Olivia-Petra Coman's Blog, page 29

Colombia’s Rio Claro and our lengthy road there

On this cold autumn day, here in Europe, I can’t even recall how I got hooked on Rio Claro. I can just picture us there, out-of-the-oven pan de queso in our hands, waiting for our bus to leave and have a last look at colourful and enchanting Guatapé and Peñón, of course!They didn’t disappoint.Neither did the driver, who left us precisely where the other bus (to Rio Claro) should have stopped to pick us up. We had a few minutes to buy the tickets and some drinks... and /honks/. The ride was beautiful. We climbed and held our breath whenever crossing over crazy whitewater or an opening within the trees. The clouds looked so fluffy! ’Yes, there are surprises each day in Colombia. I can’t wait to get out of bed. Every single day.’ I told myself. And then we stopped – our eyes on the GPS; I think we had 10 km or so left to our destination. ’No creo que podemos irnos antes de las siete.’  What?! It was a quarter to five and there had been an accident. Nobody knew more, but there were already pictures on the Internet.

I sat down on the side of the road, trying to translate a text my Dad had sent to me. It felt like a sketch. Not to mention the minutes that passed, turning into hours. I was grateful that we had bought that SIM card on the Caribbean coastand that I loved the Colombian people. I couldn’t have made it otherwise. People ate. A lot. We watched football together. I forgot to tell you that we were lucky enough to get stuck in that queue of cars right in front of a restaurant. I don’t think they ever made so much money. There were people coming from nearby cars to buy soup, leaving with plates in their hands. Others were stretching their pets’ legs. That’s what we did, discovering a great moon above our heads and a truck full of pigs that seemed restless. I pitied them, the same way as I pitied all the people having no choice but to spend their night there.
Our funny driver, always feeling the need to keep his bus super-clean and shiny, had now another preoccupation – a young lady from our bus. They had made out on our very seats. :) All the while, he kept me informed on the accident’s status. Nobody seemed to be able to pass, even though people tried, and some even went back, to Medellín. We did fall asleep, in the end, and woke up shortly after sunrise. Marcel returned with some gum and children’s juice; the restaurant had even sold out on water!A plan was needed. So, we walked past the trucks and buses and cars to the next restaurant to buy water. And then, as we returned, we heard bikers honking, screaming with joy, and passing from the other side onwards Medellín. The route to Bogotá had been opened and we quickly followed, listening to some cheerful songs together with our travel companions who now felt like family. As we passed the cistern that had turned over, endangering and disrupting the traffic, I knew that I’d fulfil my dream and really get to Rio Claro. After 18 hours.
~The morning was already hot and humid, but we walked to the Activity Centre ‘Square’, being immediately checked-in and welcomed by the kind and knowledgeable David, and by the naughty squirrel – more like a pet of Rio Claro Reserva Natural.
We had breakfast… and then went to our room, which was stunning. I had chosen cabañas el Refugio – and what an experience it was practically sleeping surrounded by all elements, yet in pure luxury!The accident had made it impossible for many people to arrive to Rio Claro and be able to share activities, so the rafting was postponed for the following day. I was quite curious on its development, as Marcel was a bit dizzy and hurt, his left middle finger swollen and bandaged.  However, after a healthy 2-hour nap and lunch, we completed one of the nicest activities of our Colombian trip: ziplining over Rio Claro. It was fast, intense, and extremely beautiful. Simply imagine yourself 25 metres (to start with) in the air, above a greenish river flowing freely beneath you. It’s wow! And we had great company. We then decided to check out the sights along the river. Playa de Mármol was close to our accommodation. Walking on got us to El Templo del Tiempo, where time seemed to stand still, indeed. We actually wanted to get to Boca Caimán, about 40 minutes away from Plazoleta Central… where we planned to find a clear pool of water on the side of the river and snorkel a bit. The different level of the water – compared to the pictures we’d previously seen – made us feel like we didn’t reach it, realising that we actually did only in the evening, while going through a photo album of the natural reserve.
We went back to Marble Beach, I bathed and Marcel crossed the river fighting the currents and fully perceiving the force of nature.  
Dinner brought us addiction to Hit – Colombian soft drink in various flavours; our favourite became mango, which we couldn’t get enough of. I’d (almost) give anything for one right now!
~The heavy rains during the night did not bid well, because Rio Claro was not so claro in the morning. Consequently, we decided to skip rafting, have breakfast and one last Hit, then leave earlier to Bogotá. 
We did that in that same heat, trekking to the bus stop, our eyes continuously searching for toucans. Some smaller birds kept us company, along a very courteous gentleman, eager to find out more about us and our country. We smiled, swapped photos, and shared a taxi to Doradal. It was Election Day in Colombia.
~What about Rio Claro? Where did I hear about it? Ah, yes! …I still can’t remember. :)But I’d love to be back!

Între Tanganyika şi Zanzibar

Am visat toată viaţa mea la turcoazul din Zanzibar.Dacă el nu m-a dezamăgit şi chiar este acolo, în variaţii mai încântătoare chiar decât am crezut, am realizat că o călătorie în celebrul arhipelag are, în acelaşi ton cu nuanţele de culori, mai multe straturi. De acceptat sau de neacceptat, de pus pe gânduri sau de trecut cu vederea – după cum îi este firea fiecăruia.
DiferenţiereDe la început, eşti încurajat să diferenţiezi ţările componente ale uniunii şi să foloseşti o adresare „politically correct”. Niciodată „Tanzania” pentru arhipelag, întotdeauna „Tanganyika” pentru ţara-mamut de pe continent.Adevărul este că sunt diferenţe ca de la cer la pământ. În Zanzibar ai senzaţia că te întorci în timp – şi pe baza religiei, căci locuitorii sunt aproape în totalitate musulmani –; bărbaţiisunt înnebuniţi după fotbal şi câştigă mereu meciurile cu echipa de pe continent, fiind totuşi nemulţumiţi că la naţională sunt convocaţi mult prea puţini insulari. Şi că sunt puşi pe planul secund şi cu drepturile încălcate în cele mai multe cazuri.De cealaltă parte a baricadei, locuitorii din Tanganyika sunt mai relaxaţi, mai moderni, 80% creştini, cu mai multă duioşie în priviri.Nu, nu au plajele nebune despre care am povestit acum o săptămână, e drept, în engleză, dar au un fel de a te primi care te îndeamnă mai degrabă să te reîntorci. Jambiani, Zanzibar
Răceala din ZanzibarVă povesteam acum ceva timp despre un tradiţionalism care nu are şanse să se domolească în Zanzibar. Eu, una, drept urmare a apropierii de Peninsula Arabică şi a colonizatorilor şi negustorilor de sclavi de acolo începând cu secolul al VIII-lea, m-am simţit mai mult în Orientul Mijlociu decât în Africa. Erau multe zone în care puteam sta în costum de baie fără probleme, însă şi alte zone despre care chiar localnicii ne avertizaseră că ar fi fost bine să umblăm cât mai acoperiţi pentru că am fi deranjat. Kendwa, ZanzibarAm întâlnit 3 super-simpatici în Zanzibar – şoferul/ghidul nostru şi cei doi parteneri ai noştri de snorkelling, doi fraţi cu a căror barcă am ajuns să vedem minunăţiile din adâncuri –. În rest, multă răceală şi superioritate, o atitudine distantă şi dură din partea bărbaţilor. Iar cu femeile, în afara celor care vindeau fructe sau serveau pe la terase, nu am interacţionat. Am aflat că încă se practicăpoligamia, deşi în scădere ca număr de aderenţi. Ar fi fost de vină veniturile? Nicidecum. Treburile erau în aşa fel organizate încât toţi tinerii ar fi primit, în urma căsătoriei, un petic de teren pe care să-şi ridice o casă, unde să-şi cultive nişte fructe. Familiile cu mulţi copii erau încurajate. Când spun „mulţi”, nu mă refer la 3 sau 4, ci la în jur de... 10. J Ce este foarte fain – şi am apreciat – este că, încă din şcoală, copiii din Zanzibar sunt pregătiţi să facă faţă provocărilor vieţii printr-un curs practic, în care învaţă să pescuiască, să folosească plantele pentru a trata boli, să îşi construiască o casă. [Astane lipseşte nouă, europenilor, chiar şi celor mai descurcăreţi, de la Est. :D] Nemulţumirea mare este că, în afara faptului că şcolile sunt scumpe, de cele mai multe ori în Dar es Salaam şi este nevoie de contribuţia efectivă a comunităţii pentru susţinerea unui student la Medicină, de exemplu, care va reveni şi activa ca medic în satul său natal, toate examenele sunt în limba engleză şi cei mai mulţi nu o vorbesc, sau nu la nivelul necesar.
Stone TownDe ziua mea, plecam cu Marcel la finalul unei ploi torenţiale din Kendwa şi aveam câteva ore de petrecut prin oraşul vechi, de piatră, ataşat modernei capitale Zanzibar City. Era mai frumos şi decât îl crezusem şi a devenit rapid aşezarea urbană preferată din cele patru ţări colindate în Africa de Est, unde parcă noţiunea de oraş, în adevăratul sens al cuvântului, fusese de mult uitată. Kendwa Rocks, ZanzibarPentru că se pusese din nou pe turnat, am luat prânzul, pe acorduri de Queen – căci Freddie Mercury s-a născut în Zanzibar – şi am savurat sucul unei nuci de cocos, atât de rar în Africa, deşi m-aş fi aşteptat să mă pândească la fiecare colţ.Apoi, am început să umblăm, pe stropi mărunţi, pe alei strâmte, ce dădeau într-altele, printre culoare şi arcade ce aminteau de potpuriul amprentelor culturale din vechime. Mi-ar fi plăcut să intru în fiecare magazin, într-atât de îmbietoare erau! Însă nu a fost timp, aşa că mi-am promis să revin. Stone Town, Zanzibar
Primirea din Dar es Salaam şi regretul plecăriiDrumul cu feribotul înspre unul dintre cele mai mari oraşe din Africa (şi fosta capitală a Tanzaniei) mă făcuse să mă întreb ce părere voi avea, cât de sigur va fi, cum ne va fi întâmpinat din nou continentul. Cu căldură, cu mărinimie, cu zâmbete. De la vânzătorii de peşte din port până la oamenii cu care am traversat oraşul pe feribot. Mă simţeam mult mai în largul meu decât în arhipelag, recunosc. Iar când, şi în „sătucul” de plajă Kipepeo unde stăteam, angajaţii s-au străduit să îmi pregătească un Banana Split ca să simt şi eu că e ziua mea, într-o zonă a lumii în care „desertul” este doar un cuvânt, a început să îmi pară rău că plec din Tanganyika. Kipepeo Beach Village, TanganyikaAm adormit cu oceanul pe fundal, în banda noastră de pe plajă, de unde auzeam valurile nervoase şi tânjeam să văd Indianul altfel decât sub lumina lunii, şi aici.    Kipepeo Beach Village, TanganyikaData viitoare.
Ce vedem în fotografii este doar o părticică din întregul scenariu. Nicio bucăţică dintr-un film sau fragment din vreun articol nu ne poate reda energia pe care un loc o degajă. Doar găsindu-ne ACOLO putem înţelege exact cum este în realitate şi dacă respectivele caracteristici se pliază pe ceea ce ne-am dorit şi imaginat noi.

The turquoise of Zanzibar

I miss Africa. So… much! I can’t believe it’s been almost one year since I explored dots of its eastern part… and one of the last stops was Zanzibar.Of course, we took advantage of the fact that no visas were required for Romanian citizens and flew in directly from Mombasa, on an itsy bitsy plane. Right from the air, we could spot the out-of-this-world colour of the ocean around the archipelago.It was so hot, that the air-conditioned inside of the car that was taking us to Jambiani – a village on the south-eastern coast of the largest (and main) island of Unguja – felt like a necessity. When we did get out to shop – there are exquisite mangoes and it is the place for peanut and peanut butter lovers! –, it smelt of spices.Low tide welcomed us, with a light so bright that we could barely keep our eyes open! In a couple of hours, the ocean was claiming its territory, in various shades of turquoise. And I couldn’t quite make up my mind—which did I actually like best?
Marcel and I took our snorkelling gear and got in! The temperature of the water was one of the highest I’d experienced and I could have said the same about the visibility; it was only that the echoes of the previous nights’ storms could be felt. We enjoyed our evening walk and finally decided to have dinner at a restaurant on the beach, right next to our guesthouse. I went to sleep thinking that, yes, Zanzibar was paradise for all those in love with water.
~Next day’s breakfast was served facing the azure. In minutes, we were about to set off to Matemwe, the perfect hub for a snorkelling trip to Mnemba Atoll. The good vibes of the drive would transfer to our boat ride and keep those smiles going in a very natural way. The half-hour trip out to ocean made us pass fierce waves and then return to the calmness of one of the best snorkelling sites in the world. We were in awe and didn’t even realise – while ‘chasing’ fish and dodging other fellow snorkelers – that our time had expired.
With our moods extremely high, we were chatting freely with our guides when… ‘Dolphins!’ just off the coast of Mnemba. We put on the gear as fast as we could and jumped into the water. There were two. They were friendly. And they swam inches away from us! From me! Wow… one of the most beautiful memories of my life.As we approached the beach, which became my favourite of our entire trip through East Africa, I started gathering my thoughts and preparing the story for the ride to Kendwa, on the north-western tip of the island.
I had chosen this place to spend my birthday – we relaxed, we had lunch, then cocktails in hammocks, and ended up enjoying the sunset and an early dinner. The dolce far niente was really intoxicating. ‘It was a good day’ I had written on my Facebook timeline that late afternoon.
~Climbing down the steps to the beach bar hosting our [delicious] breakfast, I realised it was raining, raining on my birthday! :)…it didn’t matter. A double seakayak was rented and the two crazy travellers from Romania started paddling the choppy waves. We had our snorkelling gear on us, so we tried to see a bit of Kendwa reef, but, sadly… articles online didn’t lie – it had been pretty much destroyed. While heading back, the storm caught us and… remember Toto’s ‘I bless the rains down in Africa’?... Or one of the lines in ‘The Grand Inga Project’ – ‘When it rains, it pours’? It truly does.
It was raining so heavily that I needed to wipe my face every 10 seconds to be able to see where I was paddling. The best thing was that the colour of the Indian Ocean had turned electric. Surreal beauty. Before our very eyes.
‘You are… wet’ greeted us the German guy who had helped us rent the kayak.Was there still a need to shower or would Stone Town have accepted us as we were? That is another story. :)

Guatapé – unul dintre cele mai drăguţe orăşele din lume

Cineva drag m-a întrebat unde mi-a plăcut cel mai mult în Columbia. Ca zonă, se detaşa clar coasta Caraibilor, dar ca loc de sine stătător... a fost fără doar şi poate Guatapé. „E ca un basm” mi se spusese înainte să ajung acolo – şi, da, aruncasem şi un ochi... bine, reformulez, devenisem obsedată de fotografiile zonei! Începea chiar destul de aproape de adevăr, căci zărisem deja ochiuri de apă turcoaz şi pe impunătorul Peñón care părea să sprijine cerul. Ştiţi povestea cu Atlas, nu? Eeeeh, nu suntem la lecţia de mitologie, aşa că voi merge mai departe cu firul meu de istorisiri. Erau culori, culori peste tot... Stop! Culorile vor fi acolo şi peste 2 minute. Ce vinde femeia aceea la geam? Mering cu căpşuni, yum! Bineînţeles că Marcel se opreşte din drum – eram obosiţi, treziţi devreme să colindăm Medellínul, şi aveam şi ditamai rucsacurile în spate – şi îi ia copilului dulce, să îi facă poftele. Şi am uitat să vă spun, subsemnatul copil, din motive de reală inconştienţă – care se mai înregistrează în existenţa sa –, nu se dăduse cu loţiune de soare în urmă cu două zile, la Tayrona, şi suferise nişte arsuri pe care nu ar fi crezut că le poate suporta. Nu mă puteam mişca, nu puteam dormi, mă simţeam prea mare într-un ambalaj prea mic. Noroc cu acetatul de aluminiu, salvatorul, recomandat de gazda noastră din Cartagena – încă îi sunt recunoscătoare!Înfulecam pacheţoiul, îmi scăpa un „Ce frumos e!”, mai făceam doi paşi. Mi-era greu să mă deplasez, cu spatele rucsacului care se tot lovea de băşicile care începuseră să mi se formeze prin varii locuri pe corp. Tuk-tuk-urile parcă aveau toţi şoferii plecaţi prin pauze, aşa că ne-am ajutat de Google Maps şi am ajuns la cazare pe jos. [Tot timpul cât am fost prin Columbia, am avut o cartelă de date de la Claro.]Dar ce festin a fost, chiar şi cu sudoarea coborându-ne pe frunţi! Am fost întâmpinaţi cu prietenie la Casa Encuentro, ni s-a expus, la o şuetă, starea umflată a râurilor din zonă şi am fost rugaţi să avem grijă, apoi am savurat o mini-pizza şi un suc de lulo de la faţa locului, împreună cu priveliştea!
După ce ne-am mai răcorit un pic, am pornit-o la pas, căscând gura de multe ori – că aveam de ce. Şi pentru că ceva părea să se tot întâmple când mă apucam eu să studiez zócalos ­– un fel de basoreliefuri în mare parte ilustrând animăluţe [oiţele ne-au plăcut cel mai mult] păstrate într-un fel original de localnici –, ne-a apărut în cale o argentiniancă ce vindea brăţări ca să se întreţină cât călătorea prin America de Sud. I-am povestit despre dragii noştri prieteni din Buenos Aires, apoi am muşcat cu nesaţ din pan de queso, cu ecouri de Brazilie cu tot.
Lui Marcel îi era foame (de ceva mai consistent), aşa că ne-am dus la un restaurant recomandat de doamna de la Recepţie. Foarte rustic „La Fogata” – domnului meu i-au lucit ochii când şi-a văzut farfuria, în timp ce mie au fost drăguţi să îmi pregătească nişte bucate de-ale regiunii în variantă vegetariană. Ba chiar m-am împrietenit cu un căţel!
De-abia apoi am putut şi eu să mă hrănesc cu toate culorile din jur! Şi din magazine! Cele mai drăguţe pe care le-am văzut în toată călătoria prin Columbia! Lucruşoare adorabile! Cercei frumoşi, magneţei deosebiţi, coliere... Ba chiar o pereche de încălţări impermeabile, cam unicat, pe care Marcel mi le-a făcut cadou de ziua mea onomastică. A tot plouat două treimi din vară prin Europa, aşa că le-am tot purtat.
Ghiciţi ce am făcut noi după ce ne-am potolit setea de descoperit piaţă după piaţă şi colţişor după colţişor? Ne-am dus la patiserie şi ne-am mai luat nişte pan de queso la pachet! Apoi, de mânuţă şi în sunet de greieri, am pornit-o prin întunericul [se poate şi în Columbia, vi se va spune mereu ce zone sunt sigure!] care ne ducea „acasă”. Aşa zicem noi mereu, chiar dacă avem câte-o casă diferită (aproape) în fiecare seară cât călătorim. :)Ne-am echipat – se lăsase răcoare –, ne-am luat căştile şi ne-am dus pe una dintre terasele pensiunii noastre, unde ne-am făcut siesta în hamace, Marcel citind şi eu – ascultând o carte. The latest trend.Am fugit în cameră doar goniţi de ţânţari. M-am trezit pe la 4 cu ploaia bătându-ne în geam şi îngrozită de cum urma oare să escaladăm noi animalul următoarea zi? Aiurea, era un soare la micul dejun... mai mare minunea (şi soarele, şi micul dejun).
Ni s-a chemat un tuk-tuk, care ne-a dus la baza muntelui. Dacă e să ne luăm după cât de mult le-a luat primilor cuceritori oficiali ai pietrei (în 1954) să ajungă în vârf – 5 zile, putem fi recunoscători că acum durează câteva minute (unele în care îţi dai sufletul, totuşi câteva minute). [Chiar m-a impresionat domnul care alimenta unul din magazinele din vârf cu nucă de cocos... Oare de câte ori cară sacul acela greu pe săptămână?]
Soarele arde şi ocazii de umbră sunt puţine, aşa că e cazul ca fiecare să se echipeze corespunzător şi să se pregătească psihic pentru zecile de musculiţe care nu vă vor permite să vă savuraţi îngheţata de cocos în linişte, sus. Turcoazul va fi, mai mult ca sigur, la locul lui, pe acest gigantic lac – greu de crezut! – artificial. 
Iar, după 650+ trepte, eu am încuviinţat, din nou, că îmi place mai mult călătoria decât destinaţia. :) Şi tot m-am uitat gură-cască în sus la coborâre, şuierându-i lui Marcel: „De acolo venim noi”...
Aş mai fi vrut să fac o tură cu caiacul, însă ar mai fi durat şi... ne aştepta o nouă aventură – care va fi luat proporţii mai mari decât ne-am putut imagina.Unde mai pui că îmi place să părăsesc petrecerea atunci când treaba e încinsă cel mai tare – în glorie!    

Tayrona – where part of my heart lingered

It all started as a sort of experiment. I took part in a competition organised by booksurfcamps.com. And I won!! [I do have some fabulous people supporting me and I thank them from all my heart!]Then, I was torn between Lesbos Island and Colombia – because they both offered windsurfing camps and I knew that flight tickets to South America can get pretty expensive. In the end, I followed my heart and made my decision.
Fast forward to mid-May: Marcel and I were already in love with Cartagena when we met Jimmy, our surf instructor and guide. In-between exquisite coffees and views, we managed to complete our first windsurfing lesson, marvel at the wonderful people around us, and leave for the fresh mountain air of Minca. Our third day meant returning to the sea – first to the tranquil fishing village of Taganga and then to Tayrona National Natural Park. It proved a bit of a hassle simply getting in – no guitars allowed (because we could use them to earn money) and no surfboards allowed (because the rip tides could endanger our lives).In the end, we got in! :-) Grumpy as I was, I didn’t appreciate the jungle vegetation or the scenery at first… that is, until I heard the sea and realised it was wild. When I saw Playa Arrecifes for the first time, my phone nearly dropped. The wow was THAT great! In seconds, it landed on the first place of my all-time favourite beach chart.
‘Do not enter – over 100 people drowned here’ – beautiful yet tempting and dangerous, such a surreal combination!Horseback riding to complete the route had left my mind. We got to see the Coqui people selling fresh coconuts and then stopped for a few minutes to buy some more water bottles, because the humidity was almost unbearable. 
Our trek continued along La Piscina – great for swimming and snorkelling –, dense palm tree forests where spotting monkeys was possible and ended in Cabo San Juan (where most people stay overnight). Not our case, apparently. I had such a good rhythm on the 3-hour return to the parking place where we had left the car, that the guys started asking me if I had not lived there in another life. By the time we reached our starting point, my clothes were soaking wet and full of reddish marks. But I was happy!
‘I can’t believe we went all the way to Cabo San Juan… and came back’ Jimmy kept muttering. It had gotten us closer. That’s how it felt. And it became clear while sharing a large wooden swing, having a beer, and watching the surfers shred. Costeño Beach Hostel, well-known to Jimmy, was a delight, with all its facilities and good infrastructure. Marcel fell asleep in a hammock, I chatted with Jimmy about Colombia on the beach.    
Waking up in the 32-bed cocoon-style jungle (open) dorm was a very interesting experience. Breakfast was delish. That morning, surfing was on the agenda. We left, carrying the boards and being greeted by brown pelicans – so eager to be seen around Tayrona, yet so elusive in the Danube Delta (as their white siblings).
The beach along Mata de Platano was superb… It quickly became my second-favourite all-timer… and the wild crests of the waves reminded me that we shouldn’t bow to stereotypes and take the Caribbean Sea for the lazy body of water pictured in wedding brochures.
The sands felt endless and there was almost no other soul in sight… until we reached the 'lake', actually part of a river sharing a stretch of land with the sea. So cool and inviting that I jumped straight in. I didn’t even care about putting sunscreen on [a thing I’d start regretting that same evening, because one shouldn’t underestimate Colombian sun]. When a kayak was ‘delivered’ to me by the man renting it, I didn’t care about surfing anymore. I left the guys train and I started paddling as far as I could, all eyes and ears along the shores/banks. We then switched places, I swam again, I kayaked again. It was like—x, y, z STOP. REPEAT.
I couldn’t get enough of the coolness of the water, one I had waited for so many days. I even practised balancing on the longboard after watching Jimmy and Marcel catch some really great waves.
We headed back to have lunch – a storm was coming anyway. The grains were hot and my nostrils felt as uneasy as my feet. Washing the equipment and ourselves seemed like putting an end to a beautiful fantasy. It remained my favourite spot of our entire Colombian adventure.

As we left, on the road leading us to the main artery that would get us all the way to Cartagena, it started to rain. Did that mean that we would be missed? We DID part as friends.
And there was surfboard wax all over Marcel’s backpack… to keep us company.
 

Ay, Minca!

Eram deja de 4 zile în Columbia şi îmi plăcea la nebunie. Ştiam că urma să îmi fie dor de Cartagena, însă tânjeam după nişte răcoare şi după un grad cât mai mic de umezeală.Aşa că am plecat înspre Santa Marta, oprind pentru câteva minute în Barranquilla, de unde Jimmy, instructorul nostru de surfing, urma să îşi mai ia nişte lucruşoare – şi chitara la care Marcel râvnea –. Ne-am continuat apoi drumul, pe o fâşie îngustă de uscat, eu cu ochii la Marea Caraibilor cea zbuciumată şi băieţii cu gândul la creveţi, pe care i-au şi savurat, în cele din urmă, Marcel jurând cu mâna pe inimă, acum, la final de călătorie, că a fost una dintre cele mai bune mese. Eu m-am înfruptat cu arepas, patiseriile locului, tipică fiind arepa de huevo, care avea – aţi ghicit – un ou prăjit înauntru. Descoperirea culinară cea mai interesantă – şi poate una dintre cele mai bune chestii pe care le-am băut vreodată – a fost însă un milkshake de zapote, un fruct de care nu mai auzisem, pe care nu îl mai gustasem, dar ale cărui note ciocolatii îmi răsună încă în amintire.Aşa nu m-am mai gândit eu la ocazia pe care-o ratasem, de a face bungee jumping de pe podul peste râul Magdalena, cel mai mare din Columbia. Prietenul lui Jimmy, deşi era duminică, nu se găsea la locul lui obişnuit, în aşteptare de temerari. Am ajuns, astfel, mai repede în Santa Marta, dar nu am zăbovit, începând să urcăm înspre Minca. Simţeam deja răcoarea. Venise însoţită de picături de ploaie. Încă din start, deşi curiozitatea mă împingea de la spate, localnicii care încercaseră să îl tragă pe sfoară chiar pe conaţionalul lor, cerându-i bani pe o parcare fără semn, îmi atrăseseră dezgustul. Intervenise şi poliţia, însă totul aici avea un aer bizar.
De la Muzeul local al Cacauei, de altfel, o experienţă fascinantă, pentru care veniserăm special, şi care prezenta articole cel puţin controversate, până la persoanele care îl frecventau. Este drept, am servit acolo una dintre cele mai bune pizza ale vieţii mele şi am înţeles cât de bine se potriveşte avocado în acest fel de mâncare. 
Dar aşa-zişii „călători” hippie, în căutare de senzaţii dubioase – şi cât mai ieftine! –, pe care i-am întâlnit pe peste tot pe unde-am umblat prin lume şi care erau în numere mari aici, nu mi-au plăcut niciodată şi nu le-am respectat stilul de viaţă.
Despre aceste aspecte am povestit şi cu Daniel, proprietarul pensiunii la care-am înnoptat, prieten al lui Jimmy. Cum am ajuns să facem asta, dac-o porniserăm iniţial înspre Casa Elemento, unde aveam rezervare şi eram aşteptaţi de cel mai mare hamac din lume?Păi, plouase cam mult în ultima perioadă şi am încercat cu succes, până într-un anume punct, să urcăm în Duster-ul lui Jimmy, însă un tip cu un aer destul de serios ne-a sfătuit să o luăm prin altă parte, pentru că terenul nu ne-ar fi permis să ajungem până în vârful muntelui. Pentru că se întuneca, Jimmy nu a vrut să conducă pe „lungătură”. Să mergem pe jos dura prea mult pentru ora aceea şi el nu avea încălţări adecvate. Iar cu motocicliştii satului – singurul mod de a urca în condiţiile acelea de drum – am refuzat să merg eu. Era o apăsare peste întreaga aşezare, ceva ce nu am mai simţit în niciunul din locurile explorate prin Columbia, nici până atunci şi nici din acel punct înainte. Să fi fost oare moştenirea sângeroasă a trupelor de gherilă care controlaseră acest teritoriu? Am considerat că nu voi trece peste sentimentele pe care le aveam pentru acei întreprinzători ai zonei doar pentru a-mi atinge destinaţia. No compromises.M-am enervat – energia foarte dubioasă din jur şi chestiuţele mai multe adunate m-au făcut să îmi ies din fire. Am stat şi am plâns uitându-mă la căluţii de la Rio Elemento vreo câteva zeci de minute. Veniserăm acolo ca să îi anunţăm că nu urma să ajungem la cazarea-soră în acea seară. Apoi, în stilu-mi caracteristic, am hotărât să mă descarc. Am discutat la marginea piscinei, cu un delicios suc de mango în mână. Venise şi Daniel. Marcel l-a invitat să se aşeze pentru „spectacol”.
Şi poate că mulţi mă consideră o nesuferită când răspund mănuşii aruncate de interlocutorul meu sau de soartă şi încerc să scot tot răul din oameni. Nu o fac pentru a-i înfuria, ci pentru a degaja atmosfera şi a nu lăsa treburi nerezolvate.Drept dovadă, din acel punct, ne-am înţeles şi mai bine chiar decât o făcuserăm înainte, am funcţionat ca o echipă şi îmi lipseşte Jimmy, alături de momentele petrecute în superba lui ţară.
În zori, zâmbeam având pe buze arequipe şi gustul stăruitor de zapote.Era timpul să ne reîntoarcem la mare. Spuseserăm „pas” drumeţiei pe munte şi ne hotărâserăm, în schimb, asupra uneia prin Parcul Naţional Tayrona.   Am ales bine. J

Looking back at Kırkpınar 2018

Sometimes you just get hooked on something. On a feeling. On a sport. On a person. On a state of being.Last year, I got hooked on Kırkpınar. The oldest sports festival in the world involving oil wrestling in kispets. I got hooked on the unique feeling that the show gives you – because it is a real show! –. A mix of ancient customs face to face with the modernity of adapted rules, determination that would make anyone doubt oneself, fanaticism-soaked audience, all set in the very authentic former Ottoman capital of Edirne. I wished to be back! This time, for both days running the finals.Having devoured many articles, watched tens of videos, and read intricate interviews during the 12 months that passed had surely prepared me better for Kırkpınar. Or so I thought. ‘…though it seems bigger and flashier this year!’.More sellers, more stands, more tents – around the arena and in town, too –, a hecticness that I didn’t quite expect. /I’ve just realised that I bought the same spots as last year, in an attempt to recreate the joy Marcel and I felt. However, following another twist of Destiny, in 2017, we had mistaken our gate but nobody noticed – that is how we found ourselves in the middle of the Antalyan supporters./Strangely, we had to go through the right gate this time. And everything felt different – the view, the warmth, even the heat. There were all a few degrees short. All changed when the başpehlivans started walking in.  We could notice Ali Gürbüz, İsmail Balaban, and Orhan Okulu saluting the public, many cameras on the field and an equal number of microphones. It felt like a dusty beginning of a big storm. Still, we were missing the vibe of the previous year, so we decided to change gates. Seat numbers did not matter anyway. That is how we got closer to the wrestlers, again amidst Antalyan supporters, and a more joyful atmosphere. We didn’t know that the next match – between Ali Gürbüz and Recep Kara – would turn out to be the most controversial event of the entire festival: as a matter of fact, its final seconds. And the many-many minutes during which all of us – including the wrestlers – waited for the decision of the referees.  ‘Ali, Ali’ was heard in our tribune as Gürbüz rushed off the field waiving victoriously. Boos were heard from the next tribune. And bottles of water started coming our way and were thrown back, as people started climbing the separation fences. Marcel whispered: ‘Petra, go, just go’.Edirne’s downtown was soaked in the incredible light of the sunset, but I had translated Tweets on my mind and echoes of a video that I had watched over and over again, yet I couldn’t make up my mind. Recep Kara said he wouldn’t take part in Kırkpınar any longer. More spectacular than last year’s show, and better than the World Cup. Still, there was something missing and the 656thKırkpınar felt so much closer to my heart.      The second day, there was laziness in the air. More cars in the already-packed parking, more people flocking to see the wrestlers who had qualified to these final matches. Our strategy was the same: receive our bracelet by entering our designated gate, linger around a bit, and then head over to our favourite spots. Contrary to the previous year’s happenings, a very stiff lady claimed the seat I was occupying. It felt needless to explain that my original seat had been taken for ages and that I didn’t mind. Instead, I just left, in a mix of wonder and fury.Worse news was in store when looking at the başpehlivans aligned before the fight. Ali Gürbüz was to take on İsmail Balaban, in another match that would equal a final.The heat, more pounding than on Saturday, kept making victims from other wrestler categories, as the two continued fighting in my favourite match of the festival – and the most spectacular one in my eyes. In the end, following a move by Balaban that got spectators stand, he got defeated by Gürbüz. He left the arena in the same mix of boos and adulation, which got me wondering ‘Can a hero/absolute favourite of the audience fall just like that?’… I needed to cool off. Luckily, in spite of the hustle and bustle of Sarayiçi Island, the cult of popping sunflower seeds and the almost-primary gestures in grabbing freebies provided by sponsors, like cherries, which I watched without understanding, I found the gooey Turkish ice cream that I love and some buttery gözleme, while Marcel craved meat and got some from the stalls around. We shopped: dried fruit, pestil cevizli sucuk reminding me of Georgian Churchkhela, mulberry juice – something I had never tried, but got hooked on ever since. It was time to go back inside. Ali Gürbüz was looking like a deity. After his last two matches, it seemed like he could defeat anybody. Şaban Yılmaz was his opponent this time. But bad luck was actually his nemesis… when he slipped. We still hadn’t figured things out, despite watching a sport based on simple rules. It got complicated, especially when the audience started screaming ‘Ali, Ali’ yet again. We all waited, but we knew the actual results. So we left. And so did many. Not speaking Turkish, I don’t know why. It may just be that their favourite lost, the World Cup final was on, or a family dinner break was required. As one audience member taught us, we watched the final match on DMAX, and were happy for Orhan Okulu, because both Marcel and I admire him as a wrestler. But otherwise, I was overwhelmed by feelings of sadness and disappointment.I had an after-retaste of this; I could be the issue, but – on the other hand –, so can other aspects. A break is on the horizon for next year and even if the intensity will not be the same, there will always be the chance to watch Kırkpınar online.            

Cartagena surfează

(partea a doua)Limbile sunt vii, se dezvoltă şi cresc în permanenţă, aşa că eu cred că ne putem un pic juca mai ales cu neologismele. Acum, că v-am explicat titlul, să trecem şi la continuarea poveştii.

Era dimineaţa celei de a treia zile în Cartagena. Ne luam rămas bun de la Urbanización La Española ce ne găzduise cu atâta drag. Ne îndreptam înspre poartă salutându-ne cu toată lumea, ba chiar dând din cap în semn de mulţumire când mi se recomanda aloe vera pentru roşeaţa pielii.Jimmy, instructorul nostru de surfing, ajunsese numai bine. Mă obişnuisem deja cu marja de eroare pe care-o ilustra perfect vibe-ul de Caraibe din perspectiva timpului – şi nu mă deranja! Vă amintiţi de adaptorul pe care-l cumpăraserăm cu o zi înainte? Ajunşi din nou la mall, am tras o porţie fantastică de râs înţelegând că se desfăcea şi că puteam, astfel, să îl folosim. Nimeni nu se supărase, eram deja obişnuiţi cu asta.Aceeaşi atitudine am întâlnit-o şi la cazarea propusă, ce părea cam neîngrijită şi o idee întunecată pentru gusturile noastre. Aşa că ne-am mutat pe malul mării. Nici apartamentul propus, la etajul 14, nu era impecabil – urma chiar să găsesc o pereche de chiloţi dosită după un raft în dimineaţa următoare, becurile nu funcţionau toate, canapeaua cădea –, dar priveliştea, ah, priveliştea! Doar nisipul ne mai despărţea de Marea Caraibilor. [Între noi fie vorba, aşa am ajuns să achiziţionăm şi apartamentul nostru din Braşov. Ne-a cucerit terasa.]
În întârziere întrucâtva, porneam la lecţiile de windsurfing. Poate că unii dintre voi îşi amintesc cum m-am înscris într-o tabără de surfing, apoi, când am văzut că nu e de mine, cum am încercat să mă fofilez. E bine că ştiu ce vreau! Şi, aşa cum am visat mereu la motociclete, şi nu la maşini, cam la fel am visat şi la windsurfing, şi nu la surfing. :PUnele lucruri chiar le simţi! Le ştii! Parcă-s în tine. Plimbarea până la şcoala de windsurfing ne făcuse foame... şi sete. Râdeam urmărind bâtlanii ce se strângeau cu zecile şi stăteau atât de aproape de oameni. A urmat chiar şi o gustărică – pastel de arequipe, un fel de trigon de-al nostru cu caramel deasupra. Care îmi aducea aminte cu poftă de dulce de leche­-le cu care făcusem cunoştinţă în Argentina. Instructorul nostru de surfing – un algerian foarte răbdător, multiplu campion la sportul pe care, se vedea, îl practica cu mare pasiune. I-am urat „Ramadan Fericit”, căci ne nimeriserăm peste primele zile ale perioadei de post musulmane, apoi ne-am apucat de lucru. Mediul îmi părea unul foarte plăcut, în cadrul Clubului Mokana, specializat în sporturi de apă. Îmi venea să mângâi toate plăcile colorate din jur! La drept vorbind, Cartagena este renumită pentru vânturile care fac perfecte practicarea tuturor sporturilor ce ţin de valuri. Dar nu azi, când nu prea aveam. Nici vânt, nici valuri prea mari. Poate că totuşi era bine pentru începători. Mi-a plăcut că am luat-o încet cu teoria, cu direcţiile vântului şi cu modul lor de abordare, apoi am studiat placa şi vela, încercând să aplicăm ceea ce învăţaserăm pe tablă. „Ce elevi buni!” J Într-un amestec de franceză, engleză şi spaniolă, am purces înspre apă. © Jimmy AycardiNe-a arătat el mai întâi cum ar trebui să manevrăm vela, apoi a stat pe lângă noi cât am început să exersăm şi să ne dăm, oferindu-ne instrucţiuni la fiecare pas, dar şi libertatea care te face să te îndrăgosteşti de un sport. Marcel a fost primul şi s-a descurcat foarte bine! Spre deosebire de alte sporturi şi dăţi, nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Mi-am amintit cum să mă sui pe placă, apoi, cu grijă şi atenţie la echilibru – am înţeles că şi pentru asta îţi trebuie zile întregi ca să spui că îl stăpâneşti cu adevărat –, am ridicat vela. Am mai căzut, m-am mai ridicat, cert este însă că am ajuns în larg singură-singurică. Întoarcerea spre mal nu prea mi-a ieşit, dar o să mai fie timp pentru asta, căci chiar am clicuit – eu şi cu windsurfingu’ – din prima!
© Jimmy AycardiEram mândră de mine – că nu mă înşelasem, că făcusem mai mult decât ce speram eu să fac [să mă urc pe placă şi să ridic vela] – şi mă simţeam puternică, de fiecare dată când POT mă simt aşa! Şi acesta chiar este un an al răzbunărilor – în sens frumos –, din toate bătăliile pe care le-am dus vreodată. Am fost chiar felicitată de instructorul meu de surfing din Lanzarote, Corrado, la rându-i, un windsurfer învederat.Unde mai pui că am încercat şi SUP, căci Jimmy avea placa personală cu el. Mi-a plăcut, am simţit că vâslitul – de la caiac mi se trage – îl fac fără să clintesc, însă este un pic plictisitor pentru mine. După un duş care a clătit nisipul acumulat pe noi, am ieşit la prima şi singura masă a zilei. Columbianul de origine israeliană – eram amuzată, şi în Columbia erau atât de mulţi! – ştiuse cum să mi se bage pe sub piele, îmi adusese orez de cocos şi un gigantic suc de lulo, care din acea clipă a creat dependenţă. Apoi, după cumpărături pentru ceva dulce de mic dejun, am căzut frânţi. Spionând plaja, vecinii şi zidurile Oraşului Vechi.        
A doua zi, de dimineaţă, mă desfătam cu arequipe uns cu pasiune pe lipii din quinoa, îmi beam laptele cu ovăz [ce le mai place columbienilor – de la săpunuri şi loţiuni de calmare a arsurilor solare până la iaurturi şi lapte!] şi priveam plaja largă pe care o colindasem deunăzi.Era cald, era soare, era momentul să plecăm în munţi, la Minca!

***O supriză frumoasă am avut, la finalul călătoriei din nordul Columbiei, când, după apus, am revenit în cartierul în care începuse totul. Cu dureri mari, care prevesteau nişte zile de chin – aşa este când nu te dai cu loţiune de soare pe plajele din Tayrona; cu razele columbiene nu te joci! –, am ieşit totuşi la cumpărături. Restaurantele erau închise, dar am găsit şi încercat pentru prima dată tamales, un soi de făină de porumb gătită şi împachetată în frunze de banane. Am primit chiar sticlă de Coca-Cola fără siguranţa că o voi putea duce înapoi. Zâmbeam din nou pentru că mă simţeam ca acasă!Nu ştiam dacă voi mai găsi locuri în ţara pe care o îndrăgeam deja atât de mult care să mă facă să simt atât de multe câte mă făcuse nordul. Însă porneam cu o curiozitate mare de tot în suflet! Cam asta înseamnă să călătoreşti pe nişte tărâmuri care-ţi dau bucurie. În fiecare zi.Laura, îngrijorată deunăzi că mă arsesem şi că farmaciile erau deja închise, se trezise să ne salute. Plecam la Medellín. Ne-a chemat taxiul pentru aeroport.Iar eu am dus sticla de Coca-Cola înapoi la magazin.

[Only] a few hours in Amsterdam & Paris

What to do? What to do? J
I take advantage of all my stopovers. So, when the opportunity to see Amsterdam for the second time arose, en route to Panama and at no extra costs, I didn’t say ‘No’. On the contrary. Especially under a sweet and playful sun.Only a short walk from Amsterdam Centraal were the canals
and the flowers
and the pancakes!
Dubbed one of the best places in the Dutch capital to have a hearty breakfast, ‘The Pancake Bakery’ is so famous that it was even featured on TV shows! And it was full. But we didn’t mind waiting. And I should tell you that it was worth it!
Our return flight from Panama City left us highly tired and jet-lagged. And Paris was hot! Still, we chose Montmartre as our base and I must admit, on my third visit to my teenage years’ favourite city, that I had disregarded the area… and I don’t really know the reasons for that. If, at first, stepping outside Gare du Nord seemed to have me face a Paris that I remembered, in only a few minutes I felt it turn into a clogged space with too many stores adorning merchandise of questionable quality. Un petit dodo later, we went out to meet our friends Andreea and Alex on a peaceful yet trendy street, having the kind personnel at 'La Taverne de Zhao' as our hosts for the next two hours or so. Some interesting desserts they have there, by the way.
Flan au thé vert A walk along Canal Saint-Martin ended a very beautiful and cheerful evening. Sadly, heavy rain cut all our exploring plans for the following morning short. 

We had to settle for croissants and didn’t have the chance to roam the streets more. As I told Marcel, we will be back.

All we need is another opportunity.  

Cartagena dansează

(partea I)
Înaintea plecării în Columbia, Marcel m-a întrebat la ce anume mă aştept de la noua călătorie. I-am spus că mă văd dansând mult. Am râs amândoi: niciodată nu îi răspunsesem aşa.În oraş am poposit seara. Ne ajunsese oboseala şi dormiserăm – mare minune! – în congelatorulaeroportul din Panama, apoi pe avionul ce ateriza în umezeală, marcă a Mării Caraibilor. Dar parcă am renăscut văzând feţele de oameni primitori şi veselia cu care ne întimpinau columbienii. Erau, e drept, căţei care să miroasă bagajele cu semne de întrebare şi exista un loc unde nu ţi-ai fi dorit ca al tău să fie dus, dar, în rest, o relaxare ce parcă numai în Caraibe o găseşti, oameni care nu îşi doreau să te înşele, cum ar fi fost primul taximetrist pe care l-am luat şi care ne-a tarifat fix cât citisem de acasă că ar fi trebuit să ne ia până la cazare, dar şi proprietarul Casona La Española, unde ajunseserăm, pentru că la a noastră pensiune părea să nu răspundă nimeni. Ne-a dus cu propria-i maşină, am căutat-o pe dueña de la casa şi totul s-a terminat cu zâmbete şi mulţumiri.Am fost primiţi cu căldură, ni s-a explicat că fusese o neînţelegere cu booking.com, că putem liniştiţi parcurge pe jos cele 15 minute până în Centrul Vechi ziua, dar că seara ni se recomandă să luăm taxiul, care-i ieftin. Nu pentru că ar fi periculos, ci ca să preîntâmpinăm.Apoi am făcut duş, ochii mari când am văzut că aveam un singur robinet – ce apă caldă să ai acolo unde toată lumea îţi spune că „este cald tot timpul”! –, apoi am adormit.Ne-au trezit păsărelele. Am plecat, conduşi de proprietara Casa La Española, care ne plăcea şi care era o surferiţă foarte amabilă, până la supermarketul unde aveam să găsim şi un bancomat. Nu mă înşelasem – oamenii erau minunaţi: atenţi, grijulii, dornici să te ajute. Am luat noi apă şi niscaiva chestii deosebite – cum ar fi panela, un bloc paralelipipedic de zahăr extras din trestie –, un ananas, papaya şi Marcel s-a oprit să cumpere nişte mango de la marginea drumului. Când am ajuns la cazare, am pregătit fructele pentru micul dejun – au fost cei mai buni mango din viaţa mea! :)
Era cald, incredibil de cald... şi de umed. Ne-am înarmat cu nişte curaj în lupta cu soarele şi am plecat înspre centrul istoric. Marcel poftea de toate, cumpăra sucuri de la vânzătorii ambulanţi şi era tare fericit. Am făcut o oprire la Mall Plaza El Castillo, asta după ce un tânăr de culoare dintr-un autobuz, tare galant şi frumuşel, m-a privit atât de intens că m-am înroşit.De ce la mall eu, care nu suport mallurile? Căutam un adaptor pentru prize. Da, toţi cei care veţi călători în Columbia veţi avea nevoie de el! Am fost mirată când ni s-a cerut numărul paşaportului la efectuarea plăţii. Şi, pentru că ni s-a părut o idee bună, am zis măcar să încercăm să ne luăm o cartelă locală. Nu a fost deloc greu, aşa cum s-a prefigurat în Iran sau Uganda, ci imediat – şi la un preţ bun – am intrat în posesia microSD-ului. Mai greu a fost cu efectuarea setărilor. Apoi am mai mers şi am descoperit fructul vată, cum l-am alintat eu. Mamones, în limba locului. Şi Marcel a descoperit cât de benefice pentru sănătate sunt şi m-a îndopat fără milă. Eram la intrarea în Oraşul Vechi şi începeau să se vadă culorile şi casele în stil colonial. Profitam de orice dâră de aer condiţionat pe care trecerea prin faţa vreunui magazin mi-o oferea. Apoi, am început eu să poftesc chestii. Aşa am ajuns să luăm prânzul într-un loc cu multe sucuri naturale... şi cu aer condiţionat. Am ales fructul pasiunii pentru început, apoi Marcel a găsit un loc pentru desert. Îmi plăcea foarte mult partea aceasta a Cartagenei, însă nu era wow-ul deplin pe care-l aşteptam. Am continuat drumul, savurând din mers nişte suc de nucă de cocos. Marcel susţine că a fost cel mai bun din viaţa lui. Tot atunci, am înţeles şi că nici măcar supărăcioşi nu sunt columbienii, atunci când al meu iubit nu s-a dumirit în legătură cu bancnotele în care i s-a înmânat restul. Am traversat Plaza de la Aduana şi am luat-o la stânga, apoi am mai făcut o stânga, pe nişte străduţe pline de culoare, ce promiteau! Eram în Getsemani, care mi-a intrat rapid în suflet drept zona preferată din oraş! 
Aici ne aştepta şi Café del Mural, un loc ce mi-a plăcut la nebunie din prima! Îmi plăcea terasa, îmi plăceau angajaţii, îmi plăcea jocul prin ale cărui săgeţi urma să îţi alegi cafeaua zilei. Caldă? Rece, mai bine! Ce te-ar face să zâmbeşti? Nişte nucă de cocos. ...apoi am făcut cunoştinţă şi cu David, proprietarul acestui loc minunat, cu argentinianca ce-i realiza ilustraţiile şi am povestit despre reţete, încercând un no-bake cake duduind a cacao columbian şi lăsându-mă în visare.
Parcă nu ne venea să plecăm, dar a trebuit! Am început să avem ochi pentru arta ce ne înconjura, Marcel şi-a luat un tablouaş, iar eu am început să îl bat la cap că nicăieri nu văzusem graffiti atât de frumoase ca în Columbia.
Umezeala contribuise la nişte răni pe care săndăluţele aduse de acasă mi le făcuseră, aşa că am luat un taxi până la cazare. Duşul a fost o binecuvântare şi apoi, pentru că mă familiarizasem deja cu cartierul şi văzusem eu o cofetărie la două case de noi, am fost şi am luat nişte chestii dulci. Tres leches a fost bun de tot! Celelalte două mousse-uri erau pentru dimineaţă, iar una dintre bătrânicile care făcea deserturile a fost o mare figură, punându-mă chiar să număr banii pe care mi-i dăduse rest.
După ce m-a bombănit pentru că nu testasem adaptorul, dându-şi seama că nu am luat ceea ce trebuia, şi m-a mai îndopat cu nişte mamones, Marcel a poftit un asado, aşa că am mers cu el să îl savureze acolo, în cartier. A fost fain!Am uitat să vă spun – puţini ştiu că eu am ajuns în Columbia cu un pretext: am câştigat o tabără de windsurfing. În seara aceea, ajuns mai devreme, instructorul nostru a venit să ne ia, apoi, după ce am încercat să returnăm adaptorul, dar am găsit magazinul închis, am ieşit într-un club. Era foarte multă lume pe străzi şi înăuntru, am putut şi mânca, era o trupa ce concerta, am fost chiar „împuşcată” cu un cocktail acrişor. La final, am făcut un tur pe noapte al oraşului. Fiind în faţă, cu Jimmy, nici nu am remarcat cum o tânără unduioasă mi-a luat bărbatul de gât: „Mi amor...”. Am aflat apoi că se practica prostituţia la nivel înalt pe-acolo, locul de adunare principal fiind în chiar piaţa pe care-o traversaserăm cu câteva ore mai înainte ca să ajungem în Getsemani.
Sculptură marca Botero, restaurante pline ochi şi muzică ce se auzea din toate părţile... oamenii dansau. Unii pe hip-hop, alţii ascultau vallenato, mi-au făcut poftă şi am început să dau din şolduri şi eu.
„Mica, oraşul ăsta este unul dintre cele mai vii locuri în care am fost vreodată!” m-a prins entuziasmat de mână Marcel.„Dar, Jimmy, e aşa doar pentru că este vineri seară, nu?” mi-am căutat confirmarea.„Este aşa în fiecare seară.” J