Olivia-Petra Coman's Blog, page 33

Ballooning in Transylvania

In the end, ‘bucket lists’ – do I support/believe (in) them or not? Hmmm… tough call. If I were to say ‘yes’, then my short story – I won’t keep you long reading – should start as follows:‘My friends and I have been dreaming about a hot-air balloon trip for ages…’ We couldn’t find the right provider and when we did (and even went to a music festival to ride the balloon), it was under inspection. As all’s well that ends well [and I pretty much work out my air-related thingies in autumn], we were supposed to go on that ride this past Saturday. We [Alexandra, Cătălin, Alina, Marcel, and I] left Braşov on a quite sunny note. By the time we arrived in Sibiu, we’d already witnessed cats and dogs dripping down our windshield. J Showers didn’t take long, but managed to drive us crazy as we’d eat on the terrace and leave, multiplied by 3. Not to mention our hearts in agony at the sight of drops and yet again in ecstasy as the sky started to clear.-        Where are you? -        Having an ice cream and trying to fend off the rain.-        The crew has already left to the field. You should get there yourselves and see the conditions on site.Yup. The hopeful voice of AIR Sensation.The sun that would guide us somewhere between Ocna Sibiului and Şura Mică, some 15 km from downtown Sibiu.The smiles on the faces of our guide and assistants, as we were told that we’d take off.Frenzy followed. [By the way, that balloon packs up pretty well.]
It took some time to unwrap it, connect it to the basket, get the confirmation from the Control Tower, and wait for some naughty and drippy clouds to pass.
I was watching the guys at work, taking pictures, and then it was time to climb into the basket.
People were gathering around to take pictures, cars were stopping on the road. 
The take-off was so gentle, that I couldn’t believe how fast we climbed higher and higher and higher [I could notice the details in the corn fields diminishing by the second].
Yet, it seemed like we were not moving at all, there was a soothing silence I remembered from the minutes following my first and only skydiving freefall.
A silence that went well with the mellow hills and the mighty mountains in the background, always watching. You cannot go wrong with being amidst the great outdoors when in Transylvania.
There is something idyllic all around this land – the occasional hare running its heart out at the sight of our giant rounded shape, the scattered flocks of sheep and their shepherds, and the wild remoteness – even close to the cities. We had flown up to 1200 meters and the winds had been more cooperating than we had hoped, having us at the probable end of our route much faster than expected. The road accessibility was more limited over the next hill, so… ‘should we stop or not?’ – that was the question. We did because we didn’t want to chance it; the Control Tower was thus informed of our landing. But boy, it was one of the most beautiful experiences of my life! Here was our chance to actually test our safety instruction knowledge from the beginning of our adventure. Of course, blonde as I am, I mixed everything up and I ended up all over Marcel at landing, when I was supposed to have my back at him. Mind you, I was still holding on to those rope handles!-        What now? I said giggling. Are you giving us diplomas?I nearly succeeded to ruin the surprise, but didn’t. We were baptised, like in the old times, had our hairs burnt and washed by champagne.
Our eyes sparkled. It was barely perceivable post-sunset, but they rejoiced, being especially amused when we received the titles of counts and countesses of Topârcea – the closest settlement – and claimed an honorary land title over the patch under the wicker basket. All the bliss felt by us that evening could be summed up in da Vinci‘s words, scribbled onto our diplomas-- ‘Once you have tasted flight, you will walk the earth with your eyes turned forever skyward, for there you have been, and there you will always long to return’.

Într-un Kaliningrad ce ne-a primit cu multă omenie

Mi-era dor de Rusia. Un dor pe care nu îl simt pentru multe locuri din lume. De aceea mi-am şi pus la cale reîntoarcerea. Am mărit şi miza, cum îmi place să fac mereu: de data aceasta, o distanţă mai mare parcursă, viză cu două intrări şi nordul (european) extrem. Totul urma să înceapă, însă, în oblastul-exclavă, care pe hartă pare mult mai mic decât este în realitate. Din Nida, urma ca drumul să meargă mai departe înspre Rusia, pe fâşia aceea ce da-nspre mare – Cordonul litoral al Curlandei. Mamă, ce denumire! În engleză mi-a fost tot timpul mai la-ndemână. Mai sunt puţini kilometri până la graniţa rusească. Ca de obicei, suntem singurii care au nevoie de proceduri speciale. Încă din „sala de aşteptare”, suntem interogaţi de un domn vameş. Dar sunt întrebări de bun-simţ, mă roagă să îi arăt rezervările de la cazare, fără presiunea aceea incredibilă din Belarus. Ca mai toată lumea care va afla, pe parcursul călătoriei, unul dintre punctele de pe harta noastră preconizată, se miră incredibil: „De ce mergeţi în Murmansk?”... Apoi, la aflarea răspunsului, pe care vi-l voi dezvălui într-un nou episod, ne lasă în pace. Urmează controlul propriu-zis şi trecem fără probleme.Plouă mărunt, e gri totul, chiar şi când zăresc semnul de intrare în oraş, de pe autostradă. Frig azi în Kaliningrad, deşi, calendaristic, mâine ar începe vara. Cobor într-o familiaritate care mi-e impregnată adânc în fiinţă. Zărisem clădirile. Da, pare măreţ cumva, ca mai toate oraşele ruseşti cunoscute de mine live sau prin fotografii, dar e o ordine dezordonată de clădiri vechi şi blocuri... mai noi. J
Trec prin detectorul de metale şi nici nu îmi dau seama dacă dispozitivele astea erau instalate în Rusia, în urmă cu 7 ani. Un domn din Belarus – uite că mai sunt şi excepţii de oameni faini! – ne ajută să ne cumpărăm biletele de autobuz înapoi înspre Vilnius, pentru a doua zi. Ieşim în aerul răcoros. Nu mai plouă. Între o napolitană şi o glumă, îmi reiau ocupaţia de a studia oamenii. Sunt mult mai calzi, mai normali, mai ca noi. Şi – ceva ce observasem deja de la geamul autocarului – mult mai occidentalizaţi, chiar şi decât în Skt. Petersburg. Mă bucură. După mai multe zile în care îşi puseseră amprenta psihologic pe mine atitudinea duşmănitoare a bieloruşilor şi cea afectată /înspre „ce căutaţi la noi?”/ a lituanienilor – şi care, subliniez, reprezintă părerea mea în interacţiunea cu cam 90% dintre cei de care m-am „lovit” pe durata călătoriei –, faptul că urcăm într-un minibus 62 [parcă], plin ochi, noi cu ditamai rucsacurile, şi imediat ni se oferă locuri, aproape că mă face să îmi dea lacrimile. -        Ăştia-s altfel de oameni! îmi şopteşte, parcă citindu-mi gândurile, Marcel.Începe din nou ploaia, iar în locul unde ar trebui să coborâm, indicat drăguţ de către şofer, toarnă în toată regula. Fugim să ne adăpostim sub un cerdac. Destul cât să mă uit în jur la clădirile vechi, predominante în această zonă. Cât se mai potoleşte ruperea de nori, apucăm să ajungem şi la hostelul nostru. Suntem primiţi cu un zâmbet mare, ni se ascultă întrebările şi ne primim răspunsurile. Apoi iese soarele. E un pic cu dinţi şi începe să bată un vânt nebun. 
După un prânz somptuos, colindăm urmărind aspecte inedite locale. Pe jos – crengi, în urechi – un vâjâit teribil, senzaţia că sunt luată pe sus cât trec prin Parcul Victoriei, iar în port – mai că nu fug după ochelarii de soare pe care o rafală aproape mi-i smulge de pe nas. Să fie oare ecourile furtunii de proporţii de la Moscova?
E timpul pentru o experienţă inedită: prima mea dată pe un submarin! E B-413, old-school, dar îmi conturează o imagine asupra vieţii în adâncuri. „Oamenii ăştia nu prea aveau spaţiu”, îmi spun, pe măsură ce învăţ să mă strecor prin el. Privesc fascinată aparatura de la bord, studiez graficele cu flota submarină din lume şi mă pregătesc să plec. Tot înspre apă. Râul Pregolya pare mai învolburat decât în mod normal astăzi. 
Trecând peste şi pe sub mai multe poduri, dăm şi de Catedrala din Kaliningrad.
Încercăm să ne recuperăm forţele înfrânte parcă de vânt pe o băncuţă, apoi intrăm pentru o scurtă vizită şi suntem martorii unor frumoase demonstraţii la orgă.
Drumul spre hostel este lung, pe bulevarde mari, încadrate de blocuri şi destul de intens poluate. Undeva, în apropierea locaţiei finale, un loc colorat, cu un leagăm, ne atrage privirea. Intrăm şi suntem uimiţi: numai macaronsremarc incredibil de multe forme şi salivez deja... multe salate de fructe deja preparate mă privesc de pe rafturi... la fel de îmbietoare sunt şi bucăţile mari de pizza... mai apoi, zăresc şi compartimente de vinuri şi brânzeturi... e ca un fel de piaţă şic, ale cărei preparate le poţí servi pe loc. Mi-a rămas în minte!Am ajuns numai bine la hostel, căci a reînceput să plouă tare. Oricum, şi mult după 20, la această latitudine, ai senzaţia că este o zi perpetuă. La finalul călătoriei, am fost întrebată care au fost momentele favorite din cadrul ei. Unul dintre ele, care i-a schimbat, practic, cursul, a fost momentul oferirii locurilor din autobuz. Prin lecţia de omenie servită. Prin faptul că mi-a redat încrederea în bunătatea oamenilor. Prin ideea care nu a fost una singulară, căci, şi a doua zi, la plecare, în urma mini-lecţiilor de rusă şi gustărilor cumpărate din autogară în râsete constante, localnicii ne-au dovedit, încă o dată, cât sunt de primitori şi de răbdători faţă de un străin care a venit să îi descopere. Şi aşa ar trebui să fie peste tot!     

Lithuania and Nida

Sitting in Charleroi Airport, I started to feel like an ant. I really did! This trip to the last Baltic state I hadn’t experienced had been on my heart’s wish list for many years… yet I was only now starting to get what I had to challenge. The height difference, for starters. Then, I landed in Vilnius. The flight had been a pleasant one, with a clear and sensational view over the Curonian Spit. I was feeling very happy on the inside, knowing that I was about to be there in only a few days during my ins and outs of the countries I had set my eyes on, this time.I realised I had forgotten that bright 9pm light at this latitude in May and was not even aware that Lithuania had become a Schengen state and had made the transition to the Euro. Ignorant me! Well, hunger won as dining started in the Old City over a glass of bubbly beer and a plate of the traditional, calorie-soaked, and decadent cheese bread.In between the mushroom pancakes served for breakfast in Druskininkai right before the adventurous crossing into Belarus and the (again) traditional and delicious dinner enjoyed upon our return from Belarus alongside Romanian nationals in dusty Kaunas, dotted with a beautiful promenade by Neman River, there were some punctual and constant situations.The occasional early wake-up. The unwelcoming faces in the bus station, which made me feel most of the times like I was simply disturbing the locals by trying to get to know them and their country [definitely not the reactions I was aiming and hoping for]. The old lady on the bus having complained to Marcel that my backpack straps might hang too low during the trip.
The road west included fields and forest and fields and forest and a ferry crossing from Klaipėda. On the other side, however, things were lively. A Neringa forest seemingly borrowed from fairy tales set in as our view until we finally made a left turn and saw the colourful wooden houses and the sea. On some alleys to the water, I struggled to wish on a dandelion and attracted the joyous laughter of some locals.   
The sun was shining but a cool breeze was all around. I had first heard of Nida five years before, after having rafted with four cheerful Lithuanians in northern Iceland. All I remembered about the place were wind gusts and blocks of ice. It was going to be a different late-springish experience. The delicate traditional items on sale had caught my attention and my heart, the lunch filled my stomach, and the visit to one of the supermarkets downtown filled my bags. A 3 km walk along the waterfront to our accommodation – and I was thrilled by the tranquillity of it all: the animals, the weathercocks, the lilacs and their scent.
The old boats guided us back to a part of Nida we had not yet discovered, strolling by the swans and the close-to-sunset fishermen.
An impressive outdoor library was on our way.
So was Milka, the cute dog encouraging us to play fetch with its plush sheep. 
Sand in and out of my boots on the shore, mosquitoes attacking on the steps up the dunes, slippery territory but a beautiful view for a barefoot picnic to be remembered. The dunes are very fragile and should be protected by all those enjoying them, as their lost in height over the years is obvious.
An early bedtime followed, as ever-surprising Russia was next, first thing in the morning.
Well, after Kaliningrad, I was again back to Vilnius. [I know, I know, I like closing circles when I travel.] Of course, a delicious and traditional dinner was the first item on the agenda with yet another treat, i.e. a lingonberry dessert. After all, it was June 1st – International Children’s Day!The cold was getting into my bones, so I took my boyfriend’s hand, walked up to the castle and to the views of the city that does look impressive from above especially under pink skies, but lacks substance. We ended our evening with pictures from and on Mindaugas Bridge.
Our last day in Lithuania started with a wowbreakfast at one of the most famous bakeries/sweet shops in the capital… and then there was the short ride to Trakai.
The place was so overcrowded that we didn’t even feel like visiting the castle, rather deciding to explore the nearby stalls of the locals selling interesting food products and beautiful handmade items I thought would make great souvenirs. It had gotten colder and colder and I was looking at the young woman in front of me in the bus station, shivering as we had been waiting for a bus to return to Vilnius for some time.
We finally got on and had only a few minutes to kill before boarding another bus, to take us back to the country we hadn’t seen in 7 years – Latvia. I took one last prolonged look over the endless green fields and realised that I had already reached the peak. Back in Nida.

Belarus – unde vântul schimbării refuză să bată a.k.a. Povestea Țepilor

Şi... când credeam că nu se poate mai rău pentru sufletul meu decât în Iordania şi-n India, iaca Destinul a zis să îmi mai demoleze un vis.V-am mai povestit de jocul acela cu bilete de avion din copilărie, nu? ...care şi-acum consider că a avut unul dintre cele mai importante roluri în trezirea acestei dorinţe incredibile de a explora lumea. Parcă văd şi-acum Minskul înscris pe unul dintre acele bilete, îmi sare aievea în ochi roşul steagului bielorus, vişină putredă. Şi, fast-forward mulţi-mulţi ani, apare şi un act din Belarus de tradus în română la mine la birou. Tipul care-l adusese urma să se căsătorească cu o femeie de-acolo şi ţin şi-acum minte cum mi-a alimentat dorinţa şi fascinaţia pentru această ţară, povestindu-mi minute-n şir despre ospitalitatea localnicilor, despre cât de bine erau trataţi străinii, atât de rar întâlniţi pe aceste meleaguri.Îmi doream mult să merg! De ce a rămas, atunci, printre ultimele 3 ţări europene pe care nu le văzusem? Păi, pentru că viza era la un moment dat 165 EUR şi nu o puteai în acea perioadă obţine pe aeroport... iar Marcel al meu strâmba mereu din nas.Dar... cum toate am impresia că se potrivesc în acest an, ocazia să ajung în Belarus s-a ivit şi ea. Pentru intensificarea turismului, aşa s-a declarat, în regiunea oraşului Grodno urma să se poată călători fără viză până la finalul acestui an, doar în baza achiziţionării unui permis de vizitator, cu valabilitate 5 zile şi la preţul de 12 EUR. O bagatelă!M-am ocupat de formalităţi, am rezervat şi biletele de autobuz. Tata mă avertizase că nu va fi o călătorie fără peripeţii, că oamenii nu ar fi fost aşa de treabă cum îmi imaginam eu. Întotdeauna, însă, eu îmi doresc să încerc totul pe propria-mi piele. Curând ne găseam la jumătatea drumului, în Druskininkai, Lituania. Cumva dezamăgită de primirea neprietenoasă pe care ultima ţară baltică vizitată ne-o făcuse, mă bucuram să văd zâmbetele de pe feţele bieloruşilor care aşteptau în staţie cât eu mă chinuiam să îmi înfulec clătitele de dimineaţă.La graniţă, am început să îmi fac primele griji. Nu ne înţelegeam cu nimeni, şi eram în partea lituaniană! Până la urmă, şoferul autocarului şi-a sunat un prieten şi am aflat arzătoarea întrebare: „Cum am ajuns noi în Lituania?”. Pe bune? Asta era marea problemă? Am zburat din Belgia, tot o ţară Schengen, de aceea nu eram înregistraţi nicăieri – noi sau actele noastre. S-au liniştit, apoi a apărut, într-un final!, un vorbitor de engleză, care ne-a spus foarte senin: -        Fiţi pe pace, vin eu după voi în Belarus [„dacă nu vă lasă în ţară”, mi-am completat în gând]. Mda, încurajator. Am încercat să o întreb pe o doamnă care stătea împreună cu copiii ei lângă mine dacă este trecerea de frontieră pe nume x şi m-a înţeles cumva, confirmându-mi. În mod dubios de ciudat, toate feţele acelea zâmbitoare din staţia lituaniană acum erau serioase, nu mai dădeau parcă doi bani pe noi. Am zis că poate mi se pare, dar, la controlul de frontieră bielorus, treburile nu erau prea vesele. Şi pe cetăţenii proprii îi verificau la sânge. Femeia aceea cu copiii (noi rămăseserăm la urmă, intenţionat) cred că nu avea în regulă vreun act (mă apucasem să învăţ câteva cuvinte de bază în rusă şi îl ştiam pe cel ce-i descria pe copii) cu unul dintre ei, au ţinut-o cam douăzeci de minute. Am urmat noi, în şir indian. Ei au făcut ochii mari – după cum spunea Andra, atunci se apucaseră de citit legea –, pentru mine de neconceput. Adică ai o meserie, fă-o ca lumea, fii informat, implică-te! Ştiam că actele erau perfect valabile, dar, până la urmă, era vorba de un A4 efectiv printat. Şoferul îi anunţase deja, pe un ton răutăcios, pe tovarăşii de călătorie că sunt trei români în autocar şi că va dura. Eu nu cred că vreunul dintre oamenii respectivi credea că vom trece graniţa. Îndoieli începeam să am chiar şi eu. „Dacă voi trece, va fi fost cea mai grea trecere de frontieră din viaţa mea!” Nu au vrut să vadă confirmarea cazării, pe care-o aveam pe Kindle-ul meu. Dar au vrut asigurarea medicală. Îmi rămăseseră două din dosarul de la Ambasada Rusiei şi avusesem inspiraţia să le iau cu mine (erau şi în engleză, nu că ar fi avut prea mare importanţă). Aşadar, după ce trei persoane s-au tot uitat la foaia mea printată, au încercat să afle de unde-o am, iar eu le-am răspuns cu „online” şi au strâmbat din nas, după ce s-au tot fâţâit înăuntru şi afară din birou, am auzit zgomotul ştampilei aplicate pe paşaportul meu. Bingo! Am trecut la verificarea bagajului. Cum cea mai bună apărare e atacul, am început eu să scot şi să îi arăt masivului domn care nu părea a putea fi impresionat sau impresionabil. Dar nu mi-a confiscat nimic. Nici nu avea ce.Am ieşit, mi-au dat două lacrimi, eram în Belarus, cât îmi dorisem să ajung aici! Antipaticul şofer mă întreabă „Ok?” şi îmi face semn să urc în autocar. Colegii de drum erau şocaţi că intrasem în ţară. Doar doamna cu copiii părea să se bucure întrucâtva.Au apărut şi tovarăşii mei de călătorie, Marcel s-a plâns că i-au confiscat nişte pastile. Urma să pătrundem în ţară, de-adevăratelea. Pentru cei care nu ştiu, în fostele ţări URSS, întâi se face o verificare a vehiculului, apoi a persoanelor din el, apoi urmează controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente de călătorie, iar, la final, se aşteaptă confirmarea trecerii vehiculului – după ce s-au numărat pentru o ultimă dată persoanele de la bord –. Ei bine, confirmarea aceea, deşi o aşteptam de mai multe minute, nu a venit. Râzând, unul dintre carismaticii vameşi bieloruşi întinse o bandă de ţepi pe sensul nostru de mers. Înjurând şi scuipând seminţele din gură, şoferul nostru face multe manevre, dar, până la urmă, întoarce în trombă. Încerc să aflu ce se întâmplă şi, recunosc, mă gândesc la ce-i mai rău. Mi se răspunde „Tablet, tablet”; în tumultul acela, mă gândesc la Kindle-ul meu, nicidecum la pastilele pe care un vameş urcă în autocar şi i le înmânează elegant, într-o punguţă de plastic, lui Marcel. Bineînţeles, ni se mai iau o dată la verificat permisele. „Țineţi-le!!” îmi venea să le strig, jurându-mi că mi-l voi înrăma pe al meu, la cât de mare importanţă i se dăduse. Nici şoferul nu scapă – i se mai cer nişte acte, apoi plecăm. Se ridică şi ţepii. Suntem oficial în ţară. Drumul pare vesel, eu încă mai sper. La intrarea în Grodno, totul pare mult mai aranjat decât credeam, foarte puţine blocuri pe stil „vechi”, din acelea de care avem şi noi, parcă-i o bulă care să îi convingă pe locuitori de traiul bun din Belarus. Coborâm, este foarte cald. Încercăm să întrebăm pe cineva de adresa cazării. De fapt, Marcel. Nici nu este băgat în seamă. Zicem iarăşi că ni se pare. Să mai încercăm o dată! -        Mica, oamenii ăştia fug de noi!Până la urmă, sunăm la cazare, reuşim cumva-cumva să ne înţelegem cu doamna şi ni se spune că vom fi aşteptaţi de către un domn în faţa blocului – cel mai înalt din Grodno; şi stăm la etajul 16! Apartamentul este superb (şi rămâne cazarea preferată a călătoriei).Ieşim să ne plimbăm şi să mâncăm. Centrul este curăţel. Nu te dă pe spate ca şi frumuseţe, dar îmi aminteşte ca şi structură de Košice. Zăresc o mai veche cunoştinţă, „Milavitsa”. Foamea va trebui să aştepte. Aruncasem un ochi peste cursul de schimb în autocar (pe când aveam wifi) şi preţurile-mi păruseră mici, aşa că noi cumpărăm şi cumpărăm şi cumpărăm. Lenjerie. Cucoanele care vând ne privesc şi tratează cu dispreţ. Pe stradă, oamenii păstrează distanţa. Cei mai mulţi nu ne privesc, iar cei care o fac se uită urât. Suntem singurii străini.
Începem să ne punem tot mai multe întrebări. La restaurant vin şi răspunsurile: nu se fumează pe stradă şi la curs am bulit-o eu: totul este mai scump de 10x faţă de cum calculasem. Ooops! Dar locul unde mâncăm este special (şi va rămâne cel mai special din toată călătoria); bere artizanală, îngheţată de trufe şi o Pavlova de zile mari – toate îmi pică extraordinar. Ochesc şi un mega-desert pe care sper să am ocazia de a-l încerca a doua zi. Luăm nişte antiinflamatoare de la farmacie şi Andra are ideea de a returna din produse. Dar duduile de la „Milavitsa” se poartă cu noi ca şi cu ultimele gunoaie. Mergem la un magazin; mă bucur să găsesc produse din Georgia şi din Ucraina aici. După ce savurasem un vin din Armenia la micul dejun, era timpul de un Saperavi georgian, a doua dată în acest an! Un tip foarte trotilat încearcă să se bage în seamă la casă mai-mai o avea vreun beneficiu de pe urma noastră. Detest cerşetoria de acest tip, şi mai ales oamenii care se gudură pe lângă mine.
În apartament, desfacem sticla de vin şi ne spunem păsurile, în linii mari, impresionaţi cumva de tot ce se întâmplase; hotărâm totuşi să vorbim acasă, în România, despre toate. Am vrea să mâncăm de seară, dar realizăm că nu avem pâine. Marcel e, ca de obicei, cavaler şi coboară la acelaşi magazin (care se găsea lângă blocul nostru), fără telefon sau acte la el. Noi două povestim urmărind soarele cum apune şi întrebându-ne de ce Marcel întârzie să apară. La un moment dat, ajunge. -        E Miliţia în bloc.-        Cum adică??-        Păi, am coborât, păreau că se uită la nişte motociclete la scara anterioară, dar nu m-au zărit. Am mers, am luat pâine şi, când m-am întors, erau la noi la scară. Discutau cu un vecin. M-am ascuns după un stâlp, mă gândeam că mă pot lua că nu am actele la mine. Apoi, au intrat în lift şi am intrat şi eu să văd la cât se duc. Când am văzut că s-au oprit la 14, am răsuflat oarecum uşurat şi am luat celălalt lift.-        Nu-i nimic, am spus eu, îi invităm la un pahar de Saperavi dacă vin. Sigură pe mine, cum vreau să par mereu. Dar inima-mi bătea cu putere. Mi-era frică. Era prima oară când nu îmi era frică de vreo chestie extremă sau de localnici mai alunecoşi... ci de sistem. Probabil că cel mai periculos. Realizasem că biletele de autobuz pe care le luaserăm până la Lida şi castelul adiacent le puteam prea bine arunca la gunoi, căci am fi ieşit din regiunea marcată cu roşu pe unele site-uri. Şi cu siguranţă am fi intrat în bucluc. Începeam să leg lucruri în cap. Să înţeleg uimirea vameşilor. Căci de regulă, treburile păreau să se petreacă aşa: umplut autocar în Lituania, asigurat că au 23 EUR/suma zilnică minimă pentru Belarus/persoană, ei plătit vreo 50 EUR de persoană de tur, ajuns în Grodno, lăsat vizitat 3 ore, reîntors în Lituania. Ce călători independenţi?!... Ne-am dat seama că nu-i de glumă şi ne-am închis telefoanele mobile ca să discutăm şi noi un pic pe şleau. Apoi le-am deschis. Eu mai făceam mişto din când în când, specificând pentru presupusele microfoane: „Aveţi o ţară fantastică” şi glumind că traducătorul este sigur moldovean. Se pare că şi în Orientul Mijlociu ajunseseră poveşti despre această ţară când am fost sunată pe Skype, mai târziu, căci mă plânsesem că fusese Miliţia în bloc. La un moment dat, ne-a învins oboseala. A doua zi, am început, ca în ultimele două zile, cu nişte alcool, astupat de mult suc ucrainean de struguri – preferatul meu. Urma o plimbare pe aceeaşi căldură insuportabilă pe o pietonală pretenţioasă, cu aceiaşi localnici neimplicaţi. (Renunţaserăm încă de la a doua vizită la autogară, cu ocazia cumpărării biletelor către Lida, să mai apelăm la ajutor, când tot aşa, încercaserăm şi... degeaba.)
Am decis să ne retragem în oaza noastră – acelaşi restaurant primitor. A fost din nou un festin, încheiat cu dulcele la care visam de câteva ore bune: Freak Shake – unul dintre deserturile vieţii mele!
Apoi, am purces înspre autogară. Îmi doream foarte mult să plec, cred că mai mult şi decât îmi dorisem să vin! Urc şi, de regulă, toţi şoferii ne spuneau să ne aşezăm oriunde. De această dată, însă, a apărut o înţepată bielorusă (probabil mai avută şi mai citită, vorbea o engleză impecabilă), care efectiv ne-a ridicat de pe scaune pe mine şi pe Andra pe motiv că acolo stăteau ea şi cu sora ei. În primul rând, nu aş fi făcut treaba asta cu un străin care s-a străduit să vină în ţara mea; în al doilea rând, nu aş fi făcut-o pe tonul acela. Nu vreţi să ştiţi cât de tare m-am enervat şi ce cuvinte dulci i-am adresat în română (vi le spun pe mail dacă vreţi)... cert este că am vociferat până la graniţă. Ieşirea a fost foarte uşoară. Intrarea în Lituania – ciudăţică. O sfidasem pe respectiva duduie, care, de-acum părea mai spăşită şi rămăsesem şocată să văd cum la urechile unor vameşi nu ajunsese că România este şi ea în UE! Trist! Sau, mai bine să spun „penibil”?
Ajungem din nou în Druskininkai şi aflăm că acelaşi autocar ne va duce mai departe, la Kaunas! Un domn înalt se apropie de scaunul meu:-        ­Big problem, big shit...-        [cu toate filmele din ultimele 24 de ore, nu ştiu ce să-i răspund, cum să mă comport] I don’t understand...-        ...but I do understand!Şi pleacă. Cobor şi le povestesc celor doi români ai mei care aşteptau plecarea la aer curat păţania. Tot eu îl abordez; îmi spune că a băut mult cu o seară înainte şi că îl doare capul. Îl rog pe Marcel să îl ajute cu o pastilă. Şi-aşa, cum uneori este soarta, când îţi afli răspunsuri la întrebări doar pentru că arde în tine dorinţa de a şti, aflăm că este lituanian, stabilit la Londra, că îşi vizitase un prieten bielorus, că Belarusul este o ţară tâmpă, că toţi localnicii îşi închid telefoanele când vin străini în vizită, că pe el îl găsiseră fumând lângă autogară şi îl duseseră la secţie. Ca idee.Mă bucur şi mai mult că am scăpat fără prea multe probleme. Dau şi postez nişte gânduri pe Facebook, fericită că acum pot. Mi se fac nişte crize de zile mari. Că nu este încă sigur, că sunt inconştientă, că ne voi băga în bucluc. Poate că nici acum nu este, dar îmi asum. Iubesc transparenţa.    

Dinant et… la vie est belle !

Some playful butterflies in my stomach warned me that Dinant was going to be one of the highlights of my trip through Russia, which started in Belgium [I know it sounds funny to fly West when your business is somewhere in the East…].One’s gut feeling is never wrong! After changing trains in Namur, getting the industrial feel of Charleroi replaced by green – in large amounts, that is – and starting to spot glimpses of the Meuse did reassure me that the choice was right. A small train station, symbols of the musical instrument that labels the town found from the very start [and Adolphe Sax credited throughout as its inventor]!
A long(ish) bridge connecting the two banks, full of colours, flags, and – of course – saxophones!
You cannot but stop, admire the view from both sides, feel impressed: what next?Go up, by foot or by cable car. A citadel that should not be missed, especially when the sun shines unusually bright for the end of May and you enjoy every gust of wind and patch of shade.
A river that you should go back to kayak, the way the locals do and cool themselves; you itch to do it.
Time is short, though. You lock the beautiful vista inside your heart and realise your tummy has suffered.
The closest you could get to water – and no, you don’t care about the reconstruction works underway! – is on one neon chair of a beautiful terrace where you have your beer and your salty caramel waffles and feel happy and free. Like you’d never leave.
You can no longer stand the heat, even in the shaded bike parking that faces your train track. The cute dog sharing your carriage on the way back to Charleroi seems to agree.

Vorbim un pic despre dorinţe?

Mai întâi, însă, începem cu poveştile, nu?Eşti într-o marţi seară pe o stradă din Braşov în Măzduţa pe care-o conduce iubitul tău, o şoferiţă neatentă vrea să vireze la stânga fără a semnaliza şi cu toate că ar trebui să se mişte repede, îi ia o veşnicie. Noi frânăm la timp, însă taximetristul din spatele nostru – nu. Hmmm... nici măcar portbagajul nu se mai închide şi suntem la 9 zile de plecarea în Turcia. În urmă cu 4 ani şi ceva îţi serveşti prânzul în Prizren, supranumit „cel mai istoric oraş din Kosovo”. Comanzi trileqe la desert. Şi este unul dintre cele mai bune dulciuri din viaţa ta. Revii după aproape trei ani. Acelaşi restaurant. Îi spui chelnerului: „Să îmi aduceţi, vă rog, un trileqe. Tot la fel îl faceţi, nu? A fost una dintre cele mai tari experienţe culinare ale vieţii mele.” „E neschimbată reţeta.” Îţi iei şi ingrediente să-l găteşti acasă, dar în afara Albaniei mult iubite, nu îl mai afli. E greu fără. Nu prea iubeşti tu Grecia, dar când te gândeşti la mâncare de-a ta (a.k.a. vege), nu ştii decât Sicilia, Sardinia şi Italia continentală care să îi stea înainte. Adică sunt nişte chestii la care nu laşi. Şi o baie în mare nu strică niciodată.Să revenim un pic la Kosovo. Tot cu ocazia celei de-a doua călătorii acolo, treci mai întâi (şi după) prin Bulgaria vecină. Şi se întâmplă să găseşti o îngheţată – nume de cod: „Nero” – de te lingi pe degete. E una dintre cele mai bune îngheţate de masă pe care le-ai gustat. De aceea îţi şi rămâne gândul la ea.Acum vreo 8 luni, te duci în Canare să încerci să faci surfing. Crezi că îţi va plăcea mai mult, îţi dai un pic interesul, dar vezi că nu funcţionează. Cu toate acestea, ideea încă îţi surâde şi realizezi că ai vrut tot timpul windsurfing. Aşa cum nu îţi plac maşinile, dar iubeşti motocicletele. Da, da, nu eşti tu cea mai normală dintre pământence, dar ce contează asta?!
~Stai ca pe ace. Îţi doreşti să ajungi de 6 ani la festivalul acesta de lupte în ulei şi s-ar putea ca acolo să-l şi cunoşti pe unul dintre oamenii cu care lucrezi de aproape 3 ani. Îţi doreşti aproape mai mult decât orice să fii acolo. În ultimă instanţă, iubitul tău realizează ce înseamnă pentru tine, decide să repare maşina în regie proprie, mergeţi la Vălenii de Munte pentru piese cu noaptea-n cap şi staţi cu emoţii până când domnii de la service vă anunţă că-i gata. Bulgaria îţi serveşte un apus minunat, din Cetatea Cherven şi peste lanurile de floarea-soarelui. Apoi mai sunt nişte emoţii la trecerea graniţei dinspre Bulgaria înspre Turcia. Maşina-i pe PFA. Tu eşti traducător. Ştii că ar fi trebuit să ai procura apostilată şi tradusă în turcă la purtător. Dar cine ştia că pleci măcar? Aşa că te-ai hotărât să rişti. „Maşina-i pe firmă?” „Nu, e a mea” este pe fază iubitul tău. Şi de acolo, totul merge strună: privelişte de vedere din camera ta de hotel, mic dejun copios, un Kırkpınar de zile mari. 
Luptele te acaparează, te prind nu prin trupurile frumos sculptate sau prin mirosul de floricele de porumb, ci pur şi simplu prin ardoarea lor, prin pasiunea participanţilor şi a spectatorilor, prin istoria ce pare să se rescrie de fiecare dată. În timp ce tu eşti primit încă o dată ca în sânul unei mari familii de către unul dintre popoarele ce-ţi sunt acolo. Sub piele. Unde mai pui că teoretic pleci cu două covoare şi cu două genţi. Practic – cu un singur covor. Misterios, nu? 
Realizezi cât eşti de norocoasă la încă un apus, tot peste lanuri de floarea-soarelui, având însă de această dată în fundal un pod vechi de 590 de ani, care, prin cele 172 de arcuri ale sale, se spune că este cel mai lung pod istoric din lume. Uzunköprü. Privesc în zare, zumzetul de gâze îmi sună a sudul Franţei, nu ştiu de ce. Sunt fericită. A fost oficial una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea.      Ajungi aproape de 1:00 în centru. Edirne freamătă. Pulsează. Trăieşte. Ai mânca ceva sărat şi consistent, dar când vezi vitrina unei cofetării şi e ceva cunoscut acolo... care seamănă cu trileqe şi chiar şi aia e, doar că cu „ç” în loc de „q”, te răzgândeşti. Ceri şi o cupă de îngheţată gumoasă de fistic, care să îţi amintească de o Turcie pe la final de 2011, şi te duci la culcare extaziată. 
E timp nu de o singură salată grecească, ci chiar de două! Vin ca bonus vinetele pe grătar cu feta. Pleci cu Ouzo şi Tsipouro la pachet. Iar marea e turcoaz electric şi îţi oferă un view măreţ asupra insulei ce veghează de la 5 ore pe mare distanţă de Alexandroupoli. Samothraki mă face să îmi doresc la un moment dat să mă întorc aici. La stilul molcom, grecesc, şi la carourile feţelor de masă.
Cauţi toate benzinăriile în drum spre Turcia şi la întoarcerea din Grecia. Cauţi pe site-ul firmei producătoare. Întrebi angajaţi. Nimic. La 3 km de graniţa cu România, începi să ţopăi ca un iepuraş: ai găsit-o şi curând îi vei simţi gustul din nou. Cam asta înseamnă să îţi doreşti ceva tare. În cazul de faţă, îngheţata de vanilie mulată între doi biscuiţi de cacao, totul învelit de o ciocolată fină cu lapte, pe băţ.
Râzi când îţi aminteşti cum îi spuneai instructorului tău de surfing „Corrado, dacă mă vezi tu peste vreo câţiva ani pe placă, în mare?”... Vine pe nepusă masă un concurs, pe care oamenii care te iubesc şi te apreciază te ajută să îl câştigi . Aşa că momentul „windsurfing” este mai aproape decât ai crede.
~Şi uite-aşa, ţi se mai îndeplinesc dorinţe în fiecare zi.
Te împiedici în synchronicities care îţi arată încă o dată că eşti pe drumul cel bun.(Încă) găseşti locuri care te lasă cu gura căscată.Tot mai există persoane care te fac să plângi de fericire.Nimic nu îţi zdruncină în ultima perioadă călătoriile; cu toate astea, neprevăzutul (plăcut) este rege.Revii unde te-ai îndrăgostit şi realizezi că nimic nu s-a schimbat.Anul acesta ştii unde să îi scrii lui Moş Crăciun (sau Gerilă).Găseşti Magnum Caramel la reducere.Negocierile pe care le duci pe plan profesional ies aşa cum vrei tu.Sunt oameni plecaţi din inima ta care îţi spun că te regretă.Îţi trece cât ai clipi durerea de măsea când schimbi periuţa de dinţi.Ai ochii plini de fericire când îţi cumperi roşii româneşti şi le mănânci într-o după-masă toridă cu ceapă şi brânză. Atât.
Unele mici, altele mari. Dacă sunt din inimă şi dragoste pentru tine şi ce-i în jur, se vor îndeplini, mai devreme sau mai târziu. Fără să simţi invidie pentru cei care pot să şi le îndeplinească, pentru că este la îndemâna oricui.Toate însă contează pentru că susţin ideea că totul vine din mintea noastră. Ea ne dă puterea, ea taie şi spânzură. Fericirea e în noi. O dorim? Va veni.

Kırkpınar2017, what a treat!

It was morning alright, though the minarets of Selimiye Camii lay under clouds.‘This could well be a good sign, the sun won’t be that piercing.’ I first found out about Kırkpınar while watching ‘Globe Trekker’ and promised myself to be in that arena, at least once. I waited not 5, but 6 years! There was rafting in Bosnia, then Iceland, then again rafting in Bosnia, then a wedding – not mine, by the way –, and then a flat that needed to be furnished. However, 2017 came with no excuses. Nothing could stop me, not even the car accident having occurred 10 days before the departure to Edirne!By the time the winding and whitish stone bridge showed the way to Sarayiçi Island, the sun had managed to break through the clouds and the whole setting started taking me back, some centuries or so. After all, it was the 656thedition! Ah, the oldest festival in the world and I was a small part of it! Many of the sellers of food and various items from around Turkey were oozing a lingering tradition mixed with a natural state of just being, characteristic to the nation. Being hospitable. And kind. And welcoming.Online tickets were quickly exchanged for the real deal but the minutes seemed to pass too slowly, still, for my feet; they were very eager to step inside, animated by the persistent sound of the drums.
My gut did not mind that there were so few women around or that I was the only blonde for miles. It was a man’s world and that became even clearer when I entered and shrugged on my search for a seat with my eyes fixed on the oily bodies.
‘Oil wrestling, huh?’In tallish grass, under the direct heat that the audience had been spared of, there were several opponents trying to defeat one another and expose the adversary’s umbilicus to the sky, as a smiling guy some seats away explained with the help of an online translation tool. Olive oil was making their sturdy bodies shine.
At first, you’re so overwhelmed that you don’t even know where to look or how to do it because there always seems to be one move or one moment that you’ve disregarded. And then, you start learning how to watch it and understand. You’ve never seen so many bottles of water drunk at any sports event. You’ve never seen so much determination in any athletes; even if the sun and the effort seem to clearly be defeating them, they hang on – persistence rather than quitting is the option. And you’ve never seen such a passionate audience before: whistles, joy, cries in disagreement. 
Wrestlers enter by categories and help oil each other up as they wait the call to start – I also understand that and I smile when I notice the competition’s mascots now making centre stage.
I realise that I am on somebody else’s seat, so one of the kind guards leads me to my front-row seat. Wow! [and I am talking about the view] In no time, the thoughtful gentleman seated next to me strikes up a conversation and in a mix of Turkish and English we manage to find out each other’s names. By a twist of Destiny, I am surrounded by the fans from Antalya.
‘This is Ali’, I am told by the same jolly man who tries to make me understand that he’s related to him. ‘Büyük şampiyon.’ ‘He is loved alright’ I tell myself after seeing him traditionally salute the audience and being loudly cheered on. I try not to lose sight of him; it is actually hard not to – as I suspect he’s around 2 metres tall.
I realise that I’ve also become passionate about everything happening around me and drawn magnetically to know who’s winning and losing on the field. I would like to know some Turkish and ask some more questions about the başpehlivan [chief wrestlers] competing. My neighbour seems to read my thoughts and, as I spot two blonde Turks all geared up in their kispets [leather pants], he tells me they’re twins. It turns out I am not the only fair-skinned person there!
It’s well in the hours of the afternoon, but I don’t feel hungry or tired or even hot. My new-found friend has been spoiling me with pastries and apricots, sharing what he had on him with me – even the tissues and a fan. I love these people! This is the pure kindness that I am searching during my travels and I’ve always gotten a big slice of it here in Turkey.
Before deciding to leave and lock the powerful feelings of joy somewhere inside of me, I watch the last fights. Some men have been struggling to achieve victory for tens of minutes now. The audience is quiet but any sudden sign of possible ending gets them restless.
Their favourite wins again.I say goodbye, thank the men that made me feel like family, and go down the stairs wondering who the champions are going to be the following day. Accompanied by the sneaky feeling that makes me smile again, as I now know for sure that what is meant to be will always be. I’ll be back.   

[Reloaded] Ziua 3 + Ziua 4: Dresda şi primirea ca-n filme

Îmi fusese greu să mă hotărăsc asupra day trip-urilor pe care urma să le fac din Berlin, însă când îmi căzuseră ochii pe fotografiile cu Dresda, am ştiut un singur lucru: că trebuia să fac pe dracu’n patru pentru a ajunge acolo. Din păcate, biletele de tren monstruoase ca preţ – cam 60 EUR dus-întors din capitală – mă descurajau, dar, ca un călător descurcăreţ care sunt, am „apelat” la o mai veche cunoştinţă – FlixBus. Nu, nu mai călătorisem cu ei, dar cochetasem cu această idee pentru că aveau preţuri bune. Chiar şi cu o seară înainte, am plătit 21 EUR pe un bilet dus-întors. Problema era doar că, rezervând într-un moment în care mă ciondăneam cu iubitul meu, îmi lăsasem un timp prea scurt acolo de umblat. Hmmm...De dimineaţă, îmi planificasem ca în sfârşit să văd şi eu Pergamommuseum, cum încercasem şi cu două zile în urmă. Însă de la început, treburile parcă nu se legau: S-Bahnu’ a avut întârziere. Coada era fabuloasă, nu aveam un abonament care să îmi fi permis accesul cu prioritate în muzeu. M-am resemnat: „a treia oară o fi cu noroc”. Am găsit, cu ajutorul unor localnici, şi staţia FlixBus din Alexanderplatz, marcată întrucâtva prost pe Google Maps. Pasagerii, în stil propriu german, erau deja la bord, deşi plecarea era în vreo douăzeci de minute. Profitând de wifi-ul gratuit de la bord şi în urma unei discuţii cu iubitul meu, mi-am mutat biletul pe o cursă ce ajungea mai târziu cu două ore în Berlin. Ca să am timp şi să mă bucur de oraş.Drumul până acolo nu m-a încântat: a fost foarte sec şi foarte plat şi m-a făcut să stau mai mult cu ochii pe telefon decât pe geam. Când am intrat însă în oraş, viziunea mea s-a schimbat. Citisem articole ce numeau Dresda drept cel mai frumos oraş din Germania. Sincer, Koblenz îmi plăcuse mai mult şi oraşul în sine arăta mai bine în fotografii... dar îmi plăcea. Mă intriga. Am traversat unul dintre podurile de peste Elba, ce legau Oraşul Vechi de cel Nou (unde era prima oprire oficială) şi am avut ocazia să îmi ţin pentru prima oară respiraţia când am văzut şirul baroc de cealaltă parte a apei.Staţia din Altmarkt se găsea chiar lângă gară [îmi făceam eu nişte calcule, ca să ştiu unde şi pe unde urma să mă întorc]. Şi mai era şi foarte cald. Un soare surprinzător atât pentru zonă cât şi pentru luna iunie. Planul făcut de la fereastra autobuzului s-a schimbat când am descoperit, cu plecare de chiar lângă gară, o pietonală care m-a îmbiat şi care simţeam că mă va duce înspre apă. Încercările mele de a face o tură cu caiacul pe râu se loviseră, într-un punct, de lipsa unui răspuns din partea tipului care, iniţial, mă asigurase că este posibil. Rămânea, aşadar, să văd Dresda de pe uscat. Deocamdată, câteva magazine, dintre care unul african, în timp ce observam vânzătorii de kebab de la chioşcurile de pe mijlocul străzii. Aceasta din urmă s-a tot îngustat, lăsând ca noul să fie înlocuit de vechi, în dimensiuni impresionante şi culori lovite de timp. În timp ce eram cuprinsă de o senzaţie atât de familiară, de aerul cald de iunie din copilăria mea, când, după ultimele zile de şcoală, mă lăsam purtată de răcoarea unui suc de portocale cât ascultam discul meu preferat, „A piros esernyő”. Ajungeam şi la apă, dar ştiam că cele mai bune privelişti asupra Oraşului Vechi vor fi fost cele din Oraşul Nou.
Astfel, am traversat pe unul dintre poduri, care se refăcea şi care îmi obtura priveliştea. Am luat-o prin grădinile de pe marginea apei, privindu-i pe tinerii care se relaxau şi încercând să găsesc un unghi bun. M-am relaxat şi eu apoi, dând de umbră, de un om cu un câine într-un luminiş, de poteci care urcau şi care mă făceau curioasă. 
Aveam însă un scop şi o foame de nedescris. Şi, cumva, mă simţeam mai bine în partea nouă, care nu era atât de apăsătoare, ci, mai degrabă, deschisă. Iată, după străduţe şi curbe, şi localul de burgeri (sîc!) pe care-l căutam. Ieftin, cochet, de familie, cu o terasă răcoroasă şi cu un tip foarte prietenos la intrare. Porţie mare de cartofi prăjiţi ha-ha!, burger vegetarian şi o chestie nedefinită /un fel de amestec de cola şi suc de porto/ dar bună. Ce îţi poţi dori mai mult? Poate doar să intri într-o librărie şi să îţi procuri vederile pentru colecţie la întoarcere.
Soarele mă ardea în continuare, aşa că am aţipit pe autobuz până când apusul regăsit în Berlin m-a făcut să îmi dau jos ochelarii de soare. -        Unde eşti? venise Marcel să mă aştepte. După nişte cumpărături, beri şi un ştrudel de rămas bun, am realizat că, din cauza lucrărilor ce provocaseră întârzieri şi de dimineaţă, linia de S-Bahn ce ne ducea înapoi la hotel era închisă. Puseseră însă la dispoziţie un autobuz, aşa că totul a mers cum nu se putea mai bine.
Cu toate acestea, deşi fusesem asigurată că a doua zi urma să revină la normal, traficul nu o făcuse. Iar noi aveam un avion foarte devreme şi, deşi aproape de aeroport, terminalul părea mult prea departe. Ne-am întors la hotel şi i-am rugat să ne cheme un taxi, Marcel a scos bani care păreau să ne ajungă... până când ceasul a început să arate mai mult şi mai mult şi mai mult şi am fost nevoiţi să mai oprim la un bancomat. Important este că am ajuns la timp.Iar, la sosirea în România, aşa cum de fiecare dată o simt, dar parcă de această dată şi mai intens, după zile de plat şi fad în Germania şi cu munţi doar în Murmansk, totul părea în HI-DEF. Ca atunci când eşti îndrăgostit şi senzaţiile sunt amplificate. Culorile erau mai aprinse, peisajele mai vii... Alina mea dragă care avusese grijă de chinchille fericită că ne-am reîntors!Într-adevăr, nu fusese wow-ul din 2016 această mini-călătorie prin Germania, dar nici nu avusese cum, nu după Rusia fabuloasă a acestui an [va urma, cu siguranţă!]. Şi totuşi... mă umpluse de energie, iar revenirea la o masă plină de bucate româneşti, servită dintr-un coş fancy de picnic fusese ca-n filme. Unde mai pui şi buchetul mare de flori primit cu şi din mare dragoste...


Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman

Despre fluturi

Contează să învăţăm. Din toate. Să tratăm toate experienţele care ne parvin ca pe încă un obstacol pe care suntem invitaţi să îl trecem. Să nu ne încrâncenăm, să nu invidiem, ci doar să înţelegem şi asta să ne facă mai buni în relaţia cu ceilalţi.
Încercările acestea vin sub felurite forme. Nu zic că le-am făcut şi văzut pe toate. Nu am cum. Preţ de-o viaţă întreagă să caut să cuprind totul în mine, şi nu îl voi afla.
Încearcă numai de te pune cu sentimentele, mai cu seamă că este prima oară în viaţă când Focul din tine arde cu vâlvătaia aceasta nemaipomenită.
Încearcă să îl laşi să te rănească cum niciun bărbat nu a făcut-o vreodată, dându-ţi în dar luni întregi de lacrimi şi nori. Miţe-fărâmiţe – cam aşa de „zburlită” rămâne inima ta la final.Încearcă să vezi cum reacţionezi când apare câte-un bărbat (rar, foarte rar şi întotdeauna cu iz de „predestinat”) care poţi să juri că a fost făcut şi trimis pentru tine. ...dar şi când o ia în jos, trebuie să te ţii bine.
Încearcă să faci faţă unei chimii ca nicio alta trăită de tine până acum, cu iz de exotic, fără să deranjezi regulile nescrise dintre doi bărbaţi care iubesc aceeaşi femeie. Pe tine.Încearcă să rămâi realistă în cel mai frumos an al vieţii tale, când zâmbetul de pe chipul tău are ecouri de tâmp uneori.
Încearcă să afli adevărul, să dezlegi iţele imaginare cu care te leagă la spate. Încearcă să te poţi mişca. Încearcă să fugi. Încearcă să nu mai priveşti înapoi.Încearcă să îţi dai reboot.
Încearcă să uiţi, să (te) ierţi şi vei fi fericită! Aşa cum ai fost dintotdeauna! De ce trebuie oare să te reconvingi de asta când o ştii şi ai ştiut-o mereu?...Cu unii vei putea comunica şi îţi vei dori acest lucru, pentru că ai respectul lor. De alţii nu mai ştii. Şi mai sunt unii ce regretă. Şi încearcă să redevină parte din viaţa ta. Cu paşi mici, dar bruşti, ţi se taie. Cu semne timide, dar grăitoare, începi să înţelegi minciunile. Ai făcut mereu ceea ce ai simţit şi eşti hotărâtă să mergi pe drumul acesta până la final. Să rămâi loială trăirilor tale, căci, singură, inima, nu poate fi combătută.
Sunt toate frânturi. Aripi de fluturi. Promisiuni că oricare va fi următoarea încercare, eşti pregătită. Poate că tot vei mai plânge, dar nu prea mult. Pentru că ai înţeles de mult timp încoace că nu se moare din asta. Că viaţa este frumoasă, cea mai frumoasă! Şi că este minunat să le împărtăşim şi celor din jur bucuria cu care noi o parcurgem!

Aşa a fost lansarea primei mele cărţi, „Dependentă de fluturi”. O realizare. Mică sau mare... nu contează. Ce contează este că-i a mea. Şi că am încercat să dovedesc ceva. Să transmit. Aripile nu s-au frânt, ci au bătut, ca de fiecare dată, cu pasiune.
Deşi aş vrea să cred în veşnicie, Destinul se încăpăţânează să mă ducă pe alte căi, care – deşi pavate special pentru mine – mă surprind. Însă oricât de tare ar durea fiecare suferinţă şi nouă dezamăgire a vieţii mele, nu mă voi pierde pe mine însămi. Nu mă voi vinde. Voi rămâne tot eu, idealista aceea care CREDE până la final în Dragoste, într-o vorbă spusă din suflet care poate vindeca tot, în oameni care au fost atât de speciali în viaţa ta şi vor rămâne irepetabili chiar dacă prezenţa lor a fost doar o bătaie de aripă în timpul universal. Sau poate că tot nu te-au înţeles.


Fotografii: Claudia Pătru, Marcel Băncilă, Monika LőrinczIlustraţii: Iulia NeculaGazdă: Rope Street Museum

I miss surfin' some waves ☀

Early turquoise Ionian Sea in Albania; returning to the Mediterranean would be nice - and a new adventure a.k.a. windsurfing in Sigri would be wicked!!