Olivia-Petra Coman's Blog, page 30

I ♥ Colombia

And its people. Passionately.There are so many bad stories about Colombia travelling around. Even the locals would shrug and say: ‘Thank you! We are very glad that you feel so welcome in our country!’ [and they genuinely mean it] ‘But it’s different than in Europe, there’s much more violence.’ [not even Europe is what it once was, but this is another story]
I went to Colombia with my heart open, trusting in what I felt. And only that.
From the first steps I’d set on Colombian soil, Cartagena, that is, I only came across smiles. Taxi drivers that wouldn’t overcharge us. Strangers who’d use their own car to get us to the right accommodation [even though they had space out for rent, too]. These were all around midnight, for you to get an idea. Old TownOver the following two days, Marcel and I practically felt part of the community in the residential complex, some 15 minutes away from Old Town. Birds humming, mango trees along the road, more Dacia Logans than back home in Romania, a supermarket (with an ATM inside!) only 5 minutes by foot, old ladies instructing me to use aloe vera for my sun-burnt skin.  Urbanización La EspañolaJoy was heightened, as I discovered a cake shop only 2 houses away from where we were staying and Marcel got hooked on street-corner asado. Time has a flow of its own in GetsemaniCoffee-related stories got us closer to a visionary café owner in Getsemani. Sadly, it was time to go. @Cafe del Mural
Minca delighted us with talks under the stars, as two friends from Barranquilla – one being our surf trainer – met again. Sapote @Daniel's Guesthouse
Close to Tayrona Natural Park , the vibe intensified, finding a balance between party mood and the very laid-back atmosphere of the Caribbean shores. Which I didn’t mind, by the way – as the control freak that I admit to be –, but embraced it. The landscape and the beaches are the most beautiful I’ve seen in my life and I am hanging on to their sweet memory in my soul. Mata de Platano Beach
Medellín was said to blow our mind in terms of friendliness. We did feel it, sometimes from the part of other nations around Latin America, but to me something was lacking. So, I started missing my coastal days. Charming Be Okay Hostel and its terrace
It was probably the only low hit during our Colombian time. Soon, Guatapé pumped me up with so much light, brightness, patience – from the seller of meringues welcoming us to the village to the owners of the souvenir shops, surely the most beautiful handmade items I saw in Colombia! All defined by munching out-of-the-oven pan de queso. An entire world seen through one pastry
The spectacular road south, to Rio Claro, dotted with can’t-keep-my-eyes-off-the-window views, was cut short. For us and all those travelling down that route to Bogotá. A cistern transporting LPG had turned over. That meant lockdown… for 18 hours. The people were not mad, they were acting in a very relaxed manner, even in the morning when the water supplies of the restaurant we’d flock around had gone out. There was a certain charm in all of us watching football, eating together, hoping for good news… from our driver, a very hard-working and funny guy, who had hooked up with a girl from our group. There were animals suffering from thirst and lack of motion, children overfilled with energy, some people who needed to be at work first thing in the morning, others having the cold, and us… only 10 km away from our accommodation. Two hours after sunrise – when no one expected it anymore and we had gone to search for water at another restaurant along the road –, we heard the bike riders pass honking, so we hurried back and were soon on our way, with cheerful music and smiles. We parted as a great family, everybody shaking our hand and wishing us well. The first few hours under lockdown
At first reticent, the staff at Rio Claro Reserva Natural warmed up to us. Marcel got his squirrel-bitten finger bandaged, I got my boarding pass printed without charge. We both got tons of fun ziplining over the greenish river with two very entertaining guys working in the complex. Trekking to Las Dantas
Even waiting for the bus to Doradal was a new opportunity to exchange ideas and share a taxi – in the end – with a local farmer, in our attempt to reach the bus stop to Bogotá. Like in all big cities, there was a lingering danger in the air, especially as we arrived after sunset. We had been warned about the coldness of the capital’s inhabitants. However, slaloming through dodgy faces led us straight to two tall guys who paid the beggars that were harassing us and called our host for the night, by consequently making sure that ‘Doña Olivia’ and ‘Don Marcel’ would be in safe hands. Graffiti-filled La Candelaria
By flying to San Andrés, off the Nicaraguan coast, we found yet another side of Colombia. While we had gone back to the Caribbean ways, we stumbled upon many bilinguals living their lives just as seen in the movies. Lazy street traffic and local grocery stores, children on their bicycles and free offers to ride into town… a relaxed feel of a different identity, yet the last official ‘bit’ of Colombia we were bidding farewell. I didn’t want to go. On the way to Rocky Cay
And you know what? You, Colombians, are still not aware that you are rightfully amongst the kindest and most welcoming nations on the Globe. You are special.  

La ce nu ne-am aşteptat primăvara în Deltă?

Ştiam, chiar dacă la noi în ţară nu a fost cazul, că precipitaţiile îşi făcuseră loc prin Europa vestică şi centrală, că apele toate de pe munţii pe lângă care trece Dunărea se varsă în ea, că nu urma să avem de-a face decât cu un nivel ridicat al tuturor canalelor şi lacurilor pe care le aveam în minte....dar nici chiar atât de ridicat!Iniţial, chiar şi trecând pe la Galaţi – la acelaşi preţ cu traversarea pe la Brăila, dar mult mai frecventă – măreţul fluviu, deci pe o rută necunoscută, remarcam o lumină mai jucăuşă, mai nouă, şi nu licărul leneş, romantic şi prelung al verii dobrogene.Apoi, după o anumită intersecţie, am recunoscut dealurile, îmbrăcate în verdele de final de aprilie, al doilea element care ne-ar fi pus capăt dubiilor legate de anotimpul pe care-l traversam. Căci toropeala din timpul zilei şi cerul în permanenţă fără nori ne duceau cu gândul la o vară perpetuă.
„Cred că ăsta-i lacul!”Ajunşi la prima destinaţie, pe care încă, după atâţia ani, o alint „unul dintre locurile mele preferate din întreaga lume”, am rămas muţi: apa era de-un albastru electric şi părea că inundase (aproape) tot! Mai puţin vegetaţia rărită, de un galben cărămiziu, care încerca încă să facă delimitările. Am coborât una din pantele dintre Şomova şi Parcheş, cu ochii la mioarele ce ne brăzdau drumul, şi am aflat cu surpriză că... ne vom fi lansat caiacele din chiar buza drumului. Pontonul era acoperit, locurile unde în alţi ani campaserăm erau sub ape. Bătea şi vântul – ceea ce însemna şi câteva vălurele. Este atât de şocant să te obişnuieşti cu un anumit mers al lucrurilor, pentru ca apoi, fără vreun anunţ prealabil, toată situaţia să se răstoarne. Ideea e că animăluţele nu erau. Şi pace. Zâmbeam până şi la văzul unei egrete rătăcite. Apoi, am început să trecem din canalul principal în lacurile adiacente şi s-a petrecut minunea! Pe lângă chirele simpatice, erau zeci şi zeci de cormorani şi puii lor. Pentru prima oară vedeam atât de mulţi mezini în Deltă! Ne primiseră printre ei, ne acceptaseră. Vedeam lebede, pelicani ce se ascundeau strategic de obiectiv... o rapsodie! Cred că am zăbovit mai mult de o jumătate de oră acolo şi ne-am reîntors înainte de plecare, într-atât de mult ne-a plăcut! Iar o altă plăcere a fost să putem răzbate – în sfârşit, după tentative nereuşite! – canalul ce ne-a dus înspre Lacul Morun. O deschidere superbă printr-un tunel de verde. Este incredibil cât de multă fericire îţi poate da natura! Doar stând, privind-o şi ascultând-o.
  „Nu mai pot, tremur de 6 ore; mă duc în maşină!”Cred că stătusem prea mult cu echipamentele ude; apoi, la ieşirea din apă, nu mai era ca în august. Şi vântul îşi spunea şi el cuvântul. Când am ajuns la Tulcea, hotârând să luăm masa La Liman, un restaurant nou, foarte drăguţ decorat, cu mâncare excelentă, însă o servire lentă şi o idee apatică – am avut cumva noroc să îl avem pe cel mai vesel chelner la masa noastră –, terasa nu cred că fusese, iniţial, cea mai bună variantă.Da, campasem la -2 grade în Scoţia; da, iubesc frigul de nu mai pot, dar... în noaptea aceea, când am hotărât să ne ridicăm cortul în păduricea de stejari de lângă Parcheş, unde mai dormiserăm la prânz în urmă cu 3 ani, am tremurat încontinuu şase ore, contabilizând fiecare oaie behăind, vacă mugind şi măgarul casei, căci ne aflam cam aproape de o stână.Pe la ora 5, când luna încă se găsea pe cer, m-am mutat în maşină, am dat drumul la căldură şi m-am cufundat adânc în sacul de dormit.   M-a trezit un soare jucăuş, Marcel îşi adusese expresorul proaspăt primit cadou din Sicilia şi ţinuse morţiş să îşi facă o cafea. Merseseră de minune cu ea mini-croissantele achiziţionate din Oneşti, de la una dintre brutăriile mele preferate, apoi castraveţi, ridichi şi parmezan cu pâine cu maia.   Micul dejun urma să fie completat de nişte pâinici şi cornuri pufoase cu mac cumpărate din Tulcea, în drum spre bac.
„Dumneavoastră sunteţi părintele din Pardina?”Praful fusese înlocuit de apă; cânepa – de rapiţă. Totul era viu colorat pe drumul accidentat pe care o apucaserăm din Tudor Vladimirescu spre Pardina. În vreo câteva minute, am oprit ca să luăm apă şi o îngheţată de la un magazin de pe marginea drumului.-        Bună ziua!-        Aveţi drum spre Plaur? ne-a întrebat un domn mai în vârstă, cu ochi mari, deschişi la culoare, lipoveneşti.M-am uitat la Marcel şi el la mine. Cu dragă inimă l-am fi luat, nu ştiam însă ce să facem cu vestele şi fustele şi toate echipamentele ce stau pe bancheta din spate. Nici măcar nu mai ştiam dacă este înainte sau după destinaţia noastră. Cu toate acestea, am încuviinţat. Vânzătoarea, simţindu-ne încurcarea, i-a spus domnului ce-şi bea suta să mai aştepte puţin, că urma să plece cu maşina de pâine. Apoi, surprinsă, a privit către iubitul meu:-        Dumneavoastră sunteţi părintele din Pardina?M-a pufnit râsul, dar am încercat să mă abţin, în timp ce îl vedeam pe bărbosul meu drag cum se fâstâcea încercând să lege biserica şi caiacul în capul său.
„Mica, un cormoran a aruncat cu un caras în mine...”Şocul şocurilor urma să vină când am realizat că digul pe care campam de obicei se transformase într-un lac pe care pluteau zeci de lebede! Priveliştea era impresionantă, dar noi ce să ne facem? Au fost de înţeles băieţii care păzeau terenul privat de pe malul celălalt şi ne-au lăsat să trecem. Urmăriţi de câini şi prin teren neregulat frământat de tractor, am ajuns în acelaşi loc unde Marcel servise un borş de peşte cu aproape doi ani în urmă [ce mai zboară timpul!].Era cald, foarte cald. Cu toate acestea, mă convinsese! Mi-am tras echipamentul peste mine şi am început să vâslim. Apa era mult mai repede comparativ cu alţi ani. Recunoşteam canale, de această dată mult mărite. Observam unele noi, comunicante, de care habar nu aveam. Aflam că sălciile transpiră şi făceam cu mâna celor care veniseră să se bucure, la rândul lor, de Deltă, din şalupe, bărci sau vaporaşe. Pe Lacul cu Coteţe am făcut o pauză. Îi achiziţionasem un permis de pescuit sportiv lui Marcel şi se apucase de treabă. Doar că, la un moment dat, în valurile făcute de o ambarcaţiune, îi căzuse undiţa în apă, iar eu trecusem, fără să îmi dau seama, cu caiacul peste ea, băgând-o şi mai tare la fund. Clipele tensionate de după s-au risipit când am dat de linişte şi de triluri. Niciodată nu ne putuserăm apropia atât de mult. Şi fusese, într-adevăr, nevoie, să ne aventurăm mult dincolo de canalul principal pentru a vedea spectacolul. Lopătari, bâtlani, prigorii. Şi chiar dacă un cormoran mai temperamental îl ochise pe Marcel, păsările se obişnuiseră cu noi şi ne considerau parte a ciclului zilei. După câteva ore de rătăcit ca printr-un labirint, am luat-o pe-un canal ce dădea drept în Mila 36 – şi pe care – din cauza nivelului altădată scăzut, nici nu îl remarcaserăm. Am adormit în maşină după ce ne-am luat cina, atacaţi de ţânţari – chiar dacă mai puţini decât în august. Dar fericiţi. Noi, nu ţânţarii.
„Atât de mult m-am bucurat să vâslesc cu lebedele!”Dimineaţa s-a aşternut ceaţa. O ceaţă deasă. Aşa că trezitul la şase s-a prelungit până când am deschis ochii şi am zărit nişte coarne: ne vizitau vacile. Şi le plăceau caiacele, mai cu seamă al meu, pe care-l lingeau de zor. Am făcut totul destul de lent, într-un ritm ardelenesc de luat micul dejun, spălat pe dinţi, pus totul în şi pe maşină. Eu oricum nu mizam pe faptul că vom mai prinde bacul de ora 11, cum era în plan. Şi asta pentru că îmi doream tare să vâslesc cu lebedele zărite deunăzi. Dacă la început am crezut că apa nu este suficient de adâncă şi că nu voi putea înainta, apoi a mers totul din ce în ce mai uşor. Era minunat – o mare de alb înainte-mi, care, însă, chiar şi preţ de câteva secunde cât făceam o fotografie, se îndepărta incredibil de mult. La un moment dat, trei pelicani din grup (de care nu aveam habar) îşi luară zborul şi antrenară cu sine zborul mai multor lebede. Da, văzusem pelicani în fiecare zi; da, fusese o experienţă extraordinară să mă aflu atât de aproape de animăluţe, să „fur” din energia lor, dar nu doream să le fie frică de mine. Aşa că m-am întors fericită şi încărcată la Marcel, care îmi făcuse fotografii, şi, povestindu-i cu mult patos, am realizat că mai putem prinde bacul. Ca nebunul a condus. Era, într-adevăr, acolo, dar era plin. Nu am aşteptat însă mult, căci s-a întors (era 1 Mai, ce-i drept şi deja se strânseseră cam multe maşini; cu toate acestea, nu cunoaştem nici până azi adevăratul motiv).
Cert este că ajunşi am fost în Tulcea, unde – cu toate că magazinul de suveniruri de la Ivan Pescar era închis, ne-am delectat cu bucatele servite [ca întotdeauna!]. Unde mai pui că am savurat cea mai bună plăcintă dobrogeană din viaţa mea, încă aburindă! Cu niscaiva produse de la patiseria care ne bucurase în urmă cu o zi la purtător, am pornit-o înspre Braşov. Şi, cu toate că eram contratimp, am oprit o jumătate de oră la Dinogetia – cetatea geto-dacică despre care nu ştiusem prea multe până în acel moment, însă, documentându-mă, am aflat că are cel puţin o istorie controversată. La suprafaţă, am mângâiat zidurile şi firele ierbii şi am admirat peisajul. Căldura era greu suportabilă. Bac – Galaţi, apoi, la propunerea mea, acelaşi drum pitoresc prin Vrancea – am oprit chiar să luăm vin! –, căci mă fascinase peisajul în urmă cu un an [şi chiar am zis că ne vom reîntoarce cândva în toamnă].Totul a luat sfârşit cu un apus roşiatic peste Tg. Secuiesc şi cu o oboseală care trăda intensitatea cu care trăiserăm fiecare moment. Oare în 2019 ce mai facem? Cred că „Lacul Nebunu” va fi cap de afiş.

Watamu, on the Kenyan Coast

Watching David Rocco’s ‘Dolce Africa’ made me travel back in time… back to December when I first set foot onto Kenyan soil. With a sort of nostalgia, I admit. I had wanted to travel to Kenya so much! As I recall the line of events, I feel that stubborningly hanging on to that dot on the Kenyan Coast – i.e. Watamu – was the best choice I had made prior to starting my trip through East Africa, alongside Marcel.The animals we saw in Kenya’s national parks we had chosen to explore were a delightful experience… but something was missing. Maybe our safari would have been best if self-driven. Maybe there wasn’t enough chemistry in our van. Maybe I expected people to amaze me more.I was lax. Disappointed. Without those sweet memories to take back home.
But that changed. I think that it started in the express matatu we took from Mombasa to Gede junction. People were more cheerful, discussions were flowing freely, the vibe was better.We arrived after dark at our stop and – contrary to my fears – the parking lot was full. And my ears were no longer perceiving Swahili or English words, but… -        Vieni, signorina.A tall local told me, as he grabbed my backpack. Of course, we negotiated and we did find our accommodation for the night. It was splendid, still is. One of the best of my travels, all-time: Zawadi Residence. The lavishness fighting over the simplicity of the décor, the choice of colours and furniture… I couldn’t find anything out of place… and I am one picky girl!
Finally, I was happy to go out and eat something that I loved – travelling as a vegetarian is sometimes hard –! The crispy pizza and the cooling lemon sorbet had made my evening! All in a very classy spot, with many elegant guests dressed in white and some lovely music selection – ‘Come Back’; we eventually did. The Italian community had done an impressive job in Watamu, by blending the highs of both nations.
We soon befriended our very creative host, Tiziana, and – during a flavourful breakfast – decided to stay one more night. Everything seemed so simple: we would be taken straight to Mombasa airport the following morning, as we were heading to Zanzibar. All at a very correct price.It was time to relax, then. As Marcel had read about one of the top worldwide snorkelling spots, which could be reached straight from the main beach, we grabbed our gear and were soon on our way. There was only one small detail we had not considered: there had been a huge storm the previous day all through South Kenya… and the visibility was not that great. Perfectly clear waters offering an unforgettable view over the reef had been replaced by murkiness and waves.
Still, it was an adventure! …which we quickly exchanged for a new one, as eagerly as we put on new clothes, because the heat and humidity were excruciating. I was enjoying my frozen tiramisu, which came with 5 different delicious dips, when we noticed Denise, an Italian lady in love with travelling we had befriended, who was staying in the same place as us, and we talked and talked and talked… providing and receiving suggestions. Shopping was next. What did I like in Watamu? The quality of the items. The laid-back attitude. Very little or no harassment at all. We bought beautiful and useful products, at good prices. As many as we knew could fit into our backpacks, because this is how you compute your space when you’re on the road.Could it get any better? Yes. With coconut water – I have always had a thing for coconuts.The sun was already preparing to set – time does tend to pass so quickly when you really enjoy a place, doesn’t it? So, we went to the beach, using another road. And wows couldn’t be stopped. The finest sand I’ve ever touched… and the warmest water of the trip… it looked so surreal that I had to go in for a dip! And I did! Marcel had fun his way, playing some football on the same beach.
We were both happy and it was hard to really say goodbye the following day. The thing is I still wish to return and snorkel properly. Could this be the ultimate pretext? :D  

Despre cei care cad în uitare

Îmi trec toate parcă prin faţa ochilor—o pală de vânt ce a tot dat semne de rafală, un trăsnet ce a mistuit totul cu mult înainte de a mai naşte furtună, o ceaţă care nu a vrut să dea răspunsuri, o zăpuşeală care a pus viaţa pe hold, o secetă despre care mulţi ar fi spus că este cea mai roditoare a ultimei perioade, puţin praf în ochi înainte de dispărut fără urmă, o tornadă perversă ce şi-a schimbat brusc direcţia şi apoi... amurgul, amurgul ce nu ar fi lăsat rozul serii să se stingă chiar dacă era convins că a greşit nuanţa.

De ce se termină chiar dacă a fost dragoste, uneori la cel mai înalt grad?Pentru că uneori, dragostea nu mai există. Se pierde undeva printre lamentările oamenilor de a-şi lua viaţa în frâu. Printre trădări repetate. Toate rod ca nişte viermi sentimentele puternice care au sălăşluit odinioară în inima unui om. La un moment dat, plesneşti ca un elastic supraîntins. Şi nu îţi mai trebuie. Întorci cu totul spatele. Preţuieşti amintirile, râzi cu drag atunci când îţi răsar din nou în minte, însă este cel mai înalt nivel la care vei mai ajunge vreodată în relaţia cu celălalt. Pentru că nu vrei să te laşi să mergi mai departe şi nici nu are rost.Alteori, sentimentele, deşi încă puternice, sunt înlocuite de dispreţ, de dezgust. Tot ce îţi rămâne în minte este un mesaj. Unul singur, pe care ţi-l vei aminti mereu cât vei trăi şi care va împiedica de-a pururi orice încercări ale lui de a te contacta şi orice idei de-ale tale de a regândi situaţia.

Iar banii, banii sunt un instrument josnic ce poate interveni atunci când vorbim despre sentimente: elefantul roz din cameră. Când minţim de dragul lor. Când ne folosim de cuvinte mari pentru a ne masca intenţiile reale. Când sfâşiem cu lovituri repetate de cuţit imaginea de bine a umanităţii. Când unii bărbaţi devin goliţi de mândrie ori demnitate şi se transformă în curve ce-şi aşteaptă renta lunară de la femei proaste, slabe şi credule. 

Mă conving tot mai mult de diferitul acesta ce sălăşluieşte între noi şi care parcă nu s-ar urni. De diferitul în cum simţim. În cum iubim. În cum un om în a cărui companie nu ne regăsim tânjeşte să îşi împărtăşească trăirile cu noi, în cum un om pentru care nu am da prea multe ne vorbeşte cu o căldură neprefabricată, în cum un om pentru care nu mai avem decât un salut şters pe colţul buzelor poate încă să simtă pentru noi. Şi să nu îi treacă niciodată.  Nu suntem la fel, chiar dacă aş vrea să cred în raza de soare care propovăduieşte – mult prea ştiinţifico-fantastic chiar şi pentru gusturile mele – că înainte de rasă, religii şi circumstanţe, suntem oameni. Partea bună, pentru cei care ştiu să îşi asculte cu adevărat inima, este că idealismul încă naşte combinaţii fericite, de oameni care se preţuiesc unii pe alţii şi care galopează împreună înspre-un orizont ce nu se va estompa niciodată.


S-a jucat de-a culorile: autoarea     

How Favignana made me recall my love for bicycles

Some years are tougher than others. Challenges run fiercer. And you need double the mental and physical strength to get through.
It wasn’t always like that.You remember the years of your childhood. Carefree. Ha ha, but you were as talentless as your adult self when trying out various physical activities. Your parents DID have a hard time teaching you to ride a bicycle. It was a small PEGAS, designed for children.However, once you got the hang of it – after many attempts and an equal amount of quitting thoughts –, you couldn’t let it go.Then came a very warm day at the beginning of September. 2nd grade was just around the corner… but somehow the scent of summer flowers was still very pronounced.So, you went out with your Dad and, at a point, you couldn’t control the pedals because of the high speed reached while you were going down the bridge. You fell. Your chin cracked. And there was a lot of blood. But you were only worried that your Mom might get mad at your Dad, so you asked her not to be.
Years passed. I don’t think that my Dad forgave himself for that accident. But I could change that and fight my reluctance to ride a bicycle ever again.
Things always happen for a reason. You have the chance to choose the right path the second time around and to change them.I was on Favignana with Marcel, off the western coast of mainland Sicily, and I felt like I had made a mistake. Sometimes even seasoned travellers feel like that. The vibe of the main settlement on the island was off, I didn’t like the community, so an escape was necessary. ‘You can use the bicycles to get into town’ our host told us. We were surrounded by pine trees and enjoyed the fresh mountain air some 900 metres from the overpriced restaurants downtown. I tried. I wasn’t scared. I simply thought I didn’t like it anymore. It didn’t work. On the following day, I tried again. ‘I don’t think it’s going to work’… I could see the sadness in Marcel’s eyes. He had believed in me even more than I had believed in myself. I knew that he wanted to tour the island by bicycle.‘Let’s try again.’ I didn’t want to stop.This time, it did work! I started to remember how to balance, how to lean, how to turn along those beautiful olive trees that were silently watching me.
First time on a regular bicycle, first time in traffic, first time on really narrow streets.

I followed the rocky road to Cala Graziosa and Marcel rewarded me with half of a blood orange and of a fluffy croissant.
I struggled to climb uphill from Punta San Nicola.
We fastened the bicycles to a wooden pole and descended to marvel at turquoise-clear Cala Rossa.
We smiled at Cala Azzurra.
We had gotten lost. Had found the way. Had chosen.20 km later, I had a cannolo in my hands and was surprised by the rich ricotta on my lips. The day would end with some olive oil sprinkled onto a slice of local bread, Sicilian-style.
I felt stronger. Happier. Having found something that had long been lost.We should be so grateful because we are ALWAYS able to roll the dice, overturn the odds, rewrite the story.

And you know what? I am now looking to buy a bicycle.

Când socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg – safari în Kenya

Uneori visezi... visezi de când eşti mic să ajungi undeva, să vezi ceva... Eu am visat de mică la Africa...Am visat să ajung să văd animalele în libertate pe nesfârşitele savane...Visul a prins contur şi am ajuns, într-adevăr, în Africa, pentru a doua oară în viaţa mea. Amintirea Marocului şi neplăcerile [va urma] ce o-nsoţeau rămăseseră în trecut, în timp ce Uganda ne primea cu braţele deschise... şi mă îndrăgosteam. Din nou.  Pentru a parcurge însă, ca la carte, parcurile naţionale pe care ne doream să le explorăm, varianta „self-safari”, aleasă în vecina de la nord, nu fusese posibilă în Kenya, companiile de închierere auto încercând să îşi îndese cât mai mult mâinile în buzunarele noastre. [Într-un punct al perioadei de planificare, ne gândeam chiar şi la varianta Kenya-Tanzania sau Tanzania singură pentru un safari, dar ne-am dat seama că preţurile erau cu mult mai mari în ţara gigant de la sud, aşa că am lăsat-o pe o altă dată.]
Cam ce-am gândit că se va întâmpla şi care a fost realitatea de care ne-am izbit?
Întrevedeam aventură – şi am dat de comercialMă gândeam că voi fi în elementul meu – înconjurată de natură şi de animalele rezidente, însă nu a fost chiar aşa. Toate afacerile construite pe seama lor duduie a „cum să facem bani mulţi şi repede”. Mi s-a luat de la a cumpăra prea multe suveniruri, pentru că preţul ţi se dădea după chip şi după port. Mi s-a luat de la a vizita un sat Masai pentru că ştiam că se va trage de mine. Masai | @Masai MaraToate sunt ascunse după o mască, apoi primeşti „nota de plată”. Toaletă într-o parcare de unde aveai o panoramă asupra Marelui Rift – gratuită. Vrei să cumperi până şi o felicitare? De la 7.50 lei, în condiţiile în care în supermarket preţurile din Kenya sunt cam ca la noi.Stai un pic mai mult la intrarea într-un parc – cât ghidul tău face formalităţile de intrare – [Marcel a zis chiar că sunt intenţionate aceste trageri de timp]? Pe lângă vehicul se strâng puzderie de vânzători. Este foarte „amuzant” mai ales când eşti prins într-o zi proastă.
Mă gândeam că mă voi simţi bine în compania unui localnic – ce mult am greşit!Sunt curioasă, sunt veselă, îmi place să râd în fiecare clipă, să dau o undă de roz fiecărui eveniment al vieţii mele. Şi la fel este şi Marcel! Astfel că, nu ne-am imaginat că vom fi într-o aşa depresie cruntă – nici măcar nu avem cuvântul acesta în vocabular – după nici 3 zile. Deşi născut la 5 zile de mine, ghidul nostru nu ştiu ce a avut, dar nu a prea fost în formă. A fost fain în prima zi şi în prima jumătate a celei de a doua, dar apoi tentativele noastre să ne împrietenim, încercările mele să fac atmosferă – căci aşa mi-e felul –, micile atenţii – căci, să nu credeţi că eu îmi luam o îngheţată şi nu îi luam şi lui –... toate au fost în zadar. Parcă eram la priveghi. Un priveghi care costase o mică avere. Şi în care el se tot plângea – că e mult de condus, că nu vom avea timp, apoi mi se părea că ne sunt ascunse multe lucruri – însă, cum eu trec repede peste toate, pe acelea nici măcar nu le-am pus la socoteală – sau că aspecte ale programului nu se respectau – cam cum am rămas fără prânz în Nakuru şi nici măcar nu s-a discutat despre asta. Dar, din nou, cum eu nu îmi pun oprelişti şi spun tot ceea ce gândesc, după ce am stat îmbufnată o zi întreagă (a treia), în a patra (şi ultima) am zis tot ce am avut pe suflet, inclusiv că nu urma să duc o amintire frumoasă acasă în legătură cu safariul-minune. Sper că a înţeles şi învăţat ceva din respectiva discuţie. Final de safari - cam atunci se schimbase vibe-ul
Aşteptam să îmi placă oamenii – mda...La fel ca şi în India, kenyenii cu studii superioare şi umblaţi sunt foarte săritori. Din Oloitokitok spre Mombasa & deschiderea sufletelor
Dar restul – superficiali, ascunşi, rasişti, nesimţiţi, mincinoşi. Cel puţin, 90% din cei cu care am interacţionat eu. Aaah, şi trăind într-o plictiseală cruntă. Erau localnici care nu doreau să se urce în matatu [microbuz arhiplin funcţionând în sistem maxi-taxi între localităţi] pentru că eram noi în el. De aceea, şoferul respectiv [mergeam din Kisimu în Kisii] ne-a trecut pe un alt matatu – simţea el că nu face profituri prea mari cu noi acolo; aşa am perceput-o. La o cantină din afara Narokului, angajaţii au râs într-un fel răutăcios de mine când le-am spus că sunt vegetariană. Şi, bineînţeles, ca în orice colţ de lume cu reputaţia de „sărac”, erau multe „drame” prin care treceau localnicii, doar-doar ţi-or stoarce o lacrimă şi totodată portofelul. Noroc că mi-s expertă în minciuni. Ascult politicos, dar rămân la acel nivel. Nu mă implic. Plus că, albii pentru ei sunt toţi la fel. Cu toţii avem bani. Cu toţii suntem vaci de muls. Cu toţii putem să le facem viaţa mai bună.
CE A FOST AŞA CUM MI-AM IMAGINAT?ANIMALELE! Pentru ele a meritat să trec prin tot ceea ce am trecut.Dacă, din perspectiva cadrului natural, Kenya nu este ţara aceea frumoasă pe care o cântă lumea, cel puţin în sud şi centru, Lake Nakuru NP m-a fascinat şi am auzit că Bogoria – deşi nu prea multă lume vorbeşte despre acest lac – este şi mai impresionant pentru că volumul de apă a crescut în Nakuru şi multe dintre păsări au schimbat destinaţia. Rino | @Lake Nakuru
Noi & flamingii | @Lake Nakuru
Masai Mara este variat, dar nu m-a încântat ca frumuseţe, în timp ce Amboseli fără priveliştea asupra Muntelui Kilimanjaro este plat şi sec. Regulile Marei
Ghepard | @Masai Mara
@Masai Mara
@Masai Mara
Avem parte de ploaie, dar nu are a face! | @Masai Mara
Happy hippos! | @Masai Mara
Gazele Thomson | @Masai Mara
Iubim lumina! <3 | @Masai Mara
@Amboseli
Familii | @Amboseli
Scene intime-ntre lei | @AmboseliDar toate ABUNDĂ, VIBREAZĂ, STRĂLUCESC prin amprenta pe care locuitorii lor cu două sau patru picioare o imprimă.   
Aşadar, ca şi concluzie...M-aş mai duce într-un safari ghidat dacă aş întoarce timpul? NU.Aş prefera, decât să rămân cu amintiri dulci-amărui, ca mai bine să nu le am deloc!M-aş orienta mai degrabă asupra locaţiilor de safari accesibile cu uşurinţă de pe lângă localităţile mari – cum este, de exemplu, Nairobi National Park, sau aş închiria o maşină local, pentru câte o zi, zburând pe distanţele mai mari sau luând autobuzul.
Dacă, cu toate acestea, tu te hotărăşti să mergi într-un safari, am câteva sugestii:-       Selectează cu atenţie cazările: orice operator îţi va oferi cel puţin trei. Da, numărul este limitat, dar măcar ai senzaţia că alegi. În unele parcuri, un camp mic este de preferat unuia mare. Nu alege niciodată un hotel aflat într-un oraş din afara parcului! Citeşte recenziile. Poartă lăcăţele cu tine. Din unele spaţii de cazare se fură. Fii atent cu locurile în care îţi păstrezi bunurile. Superba Fisi Camp & cei 3 Masai ce ne-au protejat |@Masai Mara-        Specifică regimul alimentar, alergiile. Mâncarea este destul de bună în Kenya şi vei fi mulţumit. Dacă eşti fan mare dulciuri, ia de acasă. Vei suferi de lipsa lor, chiar şi la cazările cu ştaif.-        Insistă pe safari la răsărit şi la apus. Cu excepţia câtorva parcuri, biletele de intrare sunt valabile 24 de ore, astfel că operatorul nu va plăti niciun sfanţ în plus, iar tu te vei bucura de mai mult timp petrecut în natură.-        Dată fiind experienţa noastră, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă am mai fi avut doi colegi de maşină prost dispuşi pe lângă ghid... Aşadar, negociază un safari personalizat şi privat. Cere oferte şi compară preţurile. Alege punctul de plecare şi insistă asupra locaţiei de final – nu trebuie să fie întotdeauna un cerc. Noi am început în Narok şi am finalizat în Mombasa, plătindu-i ghidului un plus de kilometri şi o cazare suplimentară la hotel. Da, cea cu care am negociat a fost minunată, însă produsul final nu a fost pe măsura discuţiilor iniţiale. Până la urmă, omul sfinţeşte locul.
Eu vreau să rămân, însă, în bula mea. Cu tot cu animalele mele dragi. Şi să consider că ele au sfinţit, în fapt, locul.

Project Kırkpınar

Busy like a bee; that’s what they say. Actually, this year is so hectic that I’ve barely managed to attend to some of the articles scheduled for last year – and the adjacent trips.
Sometimes, the shortest trips are the most intense and my second favourite of 2017 was a 3-day trip to watch the oil wrestlers taking part in the oldest sports festival in the world. And that’s Kırkpınar.
Day 1Marcel and I left Braşov at around 2-2:30pm and navigated through the meanders of Bucharest traffic at rush hour. Close to sunset, we crossed into neighbouring Bulgaria and climbed the steps to the fortress of Cherven, against a sunflower background. We were the only visitors, no entrance fees were charged, and I felt truly happy to sense the (pleasant) weight of old times (11th-century old) on my shoulders. My eyes were set on some fine straw falling off piles of hay, reminding us it was July, after all.
Following the winding road taking us further south, to Turkey, we managed to get to Edirne a bit after midnight.  A nice surprise was our hotel – Trakya City Hotel [EUR 36; double room, ensuite, breakfast included]. What a view!We strolled to the main square, which was swarming with people – most of them men – … at 1am! I did have a Trileçe and a gooey pistachio ice cream at Tatlı Konağı and felt extremely happy to go to bed afterwards. 

Day 2Did I say ‘What a view’? I can add: ‘What a breakfast!’…It felt sad to leave the hotel, but there was a show to catch! On Sarayiçi Island, in the merciless heat. I did not know what to expect. The ticket for the finals of Saturday cost TL 50 and it was worth every kuruş, having led to one of the most beautiful days of last year and my entire life.
…We left Edirne and headed south, to Uzunköprü – home to the world’s longest stone bridge, built between 1427-1443. 172 arches. And a Provence-meets-Turkey feel.
Upon our return to Edirne, we decided to go on a search for a restaurant outside the city centre, which would hopefully also have Trileçe listed under Desserts. Unsuccessful we were, so we continued towards the Greek border, stocking up on Ülker and ETI products from a very nice older man – and his store.
Orestiada in Northern Greece displayed the typical je-m’en-fiche-ism of Greek settlements. The welcome at LikeHome Apartments (EUR 50) was warm and we decided we liked the place. To wrap it up, Tavern Zervas lived up to its reputation. They have such good bread, that we even took some for the following morning.
Day 3Waking up to a lazy Sunday buzz of Greece is such a wonderful experience, especially after a fluffy sleep. I prepared a small breakfast for Marcel and we enjoyed it on our very own sun-drenched terrace.
With all the light and rays, we thought we might add some sea to the picture. So, we drove to Alexandroupolis and turned left at one point. Samothrace was majestically reigning in the distance. And the beach was there. Not the most spectacular or neatest I had ever seen, but it was great for some dips and some snorkelling.A sumptuous lunch was badly needed. Ouzeri Alexis, not at all overpriced and family-run, was the perfect choice! The grilled eggplants with feta cheese served here reminded me of my first time in Greece. A place in my all-time Top 5 in terms of culinary experiences. They also have a very interesting in-house made cheese salad. Marcel was goofy-happy while savouring his grilled octopus. Turquoise ambiance included.Some last-minute shopping and we were on our way. Towards Bulgaria. The border control was terribly busy, but we made it. I couldn’t believe that hours before I was by the sea, talking on the phone with my Mom on matters of olive oil… and I was now surrounded by the thick mist of the Rhodopes. In the end, extreme cold and favourite Bulgarian ice cream after, we were again home and Marcel had been driving over 900 km and was definitely the hero of the day. 
Would we do it again? Absofuckinglutely!Actually, we’ve already booked Trakya City Hotel for Kırkpınar2018. 

Elementele mele preferate de pe Nil

Pentru necunoscători, Nilul poate părea un uriaş domol şi paşnic. Uriaş şi este, însă, aproape de izvor, lângă Jinja, în Uganda, numai paşnic nu este. Şi elementele sale nebune continuă şi mai la vale. Vezi Karuma Falls. Sau Murchison Falls. Murchison Falls NPEu şi cu Apa ne iubim, asta o spun dintotdeauna. M-am întrebat mereu dacă sunt mai fascinată de marile întinderi stătătoare sau de mediul care se schimbă încontinuu, al cursurilor cu personalitate şi cu mistere.Am cochetat cu surfingul, am permis de scufundător şi snorkelling încă fac. Merg să înot în fiecare săptămână şi nimic nu mă poate ţine prea mult departe de picuri. Pe care îi chem la pachet cu cascadele şi repezişurile care mă înfioară, dar pe care le caut fără încetare.    Însă ce am trăit pe Nil mi-a schimbat complet perspectiva despre apă. Aventura a venit sub forma unui prim anunţ – „Hipopotamii şi crocodilii sunt acolo – nu i-am scos” – din partea celor de la Nile River Explorers, o legendă când vorbim despre vâslit pe Nil în jos.Tot unul dintre proprietari m-a luat apoi deoparte şi mi-a spus: „Îţi va plăcea la nebunie, vei vedea. Apa este caldă şi râul este prietenos. Cadrul este larg, nu ca pe Zambezi, unde ai impresia că defileul se prăbuşeşte peste tine”. Va urma şi Zambezi într-o bună zi, mai mult ca sigur.  Deocamdată, mă concentram, împreună cu Marcel al meu pe echipament, pe băieţii din echipa de siguranţă care făceau mişto de noi – chestie cu iz de comercial, pe care nu o înghit niciodată, mai ales că-s femeie şi ştourile sunt şi mai aprige, păcat că lumea nu ştie ce-mi poate pielea – şi pe colegul nostru de echipă – singurul!, alături de care urma să vâslim primele 4 elemente –: un neamţ pe care-l cunoscusem în nord-vestul Ugandei şi pe care nu-l aveam deloc la suflet pentru că era incredibil de arogant. Roata însă este rotundă şi se învârte. Iar eu nu uit niciodată asta.Mai apoi, punctul central a devenit pregătirea tehnică de dinainte de plecare. Cam cea mai complexă din câte am trăit eu pe râu. Cu răsturnat barcă, tras colegi înăuntru, căţărat – asta, cam greu –, tot tacâmul. Facem cunoştinţă cu Nilul. Este mai cald decât cel mai cald ocean în care am intrat.
„Nilul este mare, cu multe elemente periculoase, însă nu trebuie să vă panicaţi. Dacă sunteţi traşi la fund, aşteptaţi ca apa să vă dea drumul” ne spune calm ghidul nostru scoţian.Eram pregătită oare? Inima-mi bătea tare, însă m-am lăsat dusă, ca de fiecare dată. Am supravieţuit, pentru că sunt aici, să vă spun povestea. Ce repezişuri mi-au plăcut cel mai mult? Pentru că sunt clar delimitate şi ultra-parcurse, au nume răsunătoare-tare. Iată clasamentul meu:
No. 8 Nile Special, Gradul 4: Am şi eu o mare febleţe, o repet, în persoana lui Benny Marr, cu care am reuşit să vorbesc la finele anului trecut. Şi... ce să vezi? Ne place acelaşi val. Pe care şi el regretă că îl va pierde.Tura pe Nil s-a încheiat în mod apoteotic, cu faţa-mi la 20 cm de apă, barca super-înclinată... M-am ridicat să vâslesc, am alunecat din nou şi am căzut în fund şi, da, nu îl vedeam nici măcar pe Marcel, ci doar alb în faţa ochilor, nişte culmi de alb şi eram mai pregătită ca niciodată să cad. În aceeaşi spumă.
No. 1 Overtime, Gradul 5:Uitându-mă şi acum la fotografii ale unora şi altora care se dau pe acest măreţ fluviu, am mereu senzaţia că ghizii au o grijă deosebită la acest prim element. Lumea nu se prea răstoarnă, deşi căderea este violentă şi urmează imediat un alt element dificil. E o cascadă tare tricky acest Overtime, ai efectiv senzaţia că te scufunzi, ca să ieşi apoi victorios la suprafaţă – cu tot cu barcă! Şi aici am alunecat, dar am revenit în forţă.
No. 5 The Bad Place, Gradul 5:Locul ăsta, după cum îi şi spune, nu pare deloc prietenos. Vine după Itanda Falls, un element de Grad 6, care nu se practică în raftingul comercial, aşa că am făcut portaging – adică am dus barca pe mal în timp ce eu şi cu Marcel ne-am holbat îndelung la ce se găsea în spatele nostru şi ne-am spus: „Ce de apă!...”. Distracţia nu este însă la cote mult mai reduse nici după. Pentru că din liman ieşi direct într-o succesiune de valuri nebune. Eu chiar am întrebat: „Pe bune? Începem de aici?”... A fost... nici nu ştiu cum să explic, pentru că orice cuvânt aş folosi nu exprimă ce am simţit. Aş vrea să vă pot arăta. Cert este că ne-am ţinut de frânghiile bărcii ca să răzbim. Şi colegul nostru neamţ a fost cam dezechilibrat (stătea în faţă-dreapta şi venise peste Marcel); noroc cu ghidul nostru, care a restabilizat situaţia şi nu ne-am răsturnat. Deşi eram din nou pregătită pentru asta. Şi deşi apa te poate ţine şi roti până te învinge.  No. 3 Bubugo, Gradul 4:Alintată „Super-Hole”, căderea este urmată de o gaură imensă, care îi răstoarnă pe mulţi. Doar că noi am vâslit când ni s-a spus (şi când a trebuit) şi am prins valul care ne-ar fi putut fi fatal. Apoi am stat cuminţi în interiorul bărcii.No. 6 Hair of the Dog, Gradul 4:Nici din fotografii nu se înţelege mare lucru din repezişul acesta. Însă a fost intens, mai ales pentru că Marcel a venit peste mine şi am cam aglomerat partea stângă a bărcii, dar am avut prezenţă de spirit şi am continuat să vâslim.
No. 5 Vengeance, Gradul 4:Când am auzit numele, am simţit fiori pe şira spinării. Şi da, după ce ai trecut de prima porţiune şi poate că eşti mai relaxat, apa îţi poate prinde laterala stângă a bărcii fără probleme şi te poate răsturna. Din fericire, nu a fost cazul. No. 2 Retrospect, Gradul 4:Urmează imediat după cascada nărăvaşă cu care începe fiecare tur. Eram atât de amorţită, încât ţin doar minte că urlam la băieţi să vâslească.
No. 7 Kula Shaker, Gradul 4:Aici am avut de-a face cu o succesiune de valuri, care te şi puteau ţine în loc şi legăna nu în cel mai drăguţ mod. Însă noi am avut noroc şi am trecut uşor.Cred că asta pot spune despre întreg parcursul. Deşi amândoi suntem conştienţi că au contribuit multe pentru ca această coborâre să fie fără greşeală, tot avem un sentiment de mândrie că a ieşit aşa. Eu, una, mă simt, după această experienţă, mult mai pregătită să înfrunt greutăţile pe care viaţa se prea poate să mi le arunce în faţă.
Lucrurile nu vor mai fi la fel. Deşi iubesc schimbarea, nu ştiu dacă pot fi de acord cu ea când taie atât de adânc în inima unei ţări şi a unei comunităţi! În vietăţile care sunt acolo! Prin barajul care se construieşte şi care va elimina complet no. 5-8. JinjaCumva, chiar şi de pe urma întâlnirii memorabile în care am simţit lumina şi întunericul cum s-au confruntat în schimbul de replici avute cu plictisitul scoţian ce ne-a ferit de o coborâre nereuşită pe apă... şi nemailuând nici măcar în considerare dorinţele arzătoare ale echipajului de salvare de a pleca prin capitala Olandei cu vreo fătucă pescuită dintre valuri... rămânea doar ideea că ananasul savurat pe îndelete, minutele întregi de calm şi chiar şi tovărăşia unor oameni care înfruntaseră în viaţa lor volume uriaşe de apă şi care nu erau cu toate acestea cu nasul pe sus, ca în comunitatea românească de whitewater, urmau să ajungă la final.
Putând să renască în alt fel. Mereu sper ca necunoscutul să facă o figură frumoasă.

A new discovery: Sygic Travel App

Travellers need tools while roaming the world. Let me tell you about a new app that I started using and that’s definitely my style.Why? BudapestIt’s got a colourful and neatly-designed interface, which is a great way to plan. Because that’s what you’re going to do. Florence Heading to London, Rome, Paris, New York, Barcelona, Prague, Amsterdam, Budapest, Milan, Florence, Washington D.C., or San Francisco – and I am sure that the list will be expanded –? Then, kick it off by adding your arrival location and some other places of interest that are handpicked and provided inviting descriptions. LondonWhat other perks are there on offer? You’ve got maps, metro maps, tram maps, info on the city and on the country that includes it, weather forecast, video tours… and here’s the best part: you can download data packages and simply work offline to build up your itinerary.Your route will be quickly computed; accommodation and car rental suggestions will be received based on the area that you wish to explore. BarcelonaFollowing a very interesting turn of events, I will be returning to two of my favourite cities this year – Amsterdam and Paris –, so guess who’s assisting me in finding some terrific bakeries, museums, and curiosities? Amsterdam Of course it’s Sygic!Download it here and try it out: iOS app & Android app

De ce mi-a fost frică de moarte în Rwanda

Asta este situaţia: am fost atrasă iremediabil de continentul care este, probabil, considerat drept cel mai periculos dintre toate şi convingerea că există o legătură puternică între mine şi aceste tărâmuri s-a consolidat la finalul anului trecut. „Şi nu ţi-a fost frică?” am fost întrebată, de multe ori.„Poate că ne e frică, în fapt, doar de ceva ce nu cunoaştem”, aşa că am încercat să nu plec cu preconcepţii, nici măcar legate de Genocidul care nu este foarte îndepărtat de zilele noastre. Eu cred în Dragoste şi în Bunătate. Mă gândesc, în primul rând, la lucrurile pozitive, şi nu la cele negative.Eram entuziasmată, cum sunt întotdeauna! L-am întrebat chiar şi pe cel care ne-a fost ghid şi gazdă, pe lângă Lacul Bunyonyi, dacă fusese în Rwanda. A dat din cap.-        ...şi, cum a fost?-        Nu mi-a plăcut. Oamenii sunt timoraţi. Parcă ar trăi încă sub imperiul a ceea ce s-a întâmplat. Este foarte multă poliţie pe străzi, parcă vor să preîntâmpine să nu se mai întâmple ceva. L-am privit sceptică, pentru că vreau să testez mereu lucrurile pe propria-mi piele.Aşa că am trecut frontiera cu peripeţii – cum, vedeţi aici, sub „Are you a diva?” – şi am sperat că în seară lucrurile se vor fi liniştit. Fără semnal de niciun fel însă şi cu localităţi pe care nu le aveam pe harta noastră prea slab încărcată pe telefoane, am oprit la o benzinărie, până la urmă, cu tot peisajul deluros de-acum în spatele nostru. Cu paznicii armaţi eram obişnuită. [Rwanda a trecut de ceva timp la engleză ca limbă oficială, lăsând franceza prăfuită în urmă şi conducătorii susţinând că le limitează progresul economic, înconjuraţi fiind de ţări vorbitoare de engleză, cu excepţia Congoului.]Am fost ajutaţi şi trataţi frumos. Marcel s-a întors chiar cu o hartă scrijelită pe o bucăţică de hârtie. Unul dintre angajaţi ştia chiar unde era Kihinira şi unde se găseau plantaţiile noastre de ceai! Şi, pentru că eram aproape de capitala Kigali – Rwanda este o ţară micuţă –, am fost nevoiţi să facem cale întoarsă şi, la un moment dat, o curbă. De acolo s-a rupt filmul. Pentru că drumul era prost, ne-am întors în satul din care cotiserăm. Nu era nicidecum atmosfera liniştită din Uganda, oamenii păreau agresivi şi se apropiau incredibil de mult de noi şi de maşină. Se făcea tot mai târziu, aşa că, într-un final, am luat-o pe drumul acela prost în sus. Părea că se înfundă, dar am dat de un oraş în vârful dealului. Era Byumba, aveam să aflăm. Încă de la început, mi s-a părut incredibil de bizar. Mă uitam parcă prin oameni – şi ei prin mine. Încercam să comunicăm cu ei în engleză, franceză – nimic. Râdeau de noi, ne râdeau în faţă! Alţii păreau efectiv fumaţi. Şi vorbeam de o localitate cam cum ar fi Codlea pentru Braşov, şi care găzduia o fabrică de ceai cu renume internaţional!Am ajuns într-o giratoriu care arăta ca centrul oraşului. Oamenii se mişcau cu încetinitorul şi se uitau lung la noi, la maşină... Am oprit din nou la o benzinărie şi un om pe care parcă a fost menit să îl găsim acolo ne-a explicat ce şi cum, iar ceilalţi au continuat să se uite prin noi. Nu am crezut vreodată că în vreun loc din lume mă va lovi într-atât de tare diferenţa dintre populaţiile constituente. Unii incredibil de inteligenţi şi săritori şi ceilalţi lenţi şi limitaţi – şi o spun cu tristeţe.
Am plecat şi, la un alt giratoriu, am dat de un indicator către Sorwathe Tea Factory. Aşa că am apucat-o cu speranţă pe un drum bun, dar acesta s-a înrăutăţit, aşa că am oprit din nou să întrebăm localnicii care umblau pe margine. Au început să ţipe şi să bată cu pumnii în maşină, aşa că... duşi am fost. Aveam senzaţia că urcăm tot mai mult. Eram convinsă că peisajul era fantastic, însă motivele mele de îngrijorare depăşeau această idee. Tremuram deja foarte tare. Tensiunea era mult prea mare şi venea din toate părţile. Şi în zare fulgera. Iar, cu pământul acela argilos pe sub roţi, nu ne vedeam bine. Am trecut de o carieră în dreapta noastră, apoi de un alt sat, unde nu ne-a lăsat inima să coborâm şi să întrebăm dacă suntem pe drumul cel bun. Trecuseră mai mult de 25 km.
A urmat un punct – aşa cum apare mai mereu în viaţă – unde am decis să ne întoarcem. Eu tremuram şi mai tare şi nu mă puteam controla. I-am mărturisit lui Marcel că niciodată nu îmi fusese atât de frică în viaţa mea că mi-ar fi dat cineva în cap, că totul se putea termina. M-am mai liniştit de-abia când am dat de drumul asfaltat, înainte de intrarea în Byumba. Planul de rezervă era să mergem la aceeaşi benzinărie şi să întrebăm de o cazare, căci vorba lui Marcel, nu era foarte înţelept să parcăm undeva şi să dormim în maşină.
În oraş era pană de curent. Arăta ca o aşezare aflată la graniţa dintre Vestul Sălbatic şi începutul unui film de groază. Dar cel care ne ajutase anterior ne-a mai scos o dată din bucluc. Ne-a recomandat o pensiune aflată în apropiere. Am găsit-o greu. Marcel a intrat să întrebe şi a venit fericit că se rezolvase. Doar că, atunci când am intrat şi eu, ni s-a comunicat că nu putem împărţi aceeaşi cameră dacă nu dovedeam că suntem căsătoriţi.Eram stupefiată! Niciodată în Iran – care pare bau-bau pentru toţi – nu se pomenise măcar de asta. Am izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, am ieşit şi lacrimile acelea veneau ca reacţie la tot ceea ce îndurasem, pentru că de multe ori eu simt nevoia să dau afară tot ce-i rău. Recepţionerul a venit după mine şi a părut impresionat de ce vedea. Aşa că ne-a lăsat să dormim împreună. A doua zi, după duşul din baia în care toate se prăbuşeau, stam şi priveam o emisiune legată de creştinism, în franceză, a unui post din Coasta de Fildeş. Personalul continua să fie drăguţ, preparându-mi o omletă vegetariană în absenţa altor variante de mâncare potrivite pentru mine.Nu mi se legau lucrurile în minte, nu înţelegeam nimic. Nici acum nu înţeleg ce interese ar avea cineva să ridice în slăvi o ţară în care sunt astfel de situaţii, în care tu nu eşti, în fapt, în siguranţă sau nu ţi-o garantează nimeni. Se spun foarte multe minciuni în scrierea de călătorie. Din păcate. Trebuie să învăţăm să decantăm şi să ne ascultăm instinctele. Să găsim acele voci cărora să le dăm cu adevărat crezare.
Am găsit şi fabrica de ceai şi a fost o experienţă tare faină. Singura din Rwanda.
Apoi m-am bucurat. Plecam.Acum o săptămână, soldaţii rwandezi au invadat Congo.