Olivia-Petra Coman's Blog, page 34

[Reloaded] Ziua 1 + Ziua 2: Redescoperirea senzaţiilor; Berlin şi Oderberg

Acum ceva timp scriam despre călătoria mea din Germania, de anul trecut – o ţară care nu m-a atras niciodată, dar care anul trecut mi-a picat tare-tare bine, cel mai bine. Şi mă gândeam, dacă iubitul meu tot se întorcea cu business-uri pe acolo, să transform această experienţă într-o „two parter”.Plecam în est, de această dată. La Berlin. Un Berlin pe care mi-l aminteam din escala pe care o făcusem în drum spre Islanda, în 2012. Da, trecuseră aproape 5 ani şi îl simţeam prăfuit şi orientalizat. Nu ajuta nici zona în care eram cazaţi, la 14 km de centru. Prima mea zi, care urma să îi fie dedicată, nu se întrevedea chiar aşa cum o visasem. Pentru că nu eram singură. Şi un anumit personaj feminin din jurul meu mă cam scotea din sărite. După un drum lung(uţ) înspre Alexanderplatz – mai, mai să nu îl recunosc! – şi o masă îndestulătoare, dar medie, cu un ştrudel cu mere şi el mediu, am plecat cu iubitul meu /nici prezenţa lui de mâna mea în acea zi nu era programată/ înspre Pergamonmuseum, pe care l-am găsit închis. OK, era luni, dar nu toate muzeele sunt închise luni! Nici măcar pe net nu se specifica acest fapt.
Am parcurs apoi străzile gri şi cam neîngrijite spre Wall Memorial /eu aş fi vrut să ajung la Topography of Terror, dar iubitul meu nu înţelesese şi eram deja în direcţia opusă/. Nu am putut parcurge în linişte feliile de istorie şi de tristeţe ce ni se serveau. Dar, luând S-Bahnu’ în direcţia opusă centrului, zâmbind pe seama acestui fapt şi descreţindu-ne frunţile apoi în the Mall of Berlin, unde veniserăm pentru idee, un fel de Creativ de-al nostru de prin Braşov, tensiunea negativă se spulberase. Găseai cam tot ce ţi-ai fi dorit dacă ai fi vrut să te apuci de făcut chestii handmade. O clientă exclamase chiar „This is such a good store!”, iar eu am început să dau din cap, cu Marcel al meu pufnindu-l râsul.Am fugit apoi la DOGO, primul magazin al companiei pe care îl vedeam în carne şi-n oase. Eram extaziată să văd atâtea modele ale uneia dintre mărcile mele preferate de încălţăminte... şi cine spune că terapia prin shopping nu funcţionează... cam minte. Chiar şi non-fane ale umblatului prin magazine mai au nevoie de asta, din când în când! JAm purces spre hotel, ploaia ne dădea şi ea târcoale şi nu am mai avut decât energie pentru îmbucat un sandviş înainte de culcare. Aterizaserăm cu o seară înainte din Moscova şi epica noastră călătorie /va urma/ via Chişinău şi cred că, deşi nu doream să credem că oboseala îşi pusese amprenta, cam aşa era.A doua zi aveam programată o fugă până-n Polonia, la Poznań şi centru-i colorat, dar cum duduia menţionată mai sus îmi făcea deja sugestii de vizitare, nu am vrut să par nicidecum un copy cat, aşadar, în imprevizibilitatea-mi caracteristică, am schimbat planul. Mi-am făcut un abonament pe toată ziua pe reţelele de transport public /mi se pare cea mai bună manieră de explorare a oraşului şi o recomand!/ şi am purces înspre gara de unde trebuia să îmi iau trenul spre Eberswalde. Am nimerit şi gara, Ostkreuz era, şi peronul din mai multe încercări, dar m-am descurcat. La un preţ decent şi cu localnici foarte prietenoşi. Mult mai deschişi chiar decât anul trecut, în vest. În mai puţin de o oră şi un drum fad, mă găseam în cochetul Eberswalde, surprinzător de cochet chiar şi pentru mine! Răcoarea mă surprindea şi ea, aşa că am profitat de wifi­-ul gratuit cât am aşteptat autobuzul şi mi-am tras bandana peste cap.Mergeam înspre Oderberg, un sătuc pe care-l descoperisem pe Trover şi care-mi făcuse cu ochiul prin casele vechi, cu uşi şi mai vechi... Ceva altfel. Dacă staţia de la gară era aproape goală, în curând autobuzul s-a umplut cu bătrânei veseli şi locvace, care mă făceau să mă simt într-o cu totul altă ţară decât Germania. Peisajul a devenit curând foarte verde, cu sute de maci de-o parte şi de alta a drumului îngust ce părea că urcă şerpuind. Am coborât curioasă la capăt de linie. Da, erau acolo! Casele vechi, uşile vechi... atmosfera aceea toată de sătuc cochet, dar necomercial. Cu pisici leneşe la pachet. O doamnă se opreşte şi mă întreabă:-        Căutaţi vreun loc anume, vreo familie anume?-        Nu, vă mulţumesc. Eu... călătoresc.Am zâmbit, apoi am oprit la una dintre cele – cred – două, până la urmă, cafenele din localitate. Era destul de multă lume înăuntru şi m-am hotărât rapid să încerc o vafă cu îngheţată şi cu sos fierbinte de vişine. Tare bună!
Mai târziu, am văzut vişinii din sat. Pe măsură ce urmăream o hartă cu fortificaţii ce se întindeau până la graniţa cu Polonia, îmi spuneam „ar trebui să mă întorc într-o zi; de data asta, am venit pentru uşi”. ...şi pentru Oder. Am găsit rapid o potecă până lângă mal, apoi l-am admirat de sus. Albia era lată doar pe alocuri; în rest, părea un râu liniştit şi cu uşurinţă navigabil.
Am plecat înapoi spre Berlin via Eberswalde şi chiar am văzut o ambarcaţiune de dimensiuni reduse, având arborat drapelul olandez, la trecerea peste un pod.Am zis să profit de ce nu reuşisem să fac cu o zi înainte în capitală şi am luat-o înspre Französische Straße. Acolo era Ritter Sport Schokowelt. Am parcurs Friedrichstraße şi m-am oprit în magazine, entuziasmată. Eleganţa străzii îmi reamintea Berlinul pe care-l ştiam.
Am ajuns, într-un final, să îmi prepar şi ciocolatele mult visate. Procesul acesta are loc printr-un angajat al magazinului după ce tu selectezi ingredientele, dar este foarte simpatic şi te umple de fericirea aceea de copil. Ai timp până şi de alte cumpărături sub formă de ciocolată şi de un tur drăguţ despre istoria ciocolatei şi a companiei, în care păşeşti singur. Nu eram o fană atât de mare a acesteia, dar acum sunt.
Eram în drum spre Alexanderplatz ca să iau S-Bahnu’ spre hotel după o viitoare nouă şedinţă de shopping, când m-am oprit într-un loc umbrit, cu băncuţe, ca să mă feresc de vântul care sufla cam tare şi chiar atunci m-a sunat iubitul meu, care-şi terminase ziua de lucru şi îmi propunea să mâncăm la un restaurant grecesc de lângă cazare. Urma să ajung şi eu, după vreo două ore, cu o ditamai sacoşă plină cu haine şi bunătăţuri şi să trec pe lângă el, care mă aştepta în staţie, fără să-l văd. După glumele obişnuite cu personalul – nişte băieţi foarte simpatici din Grecia –, am luat o Mythos şi ni s-a adus nişte Ouzo, de care am abuzat. Şi s-a rupt filmul.    
Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman

Please tell the past it’s over

I was once only a silly girl with blonde braids and blue eyes,With a shattered smile but with a hope that lingered,With a love that unfolded, then turned sour
I was once the mousy-haired girl hurt without remorse,Given sunshine and rainbows but no fairy tale ending,I was too many times a fool to believe in change.
Help, however, comes when you least expect itAnd makes you change but – in essence – stay the same

In the end, all I wanted was to be loved and I surrender now, ‘as I realise that I am’Says the girl ready to become the wise woman she was probably all along.

Surf-break în Teguise

Astăzi am chef de ştouri. Astăzi picurii îmi aduc întrucâtva aminte de acea zi. Doar că ploua mai tare.Eram pe Lanzarote, la surfing. Cu Andra şi Marcel. Cu toate că plictiseala era la cote ridicate şi mă simţeam ca într-o colivie pe insulă, îmi amintesc cu un soi de nostalgie drăguţă de acele momente. De primul wow când am ieşit de dimineaţă din surf camp şi am zărit oceanul, de un turcoaz închis şi electric. Marcel | La SantaDe seara când am căutat dunele de nisip din Famara, asemuite de un călător pe Trover cu Sahara... şi am găsit şi noi nişte petece de nisip, pe unde instructorul nostru de surfing glumea că se uşurează.De ziua când am construit un castel de nisip pe plajă în loc să ne vedem de plăci. Căci, se recunoaştem, fiecare şcoală de surfing ar trebui să aibă un simbol!/Un tip mai închis la culoare [de aceea nici nu ştiusem cum să îl iau, în ce limbă], instructor de surfing, părea să ne urmărească îndeaproape şi părea să ne pârască lui Corrado al nostru, care ne tot invita în apă şi noi ne făceam că nu îl auzim. Aşa că m-am enervat, vulcanică cum sunt, m-am repezit înspre el (şi acum râd amintindu-mi de o replică asemănătoare pe care am dat-o în urmă cu cincisprezece ani şi care a rămas memorabilă în rândul prietenilor mei) şi i-am şuierat, în engleză:-          Tu ai treaba ta, noi o avem pe a noastră. Dacă eu nu mă bag în treaba ta, îţi sugerez să nu te bagi nici tu în a noastră!Şi am plecat. Rămăsese şocat. Nu apucase să zică nimic. Eu mă săturasem de toate şicanele dintre şcolile de surfing de pe insulă. -          Nu pot să cred că ai făcut asta, îmi spune Corrado, câteva minute mai târziu. Era singurul meu prieten. Îmi povestea de nu ştiu ce alte fete.Cum să mai dreg busuiocul?Ne schimbam, ca de fiecare dată, în parcarea-gigant. Partenerul meu de conflict era şi el acolo. Mi se atrăsese atenţia că se uita foarte languros la şi după mine. -          Este supărată pe mine, îi spuse lui Corrado, când mersesem să duc ultimele echipamente la maşină.-          Yo también hablo español, i-am aruncat-o. ¿De dónde eres?-          De Venezuela, mi reina, s-a apropiat el de mine, zâmbindu-mi ştrengăreşte.S-au întâmplat trei lucruri. Corrado şi-a păstrat prietenul. Noi doi ne-am despărţit în condiţii civilizate. De atunci înainte, Andra mă alintă „mi reina”./ Cu Andra | Playa de FamaraDe lumea care m-a fascinat în adâncuri în Costa Teguise, unde apa – deşi insuportabil de rece – ne-a oferit un spectacol minunat de colorat. Mi-am adus aminte cu Marcel de peştii din Marea Roşie.De o altă zi când desenasem drapelul României pe plajă din plăci de surfing, de chiar 1 Decembrie./În acea dimineaţă ne întâlneam din nou cu amicul meu venezuelean. La fel de galant şi zâmbitor. -          ¿Cómo estás?-          Nu prea e ea încântată, mi-a tăiat-o Corrado. Nu îi place să facă surfing.-          Oooo, nuuu!... Ziua continuase cu multe plăci în cap şi cu o atitudine mai ciudăţică a lui Corrado, pe care îl necăjise o altă elevă, dar simţeam că îşi revarsă nervii pe mine. Aşa că m-am dat cu curu’ de pământ. Pardon, nisip. A venit să mă dreagă şi m-a luat în braţe, însă fix când ne consumam momentul, a ridicat ochii şi a văzut-o pe iubita lui, simpatica Daniela – care de obicei nu îi făcea vizite în timpul cursurilor –, la un metru de noi:-          Amore.../ De când ni s-au cerut 10 euro pe o omletă în exclusivistul El Golfo până când Andra nu le-a cerut socoteală chelnerilor.Doar că, din motive pe care le puteţi citi aici, după 3 zile, am vrut, personal, o pauză. Cu două zile înainte beneficiasem de singura noastră zi întreagă de umblat hai-hui pe insulă şi descoperisem, alături de Andra şi de Marcel, cochetul Teguise, undeva între munţi, cu străzi înguste şi suveniruri îmbietoare. Cumva, în alt stil decât orice altă aşezare de pe Lanzarote. Aşa că, am hotărât să mă reîntorc. Erau nişte nori negri şi turna la intersecţia în care am fost lăsată. M-am adăpostit într-o staţie de autobuz, cât să-mi mai pun o bluză pe sub jacheta impermeabilă.-          ¿Estás trabajando aquí?-          No. Estoy viajando.-          ¿Cómo te enteraste de nuestro pueblo?-          Hay una muy buena aplicación, se llama Trover.Nişte discuţii de dimineaţă, cu o doamnă curioasă de prin partea locului. Am stat în centru, sub un fel de cortină, iar apoi, când ploaia a mai stat, am fost să înfulec o tartă cu mere. Străzile pe care mi le aminteam pline erau goale. Magazinele la fel. Iar eu aveam mult mai mult timp să savurez toate indicatoarele atent amplasate, toate bunătăţurile tipice insulei, toţi stropii ce se prelingeau printre pietre. Mercadillo de TeguiseŢinta mea sta sus. Numai că, pentru a ajunge la ea, a trebuit să mai aştept cam o oră să se potolească norii. Care se scuturau din nou. La drum spre Castillo de Santa Barbara (sec. al XV-lea)De îndată ce am simţit că vremea ţine cu mine, am pornit-o spre locul în care credeam că începe poteca înspre Castillo de Santa Barbara, foarte atrăgător cocoţat pe o stâncă. Am întrebat un copil, care mi-a explicat clar pe unde trebuie s-o apuc. Am ignorat bariera şi, încercând să feresc melcii şi furnicile din cale-mi, am început să urc. Aerul curat, de după ploaie, îmi da ocazia unor privelişti fantastice! În sfârşit, mă simţeam liberă, EU şi fericită în acea călătorie! Am continuat urcuşul, vântul s-a înteţit, aşa că mi-am tras fermoarul şi nici că mi-a păsat. La final, am găsit zidurile zdravene şi, în spatele lor, un covor de verde crud, amestecat cu nuanţe cărămizii şi, în acea zi, cu griul oceanului. Petra & Teguise-          Acolo sunt Andra şi Marcel, de abia aştept să le povestesc ce frumos a fost aici!Am coborât entuziasmată, radiind şi dornică să împart din starea aceea de bine, cum de fiecare dată o fac: „Alo, mama? Nu o să îţi vină să crezi unde sunt...” --> ? <--

The Marshrutka Experience in Georgia & Armenia

We also have mini-buses in Romania. We call them microbuze and taking them to reach specific destinations can be an intrepid journey especially to foreigners. This intrepidness doesn’t however match that of experiencing the marshrutka rides east of the Black Sea and south of the Caucasus, in Georgia & Armenia.How would I define intrepid? [Or the related adjectives that could apply.]First of all, I should tell those of you who don’t know it that Georgians and Armenians drive like crazy. They are addicted to speed and they engage in pretty tricky overtake manoeuvres most of the times.And then, I start recalling snippets of my journey there.The time I was in Mestia, at an altitude of 1500 m, having gotten food poisoning from eating too much khachapuri [traditional Georgian cheese bread] and being sick to my stomach, yet having to catch the 4 o’clock marshrutka to Gori, Stalin’s birth place. I was so damn sick and was so fed up with the extra ‘dash’ of oil that came with all Georgian dishes, that even to this day, the smell of fried oil turns my stomach. So, that morning, the super-friendly but heavy-packing Georgians filled that marshrutka to Gori straight up. I was only thinking on how to manage not to throw up on those winding and narrow mountain roads. I also had a severe kidney ache I had discovered right before starting my journey and the last thing I needed was for my marshrutka neighbours to buy khachapuri for the road and to have a 1-year old baby crying non-stop. Not to mention the one too many stops we had on our way to Gori. Mestia to UshguliAnother time, we were returning from Signagi (in eastern Georgia) to Tbilisi. My boyfriend and I had been to explore the beautiful town and to have a wine tasting, which turned into lunch and… bottom line, I was a bit drunk. I don’t know about the other marshrutka passengers, but I surely enjoyed singing traditional Georgian songs during the 90-minute ride to the capital city. Walking the cobbled streets of SignagiThat evening, we barely managed to get to the bus station from where buses would leave to Armenia: we had missed the last marshrutka to Yerevan. Apparently, we weren’t the only ones. A very young Russian documentary director was also trying to reach the Armenian capital that evening, in his attempt to get to the film festival that was being held there. After many offers from different Georgian entrepreneurs :), we decided to try our luck in the morning, searched for a place to stay in Tbilisi, and went out to wine and dine. We then managed to catch the first marshrutka to Yerevan the following morning and it was again a very crowded one. 6 hours with no Armenian money is neither funny nor helps your hunger go away. I will always remember the kindness of a Georgian lady, who shared her puri [bread] with us. Arriving in YerevanOur Armenian adventures happened – during most of our days there – in shared taxis… Our closest call was missing the one and only marshrutka back to Georgia, from Gyumri – the second largest city in Armenia – to the city of Akhaltsikhe, because of the hour that had changed in Europe but not in Armenia. It was the last Sunday in October and our phones naturally switched to winter time and messed our plans up. I don’t know the number of the people on that marshrutka, but we were clearly too many. I didn’t even know how could people still be getting on without anybody getting off. My boyfriend would tell me ‘Don’t get so mad… They’re such good people, look – they’re holding their friends in their laps!’One of my last marshrutka-related memories is the ride from Akhaltsikhe to Tbilisi. I remember catching the last marshrutka and staying on it until it got full to leave to the capital city. Having visited Vardzia earlier on and clearly hungry, my boyfriend left to buy some snacks while I was desperately trying to hang on to two of the best seats on that old mini-bus. Suddenly, the driver started the engine and off we were, with me screaming and trying to explain in English – ‘Wait, wait, my boyfriend’s not here! Don’t leave!’… The guys calmed me down and explained that the bus driver was only trying to move the marshrutka to a different spot of the bus station, whose star I was that evening in my short skirt that the men were eagerly trying to get their eyes under, even with our driver to Vardzia having come to the bus to kiss me goodbye. There followed an uneventful, but still crowded and a bit smelly ride to Tbilisi.   However odd it might seem, I miss those rides! They made me remember a real sense of life, without the comforts that give you the illusion of receiving a lot while you are actually paying the price of an inexperienced reality. Life on the road, in metal boxes on wheels, is fun, especially if you have something to feast your eyes on and good company in terms of friends that you’ve made and are there to stay.   

Campionatul Naţional de Rafting, ed. I [şi prin ochii mei]

Era o dimineaţă sublimă de primăvarăiarnă. Păsărelele cântau dormeau de rupeau locul. La 4:50 îmi sunase ceasul. Toate erau pregătite. Mai urma o oprire la bancomat şi micul dejun savurat în maşină. Iubesc frigul şi zăpada, dar gândul la stat în neopren mai multe ore, amestecat cu izbitul în geam al fulgilor care parcă nu mai conteneau pe sectorul muntos spre Nehoiu, mi se părea un pic prea mult, chiar şi mie. Prietenii şi colegii noştri de echipă urmau să o pornească la drum cu o oră în urma noastră.
-          La voi s-au făcut deja 30 de grade? primeam un telefon pe când ne apropiam vertiginos de Valea Lupului, de la super-glumeţul nostru Dan.Neoprene – checked. Încălţări – checked. Căşti – checked. Veste – checked. Meniul de la cină – checked. Şi eram gata de rafting! Recunosc, aveam emoţii pentru că vroiam să facem – indiferent de locul ocupat – o figură frumoasă. La ultimele cuvinte spuse de Mihai [Mareş], organizatorul evenimentului – alături de echipa lui de spiriduşi credincioşi –, am fost numai urechi şi am început să ţipăm de bucurie când ne-am auzit numele echipei rostit. VAMPED. [Pentru care am fost iniţial criticată de membrii echipei, dar mie tot mi s-a părut o idee bună să amestec iniţialele noastre într-o titulatură şuie!] Şi ţipam, şi ne bucuram, fără să luăm însă nimic în derâdere, pentru că era, până la urmă, primul Campionat Naţional de Rafting al României, eram încântaţi şi onoraţi să fim acolo. Gheaţa trebuia spartă.
Mai ales câ din „soarele” preconizat pe canalele de starea vremii ajunseserăm la „cer parţial noros” apoi la „averse de ploaie”, culminând cu un pic de „lapoviţă şi ninsoare”. Deh, simţea şi cerul că se pregătea ceva important.
Startul nostru era la 9:24, iar prima probă, cum de regulă este bătută-n cuie la toate competiţiile organizate sub sigla IRF, a fost Sprintul. Ne-am făcut conştiincios încălzirea şi am aşteptat. Ni se subliniase, ca măsură de precauţie, trecerea prin poarta 5 (pregătită pentru proba de Slalom), cel mai sigur line de pe respectiva secţiune de râu. Buzăul părea mai înspumat decât îl mai văzusem. Haideţi să o facem şi pe asta! [image error]
Coborâm panta abruptă, înmocirlită şi destul de alunecoasă şi îmi iau locul în faţă-stânga. Andra este răcită cobză şi strănută de mama focului. O pornim şi, cu toate că este devreme şi ne dezmeticim mai greu, facem un timp destul de bun până la final. Chiar dacă Dan, care vâsleşte în faţă cu mine, îşi rupe pagaia într-un bolovan şi mi-o smulge pe nesimţite din mână pe a mea. Cronometrul zice că suntem pe 8 din 11 echipe, ceea ce înseamnă că vom intra şi în lupta pentru calificările la Head 2 Head. Avem timp mai bun, aşa că ne alegem malul. Marcel, căpitanul de factoal echipei şi skipper-ul nostru, îl alege pe cel drept, văzând el un line mai bun cu începere de acolo. Eu mustăcesc. Calea ştiută este întotdeauna cea mai rapidă. Mai ales atunci când traversăm asigurându-ne de frânghie şi apa se joacă efectiv cu noi când plecăm duşi de curent, ratăm poarta 5, ne suim pe bolovani şi ajungem nerăsturnaţi la linia de sosire, eu din nou neavând unealtă de vâslit, cum a partenerului meu din faţă-dreaptă plecase pe apă. Începusem să mă obişnuiesc cu smulsul acesta din mână şi cu Cipri ţipând la mine „Hai, Petra, vâsleşte!” iar eu dând din umeri între doi stropi că aş vrea, dar nu am cu ce.
Nu era timp de a zăbovi pe la zona de muzică bună, public şi agitaţie, căci, urcaţi în camionaşul care transporta bărcile dintr-o parte în alta, urma să ne reîntoarcem rapid la start şi să o luăm de la capăt. De această dată, traversarea a fost un succes, iar concurenţii noştri, cu toate că au plecat mai bine, s-au împotmolit în pietre, iar noi am profitat şi am câştigat la mustaţă, într-un photo-finish de zile mari.
Bucurie, cam asta simţeam, bucuria pe care ar trebui să o resimtă fiecare practicant de sport, căci despre asta vorbim aici. Bucuria care îmi lipsise la antrenamentul din săptămâna anterioară. Şi bucuria fără de care nu ar mai trebui să facem nimic în viaţa asta, căci zvâcul – tresărirea aceea dulce – este, în fapt, wow-ul interior de dragul căruia ne luptăm să ajungem de la o experienţă la o alta doar-doar l-om mai simţi.
De-acum eram energizată, eram în primii 8, era timpul pentru un nou start. La acesta, am răsuflat uşurată când au ales adversarii noştri partea şi am rămas pe malul stâng. Vlad îmi zâmbea şi era de acord cu ce unelteam eu prin căpuţul meu. Îi cunoşteam pe câţiva dintre oamenii de acolo. Alături de unii mai vâslisem şi eram bucuroşi de revedere, alţii erau şi ei un pic mai efervescenţi decât întreaga masă de participanţi şi reuşeam să ne strângem mâna şi să ne felicităm fără a lăsa trufia şi îngâmfarea să transpară. Eu, una, o vedeam ca pe o sărbătoare, nu ca pe un mers la abator, în care seriozitatea unora era mult prea exagerată.Pornim. Noi, pe line­-ul nostru, ducem barca în curent încă de la început. Nu ne împotmolim, dar ei, deşi plecaţi cu avantaj, o fac, pierd om din barcă. Când Drăcuşorul vrea să îşi bage coada, o face. De fiecare dată. Proşti să fim să nu profităm şi a doua oară! Şi da, câştigăm din nou! Suntem cu toţii în al nouălea cer şi întreaga echipă între primele 4, în semifinale, ajungem în urale la mal.„I-aţi învins pe marii canotori x şi yşi...” mi se şuieră în ureche. Aşa?... Am avut o ocazie şi am fructificat-o. Bravo nouă! Chiar dacă ei ne privesc cu dispreţ şi nici măcar nu ne felicită. Mi se pare un gest urât, dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă nici măcar că pierdem semifinala şi finala mică. Sau că am un mare blocaj şi mă opresc din vâslit chiar înainte de linia de sosire. Nu mi s-a mai întâmplat, cred, din iunie 2013, de pe Tara. Pentru mine, pentru noi toţi, este o victorie mare, la care nu speram, pentru că nu ne-am bătut niciodată cu pumnii în piept, ci am vrut mai degrabă să ne simţim parte a ceva. Şi încercăm să nu ne pese nici de „răutăcismele” din culise.
Pauza până la proba de slalom trece greu. Plouă mărunt, mâncarea intră uşor sau greu, în funcţie de persoană, iar noi încercăm să ne bucurăm de fiecare colţişor de maşină sau de-al sălii de sport adiacente ca să se mai evapore nişte apă de pe noi. Şi să nu mai dârdâim.Ştiu că slalomul va fi cel mai greu şi este şi proba care-mi doresc să treacă cel mai repede. Este nevoie de antrenament mult pentru porţile acelea nebune, pe care noi nu îl avem în formula de start, şi de o coordonare perfectă aproape, dobândită în ani de pregătire.
Luăm bine primele porţi, dar ne încurcăm la următoarele (fără să o ştim măcar), însă filmările nu mint. Vrem să fim corecţi, aşa că ne străduim, chiar dacă acumulăm timp şi secunde de penalizare. A doua coborâre nu o mai facem. Vedem doar un duş cald şi haine uscate în faţa ochilor. Şi o masă cu care să ne răsfăţăm. Tragem ultimele cadre de pe pod, dintr-o altă perspectivă, mulţumindu-i Alinei pentru fotografiile şi filmuleţele cu care ne-aşteaptă. Apoi, ne reunim la un pahar de ţuică/vişinată cu Ioana şi cu Edi, care vin bucuroşi să reîntregească echipa. Ne simţim tare bine, râdem mult. Suntem foarte apropiaţi, până la urmă, şi uniţi.
Şedinţa tehnică trece ciudat, ca un fel de mâncare pretenţios. Cu întrebări şi răspunsuri pline de aere de superioritate. Aş vrea să mă simt parte a comunităţii acesteia, dar nu pot şi, cel mai important, nu vreau.Pe Andra răceala o răpune, iar Vlad are o criză de spate. Stau amândoi întinşi în pat, cât le duc câte-un ceai şi rog personalul foarte amabil să le servească cina în cameră. Ştiu deja, în sufletul meu, că a doua zi nu va mai fi. Da, Cipri vrea să se dea, însă nu avem cu cine. Marcel vine cumva să îmi întărească spusele. Edi are şi el o întindere la picior. Mergem totuşi să urmărim coborârile, convinsă de faptul că nu trebuie să forţăm ceea ce nu este menit. Îmi iau ochii de la Maşina de Spălat de care trecuserăm cu brio cu fix o săptămână înainte şi ne îndulcim la gelateria mea preferată din toate timpurile. Pentru că suntem oameni, pentru că viaţa e ceva ce merită – oricât de clişeistic ar părea – descoperită prin cele mai simple lucruri şi adusă până la cele mai înalte complexităţi. Am un amestec de realizare şi tristeţe în mine, care nu se duce nici măcar cu soarele care astăzi se încăpăţânează să bată.
Da, s-a făcut un lucru mare, da, organizarea a fost impecabilă şi sunt drepte toate aplauzele şi felicitările pentru cei care au luptat ca acest Campionat Naţional de Rafting să existe, însă mai este cale de bătut până la a deveni uniţi. Un tot care pulsează şi care să îi reprezinte pe toţi românii pasionaţi de whitewater.
P.S. În 2009, m-am îndrăgostit de apă fără drept de apel, pe un râu din Bosnia care a rămas până astăzi apa mea preferată şi al cărei nume îmi face un zâmbet tâmp să apară pe faţă, încă – Una. Nu oi fi eu cea mai bună caiacistă, dar vâslesc şi trăiesc cu o intensitate de care nu ar trebui să râdă nimeni. Este valabil şi pentru prietenii mei şi pentru toţi cei care iubesc acest element. Unde mai pui că este întotdeauna loc de îmbunătăţiri şi de noi râuri de explorat, chiar dacă au fost deja multe! Apa ar trebui să ne unească! Dragostea pentru ea ar trebui să ne unească! Căci cumva, dincolo de a fi înjuraţi, huliţi, umiliţi, priviţi de sus sau apostrofaţi, conduşi de bani sau de orgoliu, nu noi stăpânim apa, EA închide ochii şi ne lasă uneori mai mult şi alteori mai puţin să avem impresia că ne putem juca în şi pe ea. Vorba partenerului meu de viaţă: „la fel ne scufundă pe toţi”.  

Fotografii: © Alina Buf, Andra Blaj, Marcel Băncilă, Olivia-Petra Coman

Derailed Notion of Time

1 o’clock and we are arriving to Posadas. We are hungry, tired, and irritated, but finally manage to find a luggage locker and a bus to Encarnación (the Paraguayan city on the other side of Paraná River). The bus is dirty, it looks rather old, and it gets crowded pretty fast.‘How long does it take to reach Encarnación?’ my boyfriend asks the driver. We are on a very tight schedule. By 6 o’clock we should be back to Posadas Bus Terminal, where we should be picked up and taken to Carlos Pellegrini (160 km South).‘5 hours is enough to visit the Jesuit Ruins at Trinidad and return’ I keep saying to myself. The customs check is fast on the Argentinean side, but it takes a lot of time only to get to the Paraguayan side, with people pushing one another in the overloaded bus. It reminds me of Romania twenty years ago, when stepping out of the communist era. And it is hot – hotter than any destination visited so far in my 1-month trip through South America. I’m greeted by some dirty toilets and I reckon it is worse than my first experience when entering Russia. However, I am really open to everything that’s new, so I try to be fair. People have beautiful traits here and many of them are fair-skinned and blonde, just like me. A legacy of the Germans coming to this country after WWII. ‘Does this bus go to the Bus Terminal?’ I ask a guy in front of me; he says that it does. So we stay on it, although the 10 minutes necessary to reach Encarnación from Posadas have now turned into 1 hour. At one point, the driver stops the bus and asks: ‘Where are you going?’. And then he informs us that we’ve already passed the Bus Terminal and that we should head back. We get off; the heat is overwhelming and we don’t have Guaranis. My Brazilian friend’s card doesn’t work outside Brazil, so I exchange some Dollars in a bank. The cab drivers ask a lot of money to take us to the ruins; still, I’d like to negotiate with them; it is already half past three, so our chances to reach the ruins and return in due time are sparse. In the end, the guys decide to go by bus. So, after a very funny encounter with the Head of the Tourism Board in Encarnación, who gives us some flyers and gets us on the bus [‘When you return, just waive any bus heading to Encarnación’], we’re off. The bus is so old and so slow, that the 30 minutes promised to reach the ruins turn into 1 hour. That’s when I realise that Paraguayans have a different notion of time. The reddish colour of the Jesuit Ruins is all aroundThe ruins are 1 km away from the bus stop. Beautifully kept, but sadly – no story, leaflet, or guide to ‘accompany’ them. The 4 hours we needed to reach them make me understand why this IS in fact the least visited Unesco Heritage Site in the world! Marcel, Vitor, and I‘C’mon, guys! We really have to go.’ I keep saying to my friends after 1 hour of looking around and taking pictures. We are lucky enough to have mobile phone reception, so we can call the Argentinean guide and let him know that we can’t make it to Posadas by 6 o’clock. He moves the meeting hour to 8. In my opinion, it is still impossible for us to make it. Bitchin'Out in the road, there is no car stopping or bus coming. The German girl waiting by our side is also very surprised. After nearly 1 hour of waiting, a bus arrives. But it is late… 20 minutes to 8 by the time we arrive in Encarnación. No bus to take us to Posadas. We have to catch a cab. We easily cross the Paraguayan border, but the bridge linking Posadas to Encarnación is full of cars. ‘This will take at least 2 hours’ the cab driver says. He advises us to cross the bridge by foot. We give it a thought and start to run. It is almost half past eight and we also remember that we have to get our luggage back (they close at 9), so we are really chancing it. We cross the Argentinean border, get into another cab and manage to get to Posadas Bus Terminal in the nick of time. We are tired and we haven’t eaten a thing since morning. We grab some food, meet our driver, and start the adventurous ride to Esteros del Iberá wetlands. Our car is practically skating on the muddy road. At midnight, I fall asleep, defeated by our crazy day.In a couple of days, I’ll be back to Paraguay. I’m really curious if this next experience is as hectic as the last. I’ll surely live to tell!    

La început şi la final de Indie

A venit momentul şi pentru ultimul articol despre India. Da, va mai fi (mai încolo) planul de călătorie obişnuit şi disecat pe care îl fac pentru toate destinaţiile înspre care mă îndrept şi din care mă reîntorc. Apoi, mai pregătesc şi un articol de luptă împotriva sistemului (care încă şi tot mi se pare un mers în cerc şi nimic mai mult). Până una-alta, după primul mare ofpe care mi l-am spus în noiembrie anul trecut, am încercat să îmi concentrez istorisirile de prin S Indiei pe aspectele pozitive, pe locurile care mi-au rămas în inimă şi în care poate că îmi va fi dor să revin. Sau poate că nu. Dacă în afara primului articol, celelalte au fost în engleză, poate că ar fi cazul ca acest ultim articol din temă să fie în română şi să acopere încă trei favorite pe harta de care nu mă pot despărţi, nici măcar pentru o clipă. Pentru că îmi este tatuată în suflet.Deşi am aterizat în Mumbai, aveam să îl descoperim doar la întoarcere. Deocamdată, îmi rămăseseră în minte doar smogul şi oamenii pe care îi văzusem dormind pe sub poduri, în fuga după faimă şi bogăţie cu care acest megalopolis îşi atrage locuitorii. Aşadar, în ideea ciclului, cercului şi cifrei 3 – dar departe de interpretări smulse din folclor –, permiteţi-mi să încep cu Goa, luată ca tot şi detaliată în cele ce urmează. Negocieri | Sweet Lake, Arambol Prin bazar | ArambolNu ştiam la ce să mă aştept de la acest stat care părea să fi devenit o destinaţie din ce în ce mai comercială pe la sfârşitul anilor ’90, înlocuind – în viziunea ghidurilor scrise şi celor video – populaţia locală cu una predominant occidentală [dar „tradiţia” aceasta s-a întins între timp mai la sud, aveam să aflu, făcând schimb cu Varkala şi împrejurimile ei – până la urmă, tendinţele se mai şi schimbă]. De când am ajuns în Arambol, am realizat că, surprinzător, îmi plăcea. De la mâncare la relaxarea de pe plajă după apus. La plimbarea de dimineaţă. La întinderea aceea nebună de nisip, faţă în faţă cu Marea Arabiei. La căsuţele colorate care găzduiau şi un mic, dar vesel bazar, care mi-a plăcut în fapt cel mai mult dintre toate pe care le-am văzut în călătorie. La o papaya căreia i-am dus dorul încă din Brazilia. La o primă şi ultimă baie [căci salvamarii ne-au interzis să mai intrăm în apă undeva în jur de 17 – da, Goa este statul ale cărui plaje nu duc lipsă de salvamari], delicioasă, de altfel, şi la un pahar de Old Monk, romul vieţii mele, pe lângă un Banoffee Pie nemaipomenit, cu siguranţă dulcele călătoriei! Aveam o stare extraordinară, de vacanţă, de relaxare, îmi plăcea mult mai mult decât mă aşteptasem şi plaja aceea urma să devină plaja preferată a întregii călătorii. Marea Arabiei | Arambol India Libre | ArambolA doua zi, am luat taxiul spre Anjuna. Moştenirea portugheză se resimte în Goa, de la albul scrijelit al clădirilor, la bisericile catolice şi la modul uşor latinizat în care oamenii îşi duc existenţa. Anjuna nu mă încânta. Plaja mult prea strâmtă şi aglomerată – surprinzător că aici erau aproape numai localnici – ne-a făcut, undeva pe aleile pline de bălegar, să închiriem un scuter, să ne repliem şi să încercăm o altă abordare. Aşa am ajuns în Vagator. Priveliştea era impresionantă de sus – mai puţin însă de la nivelul nisipului. Populaţia locală era majoritară şi aici şi parcă toţi vânzătorii ambulanţi, în lipsa clienţilor, mă vizau pe mine. Apucasem chiar să îmi aplic un tatuaj cu henna şi zâmbeam oarecum când cu toţii îmi spuneau că sunt din Hampi sau de pe lângă. Cum de se strânseseră oare cu toţii aici?
Mic dejun | Anjuna Henna Tattoo | Vagator Marcel & noul lui prieten | VagatorCu incidente ciudate în apă – pipăieli şi tineri cam nepoliticoşi – şi cu o ploaie care sta şi reîncepea, ne-am reîntors şi noi la cazarea din Anjuna. Urma să schimbăm statul, după 3 nopţi petrecute în Goa şi ştiam că îmi va lipsi cumva, cu toată reţinerea mea iniţială. Devenisem dependentă de sucul de ananas. Ilustrat aici, la ora cinei | ChennaiDupă câteva zile în Karnataka, schimbam din nou statul. Eram în Tamil Nadu [şi îl detestam], mai ales prin prisma Chennaiului, care este unul dintre cele mai urâte şi fără pic de personalitate oraşe, liniare chiar, pe care le-am întâlnit vreodată. Era momentul să evadăm (şi aşa şi era planificat). Convinseserăm un şofer de Über să ne ducă până la Mahabalipuram, la ocean. Era cald. Nisipul frigea. Vântul îl împrăştia, în stil deşertic, spre sud, pe măsură ce ne îndepărtam de gălăgia localnicilor, de gunoiul care-şi împrăştia miresmele şi aterizam în scene de plimbări cu umbrela pe plajă, parcă scoase din „Sex & the City 2” [the movie]. La dreapta templului | MahabalipuramUnde erau oare bărcile colorate? Unde era mâncarea? Am fost nevoiţi să ne întoarcem la civilizaţie. Să mâncăm. Apoi, în goana după vederi, am ajuns pe o străduţă pe care am coborât, însoţiţi de o coloană sonoră predestinată parcă, înspre plajă. Aici era! Am văzut bărcile în turcoazul acela electric, am zărit plasele pescarilor, am conştientizat valurile. Şi ne-am întors după un bodyboard şi după o placă de surfing. Spre deosebire de experienţa ulterioară, din Canare, în după-masa aceea şi în valurile acelea, chiar m-am simţit fericită. Şi chiar am zâmbit mult, cu toate că vânzătorii năvăleau pe mine la ieşirea din apă şi la fel de năvălitoare simţeam şi privirile bărbaţilor care se strânseseră ca la spectacol. Ochii erau pe mine. Dar cui îi păsa? Bodyboarding | MahabalipuramŞi uite-aşa, după încă vreo două săptămâni pe drum, revenim în Mumbai. Şi e o nebunie, încă de la început. Facem o oră şi jumătate de la aeroport şi până în centru. Cu taxiul. Trecem prin toate minunăţiile şi vedem o grămadă de feluri de oameni. Cei care merg nepăsători pe mijlocul străzii, netemându-se de trafic. Cei care vând bani falşi fără vreun fel de jenă. Cei care pregătesc aranjamentele din flori portocalii, de Diwali, care se sărbătorea în fix acea zi! Vedere din avion | MumbaiE un oraş ca niciun altul. Cu o mahala celebră şi ilustrată în filme recunoscute internaţional. Cu un centru larg, în care îţi vine şi în acelaşi timp îţi este teamă să te plimbi prea mult. Este efectiv o enormitate. Ajungem chiar şi la spălătoria publică – Dhobi Ghat – din mijlocul Mumbaiului, cu activitate redusă astăzi, căci este sărbătoare. Marcel îmi recunoaşte că este primul loc din India unde a simţit că ar fi persoane dornice să ne dea în cap şi să ne fure puţin. Arhitectura este fantastică însă! Merge pe aceleaşi contraste, pe acelaşi stil în care este, de fapt, terasat oraşul. Avem zgârie-nori lângă blocuri fără geamuri. Iar mai apoi, avem clădiri vechi, cu o atenţie extraordinară pentru detalii, care amintesc de colonialul apus. Blocuri | MumbaiRâd în sinea mea, căci, pe cât de puţin iubesc Bucureştiul, pe atât de mult îmi rămân în suflet oraşele acestea gigantice, ciudate, dar frumoase şi diferite prin personalitatea lor. Mumbai este ceva special. Şi impune respect.Iar eu plec din India cumva uşurată că am încheiat cu el. 

I Heart Gelato

Food-wise, I always crave and can’t get enough of:a) Sweets b) Vegetables. ‘cause of a), being a firm believer that the best business projects are based on a high dose of passion for the scope of those businesses, I’ve always thought of starting a sweet business.Last year, an inflight magazine listed the Carpigiani Gelato University in Anzola dell'Emilia. Of course I knew about their machines, but was an official place to train gelatieri even real?!
It made me curious. ‘Why not try a short course out?’ – I booked my plane ticket to Bologna and organised an entire trip /a short but very intense one alongside my life and travel partner/ around the Gelato Master Class I had set my eyes on. Luck didn’t seem to be physically on my side: the plane took off some important minutes behind the scheduled time from Bucharest, the Italian officials were moving very slowly at Bologna Airport, there were no taxis outside… In the end, I managed to talk to Maéva, our passion-filled trainer, and they waited for me, which was a very nice gesture from her part and from the part of all those who were eager for the tour to start.I was really there! In a world full of colours, space, elegance, and giant gelato pillows!
I was really there, marvelling at the cute items on sale, items that would remind me of that perfect day and of those perfect rays of sun.…which were experienced up-close as, after going through the history of gelato, we all walked to the gelateria/laboratory. My Marcel was also there, savouring un caffè con panna; this made me happy and gave me a lot of confidence. /I don’t like or know how to cook, but I try and always remember Ratatouille because this cartoon makes me smile and cry at the same time./
A mixed but lovely Irish-Dutch-Romanian-Turkish group continued onto the Master Class. We learned some basic elements, but also some secrets, while I realised that gelato making was none less than Mathematics, my favourite subject during my school years. ‘Hmmm… This might work’ I told myself as I headed all geared-up into the laboratory to prepare my tangerine sorbet. I was really anxious to see if it was going to get the same creamy texture that had made me mistake dark chocolate sorbet, crema, and lemon and basil sorbet for gelato…
It felt extraordinary preparing the sorbet in the very laboratory where the other works of art were regularly made. Measuring all those amounts to the gram, squeezing the tangerines, and waiting for the machine to complete my process and my recipe… were some of the nicest experiences of my life. I felt as if I was competing in ‘Chopped’, the culinary show on Food Network I am hooked on watching.
Having that taste – finally! – put a bright smile on my tired (but happy) face. De-lish!! It all went down creamily, on a note of Lokum, tomato sorbet, and friendship.                   

A patra zi: Mosela

Am ajuns, pesemne, la ultima zi şi la ultimele aventuri de una singură pe tărâmuri germane. Dormisem numai bine în desuet de cocheta mea cameră din Hotel an der Fähre, colindasem până la viewpoint-ul Lorelei şi amabila cazahăîmi pregătise micul dejun mai repede, cât să prind trenul. Mi-au picat tare bine toate chestiile proaspete pe care le-am îmbucat – nici măcar la hotelul de 3*, Tryp Centro, din Oberhausen nu simţisem binele acela pe care o masă ţi-l poate da, de dimineaţă. Am pornit-o în pas grăbit spre gară, cu toate că tot gazda mea îmi spusese că-i aproape, apoi am încetinit, cât să mai contemplu o vitrină. Am stat pe o băncuţă, în aşteptarea trenului, savurând ultimele clipe de Rin şi de Skt. Goar şi pregătindu-mă pentru o nouă apă. Urma să schimb la Koblenz şi să o iau tot înspre sud, dar pe Valea Moselei. Cu câteva secunde înaintea plecării trenului, urcă îngrijorată o doamnă care mă întreabă în germană dacă este trenul spre Cochem. Îi răspund în engleză că da. Se aşază de partea cealaltă a culoarului şi mă întreabă, la un moment dat, curioasă, din ce parte a Statelor Unite sunt (sora ei se stabilise acolo). Îi zâmbesc:-          Sunt româncă.-          Nu se poate! Dar accentul acesta! Părul blond şi ochii albaştri... Eu vă credeam mai închişi la culoare pe voi. Lumea este plină de stereotipuri, nu? Îmi era simpatică însă – ucraineancă de origine, artistă; era chiar acum în drum spre-un concert; mă aşez lângă ea. Şi povestim cam până la Cochem. De toate. De la limbi străine şi până la pasiunea ei pentru Franţa.Cobor neimpresionată parcă de coloritul orăşelului, pe care mă aşteptam să îl regăsesc mai vibrant. Merg să caut autobuzul spre Beilstein, sperând că voi redescoperi locul în care coborâsem sub o altă lumină când mă voi fi întors, pe după-masă.Amabilul şofer de autobuz îmi spune că vorbeşte doar germană şi spaniolă. Comut imediat pe ultima limbă şi îl rog să îmi dea un bilet şi să mă atenţioneze când trebuie să cobor. O face.Printre mesteceni, zăresc silueta aşezării cu populaţie constantă de 146 locuitori. E simpatic tare. Am şi noroc, căci bacul care face trecerea stă să plece.  
Şi durează puţin până pe malul celălalt. Sar de pe el cât ai clipi şi încep să urc pe străduţele acelea. Mă aşteptam să îmi placă şi mai mult şi totuşi sunt încântată şi energizată. Nu ştiu ce să fac – încă nu îmi este foame şi aş vrea să prind autobuzul de întoarcere de 12. Soarele străluceşte din ce în ce mai tare şi mă regăsesc pe drumul spre cetate. Care nu era neapărat în plan, dar care îmi oferă privelişti minunate asupra râului. Ştiu că voi fi şi eu pe el astăzi. După instantanee buclucaşe şi după ce doi localnici îmi dau selfie stick-ul lor, ca să mă pozez ca lumea, cobor; mă opresc să mai surprind mini-străzi şi ganguri care nu se ştie încotro duc, dar conform regulilor din aceste sate în miniatură, ajungi întotdeauna cam unde îţi doreşti, indiferent de unde porneşti. Am timp cât să îmi mai cumpăr o plăsuţă care-mi făcuse cu ochiul şi fug să prind bacul.
Cât stam şi-l vedeam apropiindu-se, îmi vine ideea de a pleca pe apă. Şi bine fac! Sunt martora primei treceri printr-o ecluză şi unul dintre bărbaţii din personal îmi arată spaţiile speciale pentru ambarcaţiunile mai mici şi mă asigură că m-aş putea liniştită întoarce cu caiacul. Da, mi-ar plăcea!Deocamdată însă sunt un pic temătoare. Indiferent de cât de uşoare sunt râurile, nu ar fi indicat să mergem pe apă singuri. Iar eu tocmai asta voi face! Ajung în Ernst, găsesc – într-un final – locul din care îmi voi închiria caiacul, căci vorbisem în prealabil cu băieţii de acolo. Le explic că sunt în întârziere şi că nu mă pot da decât o oră. Îmi este înmânată o broşurică ce detaliază regulile de circulaţie pe Mosela, în sfârşit aflu şi eu care sunt şi cum ar trebui să mă comport când întâlnesc vase mari pe râu. Echipată cu şortul propriu şi cu butoiaşul care ştiu că nu este nicidecum rezistent la apă, dar în care îmi pun telefonul, plec. Băieţii par cam distraţi şi cam miştocari, îmi spun că ar trebui să mă deplasez cam până la primul pod şi înapoi, acela ar fi traseul de o oră. Doar că nu ştiu că eu nu mă joc şi chiar vâslesc bine. Fac traseul dus-întors în mai puţin de 45 minute. Râul îmi dă o linişte fantastică, aşa păţesc mereu când sunt pe apă, în cel mai bun sens posibil. Încerc să includ tot verdele acela în mine, mă bucur că, pentru prima dată, văd o lebădă de jos în sus, când zboară foarte aproape, deasupra capului meu. Curenţii sunt puternici, o remarc atunci când încerc să fac fotografii şi caiacul îmi este învârtit într-o clipită. Încetinesc la întâlnirea vaselor mari şi-mi forţez limitele de viteză pe bucăţile drepte.
Plec victorioasă şi îmi sun iubitul să îi povestesc de clipele frumoase petrecute pe apă! Iau vasul până la Cochem. Plouă mărunt. Cumva, din nou, nu sunt impresionată când ajungem. Prea plin, prea comercial. Prânzul meu constă într-o pizza sub formă de îngheţată la cea mai celebră gelaterie din oraş. Comand în italiană şi încerc să înţeleg forfota, apoi să găsesc nişte străduţe mai puţin umblate. Aflu, în schimb, o nouă plăsuţă, cu bufniţe, de această dată; nu mă pot abţine şi intru să mi-o cumpăr. Norii se adună. Mă adăpostesc într-o staţie de autobuz. Un adolescent de prin zonă îmi zâmbeşte:-          Va trece repede! Are dreptate. O pornesc spre gară. Ajung la Koblenz şi mă îndrept spre Rin. [Prin felul în care îmi lipsise, înţeleg că inima-mi rămăsese la el, chiar dacă mă gândeam că îmi va fi plăcut Mosela mai mult.] Urc cu gondola şi sunt inundată de frumos, iubesc acest oraş! Iată şi citadela şi soarele care a ieşit de pe-acum din nori. Merg mult şi, într-un soi de piaţetă, mi se spune că va fi un concert cu coveruri de-ale lui Pink! Mă bucur şi îmi găsesc o băncuţă ce dă înspre apă. Şed acolo şi urmăresc confluenţa Rinului şi Moselei. Mi-e clară acum. Şi soarele apune, pe acorduri de „Just Like a Pill”.
Mă sună şi Marcel. Sunt entuziasmată, mi-e dor! El şi cu Vlad sunt aproape. Merg să le ies în întimpinare. Zăbovim preţ de câteva fotografii, apoi coborâm şi, cocoţaţi pe nişte scaune simpatice, golim nişte pahare pline cu bere.
Împreună cu glumeaţa Ana, fiica lui Vlad, încercăm să ajungem înapoi, în Oberhausen. În câtva timp însă, realizăm că mergem în direcţia opusă. Mă chemau oare Skt. Goar şi Lorelei înapoi?

Kerala, the backwaters, and the smiles

It had been a gruelling trip from Puducherry to Kollam. I was tired and had barely slept and eaten, and yet I noticed the sun shining and the warm smiles of the strangers. After nearly one month through South India, it was the first time I’d be happy over such a small yet big thing: the sparkles in those white teeth, in bulk. The waves were as wild as everywhere we’d stumble upon them in India, but the vibe was different, more laid-back, more preoccupied with the positive aspects of life. Fast forward to another morning and the canals of enchanting Alleppey. Interesting meanders, interesting green, not-so-interesting houseboats and rates. // Our initial plan was to hire such a houseboat and navigate Kerala’s backwaters on it. These vessels come equipped with staff and meals are prepared on board. Back in the day, when ‘Globe Trekker’ star Justine Shapiro explored the area, the prices were lower and the conditions of the boats – better. Colours of the backwatersBack-up plan: we needed to find some food, a good Internet connection, and were down to our last rupees. We ended up somewhere in the middle of nowhere, near the Arabian Sea, realised that the area was a true construction site at that moment and – after negotiations with tuk-tuk drivers, managed to reach a quiet place, by one of the canals, have breakfast and a drink and book ourselves a place with a view. The canalsFrom Alleppey, we drove north, stopping to arrange our kayak tour for the following day. Marcel had read that it was by far the best way to explore the backwaters. At a point, we turned right and started navigating a meander of narrow streets that seemed to reproduce the sinuosity of water in style. We were greeted with warmth and kindness and were taken to our room. Did I say ‘a place with a view’ in the previous paragraph? I should have added at least ‘unforgettable’. We had everything we could have wanted: the backwaters stretching into a kind of lake, my friends – the very interesting fruit bats, a garden full of palm trees to marvel at, and extremely delicious meals, throughout the day. Because Orchid Lake View Homestay gives you all that. Lemonade welcome +Orchid Lakeview & Lake View Palace Homestays I had never felt so relaxed during my time in India; I didn’t even mind the humidity, which made me change my clothes (at least) three times a day. I was hooked by the scenery, the friendliness, the tapioca chips, and the football games in the village – over the short time spent there (merely two nights), Marcel had become an important part of the sporting event and sort of a football star and I was happy to cheer for him and not even think of the many mosquitoes planning to attack me.The following morning was pouring, so we cancelled our kayaking adventure. When the rain stopped, we went into the garden, witnessing the art of harvesting coconuts. We even got to savour the freshest of them, straight from the tree.Our great host arranged the renting of a traditional fishing boat, so we went paddling under worried glances.-          Can you swim? It is dangerous to be out here – were the words of a fisherman we’d meet pretty far away from the homestay.I know, the boat was narrow and unstable, I was a woman, there was talk of underlying currents; still, I enjoyed every bit of the journey on water and it became my favourite moment in India. As we returned and Marcel went out for another ride with our friend in an attempt to catch some fish, I continued staring into the pink sunset and realising that the place I was in, the people I was surrounded by, and the way I felt then would be missed. Out fishingWe finally managed to go on the kayaking tour on our last day in the area, at 6:30 in the morning. We hugged our newly-found family goodbye and were off on water. I liked the colours, the rush in the backwaters, and the palm trees guarding; I tried to reconnect them to my Delta, but there were so unlike in nature! Kayaking the backwatersKochi was next. Another delightful town, another laid-back feel. Chocolate and banana pancakes, a stroll by the Chinese fishing nets, and the joy of curious youngsters. Wrapped up by an extraordinary Kathakali show, which will always stay with me and my heart. pre-Kathakali make-up session On our way to the airport, I could perceive the first blinks of the warning lights. ‘No honk?’ I told myself and smiled. This truly is a different part of India!  My favourite restaurant in Fort Kochi