barely entered Russia and the big hearts of the people – the way I remembered them to be – were obvious: our bus to Barnaul was leaving at 16:19 and it was 16:16. The guard of the bus station asked the lady selling tickets to hurry up and explained what we wanted to do, the people queuing let us in front, and the other passengers even held the bus for us.There are so many preconceptions in the West as far as Russia is concerned. You know what? I could have written this entire article on the acts of kindness we encountered in this country alone.
BarnaulTwice.First, when we checked into our guesthouse, our host called us a cab and instructed the driver to take us to her favourite restaurant in town, which actually became one of my personal favourites. And she even accompanied us to the taxi.Secondly, our waitress was so delightful and kind to us… that it made my heart melt. She even wrote us a note and, of course, made sure that we got into the right taxi. Anastasia and I still keep in touch on Instagram.
ArtybashLake Teletskoye should have provided our day of rest and relaxation. It was, however, hectic. We caught the last bus from Gorno-Altaysk to Artybash and arrived rather late, without any of the taxi drivers called by our bus driver available (we were staying 5 km away from the village). What did our driver do? He took us there. And my heart was filled with joy. I would have never had the relaxing time I did gazing at the lake had he not dropped us straight at our accommodation.
Kosh-AgachWhen she opened the door to our shared ride, there was an instant connection. A couple of hours later, I would find out that she was born on the same day as one of my closest friends. We talked about travelling and dreams. She even invited us to her brother’s wedding. Unfortunately, we were due to cross into Mongolia that afternoon. In return, I made a promise to Asyl: that I will surely be there at her own wedding. To be continued.
Ölgii Having reached Ölgii and having realised that several people had been scammed by West Mongolia Travel – the undersigned included –, I was furious, tired, shocked, and hungry. At once. Far from downtown Ölgii, without local currency, and after dark, I was very close to starting to bang my head against the wall.And then, there was a knock on the door. Three cool and kind Russian travellers – Elena, Jules, and Vadim – invited us to have dinner with them (they had an impressive stock brought over from their native Novosibirsk). We said ‘Yes’ and we are still close. In fact, we even met at the end of November in Budapest while they travelled through Central Europe.
BayannuurWe followed the course of Khovd River, in our attempt to reach Ölgii via Bayannuur, but couldn’t cross over, because there wasn’t any bridge. In the end, because of difficult terrain and our haste to get back to Khovd (we should have left on a 38-hour ride to Kazakhstan the next day), we had a flat tyre. Long story short – two lovely people (whose names I don’t even know) helped us with a jack, got creative and ended up with dust on their coats while trying to figure out solutions to help us get the car back on track. We did! In the end, we got hugs, traditional cheese, and a hot cup of tea in their ger.
AstanaI went full circle – I like that –: Marcel and I were back to Kazakhstan after our Mongolian saga. Post-mid-October snowstorm in Astana, we needed to get back to our hostel, grab our bags, and leave to the airport.The bad weather had left us spending the afternoon in Khan Shatyr, the neofuturist entertainment centre/mall of the capital city. That’s where we also grabbed a bite and our waitress – Stacey J – got us a cab via an app and then, asking the permission of her boss, went down two or three floors (I can’t remember exactly) with us and found our taxi driver.Without her help, we would have had to walk to the hostel, frozen.We still follow each other on Instagram.
So, not only at Christmas time and not only because you are probably going to be repaid, irrespective of gender, race, religion, level of studies, or bank statement, be good. You are human and I am human. I know that we are different, but let’s try to get along.
This Christmas – and every single day –, wherever you are, be kind!
Today I was saddened – it is hard for me to understand why people act, play roles, react with malice when it is in their power to do good. It can only take 2 minutes to reply with a kind gesture to a question, yet it is easier to profess one’s ‘love’ for Christmas and blame the related stress. The flip side came out of nowhere after walking the streets of Braşov with tears in my eyes. A guy who was about my age and seemed a bit drunk started heading towards me and fell. The sidewalk was empty at that point – eerie. I went to him, not even realising that he was hurt, until I saw the blood drops gathering on the pavement. I panicked, called Marcel and then dialled 112. One more woman stopped to help me, but she was in a hurry so she couldn’t stay for long. However, three other people, genuinely worried, stopped, helped the man reach a nearby bench, while an older couple stopped me to ask about the man’s state of health. We all waited for the ambulance to arrive. It felt good. And you will probably understand even more why I love Romanians so much! Sadly, I am pretty sure that this whole situation wouldn’t have had the same outcome in all corners of the world. Been there, done that.I walked away, felt the rain in my face and the tears burst. I cried and cried and cried and all bad emotions gathered inside were gone.
I thought a lot about the topic of today’s piece. What could be more suited at Christmas than talking about kindness? I always say that this is the main element I seek throughout my travels: good/helpful/genuinely kind people.This year was full of deeds and events that uplifted me and gave me strength to go on fighting to change the world.I wrote and talked a lot about Colombia and its people, about how much I ended up loving them and my time there.
9 is my lucky number, so here are 9 more reasons for the happiness felt during my 2018 travels.
Bezhanovo
Simion – Romanian mother, Bulgarian father – welcomed us with kindness and immediately befriended my father, who was in need of a new jolly connection in his life. He lifted his spirits, had a drink with him (or more), and even invited him to his birthday party in 2019. I couldn’t have been able to ride through the Bulgarian countryside that morning alongside Marcel had Simion not woken up at 6:30am and inflated the bicycle tyres. P.S. Simion and my Dad still keep in touch.
AstanaAfter a very late dinner, some Almaty guys in our hostel helped us plan the following day’s trip to Semey. I was impressed: the scariest day of the trip settled in no time. They made calls, connections, and even helped take our bags to the car the next day. Without them, the trip would have taken a different turn, right from the start. Hope to see them again someday in Southern Kazakhstan.
RubtsovskWe had barely entered Russia and the big hearts of the people – the way I remembered them to be – were obvious: our bus to Barnaul was leaving at 16:19 and it was 16:16. The guard of the bus station asked the lady selling tickets to hurry up and explained what we wanted to do, the people queuing let us in front, and the other passengers even held the bus for us.There are so many preconceptions in the West as far as Russia is concerned. You know what? I could have written this entire article on the acts of kindness we encountered in this country alone.
BarnaulTwice.First, when we checked into our guesthouse, our host called us a cab and instructed the driver to take us to her favourite restaurant in town, which actually became one of my personal favourites. And she even accompanied us to the taxi.Secondly, our waitress was so delightful and kind to us… that it made my heart melt. She even wrote us a note and, of course, made sure that we got into the right taxi. Anastasia and I still keep in touch on Instagram.
ArtybashLake Teletskoye should have provided our day of rest and relaxation. It was, however, hectic. We caught the last bus from Gorno-Altaysk to Artybash and arrived rather late, without any of the taxi drivers called by our bus driver available (we were staying 5 km away from the village). What did our driver do? He took us there. And my heart was filled with joy. I would have never had the relaxing time I did gazing at the lake had he not dropped us straight at our accommodation.
Kosh-AgachWhen she opened the door to our shared ride, there was an instant connection. A couple of hours later, I would find out that she was born on the same day as one of my closest friends. We talked about travelling and dreams. She even invited us to her brother’s wedding. Unfortunately, we were due to cross into Mongolia that afternoon. In return, I made a promise to Asyl: that I will surely be there at her own wedding. To be continued.
Ölgii Having reached Ölgii and having realised that several people had been scammed by West Mongolia Travel – the undersigned included –, I was furious, tired, shocked, and hungry. At once. Far from downtown Ölgii, without local currency, and after dark, I was very close to starting to bang my head against the wall.And then, there was a knock on the door. Three cool and kind Russian travellers – Elena, Jules, and Vadim – invited us to have dinner with them (they had an impressive stock brought over from their native Novosibirsk). We said ‘Yes’ and we are still close. In fact, we even met at the end of November in Budapest while they travelled through Central Europe.
BayannuurWe followed the course of Khovd River, in our attempt to reach Ölgii via Bayannuur, but couldn’t cross over, because there wasn’t any bridge. In the end, because of difficult terrain and our haste to get back to Khovd (we should have left on a 38-hour ride to Kazakhstan the next day), we had a flat tyre. Long story short – two lovely people (whose names I don’t even know) helped us with a jack, got creative and ended up with dust on their coats while trying to figure out solutions to help us get the car back on track. We did! In the end, we got hugs, traditional cheese, and a hot cup of tea in their ger.
AstanaI went full circle – I like that –: Marcel and I were back to Kazakhstan after our Mongolian saga. Post-mid-October snowstorm in Astana, we needed to get back to our hostel, grab our bags, and leave to the airport.The bad weather had left us spending the afternoon in Khan Shatyr, the neofuturist entertainment centre/mall of the capital city. That’s where we also grabbed a bite and our waitress – Stacey J – got us a cab via an app and then, asking the permission of her boss, went down two or three floors (I can’t remember exactly) with us and found our taxi driver.Without her help, we would have had to walk to the hostel, frozen.We still follow each other on Instagram.
So, not only at Christmas time and not only because you are probably going to be repaid, irrespective of gender, race, religion, level of studies, or bank statement, be good. You are human and I am human. I know that we are different, but let’s try to get along.
I thought a lot about the topic of today’s piece. What could be more suited at Christmas than talking about kindness? I always say that this is the main element I seek throughout my travels: good/helpful/genuinely kind people.This year was full of deeds and events that uplifted me and gave me strength to go on fighting to change the world.I wrote and talked a lot about Colombia and its people, about how much I ended up loving them and my time there.
9 is my lucky number, so here are 9 more reasons for the happiness felt during my 2018 travels.
Bezhanovo
Simion – Romanian mother, Bulgarian father – welcomed us with kindness and immediately befriended my father, who was in need of a new jolly connection in his life. He lifted his spirits, had a drink with him (or more), and even invited him to his birthday party in 2019. I couldn’t have been able to ride through the Bulgarian countryside that morning alongside Marcel had Simion not woken up at 6:30am and inflated the bicycle tyres. P.S. Simion and my Dad still keep in touch.
AstanaAfter a very late dinner, some Almaty guys in our hostel helped us plan the following day’s trip to Semey. I was impressed: the scariest day of the trip settled in no time. They made calls, connections, and even helped take our bags to the car the next day. Without them, the trip would have taken a different turn, right from the start. Hope to see them again someday in Southern Kazakhstan.
RubtsovskWe had barely entered Russia and the big hearts of the people – the way I remembered them to be – were obvious: our bus to Barnaul was leaving at 16:19 and it was 16:16. The guard of the bus station asked the lady selling tickets to hurry up and explained what we wanted to do, the people queuing let us in front, and the other passengers even held the bus for us.There are so many preconceptions in the West as far as Russia is concerned. You know what? I could have written this entire article on the acts of kindness we encountered in this country alone.
BarnaulTwice.First, when we checked into our guesthouse, our host called us a cab and instructed the driver to take us to her favourite restaurant in town, which actually became one of my personal favourites. And she even accompanied us to the taxi.Secondly, our waitress was so delightful and kind to us… that it made my heart melt. She even wrote us a note and, of course, made sure that we got into the right taxi. Anastasia and I still keep in touch on Instagram.
ArtybashLake Teletskoye should have provided our day of rest and relaxation. It was, however, hectic. We caught the last bus from Gorno-Altaysk to Artybash and arrived rather late, without any of the taxi drivers called by our bus driver available (we were staying 5 km away from the village). What did our driver do? He took us there. And my heart was filled with joy. I would have never had the relaxing time I did gazing at the lake had he not dropped us straight at our accommodation.
Kosh-AgachWhen she opened the door to our shared ride, there was an instant connection. A couple of hours later, I would find out that she was born on the same day as one of my closest friends. We talked about travelling and dreams. She even invited us to her brother’s wedding. Unfortunately, we were due to cross into Mongolia that afternoon. In return, I made a promise to Asyl: that I will surely be there at her own wedding. To be continued.
Ölgii Having reached Ölgii and having realised that several people had been scammed by West Mongolia Travel – the undersigned included –, I was furious, tired, shocked, and hungry. At once. Far from downtown Ölgii, without local currency, and after dark, I was very close to starting to bang my head against the wall.And then, there was a knock on the door. Three cool and kind Russian travellers – Elena, Jules, and Vadim – invited us to have dinner with them (they had an impressive stock brought over from their native Novosibirsk). We said ‘Yes’ and we are still close. In fact, we even met at the end of November in Budapest while they travelled through Central Europe.
BayannuurWe followed the course of Khovd River, in our attempt to reach Ölgii via Bayannuur, but couldn’t cross over, because there wasn’t any bridge. In the end, because of difficult terrain and our haste to get back to Khovd (we should have left on a 38-hour ride to Kazakhstan the next day), we had a flat tyre. Long story short – two lovely people (whose names I don’t even know) helped us with a jack, got creative and ended up with dust on their coats while trying to figure out solutions to help us get the car back on track. We did! In the end, we got hugs, traditional cheese, and a hot cup of tea in their ger.
AstanaI went full circle – I like that –: Marcel and I were back to Kazakhstan after our Mongolian saga. Post-mid-October snowstorm in Astana, we needed to get back to our hostel, grab our bags, and leave to the airport.The bad weather had left us spending the afternoon in Khan Shatyr, the neofuturist entertainment centre/mall of the capital city. That’s where we also grabbed a bite and our waitress – Stacey J – got us a cab via an app and then, asking the permission of her boss, went down two or three floors (I can’t remember exactly) with us and found our taxi driver.Without her help, we would have had to walk to the hostel, frozen.We still follow each other on Instagram.
So, not only at Christmas time and not only because you are probably going to be repaid, irrespective of gender, race, religion, level of studies, or bank statement, be good. You are human and I am human. I know that we are different, but let’s try to get along.
December 17, 2018
Prin Şureanu – o poveste de iarnă
Ne-am gândit şi ne-am tot gândit ce să facem noi de mini-vacanţa de 1 Decembrie. Mă bătea gândul să zburăm în Suedia, ultima ţară europeană ce ne mai rămăsese de explorat, dar Marcel a zis că nu are chef de preţuri mari şi că zilele-s scurte şi aşa... am zis să rămânem în ţară. Poate la Alba Iulia, de Marea Unire?Şi atunci, am căutat ceva în apropiere, ca să le îmbinăm frumos pe toate. Aşa am dat peste Domeniul Schiabil Şureanu.
Sincer? Descrierile m-au făcut să îmi doresc să ajung acolo.Apoi, am găsit o cameră dublă disponibilă la Cabana Nuţa pentru două nopţi. A treia ne-am gândit să o petrecem pe drumul de întoarcere, la Sălişte.Am pornit pe un frig crunt, cu vânt bătând în rafale, şi parcă tot cu opriri neplanificate, dar deh... când ai nevoie de benzină, ţi-e poftă de Deliciu cu fructe, te cuprinde foamea, e musai. Până la urmă, am ieşit din drumul principal spre Sebeş şi semnalul a început să scadă. Iar după Şugag, a dispărut complet. Mă fascina. Desluşeam contururile brazilor şi adoram felul în care se vedea cerul: brăzdat de o puzderie de stele! Wow!Suna atât de promiţător! (Recunosc, avusesem emoţii cu parcursul, care era, în principal pe drumuri judeţene, de munte, şi, imediat după Lacul Oaşa – pe care-l ştiam de pe Transalpina, din urmă cu 5 ani şi jumătate –, a început să apară timid şi zăpada.) Am urcat lin, fără probleme, şi am fost întâmpinaţi cu multă prietenie (anunţasem că urma să întârziem un pic) şi cu palincă din partea casei.
Am dormit atât de bine şi ne-am liniştit... apoi ne-am trezit cu o privelişte care ne-a încărcat tare de tot (eu îi spuneam mai în glumă, mai în serios lui Marcel, deunăzi, că mă simţeam ca şi cum aş fi aterizat într-o poveste de iarnă, chiar dacă pe la noi pe la Braşov zăpada în forma-i naturală era inexistentă).
Iaca, aici, lucrurile stau diferit. Era proaspătă. Construcţii puţine. Foarte autentic (autorul articolulului pe care-l studiasem atent avusese dreptate). Eram în Luncile Prigoanei.Mic-dejunul a picat bine şi gazdele noastre ne-au dat să încercăm şi nişte unt de casă.
Mmmm... şi aşa plecam înspre iezer. Cerul nu avea nori. Şi mirosea pe peste tot a zăpadă.
Am reuşit să ajungem cu maşina foarte aproape de unde pleca o cărăruie prin pădure (mult sub 500 metri de mers). Păşiserăm pe sub brazi semeţi şi peste pietre umezite, iar obrajii ni-i simţeam aproape îngheţaţi. Ca şi lacul, de altfel. Se spune că nici vara nu este indicat să înoţi în el. A curmat multe vieţi – legendele o pun pe seama balaurului din adâncuri, ce-i trage pe oameni la fund. Realitatea – pe temperatura la limita hipotermiei. Însă acum era doar linişte. Şi noi.
Ne-am reîntors şi am dat peste un luminiş, în care parcă toate cădeau perfect. Mă jucasem cu zăpada în urmă cu o jumătate de oră, însă parcă acum, joaca respectivă era şi mai potrivită. Ca un copil m-am simţit. Şi în momentele acelea m-am reîncărcat pentru ultimele două luni (din Altaiul rusesc nu mă mai simţisem relaxată cu adevărat – va urma). Frumuseţea ţinuturilor acestora mă făcea fericită.
Am condus înspre baza pârtiilor. Era puţină lume în jur: câţiva copii şi părinţii lor. Instalaţiile nu funcţionau; spuneau că nu este suficientă zăpadă. Pe 14 decembrie ştiu că li s-a dat drumul. Însă noi aveam plăcile cu noi, aşa că am urcat cu ele în spate şi ne-am dat. De câteva ori, chiar! Până când, la altitudinea la care eram – destul de capricioasă, vremea ne-a dat de furcă, în curând fiind înconjuraţi de ceaţă.
Ne-am găsit drum spre après-ski-ul în pregătiri de deschidere a sezonului. Scumpuţ, dar intim: ciocolată caldă şi cappuccino. Dar încă ne era foame. Ne-am despărţit cu greu de peisajul minunat şi am ales Pensiunea Şureanu din Poarta Raiului pentru un prânz târziu. Hribii păreau la ordinea zilei, împreună cu afinele.
Pe un apus roşiatic, ce mi-a adus aminte de Sozopol (va urma, din nou), ne-am întors la căldura cabanei, la un duş fierbinte şi la o cină atent pregătită, care s-a încheiat cu un răsfăţ de gogoşi servite în cameră, cu gem de caise. La -18 grade, am avut nevoie.
Am plecat a doua zi, după un nou mic dejun ce ne-a pus pe picioare şi renunţând la ideea de a mai ajunge la Alba. Am preferat să admirăm pe îndelete şi departe de aglomeraţie şi drumul pe zi, să revedem Lacul Oaşa şi dintr-un alt unghi şi să o luăm spre Jina – localitatea din Judeţul Sibiu aflată la cea mai înaltă altitudine. Dincolo de un tradiţionalism care poate fi atât apăsător, cât şi dătător de speranţă, drumul spre şi prin acest sat oarecum izolat este spectaculos şi romantic, într-un fel diferit de munţii din apropierea Braşovului.
Totul continuă în Sălişte. Încă mai sunt case vechi în localitate (de exemplu, cea din Strada Memorandiştilor nr. 3); noi am folosit Pensiunea Heaven pentru a ne deplasa prin împrejurimi. Cina am luat-o la Nico’s House, în Cristian. Am fost primiţi frumos şi mi-a apărut un zâmbet larg pe faţă când, împreună cu cheesecake-ul de final, mi s-a servit şi o floare creată din fructe, direct pe farfurie. La Patinoarul din Cisnădie, semi-acoperit, ne-am ales cu o surpriză neplăcută, când ultima tură nu s-a mai ţinut (seriile sunt de câte o oră, cu începere de la 16, 17:30, 19 şi 20:30 (luni-vineri) şi de la 14:30, 16, 17:30, 19 şi 20:30 (sâmbătă-duminică); pe durata vacanţelor, este o serie suplimentară, de la 14:30 (luni-vineri), respectiv 13 (sâmbătă-duminică)). Am plecat dezamăgiţi, după o zi în care lucrurile nu merseseră aşa cum ne-am fi dorit, şi am decis să vedem şi noi Târgul de Crăciun din Sibiu. Neimpresionant – cu excepţia unui stand cu feluriţi şi coloraţi cercei, dintre care doi reni şi-au făcut loc în mâna mea – cadou de la iubitul meu – şi a castanelor după care suspinăm şi acum: „Cele mai frumoase sunt lucrurile simple”.
Eram însă hotărâţi ca ultima zi de călătorie să reintre în rândul primelor două. Deşi locul în care se vând – aşa se spune – cei mai mari cozonaci din ţară („la metru”) era închis (Şura Mică, Str. Principală nr. 99; 7-19 (luni-vineri), 7-12 (sâmbătă)), am început-o cu un mic dejun la „Mândra” – o cafenea cochetă şi atrăgătoare, la intrarea în Cisnădie. Aici se pot cumpăra produse lactate Mândra – deosebite şi prăjituri în care se simte calitatea ingredientelor. Sunt fine. Într-atât, încât nu mai bagi în seamă apatia personalului.Apoi am pornit-o înspre Păltiniş, dornici să nu ne lăsăm dorul de snowboard nepotolit. Ştiam că instalaţiile funcţionau. Am ajuns după 12 şi nu părea deloc aglomerat, lumea bucurându-se mai mult de soare – începuse să se încălzească – şi de un vin fiert pe terase decât de pârtii. Am luat o cartelă de 30 de puncte şi, în curând, ne-am dat seama că timpul pe care-l alocaserăm pentru Arena Platoş urma să se încheie mult mai repede, pentru că după o pantă urma încă una un pic mai abruptă şi... erai jos. Dar a fost fain, ne-am simţit bine, am râs şi... am plecat.
Cu toate că eram un pic contracronometru, hotărându-ne în ultimul moment să poposim şi pe la Şona, nu ne-am putut abţine să nu luăm şi prânzul la „Mândra”, apoi, după un mic blocaj cât coteau maşinile pe Valea Oltului, am mers bine, bucurându-ne de încă un apus minunat. Ultimele sale accente le-am prins la movile/piramide, însoţiţi de un câine ce ne urmărise de la ultima casă din sat. L-am hrănit cu covrigei şi ne-am jucat cu el.
Iar locul, cu vedere înspre Oltul îngheţat, aşa cum nu îmi fusese niciodată dat să văd un râu, emana energii atât de bune, încât cu siguranţă lucruri tainice, dar bune, s-au petrecut la crearea lui pe-acolo. Ca să înţelegem mai bine, trebuie să ne reîntoarcem.
Tot în cerc, 30 noiembrie, ziua petrecută în totalitate în Munţii Şureanu, a fost una dintre cele mai frumoase ale acestui an. Mi-a reîntregit credinţa că avem o ţară specială, cu oameni calzi, şi a dat întregii călătorii un curs aparte. Aştept cu nerăbdare să mă reîntorc. Mi-am/ne-am/am promis.
Sincer? Descrierile m-au făcut să îmi doresc să ajung acolo.Apoi, am găsit o cameră dublă disponibilă la Cabana Nuţa pentru două nopţi. A treia ne-am gândit să o petrecem pe drumul de întoarcere, la Sălişte.Am pornit pe un frig crunt, cu vânt bătând în rafale, şi parcă tot cu opriri neplanificate, dar deh... când ai nevoie de benzină, ţi-e poftă de Deliciu cu fructe, te cuprinde foamea, e musai. Până la urmă, am ieşit din drumul principal spre Sebeş şi semnalul a început să scadă. Iar după Şugag, a dispărut complet. Mă fascina. Desluşeam contururile brazilor şi adoram felul în care se vedea cerul: brăzdat de o puzderie de stele! Wow!Suna atât de promiţător! (Recunosc, avusesem emoţii cu parcursul, care era, în principal pe drumuri judeţene, de munte, şi, imediat după Lacul Oaşa – pe care-l ştiam de pe Transalpina, din urmă cu 5 ani şi jumătate –, a început să apară timid şi zăpada.) Am urcat lin, fără probleme, şi am fost întâmpinaţi cu multă prietenie (anunţasem că urma să întârziem un pic) şi cu palincă din partea casei.
Am dormit atât de bine şi ne-am liniştit... apoi ne-am trezit cu o privelişte care ne-a încărcat tare de tot (eu îi spuneam mai în glumă, mai în serios lui Marcel, deunăzi, că mă simţeam ca şi cum aş fi aterizat într-o poveste de iarnă, chiar dacă pe la noi pe la Braşov zăpada în forma-i naturală era inexistentă).
Iaca, aici, lucrurile stau diferit. Era proaspătă. Construcţii puţine. Foarte autentic (autorul articolulului pe care-l studiasem atent avusese dreptate). Eram în Luncile Prigoanei.Mic-dejunul a picat bine şi gazdele noastre ne-au dat să încercăm şi nişte unt de casă.
Mmmm... şi aşa plecam înspre iezer. Cerul nu avea nori. Şi mirosea pe peste tot a zăpadă.
Am reuşit să ajungem cu maşina foarte aproape de unde pleca o cărăruie prin pădure (mult sub 500 metri de mers). Păşiserăm pe sub brazi semeţi şi peste pietre umezite, iar obrajii ni-i simţeam aproape îngheţaţi. Ca şi lacul, de altfel. Se spune că nici vara nu este indicat să înoţi în el. A curmat multe vieţi – legendele o pun pe seama balaurului din adâncuri, ce-i trage pe oameni la fund. Realitatea – pe temperatura la limita hipotermiei. Însă acum era doar linişte. Şi noi.
Ne-am reîntors şi am dat peste un luminiş, în care parcă toate cădeau perfect. Mă jucasem cu zăpada în urmă cu o jumătate de oră, însă parcă acum, joaca respectivă era şi mai potrivită. Ca un copil m-am simţit. Şi în momentele acelea m-am reîncărcat pentru ultimele două luni (din Altaiul rusesc nu mă mai simţisem relaxată cu adevărat – va urma). Frumuseţea ţinuturilor acestora mă făcea fericită.
Am condus înspre baza pârtiilor. Era puţină lume în jur: câţiva copii şi părinţii lor. Instalaţiile nu funcţionau; spuneau că nu este suficientă zăpadă. Pe 14 decembrie ştiu că li s-a dat drumul. Însă noi aveam plăcile cu noi, aşa că am urcat cu ele în spate şi ne-am dat. De câteva ori, chiar! Până când, la altitudinea la care eram – destul de capricioasă, vremea ne-a dat de furcă, în curând fiind înconjuraţi de ceaţă.
Ne-am găsit drum spre après-ski-ul în pregătiri de deschidere a sezonului. Scumpuţ, dar intim: ciocolată caldă şi cappuccino. Dar încă ne era foame. Ne-am despărţit cu greu de peisajul minunat şi am ales Pensiunea Şureanu din Poarta Raiului pentru un prânz târziu. Hribii păreau la ordinea zilei, împreună cu afinele.
Pe un apus roşiatic, ce mi-a adus aminte de Sozopol (va urma, din nou), ne-am întors la căldura cabanei, la un duş fierbinte şi la o cină atent pregătită, care s-a încheiat cu un răsfăţ de gogoşi servite în cameră, cu gem de caise. La -18 grade, am avut nevoie.
Am plecat a doua zi, după un nou mic dejun ce ne-a pus pe picioare şi renunţând la ideea de a mai ajunge la Alba. Am preferat să admirăm pe îndelete şi departe de aglomeraţie şi drumul pe zi, să revedem Lacul Oaşa şi dintr-un alt unghi şi să o luăm spre Jina – localitatea din Judeţul Sibiu aflată la cea mai înaltă altitudine. Dincolo de un tradiţionalism care poate fi atât apăsător, cât şi dătător de speranţă, drumul spre şi prin acest sat oarecum izolat este spectaculos şi romantic, într-un fel diferit de munţii din apropierea Braşovului.
Totul continuă în Sălişte. Încă mai sunt case vechi în localitate (de exemplu, cea din Strada Memorandiştilor nr. 3); noi am folosit Pensiunea Heaven pentru a ne deplasa prin împrejurimi. Cina am luat-o la Nico’s House, în Cristian. Am fost primiţi frumos şi mi-a apărut un zâmbet larg pe faţă când, împreună cu cheesecake-ul de final, mi s-a servit şi o floare creată din fructe, direct pe farfurie. La Patinoarul din Cisnădie, semi-acoperit, ne-am ales cu o surpriză neplăcută, când ultima tură nu s-a mai ţinut (seriile sunt de câte o oră, cu începere de la 16, 17:30, 19 şi 20:30 (luni-vineri) şi de la 14:30, 16, 17:30, 19 şi 20:30 (sâmbătă-duminică); pe durata vacanţelor, este o serie suplimentară, de la 14:30 (luni-vineri), respectiv 13 (sâmbătă-duminică)). Am plecat dezamăgiţi, după o zi în care lucrurile nu merseseră aşa cum ne-am fi dorit, şi am decis să vedem şi noi Târgul de Crăciun din Sibiu. Neimpresionant – cu excepţia unui stand cu feluriţi şi coloraţi cercei, dintre care doi reni şi-au făcut loc în mâna mea – cadou de la iubitul meu – şi a castanelor după care suspinăm şi acum: „Cele mai frumoase sunt lucrurile simple”.
Eram însă hotărâţi ca ultima zi de călătorie să reintre în rândul primelor două. Deşi locul în care se vând – aşa se spune – cei mai mari cozonaci din ţară („la metru”) era închis (Şura Mică, Str. Principală nr. 99; 7-19 (luni-vineri), 7-12 (sâmbătă)), am început-o cu un mic dejun la „Mândra” – o cafenea cochetă şi atrăgătoare, la intrarea în Cisnădie. Aici se pot cumpăra produse lactate Mândra – deosebite şi prăjituri în care se simte calitatea ingredientelor. Sunt fine. Într-atât, încât nu mai bagi în seamă apatia personalului.Apoi am pornit-o înspre Păltiniş, dornici să nu ne lăsăm dorul de snowboard nepotolit. Ştiam că instalaţiile funcţionau. Am ajuns după 12 şi nu părea deloc aglomerat, lumea bucurându-se mai mult de soare – începuse să se încălzească – şi de un vin fiert pe terase decât de pârtii. Am luat o cartelă de 30 de puncte şi, în curând, ne-am dat seama că timpul pe care-l alocaserăm pentru Arena Platoş urma să se încheie mult mai repede, pentru că după o pantă urma încă una un pic mai abruptă şi... erai jos. Dar a fost fain, ne-am simţit bine, am râs şi... am plecat.
Cu toate că eram un pic contracronometru, hotărându-ne în ultimul moment să poposim şi pe la Şona, nu ne-am putut abţine să nu luăm şi prânzul la „Mândra”, apoi, după un mic blocaj cât coteau maşinile pe Valea Oltului, am mers bine, bucurându-ne de încă un apus minunat. Ultimele sale accente le-am prins la movile/piramide, însoţiţi de un câine ce ne urmărise de la ultima casă din sat. L-am hrănit cu covrigei şi ne-am jucat cu el.
Iar locul, cu vedere înspre Oltul îngheţat, aşa cum nu îmi fusese niciodată dat să văd un râu, emana energii atât de bune, încât cu siguranţă lucruri tainice, dar bune, s-au petrecut la crearea lui pe-acolo. Ca să înţelegem mai bine, trebuie să ne reîntoarcem.
Tot în cerc, 30 noiembrie, ziua petrecută în totalitate în Munţii Şureanu, a fost una dintre cele mai frumoase ale acestui an. Mi-a reîntregit credinţa că avem o ţară specială, cu oameni calzi, şi a dat întregii călătorii un curs aparte. Aştept cu nerăbdare să mă reîntorc. Mi-am/ne-am/am promis.
December 8, 2018
Sicily, where being spoilt with sweets is the norm
Sweets are one of my greatest five loves. It has always been like that. I remember baking with my two grandmothers, indulging in the flavours recreated by them, and being filled with joy at the sight of several plates of krémes/cremşnit – their signature dish and my childhood’s favourite cake.Something stayed with me – a secret wish to honour the talent of these two women and to preserve the heritage that had been passed on to me.There are delicious sweets all over the world. Yes, there are certain cultures that are more prone to cooking desserts, but I have always disregarded this fact and still started my quest to find the most special sweets out there.I even started baking and one of my biggest dreams is to make people smile in my own bakery. One day.
If we go back to the third paragraph, there is one note to make – that for me, in terms of desserts, there is no other place like Sicily. The greatest bakers I’ve ever encountered are found there. The epitome of sweets is found there.So, how did Sicily charm me? /and I revisited it this year to make sure I wasn’t dreaming/Well, first, there are the quality ingredients.Then, there’s passion. And finally, there’s a mix of dessert traditions that could make every other contender jealous.
Cannoli They are world-famous. They are served with various fillings (e.g. pistachio), but only ricotta makes cannoli decadent.
I had great expectations. In the end, I fell harder than I thought: the crunchy/creamy combination is what I search in all desserts, so cannoli blew me away.I even got myself rolls to start baking them and I used this recipe to complete the process. Opinions? Easy, but finesse is needed while shaping the shells. Practice makes perfect. Tip: Nothing tastes better than cannoli filled on the spot: express-style.
Brioche(pictured in the following two combinations) Some of the puffiest pastries that I’ve ever tasted. Light and sweet – but not overwhelmingly –, so more sugary items can be served along. I am determined to bake them on my own and to obtain the softness that I remember from Sicily.
Granita To my surprise, not all places sell granita throughout the year. Some do. However, getting the perfect texture of this splendid summer treat happens with the first heat wave of the island.Incredible granita alle mandorle heightens your senses.
Granita al caffé is said to be best in Milazzo. It was indeed a big wow, even for a non-coffee drinker, like me.
If there’s a drink to drive away degrees, it’s granita.P.S. If you wish to go totally local, have a granita and a brioche for breakfast.
Gelato The most flavourful and the creamiest gelati of my life were served in Sicily, on various occasions. My first brioche con gelato was savoured in a delightful restaurant overlooking the sea, on Stromboli. The brioches were so good that Marcel bought two for our Stromboli summit trek, feeding me one and saving the other for one hungry dog. That’s how much he loves animals!
I missed brioches con gelato so much, that this year, in Favignana, off-season (beginning of April) and without many of the desserts that I knew on offer [everyone asked replied that they were waiting for the summer], Marcel got creative: he went to the bakery of the island capital, bought brioches, and asked the kind owner of a gelato parlour to fill them up. We felt the summer get closer.
CassataThe most celebrated pastry chef in Trapani taught me that every region, every town, and even every family has a slightly different version of cassata. Of other desserts, too, but this specific dessert is special. He didn’t roll his eyes when I bought a plateful of treats for… breakfast. J
The sweet marzipan coating doesn’t prepare you for the scrumptious ricotta filling bursting out through the cracks deliberately made by the spoon (this is what I experienced in Noto). Talking of variations – cassate al forno are über-delicious, I’ve baked them with Marcel and I recommend Paul Hollywood’s recipe from all my heart.
Latte di mandorlaThe best I ever tasted was in Noto, on a hot early-October morning. It was delicate, yet fresh, designed to surely quench your thirst. A surprise. …now that’s surprising, considering that the city’s the source of the best almonds on the island. It is perfect with a cassata.
We brought some home, soaked them, and prepared almond milk the following morning, but it didn’t quite taste the same.
SetteveliThe classical birthday cakes of Palermo. Chocolate glaze, chocolate mousse, hazelnut cream, and so on… until you count to seven. Sicilians are very proud of this dessert. Its crunchiness rivals its smoothness and you perceive the flavours fully as the layers melt in your mouth…
And then, you’ve got all sorts of crostate di mandorle
cestini di frutta
crostatine di fragola [and variations]
, and all sorts of traditional cakes where ricotta is the star… and the filling. There is so much delicacy in the way this cheese is processed and transformed… that even the legends according to which tiramisus would have been invented by the Sicilians could ring true [I’m sure that they master mascarpone the same way]. Aaah, and they even have their very own artisan chocolates. In Modica.
Readapting the words of Fellini, ‘La vita è una combinazione di magia e dolci’. I am happy that sweets exists. They can make us smile when all other methods fail.As for me, I am on a hunt for another airfare deal to Palermo, or Catania, or Trapani… well, it doesn’t really matter as long as it’s Sicilia.
If we go back to the third paragraph, there is one note to make – that for me, in terms of desserts, there is no other place like Sicily. The greatest bakers I’ve ever encountered are found there. The epitome of sweets is found there.So, how did Sicily charm me? /and I revisited it this year to make sure I wasn’t dreaming/Well, first, there are the quality ingredients.Then, there’s passion. And finally, there’s a mix of dessert traditions that could make every other contender jealous.
Cannoli They are world-famous. They are served with various fillings (e.g. pistachio), but only ricotta makes cannoli decadent.
I had great expectations. In the end, I fell harder than I thought: the crunchy/creamy combination is what I search in all desserts, so cannoli blew me away.I even got myself rolls to start baking them and I used this recipe to complete the process. Opinions? Easy, but finesse is needed while shaping the shells. Practice makes perfect. Tip: Nothing tastes better than cannoli filled on the spot: express-style.
Brioche(pictured in the following two combinations) Some of the puffiest pastries that I’ve ever tasted. Light and sweet – but not overwhelmingly –, so more sugary items can be served along. I am determined to bake them on my own and to obtain the softness that I remember from Sicily.
Granita To my surprise, not all places sell granita throughout the year. Some do. However, getting the perfect texture of this splendid summer treat happens with the first heat wave of the island.Incredible granita alle mandorle heightens your senses.
Granita al caffé is said to be best in Milazzo. It was indeed a big wow, even for a non-coffee drinker, like me.
If there’s a drink to drive away degrees, it’s granita.P.S. If you wish to go totally local, have a granita and a brioche for breakfast.Gelato The most flavourful and the creamiest gelati of my life were served in Sicily, on various occasions. My first brioche con gelato was savoured in a delightful restaurant overlooking the sea, on Stromboli. The brioches were so good that Marcel bought two for our Stromboli summit trek, feeding me one and saving the other for one hungry dog. That’s how much he loves animals!
I missed brioches con gelato so much, that this year, in Favignana, off-season (beginning of April) and without many of the desserts that I knew on offer [everyone asked replied that they were waiting for the summer], Marcel got creative: he went to the bakery of the island capital, bought brioches, and asked the kind owner of a gelato parlour to fill them up. We felt the summer get closer.
CassataThe most celebrated pastry chef in Trapani taught me that every region, every town, and even every family has a slightly different version of cassata. Of other desserts, too, but this specific dessert is special. He didn’t roll his eyes when I bought a plateful of treats for… breakfast. J
The sweet marzipan coating doesn’t prepare you for the scrumptious ricotta filling bursting out through the cracks deliberately made by the spoon (this is what I experienced in Noto). Talking of variations – cassate al forno are über-delicious, I’ve baked them with Marcel and I recommend Paul Hollywood’s recipe from all my heart. Latte di mandorlaThe best I ever tasted was in Noto, on a hot early-October morning. It was delicate, yet fresh, designed to surely quench your thirst. A surprise. …now that’s surprising, considering that the city’s the source of the best almonds on the island. It is perfect with a cassata.
We brought some home, soaked them, and prepared almond milk the following morning, but it didn’t quite taste the same. SetteveliThe classical birthday cakes of Palermo. Chocolate glaze, chocolate mousse, hazelnut cream, and so on… until you count to seven. Sicilians are very proud of this dessert. Its crunchiness rivals its smoothness and you perceive the flavours fully as the layers melt in your mouth…
And then, you’ve got all sorts of crostate di mandorle
cestini di frutta
crostatine di fragola [and variations]
, and all sorts of traditional cakes where ricotta is the star… and the filling. There is so much delicacy in the way this cheese is processed and transformed… that even the legends according to which tiramisus would have been invented by the Sicilians could ring true [I’m sure that they master mascarpone the same way]. Aaah, and they even have their very own artisan chocolates. In Modica.
Readapting the words of Fellini, ‘La vita è una combinazione di magia e dolci’. I am happy that sweets exists. They can make us smile when all other methods fail.As for me, I am on a hunt for another airfare deal to Palermo, or Catania, or Trapani… well, it doesn’t really matter as long as it’s Sicilia.
December 1, 2018
Te iubesc din tot sufletul, România!
Pentru mine, anul acesta a fost un an al răzbunărilor (nu în sensul rău pe care acest cuvânt îl are) şi al realizărilor. Mi s-au legat iţele, am înţeles lucruri şi am simţit că mi-am finalizat multe dintre situaţiile care stăteau încă în coadă de peşte.
Am călătorit. Mult. Poate chiar mai mult decât în alţi ani. Şi multe dintre drumuri au dus prin România noastră. De fiecare dată când le colind, sunt din ce în ce mai mândră şi mai recunoscătoare că m-am născut aici şi sentimentul îmi circulă prin vene. Sângele meu fierbe. Dragostea se degajă. Am văzut atât de multe, însă, cu cât am umblat mai mult, cu atât mai mult mi-am iubit casa.Cum să nu o faci?
De la stilul molcom până la sălbăticiaunui ţinut – toate-ţi par o încântare atunci când le descoperi.
Am pornit cu Marcel şi cu tata la pas şi am întârziat pe drum, căscând ochii la Măgura încântătoare.
Apoi, efectiv nu am mai finalizat traseul pe care ni-l propuseserăm, ci am ales să urmărim licărul de lumină ce se făcea tot mai roşu, umplându-ne sufletele de recunoştinţă pe cărările din Peştera, simţind ludicul pulsând în noi.
În afară de animalele sălbatice care se simt în largul lor în a noastră ţărişoară (şi pe care pe alocuri le mai zărim şi ne fac ziua), mai apare câte-un căţel care te însoţeşte, apără şi alină necondiţionat.
Însă îl răsplăteşti tu la final pentru că te-a făcut să zâmbeşti. Larg de tot.
Am prieteni în multe ţări, dar parcă prietenia pe care un român ţi-o oferă este unică. Durabilă. Frumoasă. Aşa m-am ataşat de colegii de quiz. Deveniţi prieteni apropiaţi. Multe mă leagă de evenimentul care-a început în The Hockey Pub (pentru noi) la un sfârşit de februarie rece al lui 2013 şi continuă acum în Temple: poveşti de dragoste, mini-Limonade (nouă ne zice „Limonadă cu Mentă”), răsturnări de situaţie şi „transferuri”. Mă simt ca într-o familie cu oamenii aceştia şi aştept fiecare marţi ca să ne reîntâlnim. Mâncăm şi bem împreună, glumim, povestim. Când avem pauză sau nu pot ajunge, simt că îmi lipseşte ceva. Aşa ne-am hotărât noi să facem un Quizbuilding la Lepşa (pe lista mea de când am fost în 2017 în Deltă şi am trecut la întoarcere pe acolo). Doar că am ajuns la Comandău şi la o cabanăunde-am combinat apusul cu cocktailurile, căci am avut propriul nostru barman – maestru. J
Am fost primiţi cu căldură şi aşa, cu mâncare bună şi un foc de tabără în acorduri de chitară, Marcel, Oana, Vlad, Silviu, Iulia, Alin, Carmen, Graţian şi cu Petra s-au simţit excelent şi vor să repete experienţa. Ca să poată şi Klau sta mai mult cu noi.
Eu, una, aş mai face un tort de mure şi aş mai colinda prin pădurile din împrejurimi, înfricoşător de dese, şi prin Mestecănişul de la Reci. De dorit cu bicicleta.
Spuneam mai sus ceva de Lepşa – ei bine, Vrancea întreagă mă uimise. Am prins un weekend în care Marcel avea un teambuilding, aşa că am plecat singură la drum. Pe la Târgu Secuiesc s-a înfundat. Suficient cât să mă lase să degust bucate fantastice la Jazz Bistro & Winery şi-un desert (fabulos) la Süti Éden. Am avut timp şi de Muzeul Breslelor şi de admirat curţile şi structura oraşului până a-nceput ploaia.
De acolo a trebuit să mă bazez pe BlaBlaCar şi pe Anca, ce m-a însoţit în acelaşi microbuz până la cazarea-minune unde aveam să rămân peste noapte – Mondrian Events & Garden, lângă Popeşti. Alături de-un vin bun şi o carte bună, savurate sub stele, m-am bucurat de ospitalitatea Claudiei şi a mamei ei, care s-au asigurat că mă simt bine primită în locul în care îşi puseseră sufletul. Dovadă a faptului că uneori pe drum întâlneşti prieteni noi.
L-am regăsit pe Marcel la Târgu Secuiesc şi am oprit la Cernat şi la Muzeul Haszmann Pál, o subdiviziune de mare bogăţie istorică şi etnografică a Muzeului Satului din Bucureşti. Tradiţii păstrate şi duse mai departe.
Apoi, deşi cu nori vrăjmaşi înainte-ne, am ajuns şi la Cetatea Ika, unde, spune-se, sălăşluia un uriaş odinioară. Cam aşa explică legendele dimensiunile şi forma turnului, considerat de apărare.
Biertan era o cunoştinţă mai veche de-a noastră. Ne-am bucurat să revenim. Am făcut-o sub soarele torid de august, când avea loc Festivalul Filmului Horror şi Fantastic „Luna Plină”. Da, noi, românii, avem un stil spumos în care ne distrăm.Poţi tu pleca cu afine la tine, că în nici două ore, ţi se face poftă de bunătăţuri de la Sighişoara – sărate de la Habermann şi dulci de la Café International. Aaah, şi de colindat pe lângă ziduri şi case vechi şi colorate.
Reîntoarcere la Biertan: îţi pui cortul pe terenul de fotbal al comunei şi colinzi în căutare de alte bunătăţuri, apoi vezi un film, două. Cinci. Bei, ronţăi, te fâţâi de la o sală la alta şi admiri biserica-n noapte.
A doua zi, o iei de la capăt cu colindatul, pentru că ţara ta-i ofertantă: Richiş – şi îţi adaugi un borcan de dulceaţă de lapte în geantă. Mmmm... iar bunătăţile zonei continuă cu Agârbiciuşi se încheie cu un ştrudel cu mere şi c-un drum la cetatea din Cisnădioara , unde îmi doream să urc de doi ani şi jumătate!
Citeam de curând un articol în engleză ce spunea că una dintre cele mai mari bogăţii ale României constă în candoarea poporului său. Nici măcar nu ne dăm seama cât de speciali suntem. Pentru că trăim zi de zi astfel.Holbav este unul dintr-acele locuri unde această caracteristică atinge proporţii şi mai mari. Saluturi încă de pe drum sau un copil cu chip blând trăgându-te de mână: „Nu urcaţi pe acolo, au câini mari şi-s liberi. Mai bine o luaţi pe poteca aceasta”.
Nu numai că te bucuri de rotunjimea dealurilor măreţe, te minunezi şi de frumuseţea sufletelor peste care dai.
Colţii Bisericuţei ne-au oferit romantismul pe care culmile noastre îl dau, prin felul în care se aşază. Am privit Bucegii şi nu ne-am mai săturat de umblat. Am fost inspiraţi, ne-am entuziasmat, ne-am bucurat. Ne-am ospătat bine, apoi am ascultat vântul şi parcă nu ne mai venea să coborâm.
România aduce mereu surprize plăcute prin satele sale. M-au fermecat întotdeauna aşezările transilvănene, musai construite în jurul unei biserici fortificate, vibrând a trecut glorios. Istoria este printre noi. Am simţit-o pe de-a-ntregul pe Valea Hârtibaciului; chiar dacă nu am găsit lichiu şi biblioteca din Marpod era închisă, culmile Făgăraşilor, zărite pe drum, din Nucet, dar şi fabulos de clar în Hosman, au fost la locul lor.
La Nocrich străjuia cea mai veche casă românească (1508) şi centrul geografic al ţării (neoficial fixat, din ce-am înţeles) ne aştepta la Dealu Frumos. Şi aşa ajungeam la Cincşor, ca să înnoptăm în nişte spaţii cochete , în care Transilvania abundă, şi unde ne-am întâlnit cu un alt câine.
Micul dejun şi vizita privată la biserica fortificată au contribuit la două zile frumoase petrecute de ziua tatălui meu şi de aniversarea de 12 ani cu Marcel – cum altfel?! – pe drum.
Iubesc ţările diverse – mi se par cele mai spectaculoase. Cele peste care am dat prin peregrinările mele se pot număra pe degetele de la o mână. Şi România este printre ele.
Încă mai simţi sălbaticul pulsând, autenticul în floare şi călători din varii colţuri de lume laudă-n fel şi chip România – că nu e comercială, că încă mai oferă poteci nebătute, că nu are măşti.
Nicăieri parcă legumele, brânzeturile, lactatele şi produsele de brutărie nu au un gust mai delicios decât îl au în România (sunt ovo-lacto-vegetariană de la 3 ani, aşadar mă cam pricep).
Sunt mândră că am conaţionali descurcăreţi şi deştepţi. Văd de fiecare dată inteligenţa în ochii românului, indiferent de câte clase a terminat sau de mediul în care a crescut. (Cred că de aceea ne duce capul şi la rele... rotiţele se învârt).
Bunul gust, de la creaţiile din popor şi până la şicul urbanului, a existat mereu şi îl simt că ar fi revenit în forţă după Revoluţie, prin cafenele tematice, îmbrăcăminte, accesorii şi alte cele ce ne caracterizează ca români.
Poate că acum mulţi-mulţi ani, am avut şi eu momente când am hulit România, aşa cum sunt încă cei care o fac (şi poate că o şi iubesc în aceeaşi măsură). Dacă nu, uşile sunt deschise. S-ar putea doar să vă fie dor!Eu aleg să rămân în bula mea, să atrag bine pentru că în asta cred, să primesc zâmbete pentru că ador să le sădesc şi să îmi iubesc ţara pentru că este a mea şi pentru că este uluitoare. Îţi mulţumesc pentru că eşti! ❤ To the next 100!
Am călătorit. Mult. Poate chiar mai mult decât în alţi ani. Şi multe dintre drumuri au dus prin România noastră. De fiecare dată când le colind, sunt din ce în ce mai mândră şi mai recunoscătoare că m-am născut aici şi sentimentul îmi circulă prin vene. Sângele meu fierbe. Dragostea se degajă. Am văzut atât de multe, însă, cu cât am umblat mai mult, cu atât mai mult mi-am iubit casa.Cum să nu o faci?
De la stilul molcom până la sălbăticiaunui ţinut – toate-ţi par o încântare atunci când le descoperi.
Am pornit cu Marcel şi cu tata la pas şi am întârziat pe drum, căscând ochii la Măgura încântătoare.
Apoi, efectiv nu am mai finalizat traseul pe care ni-l propuseserăm, ci am ales să urmărim licărul de lumină ce se făcea tot mai roşu, umplându-ne sufletele de recunoştinţă pe cărările din Peştera, simţind ludicul pulsând în noi.
În afară de animalele sălbatice care se simt în largul lor în a noastră ţărişoară (şi pe care pe alocuri le mai zărim şi ne fac ziua), mai apare câte-un căţel care te însoţeşte, apără şi alină necondiţionat. 
Însă îl răsplăteşti tu la final pentru că te-a făcut să zâmbeşti. Larg de tot. 
Am prieteni în multe ţări, dar parcă prietenia pe care un român ţi-o oferă este unică. Durabilă. Frumoasă. Aşa m-am ataşat de colegii de quiz. Deveniţi prieteni apropiaţi. Multe mă leagă de evenimentul care-a început în The Hockey Pub (pentru noi) la un sfârşit de februarie rece al lui 2013 şi continuă acum în Temple: poveşti de dragoste, mini-Limonade (nouă ne zice „Limonadă cu Mentă”), răsturnări de situaţie şi „transferuri”. Mă simt ca într-o familie cu oamenii aceştia şi aştept fiecare marţi ca să ne reîntâlnim. Mâncăm şi bem împreună, glumim, povestim. Când avem pauză sau nu pot ajunge, simt că îmi lipseşte ceva. Aşa ne-am hotărât noi să facem un Quizbuilding la Lepşa (pe lista mea de când am fost în 2017 în Deltă şi am trecut la întoarcere pe acolo). Doar că am ajuns la Comandău şi la o cabanăunde-am combinat apusul cu cocktailurile, căci am avut propriul nostru barman – maestru. J
Am fost primiţi cu căldură şi aşa, cu mâncare bună şi un foc de tabără în acorduri de chitară, Marcel, Oana, Vlad, Silviu, Iulia, Alin, Carmen, Graţian şi cu Petra s-au simţit excelent şi vor să repete experienţa. Ca să poată şi Klau sta mai mult cu noi. 
Eu, una, aş mai face un tort de mure şi aş mai colinda prin pădurile din împrejurimi, înfricoşător de dese, şi prin Mestecănişul de la Reci. De dorit cu bicicleta. 
Spuneam mai sus ceva de Lepşa – ei bine, Vrancea întreagă mă uimise. Am prins un weekend în care Marcel avea un teambuilding, aşa că am plecat singură la drum. Pe la Târgu Secuiesc s-a înfundat. Suficient cât să mă lase să degust bucate fantastice la Jazz Bistro & Winery şi-un desert (fabulos) la Süti Éden. Am avut timp şi de Muzeul Breslelor şi de admirat curţile şi structura oraşului până a-nceput ploaia.
De acolo a trebuit să mă bazez pe BlaBlaCar şi pe Anca, ce m-a însoţit în acelaşi microbuz până la cazarea-minune unde aveam să rămân peste noapte – Mondrian Events & Garden, lângă Popeşti. Alături de-un vin bun şi o carte bună, savurate sub stele, m-am bucurat de ospitalitatea Claudiei şi a mamei ei, care s-au asigurat că mă simt bine primită în locul în care îşi puseseră sufletul. Dovadă a faptului că uneori pe drum întâlneşti prieteni noi.
L-am regăsit pe Marcel la Târgu Secuiesc şi am oprit la Cernat şi la Muzeul Haszmann Pál, o subdiviziune de mare bogăţie istorică şi etnografică a Muzeului Satului din Bucureşti. Tradiţii păstrate şi duse mai departe.
Apoi, deşi cu nori vrăjmaşi înainte-ne, am ajuns şi la Cetatea Ika, unde, spune-se, sălăşluia un uriaş odinioară. Cam aşa explică legendele dimensiunile şi forma turnului, considerat de apărare.
Biertan era o cunoştinţă mai veche de-a noastră. Ne-am bucurat să revenim. Am făcut-o sub soarele torid de august, când avea loc Festivalul Filmului Horror şi Fantastic „Luna Plină”. Da, noi, românii, avem un stil spumos în care ne distrăm.Poţi tu pleca cu afine la tine, că în nici două ore, ţi se face poftă de bunătăţuri de la Sighişoara – sărate de la Habermann şi dulci de la Café International. Aaah, şi de colindat pe lângă ziduri şi case vechi şi colorate.
Reîntoarcere la Biertan: îţi pui cortul pe terenul de fotbal al comunei şi colinzi în căutare de alte bunătăţuri, apoi vezi un film, două. Cinci. Bei, ronţăi, te fâţâi de la o sală la alta şi admiri biserica-n noapte.
A doua zi, o iei de la capăt cu colindatul, pentru că ţara ta-i ofertantă: Richiş – şi îţi adaugi un borcan de dulceaţă de lapte în geantă. Mmmm... iar bunătăţile zonei continuă cu Agârbiciuşi se încheie cu un ştrudel cu mere şi c-un drum la cetatea din Cisnădioara , unde îmi doream să urc de doi ani şi jumătate!
Citeam de curând un articol în engleză ce spunea că una dintre cele mai mari bogăţii ale României constă în candoarea poporului său. Nici măcar nu ne dăm seama cât de speciali suntem. Pentru că trăim zi de zi astfel.Holbav este unul dintr-acele locuri unde această caracteristică atinge proporţii şi mai mari. Saluturi încă de pe drum sau un copil cu chip blând trăgându-te de mână: „Nu urcaţi pe acolo, au câini mari şi-s liberi. Mai bine o luaţi pe poteca aceasta”.
Nu numai că te bucuri de rotunjimea dealurilor măreţe, te minunezi şi de frumuseţea sufletelor peste care dai.
Colţii Bisericuţei ne-au oferit romantismul pe care culmile noastre îl dau, prin felul în care se aşază. Am privit Bucegii şi nu ne-am mai săturat de umblat. Am fost inspiraţi, ne-am entuziasmat, ne-am bucurat. Ne-am ospătat bine, apoi am ascultat vântul şi parcă nu ne mai venea să coborâm.
România aduce mereu surprize plăcute prin satele sale. M-au fermecat întotdeauna aşezările transilvănene, musai construite în jurul unei biserici fortificate, vibrând a trecut glorios. Istoria este printre noi. Am simţit-o pe de-a-ntregul pe Valea Hârtibaciului; chiar dacă nu am găsit lichiu şi biblioteca din Marpod era închisă, culmile Făgăraşilor, zărite pe drum, din Nucet, dar şi fabulos de clar în Hosman, au fost la locul lor.
La Nocrich străjuia cea mai veche casă românească (1508) şi centrul geografic al ţării (neoficial fixat, din ce-am înţeles) ne aştepta la Dealu Frumos. Şi aşa ajungeam la Cincşor, ca să înnoptăm în nişte spaţii cochete , în care Transilvania abundă, şi unde ne-am întâlnit cu un alt câine.
Micul dejun şi vizita privată la biserica fortificată au contribuit la două zile frumoase petrecute de ziua tatălui meu şi de aniversarea de 12 ani cu Marcel – cum altfel?! – pe drum.
Iubesc ţările diverse – mi se par cele mai spectaculoase. Cele peste care am dat prin peregrinările mele se pot număra pe degetele de la o mână. Şi România este printre ele.
Încă mai simţi sălbaticul pulsând, autenticul în floare şi călători din varii colţuri de lume laudă-n fel şi chip România – că nu e comercială, că încă mai oferă poteci nebătute, că nu are măşti.
Nicăieri parcă legumele, brânzeturile, lactatele şi produsele de brutărie nu au un gust mai delicios decât îl au în România (sunt ovo-lacto-vegetariană de la 3 ani, aşadar mă cam pricep).
Sunt mândră că am conaţionali descurcăreţi şi deştepţi. Văd de fiecare dată inteligenţa în ochii românului, indiferent de câte clase a terminat sau de mediul în care a crescut. (Cred că de aceea ne duce capul şi la rele... rotiţele se învârt).
Bunul gust, de la creaţiile din popor şi până la şicul urbanului, a existat mereu şi îl simt că ar fi revenit în forţă după Revoluţie, prin cafenele tematice, îmbrăcăminte, accesorii şi alte cele ce ne caracterizează ca români.
Poate că acum mulţi-mulţi ani, am avut şi eu momente când am hulit România, aşa cum sunt încă cei care o fac (şi poate că o şi iubesc în aceeaşi măsură). Dacă nu, uşile sunt deschise. S-ar putea doar să vă fie dor!Eu aleg să rămân în bula mea, să atrag bine pentru că în asta cred, să primesc zâmbete pentru că ador să le sădesc şi să îmi iubesc ţara pentru că este a mea şi pentru că este uluitoare. Îţi mulţumesc pentru că eşti! ❤ To the next 100!
November 21, 2018
2 cities that drove me wild: Trapani & Plovdiv
One in spring and one in summer.
Both underrated.And surprising.
I’ll start with western Sicily and then end with southern Bulgaria.I got to know Trapani well after sunset, under a light wind that soon turned aggressive. Navigating the narrow streets while searching for our accommodation felt like treasure hunting, all the while dodging the papers that were furiously thrown in our faces by the gusts.
On our way to hip Il Barbagianni – the new craft beer joint in town –, at which I had previously booked us a table via Facebook and still found it overcrowded, I let my eyes window shop and wander about designs and styles that seem possible only in the Mediterranean boot and its islands.
Dinner was superb, so were the beers – and I must say that Overdose kicked in and we decided to go to bed.
In our quaint bluish apartment that brought the islands closer. Time and space wise.
We were going to run comparisons the following day.So, how should a morning in Sicily start? On some sweet notes. Caramelle alla carruba and a plateful of Sicilian specialties packed by the pastry chef of the most famous place in town – Pasticceria La Rinascente. I shook his hand and devoured everything down to the crumbs. I smiled to the old men selling fresh vegetables, I caressed old door frames, and I got lost looking at the delicate balconies and windings that those alleys brought forward.
Moody Erice split our time in Trapani. The afternoon sun got deceiving as we started wondering whether the bus would drive us up the cliff or not. It did.
Clouds started coming and going. We walked the old streets, basked in the views [they reminded me of Rio and, honestly, I liked them more], chose to get back into town by cable car. The panorama was… aham.
And then came the heat, haunting us to the port – quite difficult to find by foot –; the kind locals helped us and we were soon on our way to the Aegadian Islands.I still miss Trapani.
Another Old Town was set to fascinate me mid-July. Plovdiv, the second largest city in Bulgaria, had always been disregarded by me, although there were some cafés calling me there. Even when a city is under massive reconstruction, we can still know its worth. We parked, we started climbing, we kept nodding our heads.Not even the rain could stop our enthusiasm; after a splendid lunch at Rahat Tepe, we climbed some more to check out the view – it came with wows.
Those followed while we visited the artisans on our way down. Jewellery makers, bag knitters, puppeteers. Marcel stopped. Played. And rushed me to find an ATM and buy himself an old Macedonian tambura – I couldn’t believe how quickly he had made his mind up. The kind blue-eyed artist gifted me big red wooden earrings. They were my favourite pair.
As the sun started piercing the clouds again, we found the amphitheatre closed. We didn’t mind.
The whole vibe had enchanted and re-enchanted us through the joy we felt fully and we knew we’d be back. Our passion for watersports would also surely fuel our return to Plovdiv, to paddling competitions worth attending. After all, it hosts the most beautiful rowing channel in the world, I was to find out later on in Sofia.
As a very kind gentleman told us after asking us if we were artists, too—‘Nowadays, people travelling the world only smile in selfies. You two are different. You do it from all your heart.’
Both underrated.And surprising.
I’ll start with western Sicily and then end with southern Bulgaria.I got to know Trapani well after sunset, under a light wind that soon turned aggressive. Navigating the narrow streets while searching for our accommodation felt like treasure hunting, all the while dodging the papers that were furiously thrown in our faces by the gusts.
On our way to hip Il Barbagianni – the new craft beer joint in town –, at which I had previously booked us a table via Facebook and still found it overcrowded, I let my eyes window shop and wander about designs and styles that seem possible only in the Mediterranean boot and its islands.
Dinner was superb, so were the beers – and I must say that Overdose kicked in and we decided to go to bed.
In our quaint bluish apartment that brought the islands closer. Time and space wise.
We were going to run comparisons the following day.So, how should a morning in Sicily start? On some sweet notes. Caramelle alla carruba and a plateful of Sicilian specialties packed by the pastry chef of the most famous place in town – Pasticceria La Rinascente. I shook his hand and devoured everything down to the crumbs. I smiled to the old men selling fresh vegetables, I caressed old door frames, and I got lost looking at the delicate balconies and windings that those alleys brought forward.
Moody Erice split our time in Trapani. The afternoon sun got deceiving as we started wondering whether the bus would drive us up the cliff or not. It did.
Clouds started coming and going. We walked the old streets, basked in the views [they reminded me of Rio and, honestly, I liked them more], chose to get back into town by cable car. The panorama was… aham.
And then came the heat, haunting us to the port – quite difficult to find by foot –; the kind locals helped us and we were soon on our way to the Aegadian Islands.I still miss Trapani.
Another Old Town was set to fascinate me mid-July. Plovdiv, the second largest city in Bulgaria, had always been disregarded by me, although there were some cafés calling me there. Even when a city is under massive reconstruction, we can still know its worth. We parked, we started climbing, we kept nodding our heads.Not even the rain could stop our enthusiasm; after a splendid lunch at Rahat Tepe, we climbed some more to check out the view – it came with wows.
Those followed while we visited the artisans on our way down. Jewellery makers, bag knitters, puppeteers. Marcel stopped. Played. And rushed me to find an ATM and buy himself an old Macedonian tambura – I couldn’t believe how quickly he had made his mind up. The kind blue-eyed artist gifted me big red wooden earrings. They were my favourite pair.
As the sun started piercing the clouds again, we found the amphitheatre closed. We didn’t mind.
The whole vibe had enchanted and re-enchanted us through the joy we felt fully and we knew we’d be back. Our passion for watersports would also surely fuel our return to Plovdiv, to paddling competitions worth attending. After all, it hosts the most beautiful rowing channel in the world, I was to find out later on in Sofia.
As a very kind gentleman told us after asking us if we were artists, too—‘Nowadays, people travelling the world only smile in selfies. You two are different. You do it from all your heart.’
2 cities that drove me wild this year: Trapani & Plovdiv
One in spring and one in summer.
Both underrated.And surprising.
I’ll start with western Sicily and then end with southern Bulgaria.I got to know Trapani well after sunset, under a light wind that soon turned aggressive. Navigating the narrow streets while searching for our accommodation felt like treasure hunting, all the while dodging the papers that were furiously thrown in our faces by the gusts.
On our way to hip Il Barbagianni – the new craft beer joint in town –, at which I had previously booked us a table via Facebook and still found it overcrowded, I let my eyes window shop and wander about designs and styles that seem possible only in the Mediterranean boot and its islands.
Dinner was superb, so were the beers – and I must say that Overdose kicked in and we decided to go to bed.
In our quaint bluish apartment that brought the islands closer. Time and space wise.
We were going to run comparisons the following day.So, how should a morning in Sicily start? On some sweet notes. Caramelle alla carruba and a plateful of Sicilian specialties packed by the pastry chef of the most famous place in town – Pasticceria La Rinascente. I shook his hand and devoured everything down to the crumbs. I smiled to the old men selling fresh vegetables, I caressed old door frames, and I got lost looking at the delicate balconies and windings that those alleys brought forward.
Moody Erice split our time in Trapani. The afternoon sun got deceiving as we started wondering whether the bus would drive us up the cliff or not. It did.
Clouds started coming and going. We walked the old streets, basked in the views [they reminded me of Rio and, honestly, I liked them more], chose to get back into town by cable car. The panorama was… aham.
And then came the heat, haunting us to the port – quite difficult to find by foot –; the kind locals helped us and we were soon on our way to the Aegadian Islands.I still miss Trapani.
Another Old Town was set to fascinate me mid-July. Plovdiv, the second largest city in Bulgaria, had always been disregarded by me, although there were some cafés calling me there. Even when a city is under massive reconstruction, we can still know its worth. We parked, we started climbing, we kept nodding our heads.Not even the rain could stop our enthusiasm; after a splendid lunch at Rahat Tepe, we climbed some more to check out the view – it came with wows.
Those followed while we visited the artisans on our way down. Jewellery makers, bag knitters, puppeteers. Marcel stopped. Played. And rushed me to find an ATM and buy himself an old Macedonian tambura – I couldn’t believe how quickly he had made his mind up. The kind blue-eyed artist gifted me big red wooden earrings. They were my favourite pair.
As the sun started piercing the clouds again, we found the amphitheatre closed. We didn’t mind.
The whole vibe had enchanted and re-enchanted us through the joy we felt fully and we knew we’d be back. Our passion for watersports would also surely fuel our return to Plovdiv, to paddling competitions worth attending. After all, it hosts the most beautiful rowing channel in the world, I was to find out later on in Sofia.
As a very kind gentleman told us after asking us if we were artists, too—‘Nowadays, people travelling the world only smile in selfies. You two are different. You do it from all your heart.’
Both underrated.And surprising.
I’ll start with western Sicily and then end with southern Bulgaria.I got to know Trapani well after sunset, under a light wind that soon turned aggressive. Navigating the narrow streets while searching for our accommodation felt like treasure hunting, all the while dodging the papers that were furiously thrown in our faces by the gusts.
On our way to hip Il Barbagianni – the new craft beer joint in town –, at which I had previously booked us a table via Facebook and still found it overcrowded, I let my eyes window shop and wander about designs and styles that seem possible only in the Mediterranean boot and its islands.
Dinner was superb, so were the beers – and I must say that Overdose kicked in and we decided to go to bed.
In our quaint bluish apartment that brought the islands closer. Time and space wise.
We were going to run comparisons the following day.So, how should a morning in Sicily start? On some sweet notes. Caramelle alla carruba and a plateful of Sicilian specialties packed by the pastry chef of the most famous place in town – Pasticceria La Rinascente. I shook his hand and devoured everything down to the crumbs. I smiled to the old men selling fresh vegetables, I caressed old door frames, and I got lost looking at the delicate balconies and windings that those alleys brought forward.
Moody Erice split our time in Trapani. The afternoon sun got deceiving as we started wondering whether the bus would drive us up the cliff or not. It did.
Clouds started coming and going. We walked the old streets, basked in the views [they reminded me of Rio and, honestly, I liked them more], chose to get back into town by cable car. The panorama was… aham.
And then came the heat, haunting us to the port – quite difficult to find by foot –; the kind locals helped us and we were soon on our way to the Aegadian Islands.I still miss Trapani.
Another Old Town was set to fascinate me mid-July. Plovdiv, the second largest city in Bulgaria, had always been disregarded by me, although there were some cafés calling me there. Even when a city is under massive reconstruction, we can still know its worth. We parked, we started climbing, we kept nodding our heads.Not even the rain could stop our enthusiasm; after a splendid lunch at Rahat Tepe, we climbed some more to check out the view – it came with wows.
Those followed while we visited the artisans on our way down. Jewellery makers, bag knitters, puppeteers. Marcel stopped. Played. And rushed me to find an ATM and buy himself an old Macedonian tambura – I couldn’t believe how quickly he had made his mind up. The kind blue-eyed artist gifted me big red wooden earrings. They were my favourite pair.
As the sun started piercing the clouds again, we found the amphitheatre closed. We didn’t mind.
The whole vibe had enchanted and re-enchanted us through the joy we felt fully and we knew we’d be back. Our passion for watersports would also surely fuel our return to Plovdiv, to paddling competitions worth attending. After all, it hosts the most beautiful rowing channel in the world, I was to find out later on in Sofia.
As a very kind gentleman told us after asking us if we were artists, too—‘Nowadays, people travelling the world only smile in selfies. You two are different. You do it from all your heart.’
November 15, 2018
Confruntarea titanilor: Medellín vs. Bogotá
Cu toate că-i o concurenţă „de mătase”, e acolo, am văzut-o, am simţit-o, am trăit-o.
Discuţiile pregătitoare au început undeva pe coasta Caraibilor, unde iubita instructorului nostru de surfing, devenit prieten, şi originară din Medellín, ne spunea cu entuziasm în glas: „Veţi vedea cât de amabili vor fi oamenii cu voi, cât de mult se vor strădui să vă ajute; în schimb, în Bogotá, sunt cu nasul pe sus şi... e un oraş mare şi... poluat şi...”
Aterizam în Rionegro, la vreo 20 km de Medellín. Eram înnebunită deja după verdele crud al vegetaţiei şi după culmile pe care marea nu ni le oferise. Foarte uşor, am găsit şi un autobuz care să ne ducă în capitala Antioquiei. Lejer mi s-a părut şi în centru, unde, până am aşteptat un Über să vină, Marcel a cumpărat un ananas. Îl vindeau nişte băieţi ce aveau o ditamai roaba, plină ochi, şi urlau la megafon preţul, ca mai apoi să laude şi cumpărătorii. [L-am savurat mai târziu la hostel şi a fost al doilea cel mai bun ananas al vieţii mele, după cel din Kampala.] Deşi vremurile în care acest oraş în care ne găseam era unul dintre cele mai periculoase din lume nu mai erau de actualitate – eu nu mă hrănesc cu negativul din nimic şi mai ales din ere de mult apuse –, acum se spunea că renăscuse. Sincer? Părea scăldat în soare.
Nu acelaşi lucru îl puteam spune despre capitala Columbiei, parcă mereu înconjurată de mister şi de... nori. Aflată la peste 2600 m altitudine, e o situaţie destul de normală, am spune. Scriptic, casă pentru 8 milioane de oameni, am regăsit Bogotá în noapte, fix după alegerile prezidenţiale. Iar, după ce am trecut prin comandarea oficială a taxiului din autogară [ca să se ştie unde mergi şi cu cine], am înghiţit în sec când şoferul nostru a blocat uşile. 0-1
Şi... cum de am perceput eu aspectele de care cele mai mari două oraşe ale Columbiei erau separate sau unite?
PericoleleDe ce încep cu ele? Pentru că este important. Da, sunt metropole ambele, aşa că se aplică toate precauţiile din rândul locurilor unde populaţia depăşeşte 2 milioane. Pentru a continua povestea cu centrul Medellínului, Überul ce ne-a luat de acolo era condus de un venezuelean – faină naţie, am mai spus-o; am avut interacţiuni grozave cu originarii din vecina estică a Columbiei; erau foarte mulţi în Medellín, vindeau chiar bomboane la colţ de stradă pentru a se putea întreţine –, care ne-a spus: „A? Sunteţi cazaţi în El Poblado? V-aş sugera să rămâneţi pe-acolo”. Dap. Şi-acolo s-a delimitat zona şi discuţia. „Păi, cum” mă trezesc eu... „Nu e mai periculos în Venezuela?” „Nu chiar.” Încă am dubii. Ne-am învârtit prin El Poblado şi prin împrejurimi. Nu pentru că ne-a fost frică, ci pentru că acolo am avut treabă. În afară de oportuniştii menţionaţi într-unul din paragrafele următoare, de care scapi uşor dacă te faci că nu vorbeşti limba, eu, una, nu m-am simţit în pericol în al doilea cel mai mare oraş al Columbiei.
La polul opus, Bogotá a fost singurul loc din Columbia unde m-am simţit în pericol. După ora 22, într-un Centru Vechi rău famat chiar şi ziua şi în pline reconstrucţii, nu prea îţi vine să te plimbi prea mult cu ditamai rucsacul în spinare şi cu GPS-ul care dă rateuri fix atunci. Se uită şi mai multe perechi de ochi la tine decât în mod normal. Oamenii străzii încep să te urmărească, cu mâna întinsă. Şi scapi de ei doar când doi localnici intervin, te iau sub aripa lor şi sună la cazare ca să poţi şi tu, într-un final, respira uşurat. Râd tot timpul cu Marcel şi de aşezarea dinaintea capitalei, un oarecare „Madrid”. Nu m-aş fi văzut bine în acel loc dacă, spre exemplu, un autobuz m-ar fi lăsat acolo. 1-1
MâncareaCel mai bine m-am simţit în Medellín location hopping în căutare de delicii şi la hostel, la micul dejun. Deci, am mâncat. Aflând doar pe avion că noi stăm în El Poblado, supranumit „Gringo central”, mi-au venit idei citind şi l-am târât pe Marcel după mine. Foarte interesantul Kónico, unde am savurat prima mea limonadă cu cocos – wow! –, apoi The Chocolate House, bune preparate, însă poate un pic prea lăudate. (Eu cu brânza columbiană nu m-am împăcat deloc. Şi ei o pun cu mândrie pe peste tot. Nu are niciun gust! Parcă mănânci paie. Noi avem tradiţie în brânză şi e gustoasă şi mi-era dor! Mi-au împărtăşit părerea nişte nemţi cu care ne-am cunoscut la cazarea din Cartagena şi ne-am reîntâlnit în Tayrona). Apoi omleta preparată de Andrés, simpaticul guatemalez care se ocupa de minunatul BeOkay Hostel, şi cu care m-am împrietenit. A avut mare grijă de noi, călătoreşte şi îi doresc numai cărări însorite. În lumina dimineţii, pe terasa hostelului şi în ritmuri de Manu Chao, a picat totul numa’ bine. Şi am încununat totul cu o salată de fructe delicioasă, din autogară. Şi acum o ţin minte.
În Bogotá, am avut parte de al doilea cel mai bun mic dejun al călătoriei, pregătit de italianul menţionat în continuare. Capitala, mai aproape de Pacific şi mai locuită de oamenii din respectivele zone, nu este un loc potrivit pentru vegetarieni. Specialităţile erau pe bază peşte – supe, tocăniţe, grătare. Am zâmbit când unei doamne de la un restaurant cu specific pescăresc i s-a făcut milă de mine şi a apărut la masă cu o ditamai salată de fructe. Apuse erau zilele sucurilor proaspete din Cartagena, însă limonada de cocos încă trona.
A se lua însă aminte că nu am înţeles nici până în ziua de azi de ce aproape toate locurile în care se putea mânca închideau în ambele oraşe la 22. Pe bune? Aşa am rămas noi nemâncaţi o noapte în Medellín, iar în Bogotá am mâncat un fel de takeout (cu ajutorul italianului care ne era gazdă şi care s-a străduit din răsputeri să ne găsească şi ceva vegetarian de papa, într-o seară când, din cauza alegerilor, şi mai multe locaţii erau închise) ce ne-a ajuns doar pe-o măsea. Bun şi-aşa.2-1
OameniiSunt mult mai faini în Medellín, te ajută, te sfătuiesc, însă asta este o chestie general-valabilă în Columbia – şi nu mi s-a părut că ar avea căldura celor de pe coasta Caraibilor. Chiar îmi era dor de ei. J În plus, oraş mare fiind, mai sunt şi oportunişti obraznici care te scot din sărite.În niciun loc din Columbia nu am văzut oameni atât de nervoşi ca în Bogotá. Sau persoane care să se uite la noi ca şi cum ne-ar da în cap. Mda. 3-1
Natura Te lasă cu gura căscată în ambele cazuri. Dacă Medellín poate avea un feel de junglă urbană, în adevăratul sens al cuvântului – şi nu în cel figurat –, cu pârâiaşe ce curg şi multeee culmi şi curbe şi chiar şi copaci, Bogotá are identitatea unui oraş de munte. Şi, da, seamănă un pic cu Braşovul în dimineţile reci de toamnă când nu vezi Tâmpa de „abur”. Surprinzătoare mereu peisajele în capitală. Drumul înspre şi dinspre Medellín este spectaculos. Colorat. L-am observat dinspre Rionegro, înspre Guatapé şi Rio Claro. Îţi taie respiraţia.Mai apoi, dinspre Rio Claro (Doradal) înspre Bogotá, ai foarte multe porţiuni în care efectiv ai impresia că treci prin nori. Şi stai ţintuit de geam.
3-2
Clima„Oraşul primăverii perpetue” – aşa este supranumit Medellín. Probabil că a fost locul din Columbia unde am putut respira cu cea mai mare uşurinţă. Nu mi-a fost prea cald, nu mi-a fost frig, mi-a fost numai bine.În Bogotá, am dârdâit de nu am mai putut – şi ştiţi că iubesc frigul! Dar să cobori de la 30ºC la 10ºC nu e uşor. Şi chiar e un frig care-ţi intră-n oase, o umezeală rece. Şi plouă multişor.
Unde mai pui că poţi avea rău de înălţime. Cu dureri de cap şi tot tacâmul. Am avut noroc, deşi cred că sunt predispusă la altitude sickness. Se recomandă aclimatizarea. Să mă fi văzut ce haios am zâmbit la vedea efectelor presiunii asupra recipientelor noastre. Erau umflate ca nişte hipopotami. 4-2
AtracţiileMie Medellín mi s-a părut sec, fără personalitate, un oraş de tip nou, care pare că are de oferit multe, disparate, însă când îl iei la bani mărunţi, par toate să ţi se scurgă printre degete. Par de neatins. În Bogotá, în schimb, chiar şi cu gâtul îmbârligându-ţi-se pe după zgârie-nori, ajungi la pas la multe chestii interesante. Şi te bucuri. Şi te miri. Vibrează arta. Vezi un Botero. Cinci. Zece. Apoi te zgâieşti secunde-n şir la un Marc Chagall şi fugi prin oraşul vechi (La Candelaria), ce se deschide superb, cu clădiri colorate, în stil colonial – şi ţi-ai dori să ai timp mai mult să zăboveşti –, pentru a ajunge la un Graffiti Tour gratuit, care îţi place la nebunie şi te lasă cu gura căscată şi cu ochii-n nuanţe.
4-3
Vibe-ulMedellín are o vibraţie destul de faină, uşoară, însă, la cum mi-a fost descris, mă aşteptam să fie şi-mai-şi. Este un oraş modern, am văzut cel mai bine îmbrăcaţi oameni din călătorie şi cei mai mulţi străini acolo. Are magazine faine; eu am rămas fascinată de Todo en Artes. Pare bogat, îngrijit, curăţel. Dar ceva îi lipseşte. Nu are zvâc. (Se poate să fi contat şi faptul că am suferit de pe urma celor mai mari arsuri ale vieţii mele, căpătate la Tayrona din pură inconştienţă, pe tot timpul cât am fost la Medellín.)E o apăsare continuă în Bogotá, simţi că parcă s-ar prăbuşi cerul pe tine, uneori crezi că eşti urmărit cu privirea, ameninţat, însă, în realitate, fiecare persoană îşi vede de viaţa ei. Ai parte de un amestec mult mai variat în capitală, am avut senzaţia de viaţă adevărată şi de mai mulţi indigeni văzuţi; a fost mai real.
4-4
La final, scorul este mai mare. În favoarea Bogotei. Pentru că mi-a plăcut mult mai mult şi acolo mi-a rămas sufletul, în ciuda neajunsurilor întâlnite. Pentru că oameni buni am găsit şi în Bogotá, de mâncare bună nu am dus lipsă şi frigul, deşi uneori intră greu, este a doua mea natură.Şi atunci? Ce să fi fost până şi cu avertizările celor care ne-au ajutat să ne deplasăm dintr-o parte în alta, în aceeaşi idee cu începutul articolului? „Veţi vedea voi când veţi ajunge în Bogotá că nu veţi mai întâlni oamenii de aici”... Mai mult ne-am făcut griji de cursele de Über, ilegal şi în Columbia, ca şi la noi. În caz de ceva, aveam plan de rezervă: „Cine-i şoferul? Aah, el? Prietenul nostru”.
Discuţiile pregătitoare au început undeva pe coasta Caraibilor, unde iubita instructorului nostru de surfing, devenit prieten, şi originară din Medellín, ne spunea cu entuziasm în glas: „Veţi vedea cât de amabili vor fi oamenii cu voi, cât de mult se vor strădui să vă ajute; în schimb, în Bogotá, sunt cu nasul pe sus şi... e un oraş mare şi... poluat şi...”
Aterizam în Rionegro, la vreo 20 km de Medellín. Eram înnebunită deja după verdele crud al vegetaţiei şi după culmile pe care marea nu ni le oferise. Foarte uşor, am găsit şi un autobuz care să ne ducă în capitala Antioquiei. Lejer mi s-a părut şi în centru, unde, până am aşteptat un Über să vină, Marcel a cumpărat un ananas. Îl vindeau nişte băieţi ce aveau o ditamai roaba, plină ochi, şi urlau la megafon preţul, ca mai apoi să laude şi cumpărătorii. [L-am savurat mai târziu la hostel şi a fost al doilea cel mai bun ananas al vieţii mele, după cel din Kampala.] Deşi vremurile în care acest oraş în care ne găseam era unul dintre cele mai periculoase din lume nu mai erau de actualitate – eu nu mă hrănesc cu negativul din nimic şi mai ales din ere de mult apuse –, acum se spunea că renăscuse. Sincer? Părea scăldat în soare.
Nu acelaşi lucru îl puteam spune despre capitala Columbiei, parcă mereu înconjurată de mister şi de... nori. Aflată la peste 2600 m altitudine, e o situaţie destul de normală, am spune. Scriptic, casă pentru 8 milioane de oameni, am regăsit Bogotá în noapte, fix după alegerile prezidenţiale. Iar, după ce am trecut prin comandarea oficială a taxiului din autogară [ca să se ştie unde mergi şi cu cine], am înghiţit în sec când şoferul nostru a blocat uşile. 0-1Şi... cum de am perceput eu aspectele de care cele mai mari două oraşe ale Columbiei erau separate sau unite?
PericoleleDe ce încep cu ele? Pentru că este important. Da, sunt metropole ambele, aşa că se aplică toate precauţiile din rândul locurilor unde populaţia depăşeşte 2 milioane. Pentru a continua povestea cu centrul Medellínului, Überul ce ne-a luat de acolo era condus de un venezuelean – faină naţie, am mai spus-o; am avut interacţiuni grozave cu originarii din vecina estică a Columbiei; erau foarte mulţi în Medellín, vindeau chiar bomboane la colţ de stradă pentru a se putea întreţine –, care ne-a spus: „A? Sunteţi cazaţi în El Poblado? V-aş sugera să rămâneţi pe-acolo”. Dap. Şi-acolo s-a delimitat zona şi discuţia. „Păi, cum” mă trezesc eu... „Nu e mai periculos în Venezuela?” „Nu chiar.” Încă am dubii. Ne-am învârtit prin El Poblado şi prin împrejurimi. Nu pentru că ne-a fost frică, ci pentru că acolo am avut treabă. În afară de oportuniştii menţionaţi într-unul din paragrafele următoare, de care scapi uşor dacă te faci că nu vorbeşti limba, eu, una, nu m-am simţit în pericol în al doilea cel mai mare oraş al Columbiei.
La polul opus, Bogotá a fost singurul loc din Columbia unde m-am simţit în pericol. După ora 22, într-un Centru Vechi rău famat chiar şi ziua şi în pline reconstrucţii, nu prea îţi vine să te plimbi prea mult cu ditamai rucsacul în spinare şi cu GPS-ul care dă rateuri fix atunci. Se uită şi mai multe perechi de ochi la tine decât în mod normal. Oamenii străzii încep să te urmărească, cu mâna întinsă. Şi scapi de ei doar când doi localnici intervin, te iau sub aripa lor şi sună la cazare ca să poţi şi tu, într-un final, respira uşurat. Râd tot timpul cu Marcel şi de aşezarea dinaintea capitalei, un oarecare „Madrid”. Nu m-aş fi văzut bine în acel loc dacă, spre exemplu, un autobuz m-ar fi lăsat acolo. 1-1 MâncareaCel mai bine m-am simţit în Medellín location hopping în căutare de delicii şi la hostel, la micul dejun. Deci, am mâncat. Aflând doar pe avion că noi stăm în El Poblado, supranumit „Gringo central”, mi-au venit idei citind şi l-am târât pe Marcel după mine. Foarte interesantul Kónico, unde am savurat prima mea limonadă cu cocos – wow! –, apoi The Chocolate House, bune preparate, însă poate un pic prea lăudate. (Eu cu brânza columbiană nu m-am împăcat deloc. Şi ei o pun cu mândrie pe peste tot. Nu are niciun gust! Parcă mănânci paie. Noi avem tradiţie în brânză şi e gustoasă şi mi-era dor! Mi-au împărtăşit părerea nişte nemţi cu care ne-am cunoscut la cazarea din Cartagena şi ne-am reîntâlnit în Tayrona). Apoi omleta preparată de Andrés, simpaticul guatemalez care se ocupa de minunatul BeOkay Hostel, şi cu care m-am împrietenit. A avut mare grijă de noi, călătoreşte şi îi doresc numai cărări însorite. În lumina dimineţii, pe terasa hostelului şi în ritmuri de Manu Chao, a picat totul numa’ bine. Şi am încununat totul cu o salată de fructe delicioasă, din autogară. Şi acum o ţin minte.
În Bogotá, am avut parte de al doilea cel mai bun mic dejun al călătoriei, pregătit de italianul menţionat în continuare. Capitala, mai aproape de Pacific şi mai locuită de oamenii din respectivele zone, nu este un loc potrivit pentru vegetarieni. Specialităţile erau pe bază peşte – supe, tocăniţe, grătare. Am zâmbit când unei doamne de la un restaurant cu specific pescăresc i s-a făcut milă de mine şi a apărut la masă cu o ditamai salată de fructe. Apuse erau zilele sucurilor proaspete din Cartagena, însă limonada de cocos încă trona.
A se lua însă aminte că nu am înţeles nici până în ziua de azi de ce aproape toate locurile în care se putea mânca închideau în ambele oraşe la 22. Pe bune? Aşa am rămas noi nemâncaţi o noapte în Medellín, iar în Bogotá am mâncat un fel de takeout (cu ajutorul italianului care ne era gazdă şi care s-a străduit din răsputeri să ne găsească şi ceva vegetarian de papa, într-o seară când, din cauza alegerilor, şi mai multe locaţii erau închise) ce ne-a ajuns doar pe-o măsea. Bun şi-aşa.2-1OameniiSunt mult mai faini în Medellín, te ajută, te sfătuiesc, însă asta este o chestie general-valabilă în Columbia – şi nu mi s-a părut că ar avea căldura celor de pe coasta Caraibilor. Chiar îmi era dor de ei. J În plus, oraş mare fiind, mai sunt şi oportunişti obraznici care te scot din sărite.În niciun loc din Columbia nu am văzut oameni atât de nervoşi ca în Bogotá. Sau persoane care să se uite la noi ca şi cum ne-ar da în cap. Mda. 3-1
Natura Te lasă cu gura căscată în ambele cazuri. Dacă Medellín poate avea un feel de junglă urbană, în adevăratul sens al cuvântului – şi nu în cel figurat –, cu pârâiaşe ce curg şi multeee culmi şi curbe şi chiar şi copaci, Bogotá are identitatea unui oraş de munte. Şi, da, seamănă un pic cu Braşovul în dimineţile reci de toamnă când nu vezi Tâmpa de „abur”. Surprinzătoare mereu peisajele în capitală. Drumul înspre şi dinspre Medellín este spectaculos. Colorat. L-am observat dinspre Rionegro, înspre Guatapé şi Rio Claro. Îţi taie respiraţia.Mai apoi, dinspre Rio Claro (Doradal) înspre Bogotá, ai foarte multe porţiuni în care efectiv ai impresia că treci prin nori. Şi stai ţintuit de geam.
3-2 Clima„Oraşul primăverii perpetue” – aşa este supranumit Medellín. Probabil că a fost locul din Columbia unde am putut respira cu cea mai mare uşurinţă. Nu mi-a fost prea cald, nu mi-a fost frig, mi-a fost numai bine.În Bogotá, am dârdâit de nu am mai putut – şi ştiţi că iubesc frigul! Dar să cobori de la 30ºC la 10ºC nu e uşor. Şi chiar e un frig care-ţi intră-n oase, o umezeală rece. Şi plouă multişor.
Unde mai pui că poţi avea rău de înălţime. Cu dureri de cap şi tot tacâmul. Am avut noroc, deşi cred că sunt predispusă la altitude sickness. Se recomandă aclimatizarea. Să mă fi văzut ce haios am zâmbit la vedea efectelor presiunii asupra recipientelor noastre. Erau umflate ca nişte hipopotami. 4-2AtracţiileMie Medellín mi s-a părut sec, fără personalitate, un oraş de tip nou, care pare că are de oferit multe, disparate, însă când îl iei la bani mărunţi, par toate să ţi se scurgă printre degete. Par de neatins. În Bogotá, în schimb, chiar şi cu gâtul îmbârligându-ţi-se pe după zgârie-nori, ajungi la pas la multe chestii interesante. Şi te bucuri. Şi te miri. Vibrează arta. Vezi un Botero. Cinci. Zece. Apoi te zgâieşti secunde-n şir la un Marc Chagall şi fugi prin oraşul vechi (La Candelaria), ce se deschide superb, cu clădiri colorate, în stil colonial – şi ţi-ai dori să ai timp mai mult să zăboveşti –, pentru a ajunge la un Graffiti Tour gratuit, care îţi place la nebunie şi te lasă cu gura căscată şi cu ochii-n nuanţe.
4-3Vibe-ulMedellín are o vibraţie destul de faină, uşoară, însă, la cum mi-a fost descris, mă aşteptam să fie şi-mai-şi. Este un oraş modern, am văzut cel mai bine îmbrăcaţi oameni din călătorie şi cei mai mulţi străini acolo. Are magazine faine; eu am rămas fascinată de Todo en Artes. Pare bogat, îngrijit, curăţel. Dar ceva îi lipseşte. Nu are zvâc. (Se poate să fi contat şi faptul că am suferit de pe urma celor mai mari arsuri ale vieţii mele, căpătate la Tayrona din pură inconştienţă, pe tot timpul cât am fost la Medellín.)E o apăsare continuă în Bogotá, simţi că parcă s-ar prăbuşi cerul pe tine, uneori crezi că eşti urmărit cu privirea, ameninţat, însă, în realitate, fiecare persoană îşi vede de viaţa ei. Ai parte de un amestec mult mai variat în capitală, am avut senzaţia de viaţă adevărată şi de mai mulţi indigeni văzuţi; a fost mai real.
4-4La final, scorul este mai mare. În favoarea Bogotei. Pentru că mi-a plăcut mult mai mult şi acolo mi-a rămas sufletul, în ciuda neajunsurilor întâlnite. Pentru că oameni buni am găsit şi în Bogotá, de mâncare bună nu am dus lipsă şi frigul, deşi uneori intră greu, este a doua mea natură.Şi atunci? Ce să fi fost până şi cu avertizările celor care ne-au ajutat să ne deplasăm dintr-o parte în alta, în aceeaşi idee cu începutul articolului? „Veţi vedea voi când veţi ajunge în Bogotá că nu veţi mai întâlni oamenii de aici”... Mai mult ne-am făcut griji de cursele de Über, ilegal şi în Columbia, ca şi la noi. În caz de ceva, aveam plan de rezervă: „Cine-i şoferul? Aah, el? Prietenul nostru”.
November 8, 2018
Resuscitating Bran
A long time ago, while Marcel and I were travelling through Iceland, we met a French man accompanied by his two children, one of them even bearing a Romanian name. He was in love with Romania. But he told me something that has stayed with me ever since: ‘You, Romanians, love and hate your country at the same time’.
…here we were, on an InfoTrip to which we were invited by Centrul de Ecologie Montanăof Moeciu de Sus, welcomed on the bus by dedicated Ramona Ganea.Passing through unknown Predeluţ to escape the traffic in Bran, we arrived just in time for a hot cup of fruit tea and some slices of pound cake to make my morning. With a deep passion for all things historical, I became fascinated with the words of Ioan Prahoveanu – historian and ethnographer; this man is simply a walking collection of knowledge.Visionary Mihai and Natalie Orleanu then started raising the alarm. Ecosystems, traditions, and ways of living about to disappear in the Bran area. Sure, I knew that modernism and gluttony were taking over the great outdoors and the traditional welcome of the countryside, only some 30 km away from Braşov.However, I didn’t know that it was that serious and urgent for us to get involved.
Of course, running one of those gigantesque Baudelairean B&Bs seems easier than a day spent drying the hay. And much more lucrative. But is this the right way to transform one’s life or our right to judge it?‘I would rather work with weather boards than have some regular 9-to-5 job’ – one of the last handicraftsmen dealing with weather boards in the area told us. He must. The last time he’s worked in this traditional manner on a house was two years ago.
Maria Dumitru has a loom in her house from Moeciu de Sus. It is one of the few being still used in the Bran area. The young lady learned weaving from her mother and is happily still creating bags and carpets using traditional colours and designs. The main colours used in Romanian weaving are black and white, sometimes mixed with earthy colours (the only ones still obtained naturally for the wool). She also crochets – so I was happy to try out her loom and buy some beautiful winter accessories handmade by her. I always like to encourage local producers! It’s what keeps them alive. It’s what keeps a nation’s soul alive.
In Fundata, I was first blown away by the scenery – yes, the typical example of a dotted Romanian mountain village. Splendid and still authentic – partly due to its remoteness. Stoian Family still has a traditional house standing; it dates back to 1922 and is full of interesting exhibits. I even spotted an old radio (one that my Grandpa used to own) amidst male and female garments, the wheel motif as the passing of the time – very present in Romanian decorations –, or even an old school bag that historian Prahoveanu admitted to have worn during his childhood years. A perfect surprise was still in store: a yard feast. Romanian style. Complete with cheese of two kinds, white bread, red onions, and pălincă. For those dessert lovers like me, the highlight was however the big stack of homemade donuts, spread on several plates on the long wooden table. We left watching a few people jog or mountain bike the trails and happy for the cheese we had bought, as its taste had bewildered us at lunch.
Our last stop was Şirnea. Over a hill, there was a house where we were told the story of a primary school teacher. She now has only 10 students combined in all four primary grades. And she tried to teach them to sew, but was unsuccessful, ‘as youngsters are not interested in traditional activities anymore’. Still, she continues the dream of her mother-in-law and embroiders ribbons and vests using colourful beads and works mostly during the night; she is the only one left doing this.
Dinner was a great occasion to cool down, but the questions of the day endured.
As one of the last countries of Europe to be as wild in terms of nature and still hold a traditional way of living, wouldn’t it be normal for us to fight and preserve our heritage?It is a real treasure.‘I never suggest a visit to Bran Castle to my friends from abroad’ I told Electra Ghiza, a warm journalist that I discovered on this trip. She nodded.It may be the most visited attraction in Romania, but we, Romanians, are not only that. Bran area is not only that. The possibilities go well beyond mass tourism and the superficial on every street corner. Experiences are those that stay with us. Do I agree with my French friend’s words? Not fully, but he does have a point. Let’s change that.
For help in getting in touch with local artisans and for guided treks, contact Poarta Carpaţilor, our lovely hosts for the day.
…here we were, on an InfoTrip to which we were invited by Centrul de Ecologie Montanăof Moeciu de Sus, welcomed on the bus by dedicated Ramona Ganea.Passing through unknown Predeluţ to escape the traffic in Bran, we arrived just in time for a hot cup of fruit tea and some slices of pound cake to make my morning. With a deep passion for all things historical, I became fascinated with the words of Ioan Prahoveanu – historian and ethnographer; this man is simply a walking collection of knowledge.Visionary Mihai and Natalie Orleanu then started raising the alarm. Ecosystems, traditions, and ways of living about to disappear in the Bran area. Sure, I knew that modernism and gluttony were taking over the great outdoors and the traditional welcome of the countryside, only some 30 km away from Braşov.However, I didn’t know that it was that serious and urgent for us to get involved.
Of course, running one of those gigantesque Baudelairean B&Bs seems easier than a day spent drying the hay. And much more lucrative. But is this the right way to transform one’s life or our right to judge it?‘I would rather work with weather boards than have some regular 9-to-5 job’ – one of the last handicraftsmen dealing with weather boards in the area told us. He must. The last time he’s worked in this traditional manner on a house was two years ago.
Maria Dumitru has a loom in her house from Moeciu de Sus. It is one of the few being still used in the Bran area. The young lady learned weaving from her mother and is happily still creating bags and carpets using traditional colours and designs. The main colours used in Romanian weaving are black and white, sometimes mixed with earthy colours (the only ones still obtained naturally for the wool). She also crochets – so I was happy to try out her loom and buy some beautiful winter accessories handmade by her. I always like to encourage local producers! It’s what keeps them alive. It’s what keeps a nation’s soul alive.
In Fundata, I was first blown away by the scenery – yes, the typical example of a dotted Romanian mountain village. Splendid and still authentic – partly due to its remoteness. Stoian Family still has a traditional house standing; it dates back to 1922 and is full of interesting exhibits. I even spotted an old radio (one that my Grandpa used to own) amidst male and female garments, the wheel motif as the passing of the time – very present in Romanian decorations –, or even an old school bag that historian Prahoveanu admitted to have worn during his childhood years. A perfect surprise was still in store: a yard feast. Romanian style. Complete with cheese of two kinds, white bread, red onions, and pălincă. For those dessert lovers like me, the highlight was however the big stack of homemade donuts, spread on several plates on the long wooden table. We left watching a few people jog or mountain bike the trails and happy for the cheese we had bought, as its taste had bewildered us at lunch.
Our last stop was Şirnea. Over a hill, there was a house where we were told the story of a primary school teacher. She now has only 10 students combined in all four primary grades. And she tried to teach them to sew, but was unsuccessful, ‘as youngsters are not interested in traditional activities anymore’. Still, she continues the dream of her mother-in-law and embroiders ribbons and vests using colourful beads and works mostly during the night; she is the only one left doing this.
Dinner was a great occasion to cool down, but the questions of the day endured.
As one of the last countries of Europe to be as wild in terms of nature and still hold a traditional way of living, wouldn’t it be normal for us to fight and preserve our heritage?It is a real treasure.‘I never suggest a visit to Bran Castle to my friends from abroad’ I told Electra Ghiza, a warm journalist that I discovered on this trip. She nodded.It may be the most visited attraction in Romania, but we, Romanians, are not only that. Bran area is not only that. The possibilities go well beyond mass tourism and the superficial on every street corner. Experiences are those that stay with us. Do I agree with my French friend’s words? Not fully, but he does have a point. Let’s change that.
For help in getting in touch with local artisans and for guided treks, contact Poarta Carpaţilor, our lovely hosts for the day.
November 1, 2018
O bucată columbiană de Caraibe – San Andrés
Sfârşitul călătoriei în Columbia îl vedeam amândoi altfel. Prin Leticia pe-undeva, explorând Amazonul. [Era, pare-se, şi cea mai bună perioadă de mers acolo.] Costurile însă, foarte decente în restul ţării, ne şocaseră în sud. Speriaţi de o nouă experienţă de genul safariului prin Kenya, unde am fi plătit mulţi bani şi nu ne-am prea fi bucurat decât de canalele principalele, şi nu de lăturalnicele oaze de verdeaţă pline de animale, am căzut de acord cu Marcel să lăsăm Amazonia :D pe altă dată. Tot cercetând şi cercetând – ştiţi că îmi place să citesc mult –, am găsit apă turcoaz şi un bilet de 26 $ până acolo din Bogotá. Merita, aşadar, să finalizăm în glorie... şi relaxare, cum o făcuserăm şi în Africa de Est în decembrie 2017. Vor fi bătut Caraibele Zanzibarul?
Mă îndrăgostisem deja de coasta sălbatică din nordul Columbiei şi de abia aşteptam să revin la stilul molcom de a-mi trăi zilele. Ar fi fost numai 3, dar noi ne plictisim oricum repede. Aşa că am lăsat în urmă cele zece grade din capitală şi am zburat înspre 30, undeva mai aproape de Nicaragua decât de ţara-mamă.De la aterizare, m-am simţit într-un film din acela turnat în insule. Sunt taxe de vizitare de achitat şi preţurile-s o idee mai mari decât pe continent, însă este o aventură care merită. Pentru noi, a fost prima incursiune pe un tărâm care ne-a părut mereu mult prea comercial. De aceea am şi ales o cazare departe de turismul de masă.- ...şi bine aţi făcut! ne-a întâmpinat proprietara celei mai vechi case de pe insulă.
Vorbind iniţial în spaniolă, nu mi-am dat seama de accent, însă la comutarea pe engleză, am revenit – prin dulceaţa lui – în filmele pomenite mai sus, unde populaţia majoritară de culoare făcea tot deliciul zonei.- ...aşa puteţi vedea cu adevărat cum trăiesc cei de aici. Nu toate persoanele care vin pe insulă experimentează asta. ... Puteţi liniştiţi pleca pe jos. Este foarte sigur – a continuat Opal.Ne obişnuiserăm ca toată lumea să ne facă menţiuni legate de siguranţă în Columbia.Acum eram în La Loma. Ne-am dus să ne cumpărăm provizii pentru a doua zi şi am comandat şi o pizza, pe care-am împărţit-o cu cei care se relaxau, la rândul lor, prin împrejurimile casei. Lumea era zâmbitoare. Copiii se jucau pe stradă şi adia un vânticel. Insuficient pentru zăpuşeala care nu se dezminţea nici acum, mult după lăsarea întunericului. Nici ventilatorul din cameră nu făcea faţă.
***
M-am mai liniştit a doua zi, la micul dejun, când, povestind de arbori genealogici şi fructele de pe insulă, am aflat că era mai cald şi mai umed decât de obicei. Chiar localnicii se resimţeau. Până una-alta, noi am luat un autobuz, care ne-a dus în capitală, şi de aici urma să ne îmbarcăm pe un vas. Am fugit mereu de excursii cu mulţi oameni pe lângă, însă cam aceasta era situaţia în cazul celei pentru care ne luaserăm bilet chiar de la pensiune deunăzi.Când vrei să vezi un loc precum Johnny Cay, strângi din dinţi.Toate cay-urile acestea sunt, în fapt, atoli. Şi în drum spre cel ales, am realizat că erau cele mai frumoase ape văzute vreodată de mine, după Zanzibar. Marcel dădea şi el din cap că da.Pe ţărm însă era puzderie de lume. Cocktailul meu cu cireaşă avea cam mult alcool de calitate îndoielnică şi tocmai descoperisem că îmi luasem masca de scufundări crăpată, în timp ce ’a bună sta liniştită în cutia ei acasă. Noroc cu echipamentul lui Marcel. Am făcut cu schimbul snorkelling şi, da, peşti sunt o grămadă şi de toate culorile. Mai greu este cu localnicii, care nu numai că nu prea se împacă bine cu apa, dar fac o baie în mare să pară un mers pe bulevard din cauza aglomeraţiei.La prânz am mers să o căutăm pe Adela, prietena lui Opal, care i-a pregătit un peşte lui Marcel şi mie o porţie de cartofi prăjiţi, pe care i-am servit cu wrap-ul luat de pe uscat şi care mi se scursese deja în geantă. [E foarte ciudat că, într-un climat atât de prielnic pentru chestii vegetariene, adepţii acestui stil de alimentaţie cam mor de foame.]Marcel a mai intrat în mare, eu m-am retras la umbră, urmărind şopârliţe căţărându-se pe palmieri. După cum era de aşteptat, m-am trezit cu un chipeş localnic, ce mă întreba de sănătate. Mă decisesem dinainte să spun de la bun început că sunt acolo cu iubitul meu, ca să evit situaţiile complicate în care obişnuiam să mă bag şi operaţiunile de tip bezness .Din nou în larg, ni se contura parcă şi mai clar imaginea „del mar de siete colores”, cum fuseseră supranumite apele din jurul arhipelagului, pe care coralii îl fereau de dezastre naturale.Cayo Acuario era închis, aşa că traseul bărcilor se schimbase, noi ajungând la Rocky Cay, cam la 15 minute pe jos de cazarea noastră. Aş fi mers acasă, însă trebuia să ne reîntoarcem cumva în capitală pentru că nu mai aveam pesos. Hmmm...
Am rezistat căldurii, am făcut din nou snorkelling şi Marcel a venit înspre mine încântat, că înotase lângă o pisică de mare. Cât de atrăgător părea gândul... cam la fel de înfricoşător îmi era. Cu toate acestea, am mai intrat o dată şi... la 5 metri de mine, nemişcată şi paralelă cu fundul mării, am zărit creatura misterioasă. Am stat, am observat-o, apoi m-am dus să îmi exprim şi eu bucuria în faţa iubitului meu.Bineînţeles că, la o nouă intrare a sa în apă, m-am pricopsit cu un nou localnic, ce curăţa plaja. - What do you want? l-am întrebat direct, căci omul, după ce se arde cu ciorbă, suflă şi-n iaurt.- I would like a girlfriend, a car, some more money...Am stat la poveşti un pic. Nimic profund, nimic îngrijorător. Aproape de asfinţit, aveam întâlnire la barcă. Am fost duşi în apele din jurul Cayo Acuario. De ce fusese închis? Pentru că oamenii efectiv chinuiau pisicile de mare, le ţineau în braţe şi nu înţelegeau cât de mult rău le făceau. În plus, cantităţile de gunoaie se înmulţiseră, aşa că autorităţile încercau să rezolve problema, pe bună dreptate.Dar pisicile de mare încă erau cu duiumul în apele puţin adânci din jurul insulei. Le-am văzut, m-au emoţionat.
Ca, de altfel, şi simpatica fetiţă de la bord, care-şi întreba cu gingăşie mama dacă ne vor mânca. :) Îmi păruse bine că rămăseserăm până la final, pentru că am putut admira şi mangrovele, în drum spre port.
Plimbarea de seară, printre duty-free-uri, supermarketuri şi pâlcuri de oameni veniţi pe all-inclusive, mă obosise, însă găsisem un lanţ fast-food columbian, care, în urma unei aşteptări inedite – cu un dispozitiv care începea să urle pe masă imediat ce comanda era gata –, îmi oferise o masă vegetariană.
***
Fusese o noapte şi mai caldă decât prima, însă, după mic dejun şi bagaje, ne-am dus la plajă pe jos şi ne-am răcorit. Tot la Rocky Cay. [De ce să nu fi profitat, dacă era atât de aproape?] Mi s-a părut o plimbare autentică.
Surprinzător, erau valuri. Marcel fusese al doilea în apă şi plecase în explorare, până pe insuliţa legată de mainland cu o sfoară de care să se ţină cei ce nu ştiau să înoate. Salvase chiar două peruvience, mamă şi fiică, pe care le prinsese fluxul nepregătite.
Am refăcut şi eu acelaşi traseu şi, într-un punct, m-a oprit un băieţel, însoţit de mama lui; iniţial, m-am temut că se întâmplase ceva cu ei, însă am zâmbit apoi uşurată când mi-a spus:- Sper că aveţi papuci de apă; sunt multe pietre pe insulă.Îmi amintisem de ce îmi plăcea poporul acesta atât de mult. De ce îmi intrase atât de tare la inimă şi pe sub piele. De ce nu mi se zdruncinau convingerile chiar dacă din nou se luase un localnic de mine şi dorea să îmi arate peştii din jurul insulei.
Taxiul a întârziat şi doamna care avea grijă de pensiune s-a agitat foarte tare ca să ne facă plecarea posibilă. Apoi, chiar şi aeroportul ne-a servit o porţie finală de Caraibe, fiind cel mai deschis în care ajunsesem vreodată. Am mâncat nu la adăpostul aerului condiţionat, ci pe terasă, cu pletele-n vânt. Şi, ca să simt că îmi primesc toate răspunsurile la rugăminţi, mi-am găsit şi leneşul mult visat, sub forma unui pluş pe care mi l-a făcut Marcel cadou. Şi aşa, Marcel, Puturoşel şi cu mine lăsam în urmă una dintre ţările noastre preferate dintotdeauna. Cu gândul că ne vom reîntoarce de îndată ce vom avea ocazia.
Mă îndrăgostisem deja de coasta sălbatică din nordul Columbiei şi de abia aşteptam să revin la stilul molcom de a-mi trăi zilele. Ar fi fost numai 3, dar noi ne plictisim oricum repede. Aşa că am lăsat în urmă cele zece grade din capitală şi am zburat înspre 30, undeva mai aproape de Nicaragua decât de ţara-mamă.De la aterizare, m-am simţit într-un film din acela turnat în insule. Sunt taxe de vizitare de achitat şi preţurile-s o idee mai mari decât pe continent, însă este o aventură care merită. Pentru noi, a fost prima incursiune pe un tărâm care ne-a părut mereu mult prea comercial. De aceea am şi ales o cazare departe de turismul de masă.- ...şi bine aţi făcut! ne-a întâmpinat proprietara celei mai vechi case de pe insulă.
Vorbind iniţial în spaniolă, nu mi-am dat seama de accent, însă la comutarea pe engleză, am revenit – prin dulceaţa lui – în filmele pomenite mai sus, unde populaţia majoritară de culoare făcea tot deliciul zonei.- ...aşa puteţi vedea cu adevărat cum trăiesc cei de aici. Nu toate persoanele care vin pe insulă experimentează asta. ... Puteţi liniştiţi pleca pe jos. Este foarte sigur – a continuat Opal.Ne obişnuiserăm ca toată lumea să ne facă menţiuni legate de siguranţă în Columbia.Acum eram în La Loma. Ne-am dus să ne cumpărăm provizii pentru a doua zi şi am comandat şi o pizza, pe care-am împărţit-o cu cei care se relaxau, la rândul lor, prin împrejurimile casei. Lumea era zâmbitoare. Copiii se jucau pe stradă şi adia un vânticel. Insuficient pentru zăpuşeala care nu se dezminţea nici acum, mult după lăsarea întunericului. Nici ventilatorul din cameră nu făcea faţă.
***
M-am mai liniştit a doua zi, la micul dejun, când, povestind de arbori genealogici şi fructele de pe insulă, am aflat că era mai cald şi mai umed decât de obicei. Chiar localnicii se resimţeau. Până una-alta, noi am luat un autobuz, care ne-a dus în capitală, şi de aici urma să ne îmbarcăm pe un vas. Am fugit mereu de excursii cu mulţi oameni pe lângă, însă cam aceasta era situaţia în cazul celei pentru care ne luaserăm bilet chiar de la pensiune deunăzi.Când vrei să vezi un loc precum Johnny Cay, strângi din dinţi.Toate cay-urile acestea sunt, în fapt, atoli. Şi în drum spre cel ales, am realizat că erau cele mai frumoase ape văzute vreodată de mine, după Zanzibar. Marcel dădea şi el din cap că da.Pe ţărm însă era puzderie de lume. Cocktailul meu cu cireaşă avea cam mult alcool de calitate îndoielnică şi tocmai descoperisem că îmi luasem masca de scufundări crăpată, în timp ce ’a bună sta liniştită în cutia ei acasă. Noroc cu echipamentul lui Marcel. Am făcut cu schimbul snorkelling şi, da, peşti sunt o grămadă şi de toate culorile. Mai greu este cu localnicii, care nu numai că nu prea se împacă bine cu apa, dar fac o baie în mare să pară un mers pe bulevard din cauza aglomeraţiei.La prânz am mers să o căutăm pe Adela, prietena lui Opal, care i-a pregătit un peşte lui Marcel şi mie o porţie de cartofi prăjiţi, pe care i-am servit cu wrap-ul luat de pe uscat şi care mi se scursese deja în geantă. [E foarte ciudat că, într-un climat atât de prielnic pentru chestii vegetariene, adepţii acestui stil de alimentaţie cam mor de foame.]Marcel a mai intrat în mare, eu m-am retras la umbră, urmărind şopârliţe căţărându-se pe palmieri. După cum era de aşteptat, m-am trezit cu un chipeş localnic, ce mă întreba de sănătate. Mă decisesem dinainte să spun de la bun început că sunt acolo cu iubitul meu, ca să evit situaţiile complicate în care obişnuiam să mă bag şi operaţiunile de tip bezness .Din nou în larg, ni se contura parcă şi mai clar imaginea „del mar de siete colores”, cum fuseseră supranumite apele din jurul arhipelagului, pe care coralii îl fereau de dezastre naturale.Cayo Acuario era închis, aşa că traseul bărcilor se schimbase, noi ajungând la Rocky Cay, cam la 15 minute pe jos de cazarea noastră. Aş fi mers acasă, însă trebuia să ne reîntoarcem cumva în capitală pentru că nu mai aveam pesos. Hmmm...
Am rezistat căldurii, am făcut din nou snorkelling şi Marcel a venit înspre mine încântat, că înotase lângă o pisică de mare. Cât de atrăgător părea gândul... cam la fel de înfricoşător îmi era. Cu toate acestea, am mai intrat o dată şi... la 5 metri de mine, nemişcată şi paralelă cu fundul mării, am zărit creatura misterioasă. Am stat, am observat-o, apoi m-am dus să îmi exprim şi eu bucuria în faţa iubitului meu.Bineînţeles că, la o nouă intrare a sa în apă, m-am pricopsit cu un nou localnic, ce curăţa plaja. - What do you want? l-am întrebat direct, căci omul, după ce se arde cu ciorbă, suflă şi-n iaurt.- I would like a girlfriend, a car, some more money...Am stat la poveşti un pic. Nimic profund, nimic îngrijorător. Aproape de asfinţit, aveam întâlnire la barcă. Am fost duşi în apele din jurul Cayo Acuario. De ce fusese închis? Pentru că oamenii efectiv chinuiau pisicile de mare, le ţineau în braţe şi nu înţelegeau cât de mult rău le făceau. În plus, cantităţile de gunoaie se înmulţiseră, aşa că autorităţile încercau să rezolve problema, pe bună dreptate.Dar pisicile de mare încă erau cu duiumul în apele puţin adânci din jurul insulei. Le-am văzut, m-au emoţionat.
Ca, de altfel, şi simpatica fetiţă de la bord, care-şi întreba cu gingăşie mama dacă ne vor mânca. :) Îmi păruse bine că rămăseserăm până la final, pentru că am putut admira şi mangrovele, în drum spre port.
Plimbarea de seară, printre duty-free-uri, supermarketuri şi pâlcuri de oameni veniţi pe all-inclusive, mă obosise, însă găsisem un lanţ fast-food columbian, care, în urma unei aşteptări inedite – cu un dispozitiv care începea să urle pe masă imediat ce comanda era gata –, îmi oferise o masă vegetariană.
***
Fusese o noapte şi mai caldă decât prima, însă, după mic dejun şi bagaje, ne-am dus la plajă pe jos şi ne-am răcorit. Tot la Rocky Cay. [De ce să nu fi profitat, dacă era atât de aproape?] Mi s-a părut o plimbare autentică.
Surprinzător, erau valuri. Marcel fusese al doilea în apă şi plecase în explorare, până pe insuliţa legată de mainland cu o sfoară de care să se ţină cei ce nu ştiau să înoate. Salvase chiar două peruvience, mamă şi fiică, pe care le prinsese fluxul nepregătite.
Am refăcut şi eu acelaşi traseu şi, într-un punct, m-a oprit un băieţel, însoţit de mama lui; iniţial, m-am temut că se întâmplase ceva cu ei, însă am zâmbit apoi uşurată când mi-a spus:- Sper că aveţi papuci de apă; sunt multe pietre pe insulă.Îmi amintisem de ce îmi plăcea poporul acesta atât de mult. De ce îmi intrase atât de tare la inimă şi pe sub piele. De ce nu mi se zdruncinau convingerile chiar dacă din nou se luase un localnic de mine şi dorea să îmi arate peştii din jurul insulei.
Taxiul a întârziat şi doamna care avea grijă de pensiune s-a agitat foarte tare ca să ne facă plecarea posibilă. Apoi, chiar şi aeroportul ne-a servit o porţie finală de Caraibe, fiind cel mai deschis în care ajunsesem vreodată. Am mâncat nu la adăpostul aerului condiţionat, ci pe terasă, cu pletele-n vânt. Şi, ca să simt că îmi primesc toate răspunsurile la rugăminţi, mi-am găsit şi leneşul mult visat, sub forma unui pluş pe care mi l-a făcut Marcel cadou. Şi aşa, Marcel, Puturoşel şi cu mine lăsam în urmă una dintre ţările noastre preferate dintotdeauna. Cu gândul că ne vom reîntoarce de îndată ce vom avea ocazia.
