Olivia-Petra Coman's Blog, page 32

The wooden churches of Maramureş

Maramureş is a land of legends and probably the most traditional region in Romania, partly due to its remoteness. Here, people still wear folk costumes on Sundays as they go to church. If you stop in the village of Surdeşti, located in the western part of the historical province, Clăile de Piatră are legendary rock formations found in a local courtyard and resembling stacks of hay. It is said that some peasants were working on a holiday, so St. Peter turned all the hay they had collected into stone. As she was finishing the story with her strong accent and archaic words, the old woman looked at me and the man next to me: ‘I do hope you’re married. In my time, even a lousy goat was sold with deeds’. Faith has always guided the actions of the people inhabiting these lands and Church has played an important part in their lives and education. These are probably the reasons behind the well-preserved wooden churches of Maramureş. Built in similar styles, though in different centuries, they have nowadays turned from places of worship into heritage.Three years ago, two French friends of mine I had met in Iran visited Botiza and were left deeply impressed. It is hard not to, with the brook joyously flowing through the centre of the village, the willow trees, and the peace that dominates the settlement. Tree of pots specific to the region; a red pot on top signifies a single woman to be married in the household'Cuvioasa Paraschiva' wooden church (17th century) is only a few meters away, in a courtyard full of stone graves, delicately framed by a carefully-carved massive gate. Two centuries after its construction in Vişeu de Jos, the church was transferred to Botiza, to replace the former church whose wood had been used to build a confessional school in a village nearby. There are elements to note as you get familiarised with the establishment: the wooden rope circling the entire construction on the outside and the Grim Reaper painted on the back of the main door, along with reproving phrases. The wooden gate in Botiza, guiding the visitor towards the churchThe road goes on, to the oldest of all Maramureş churches. It started raining, but Ieud village and the setting of the monument up on a hill are as pretty as always. There is a sense of belonging at play here, taken over by humbleness before the frescoes dating back to the second half of the 14th century. If you climb the old and squeaky wooden stairs leading to the church’s tower, the view will reveal the surrounding hills framing the village – a small Eden, undisturbed and dateless! This place breathes history through all of its pores and you are standing in the exact place where the first document written in Romanian – ‘The Ieud Codex’ (1391) – was found. After driving along Iza River for a while, getting to Poienile Izei redefines ‘picturesque’. Everything is lush as you enter the village, go down the valley and spot the church tower that seems to be piercing the sky. The early-17th century construction is one of the most beautiful examples in the evolution of the region’s wooden churches.    By taking the shortcut via Glod, you reach Sârbi. Despite having been constructed in the same village and only a few tens of years apart, in the 17th century, Sârbi Susani and Sârbi Josani are quite different. The former is one of the most authentic Maramureş wooden churches in terms of architecture and decorations. Its portal is the best preserved in the entire region and has some hidden symbols, which even make the visitor question the possible revering of the Sun. The latter is accessible via a narrow earth path bordered by old fir trees and was erected by the noble family Dunca, which owned the lower part of Sârbi village.  Sarbi Susani ChurchAfter having scribbled an ‘M’ onto your map by the routes pursued, the journey has surely driven you closer to the history and culture of Romanian Maramureş and to the people encountered here: fixed in their convictions but extremely helpful and kind. Just like the wood.   
IF YOU GO :Try horincă. It’s a strong spirit typical to the region. If you’re into ‘gadgets’, you could go and taste it in Sârbi, where it’s pouring straight from a traditional gate.Drive to Baia Sprie and make the easy hike up to the Blue Lake. Its turquoise shade is unbelievable!Head to Breb and trek the hills nearby for great views and an immersion into the special vibe of Maramureş. Typical beam house in Breb

Din Maramu la Muncaci

Îmi place să îmi condimentez călătoriile. Să rămân în zona mea de confort şi să fac aceleaşi lucruri din nou şi din nou nu echivalează cu filosofia mea de viaţă. Cum pot fi mai creativă? Cum mă pot îmbunătăţi? Cum pot păstra pasiunea la cele mai înalte cote?... Mai degrabă mă preocupă aceste ultime aspecte.Urma să fiu pentru a treia oară în Maramureş şi mă „jucam” iarăşi un pic cu harta, în încercarea de a găsi şi ceva nou pe drum, de a conferi o turnură mai atipică călătoriei. Aşa am dat de Mukachevo, Muncaci în română, şi de castelul local. „Hmmm, nu-i deloc rău.” I-am prezentat găselniţa şi lui Marcel şi a păruit interesat. Mai fusesem în Ucraina, de trei ori, mă simţisem bine primită şi... recunosc cu mâna pe inimă că votcă aşa de bună ca a lor eu nu am mai băut. Aşa că încerc să îmi refac mereu stocurile: de sucuri naturale, de biscuiţi, de bomboane, mai ales că preţurile de-acolo sunt cu mult mai mici chiar şi decât la noi.Până una-alta, eram pe la Surdeşti, în căutarea Clăilor de Piatră, pe care le-am găsit în curtea unui sătean. „Ghid” ne-a fost fiul său, iar bunica acestuia, tanti Rizuca, a stat la o poveste apoi cu noi. Punând sub semnul întrebării veridicitatea legendei care zicea că nişte ţărani ar fi fost pedepsiţi de Sf. Ilie pentru că lucraseră duminică, transformându-le căpiţele de fân în piatră, însă bine ancorată în partea mult tradiţională a neamului românesc, poate cel mai bine păstrată în această regiune, femeia a ţinut morţiş să ştie dacă suntem sau nu căsătoriţi. A cam strâmbat din nas când i-am împărtăşit părerea mea despre această instituţie, despre faptul că nu cred în ea şi că nu o susţin, apoi mi-a trântit-o scurt: „Până şi o capră păduchioasă se ia pe păşuş”.Bun, acum că ştiam cam cât valoram, puteam pleca mai departe. :) La Baia Sprie. Cred că v-am mai spus că iubesc turcoazul şi auzisem de „Lacul Albastru” de acolo. Un traseu uşor şi scurt prin pădure, cu plecare de lângă cele mai apropiate case de aceasta, şi... wow! Frumuseţe, linişte, doar câţiva localnici... unii având prieteni invitaţi şi încercând să forţeze vara printr-o baie timpurie... Marcel al meu care s-a jucat de-a Stăpânul Junglei plutind pe o frânghie deasupra ochiului de apă... Mă simţeam încărcată, dar era târziu şi nu ştiam cât de mult va fi durat trecerea frontierei – între noi fie vorba, cu ucrainenii, au fost tot timpul „probleme” şi a trebuit să ne „descurcăm” – de două ori la Sighetu Marmaţiei şi o dată la Racovăţ. De această dată am ales Halmeul şi a fost scurt, rapid şi fără incidente.
Prăpădul a venit după. Da, din trecutul meu de călătoare şi al iubitului meu, care m-a bombănit de câteva ori că i-am stricat suspensiile Măzduţei cu ideile mele, drumurile cele mai proaste întâlnite fuseseră în Republica Moldova şi în Ucraina. Dar parcă nimic nu ne-a pregătit pentru acest traseu. Care parcă avea celulită. Copiii din sate erau pe peste tot, conştienţi că nici tirul cel mai solid nu va fi putut să prindă vreo viteză considerabilă. Nu în acele condiţii.După vreo 20 km şi o grămadă de timp, treaba a început să se îmbunătăţească. Mi se părea ciudat să văd inscripţii bilingve (ucraineană/maghiară), nu mă aşteptam. Nu m-am aşteptat nici la chestia de 2 metri lăţime pe care ne-a dus Google ca să ajungem mai repede la Muncaci. Am făcut cale întoarsă şi mi-am făcut curaj să întreb un localnic în maghiară dacă acela era drumul bun, cel drept adică. Ne-am înţeles perfect, mi-a confirmat. În sfârşit, mă puteam şi eu descurca într-o limbă cunoscută în Ucraina, mi se mai întâmplase o singură dată, într-un magazin din Slatina, unde am amestecat româna şi maghiara şi am reuşit să comunicăm în acest mix.Aşa am intrat, într-un final, în oraş. Prăfuit, neîngrijit, dar castelul... ei bine, castelul arăta în mare fel. Ne-am grăbit să ajungem la el. Dar nu am putut intra pentru că nu acceptau altă monedă decât grivna şi cardurile nu se puteau folosi. A rămas să rătăcim prin centru, în căutarea unui bancomat. Mai aveam vreo 45 de minute şi toată strădania noastră ar fi fost în zadar. Am reuşit însă, iar Marcel m-a privit zâmbind şi mi-a spus: „Ţi-am zis eu că ne vom descurca!”.
Întotdeauna o facem. Şi de-acum, mă puteam relaxa şi puteam explora Castelul Palanok în linişte. Masiv, bine păstrat, cu mărturii ale secolului al XIV-lea încă vii, cu turnuri de apărare semeţe, cu vânzători de diverse şi cu mulţi vizitatori unguri. Mă simţeam bine cocoţată pe dealul acela de origine vulcanică de 68 metri, pe care sta castelul. Puteam vedea departe, conştientiza încă o dată dorul amândurora de ducă şi fi recunoscătoare.
Am ales să ne oprim pe la nişte întreprinzători locali când am coborât. Am vorbit tot în maghiară, deja mă obişnuisem. Vindeau săpun de casă, turtă dulce, iepuraşi cusuţi manual, care vesteau sărbătoarea ce va să vină a doua zi. Eram toată un zâmbet. 
Ne ajunseseră bănuţii pentru toate [şi ne mai şi rămăseseră pentru o masă], ajunseserăm şi la magazine pentru a ne face proviziile (şi putuserăm plăti cu cardul), apoi ni se făcuse poftă de ceva bun de mâncare. Localnicii îmi făcuseră din nou o impresie bună, încercaseră să ne ajute cum putuseră – de la magazine şi până la indicaţii. Acum eram pe jos, pe pietonala oraşului, şi puneam întrebări despre de-ale gurii. Tinerii ştiau cam ce ne-ar fi plăcut, îşi foloseau hărţile de pe telefoane să ne arate încotro să mergem şi, la final, am ajuns. Am prins chiar o masă în grădina localului. Şi am mâncat atât de bine... al meu iubit o tocăniţă, eu – nişte tocinei (clătite cu cartofi pe care le găsesc inclusiv în nordul ţărişoarei noastre), împărţind apoi o delicioasă plăcintă cu mere şi eu savurându-mi paharul de vin georgian (Saperavi), cu care nu mă mai delectasem de 4 ani şi jumătate. Chelneriţa drăguţă s-a scuzat chiar pentru zăpăceală – închideau mai repede, pregătindu-se probabil pentru slujba de Înviere.
Am plecat veseli. Ştiam că urmau şi gropile nebune din apropierea graniţei, însă ne relaxaserăm într-atât de mult şi făcuserăm tot ceea ce ne doriserăm, că nu ne mai păsa. Nu ne-a mai păsat nici măcar că focurile de Paşti de la Groşi, la reîntoarcerea în Maramureş, fuseseră o mare glumă.Avuseserăm parte de o zi tare frumoasă!

Fast-Forward Tuscany

One of my traveller’s wishes has always been ‘Get to Tuscany, off-season and… please let it not be commercial’. This year, in February, during Carnival, I managed to squeeze in 4 days and – after my Master Class at Carpigiani Gelato University– I helped make it happen.
FlorenceWe barely made it to the train, pre-paid in fact [this ‘run after train’ was our main theme for all our following days]. Marcel and I were all smiles as we walked to our apartment that evening and sampled some tasty dishes before calling it a night.
My pink shades were of great use the following morning, as the sun was piercing. Florence felt dated through its shops and not as neat as I had expected. It felt crowded. It felt touristy. We had made bookings to avoid queues and, after seeing the Baptistery, we managed to climb up Giotto’s Bell Tower. It was a bit rough, though the views were worth it, so I spoiled myself to an aubergine pizza after.
In our attempt to view Ponte Vecchio from the best angle possible, we reached the other bank of Arno River and headed up, on enchanting streets and alleys – which summed up Florence for me –, on a search for another view, yet a discovery of beautiful handmade items and a lot of bicycles.
Climbing to the top of the Duomo felt even more gruelling than our first climb of the day, but I made it and was satisfied just watching the brick-coloured city.
Reward after a challenging day? Some classic gelato at classic Vivoli.    
PistoiaA hop, skip, and less than an hour from Florence… and we found ourselves in Pistoia, a town that lured me in by its super-narrow streets and its medieval feel. It’s not always as pictured, you know? I mean, the streets were there, the atmosphere was there, the sunny Sunday afternoon was there, yet something was missing. And not even the second best pizza of our trip – Margherita, this time – was going to fill that space. ‘I still don’t know what went wrong’ was a thought that passed through my head over and over again, as I was playing with the rays of sun and Marcel’s hair at the train station.

Siena‘A-ha, this is a whole different ball game’. I was in awe. 
The food – I was craving gnocchi like a crazy person and Marcel was all about prawns. The escalators from the train station – I couldn’t get enough of them. The stores – so luxurious and inviting. The shadows of an eerie expedition through the town, after dark. Bonus: the sound of locals sweeping the streets, veeeeryyyy early in the morning, and the yellowish light cast over Piazza del Campo, the following day.
ArezzoThe bus ride to Arezzo was the chance to finally experience those isolated villas, guarded by the lonely cypress trees that have stood as the symbol of Tuscany for who-knows-when. In between a narrow curve and a view of the countryside, my eyes could explore. They were not as in love as I hoped they’d be when I sobbingly watched ‘Under the Tuscan Sun’ from my sofa, but the barrenness could have been simply a sign of winter.…and then, we finally entered Arezzo. I loved it from the very first minutes. It was supposed to actually be only the place we’d take the bus to Cesenatico from, but… when we found out that there was no bus, and took the kind booking clerk’s advice [‘You go back to Florence, go through Faenza and then Rimini. It is a very scenic ride.’] instead, we stopped for more than only a few minutes. We walked up those superb streets to the Duomo and when we took il Passeggio del Prato and the gorgeous view of the vineyards unveiled, I knew that it was my favourite spot in Tuscany, altogether!

…da!! | Ferrara

Dacă e s-o spun pe ’a dreaptă, nu ar fi trebuit să ne găsim în Ferrara. Plecasem cu scopul declarat de a participa la un Gelato Master Class, de a vedea cam ce impresie îmi face Toscana şi de a petrece câtva timp la malul mării. Toate în doar 4 zile. Pe durata Carnavalului. Aglomeraţie. Unde mai pui că îmi rămăsese gândul la Mantova. Se întâmplase însă ceva. Tovarăşul meu de călătorie şi de viaţă fusese fascinat de o stradă, împodobită cu umbrele colorate, în stilul viral în care multe astfel de străzi îşi făcuseră apariţia în jurul lumii. Eram aproape sigură că acele umbrele nu se mai găseau acolo, dar cine îi poate spune „Nu” Dragostei? Dragostea mea şi cu mine eram, astfel, în drum spre Ferrara. Dinspre Cesenatico. Şi prin Ravenna. Cu o Stazione Centrale destul de departe de centrul oraşului, atipic, aş zice. Ştiam şi că nu aveam să găsim autobuze la acea oră târzie. Şi mai ştiam şi poveşti. Poveşti despre o populaţie nigeriană crescândă pe străzile Ferrarei. O jurnalistă italiană se avântase în realitatea şocantă a imposibilităţii respectivilor oameni de a-şi închiria un acoperiş deasupra capului, a paturilor plătite cu ora – în timp ce sudoarea chiriaşului anterior nu se evaporase încă din saltea. Un ciclu foarte greu de spart şi recunosc: îmi era un pic teamă să ajung cu mult după apus în apropierea parcului care era pe drept considerat teritoriul lor.
Frica este o alegere şi trăieşte doar în capul nostru. La fel o fac şi prejudecăţile. Aşadar, parcul părea gol, lângă el staţiona un autobuz, cu un şofer de treabă – numa’ bine. Ne-a lăsat la doar 700 metri de unde ne doream să ajungem. Alei foarte întunecate, accentuate de sinistrul zidurilor, transformau în mod superficial Ferrara în cadrul perfect pentru turnarea unui film de groază. Un întuneric frumos, unul primitor. În câteva minute, mă voi fi simţit ca o prinţesă de secol XVIII, prin locul unde urma să locuim în acea seară. Scară abruptă, şemineu alburiu, un decor pe care am avut norocul să îl experimentez în acel tumult de modern vs. antic.  
Foamea ne rodea. O stradă la dreapta şi ne găseam la unul dintre cele mai în vogă puburi. Oraşul învăluit în linişte dispăruse. Eram martorii unei seri de quiz. Părăsindu-şi pentru câteva minute locul de la masa unde ochii şi mintea i se pierduseră în concentrare, în goana după victorie, un alt localnic de treabă ne explica drumul spre un alt loc, unde mâncarea bună era ca şi garantată. [Se poate oare să fie în alt fel în Italia?...] Avusese dreptate: beri italiene şi panini; făceam de-acum parte din comunitate, mai ales că proprietarul intrase în vorbă cu noi, iar ceilalţi de-ai casei îşi aruncau glume cu subînţeles unii altora.
Am mers la culcare după o ultimă privire aruncată oraşului de la balconul nostru; acele perdele elegante încadrau finalul unei seri surprinzător de încântătoare. Mai rămânea o întrebare: îmi va fi plăcut Ferrara şi în hainele ei de zi?

My Top 5 destinations for vegans & vegetarians

Yup, I don’t eat meat. While I could go entirely vegan, I’d rather stick to my ovo-lacto-vegetarian diet, because 1) I am a candy girl and some sweets without eggs are like Gozo without its Azure Window & 2) I am very much in love with cheese and I simply enjoy sampling the various textures and tastes.How is travelling to meat-loving destinations when you’re mostly about the vegetables? Not always easy, but I managed and apparently… survived! There are, however, certain places on the Globe that made their mark and simply make thinking back or going back a very complex and joyful experience, because… in the end, there are certain dishes, let’s face it, that make us smile.
Note: Italian food is my favourite; it would have been easier to list ‘Italy on a whole’, but I believe in the regional differences in the world and support them. Of course, there are countries or areas that would have rightfully been found below, like Argentina, Armenia, Cyprus, or Turkey… the sweets in Albania, Belgium, Bosnia & Herzegovina, France, Hungary, Kosovo, and Portugal… with the freshest of vegetables and of sour cream and milk rightfully encountered in my home country of Romania, so I promise that a follow-up to this article will be written!
SicilyLast night, I saw one of Paul Hollywood’s food shows. Centre-stage: Palermo, not only one of the cities I find most fascinating in the whole world, but also the capital of the island that sums up all my cravings and fetishes as far as food is concerned.  Cannoli in PalermoOnly thinking of Sicily brings back happy times, incommensurable joy, and… is an event on its own. My favourite sweets: cannoli. My favourite gelato: in a brioche. My favourite pasta: had in Cefalù, aubergine-based – alla norma. Unforgettable caponata. Not to mention the special cassatina siciliana, the various tiramisus and pizzas, the artisan Aztec-inspired chocolate of Modica and the almond milk. A granita and a brioche may well be the perfect breakfast. And arancine – the perfect snack. Even train station bistros serve incredible food! I must say that Sicilians are blessed with the best of the best: pistachio of Bronte, cherry tomatoes of Pachino, almonds of Noto. Where would you have marzipan, pesto, orange juice of the ultimate quality and taste, if not here? Brioche & granita alle mandorle for breakfast in Pozzallo
SardiniaWhat do I love about Sardinia, apart from its people, who are truly special? The fact that homemade food is so treasured on the island!  Tiramisu in FertiliaI tried home-baked mind-blowing pizza, huge bruschetta, history-influenced crema catalana and tiramisu to die for, gelato artigianale, the traditional pastries pardulas di ricotta and tilicas, and the honey-soaked seada, got addicted to the native fregola and artichoke. Yes, flavours from many parts, adapted to the personality of the Sards. Aubergine pizza in Santa Teresa di Gallura      GreeceWhenever I know that I am travelling to Greece, I think not of the beaches or of the culture, or of the friendly people… I think of food. Of eating incredibly fresh and healthy food. My palate immediately starts rejoicing.  Food Heaven: Greek salad, fries, and beer in OrestiadaI could manage for a year with only Greek salad, feta, cheese salad, Greek yoghurt, spanakopita, galatopita, tzatziki, Kalamata olives, and aubergines in all styles – grilled, baked, fried; I don’t fuss too much about it. Baked aubergines in Kalambaka
BrazilDuring almost one month in Brazil, I didn’t eat bread. At all. Consequently, I lost some weight, felt carefree and full of energy to simply travel, swim, and paddle.  Pasta + arroz e feijão in MarianaThere are many things that I miss. Off the top of my head? Hmmm… pão de queijo, the pasta combined with all sorts of weird-looking but quite tasty vegetables, the vegetarian version of acarajé, the arroz e feijão, the tapioca pudding, the açaí bowls that I grew to love, the fruit in all those decadent cakes… rare but dazzling. Talking of fruit, I rediscovered my passion for them here. I didn’t like mango or melon before heading to Brazil. I got crazy over papaya. What about fruit juices? The best I’ve ever head: from guava to passion fruit, I could still have them all day every day. Buying jaca in Salvador | © Vitor Maciel
IsraelThe food in Israel was… wow, in a truly unexpected way. There are not enough people raving about it; I see it as a big great secret. You understand when you get there: the mix of fresh Mediterranean cuisine and the earthy flavours of the Middle East is spectacular. Everything combines so well, it mesmerises you. More-than-delicious breakfast in Vered Hagalil Plus, the portions are gigantesque, to say the least. From the first shakshuka to the humus and the falafel /that was allegedly born here and it never tasted better anywhere else, for me, at least/, from the delicious pastries – so good that they all seem homemade – to perfectly balanced salads, fluffy breads, flavourful dried fruit, and hearty full-vegan breakfasts, it all felt like a very adventurous and pleasant journey, with surprises lurking around every corner.  Falafel after Shabbat in Eilat

Străină prin Moscova

Eram la finalul aventurii. Săgeţile se trasaseră pe multe direcţii pe hartă: Belgia, Lituania, Belarus, din nou Lituania, apoi Rusia – cu Kaliningrad –, pentru ultima oară Lituania şi revenire după 7 ani în Letonia. După traversarea Estoniei pe noapte /vorba vine/, rămâneam pentru mai multe zile în Rusia: Skt. Petersburg, drumul de 26 ore cu trenul către Murmansk, Artica şi Teriberka şi, în cele din urmă, Laponia cea luminoasă. Mai rămânea, înainte de escala foarte scurtă, dar plăcut de dulce, la Chişinău, Moscova.Băieţii de la iLocked din capitala culturală a Rusiei glumiseră că vizitatorii începeau, în fapt, mai mereu, cu capitala oficială. Noi cu ea terminam. Un tren impecabil de la aeroport către centru, o tură destul de rapidă pe la metroul moscovit – frumos, de altfel, dar sunt mai mare fană a celui din Skt. Petersburg, câteva sute de metri pe jos către Kremlin şi cazare... şi realizam deja cât de modern se îmbrăcau tinerii din metropolă, cât de mulţi vorbeau engleză, cât de largi erau străzile oraşului.
Dar noi eram un pic pe fugă, căci aveam bilete la balet. Chiar la Bolshoi. Dacă decorurile şi costumele m-au lăsat efectiv cu gura căscată, calitatea tehnică a spectacolului „La Sylphide” a lăsat mult de dorit şi mi-a părut mai degrabă un eveniment devenit mult prea comercial, creat doar cu gândul la publicul străin care plăteşte pentru renume, şi nu pentru artă... pentru „lumea bună” a capitalei, care se afişează acolo – ele cu rochiile spectaculoase şi un pic exagerate, ei cu ele şi toţi cu paharul de Moët la pauză. Recunosc, fusesem avertizată că voi vedea lume ultra-bogată aici, femei care-şi iau micul dejun în blănuri şi extravaganţă fără seamăn. Da, au fost multe limuzine parcate necorespunzător, cu gărzile de corp probabil aşteptându-şi clienţii bogaţi, tineri şi la braţul vreunei domniţe care-şi trăieşte legenda urbană în direct. Dar nimic săritor în ochi. Era doar surprinzător şi plăcut să văd din nou întuneric după o anumită oră şi să ştiu că încă două dimineţi mă voi fi înfruptat din clătitele de la Teremok! A doua zi m-a cuprins o moleşeală fantastică. Oboseala mă ajunsese, pare-se, iar distanţele mari ale Moscovei şi cutreieratul prin Parcul Gorki nu au ajutat la îmbunătăţirea stării. Pauzele au fost dese: câte-o veveriţă, câte-un artist local ale cărui creaţii-mi făceau cu ochiul, fotoliile puf colorate şi în totalitate ocupate, şirurile de lalele albe şi livezile de liliac... 
...mi-ar plăcea să pot reda şi mireasma proaspătă aici.
Am trecut de Podul Luzhkov cu lăcăţelele lui de Cupidon.
După mai multe pauze, am ajuns şi la statuile create de Mikhail Shemyakin şi dedicate copiilor, victime ale viciilor adulţilor.
Apoi, după mult mers pe jos şi miros de cartofi prăjiţi, care-mi aducea aminte că mi se făcuse foame, am dat şi de Piaţa Roşie. Frumoasă Catedrala Sf. Vasile, dar cealaltă catedrala colorată, din Skt. Petersburg, îmi era mai aproape de suflet. Deşi plină, mult prea plină, simbolul capitalei ruse ne-a primit din nou, după prânz, căci am dorit să ne clătim şi noi ochii în celebrul magazin Gum. Cum să vă rezum experienţa? Lux şi opulenţă.  
Uitasem să vă spun, am prins Moscova în renovări şi în pelerinaj. Pe lângă multele zone în care ne străduiam să găsim locul bun de traversare, printre gropi care se reparau şi muncitori care direcţionau treaba, ultra-credincioşii ruşi veniţi din mai multe zone ale Rusiei stăteau la coadă cu zilele pentru a vedea nu-ştiu-ce moaşte. Pentru mine, care nu suport ideea de religie, de popi, de acest devotament impus şi impregnat încă din anii copilăriei – şi pe care şi neamul nostru îl are –, ochii-mi erau mari şi nu înţelegeam dacă sunt martora unui spectacol de comedie sau de dramă. A treia zi, prietena mea Tania, pe care eu şi cu Marcel am cunoscut-o la coada în care-am asudat vreo câteva ore bune la ieşirea din Iran, şi ea călătoare aidoma nouă, a venit să se întâlnească cu noi şi s-a străduit de la început să ne simţim bine. Ne propusese chiar şi să dormim la ea, însă rezervaserăm deja spaţiul de cazare. Cu toate acestea, ne-am plimbat pe Strada Arbat, care este una dintre cele mai vechi din Moscova. Am primit şi cadouri de la Tania şi s-a dovedit că magazinele de suveniruri de aici aveau preţuri mult mai bune şi lucruşoare drăguţe şi pentru toate buzunarele. La final şi pe ultimii bănuţi, care ne-au ajuns însă pentru nişte ape şi produse de patiserie, am ajuns şi într-o altă zonă a capitalei – Grădina Hermitage. Părea mult mai vechi totul, în culori mai vibrante, cu multe teatre şi cultură în jur, departe parcă de agitaţia din zona centrală a megalopolisului. Tot prietena noastră ne-a ajutat să ne recuperăm bagajele de la cazare şi să îmi confirme că „gazda” noastră era o ciudată. Şi, fiind cu un localnic, pe nişte linii de metrou în care ne prinseserăm urechile, am ajuns şi la locul de unde pleca acelaşi tren impecabil către aeroport.
E adevărat, Moscova nu îmi intrase la suflet. Dar reîntregise ideea că mă simţeam al naibii de bine în Rusia, că fusese o călătorie cum de mult nu mai avusesem! Ruşii, ca să nu generalizez... ruşii pe care i-am întâlnit eu au fost foarte amabili cu mine, s-a văzut că-s sufletişti, că au întipărite în inimă cam aceleaşi valori cu ale noastre, ale românilor. Chiar cred că semănăm mult şi îmi place atitudinea asta, de spus verde-n faţă a acestui popor, mereu mi-a plăcut!
Ca să conchid, după România, Rusia a fost şi este locul din lume unde m-am simţit cel mai în largul meu. Aşa că, nu ascultaţi păreri din stânga şi din dreapta, nu judecaţi oamenii şi locurile după politica unei ţări şi, mai cu seamă, nu vă temeţi că nu aveţi ce descoperi la destinaţie. Aici vă înşelaţi cel mai tare!

Russian Lapland is…

…rows and rows of coniferous trees as far as the eye can see in the polar summer’s 24-hour light.…one of those lands where the expression ‘the sound of silence’ starts making sense.…a place where rivers are wild and lakes are fascinating [and covered in ice sometimes even at the beginning of June].…filled with the joy and kindness of its people even if the latitude and the thermometer make you think otherwise.…the perfect opportunity for yet another snowball fight, just like in your childhood.…the home of Father Frost, who received his last letter from the Philippines while we were there; food for thought....’responsible’ for the smile that cute bunnies put on your face when they practically surround you while you try to discover a Saami village.…the funny faces of the cuddly reindeer and the joyfulness of a baby elk.…luck, love, and hope all mixed together and served chilled.…my favourite destination of 2017, so far.
Thank you, Yulia! Thank you, Лапландский заповедник!

Arctica

Am fost întotdeauna eterna îndrăgostită de nord. De frig. De izolare. De blond. Şi de legende, pentru că am crescut cu ele.Dacă Islanda m-a dezamăgit, Finlanda şi Norvegia nu m-au încântat aşa de mult cum m-aş fi aşteptat şi am crezut – într-un final – că mi-am găsit marea iubire personificată în Scoţia, am „divorţat” şi de aceasta din urmă în 2014.Danemarca doar a rămas scăldată în soare, căci am fost bine şi călduros primită şi... probabil că o voi mai explora şi că voi ajunge în 2018 şi în ultima ţară europeană care mi-a rămas de vizitat, Suedia. Atunci vom fi închis cercul.Până atunci, însă, cum am mai spus şi altă dată, ce e menit să se împlinească se împlineşte! ...toate cele în care crezi cu tărie se adeveresc. Dar nu iau neapărat forma pe care o credeai iniţial.Căci ajungi să creşti, să te cunoşti şi mai bine decât ai fi zis că se poate şi să înţelegi că frumuseţea nu înseamnă neapărat o infrastructură pusă la punct 100%, curăţenie aproape deplină şi confort. Ci imagini neşlefuite care-ţi taie respiraţia, uneori o debandadă atât de mare încât te şi miri că îţi place, situaţii care te scot din zona ta de confort. Ceva simplu, direct şi la obiect, redat însă cu o umanitate pe care presa o omite. Nordul rusesc, o bucată mică, de această dată, din Arctica lor.

Aproape mijloc de iunie şi, la ieşirea din Murmansk înspre nord, zăpezile predomină. E alb tot, până şi lacurile sunt îngheţate. Încercăm să facem fotografii pe margine, dar realizăm că izvoarele sunt şi ele îngropate în zăpadă şi că, nevăzându-le, ne putem uda rău. Vezi Marcel. :D

Nămeţii cresc tot mai mult; dacă aşa este vara, nu vreau să mă gândesc ce furtuni de zăpadă sunt în toiul iernii. Iar noi suntem norocoşi – am prins o fereastră de 4 zile cu vreme bună. 17-19 grade. Am văzut câţiva bărbaţi în Murmansk la bustul gol. Nici pe mine nu mă deranjează să stau în tricou. Aşa o fi zăpuşeala arctică. /După plecarea noastră, a mai nins./

De o parte şi de alta a drumului, din când în când, dăm de câte-un râu. Sunt toate albastru-închis, zonele de whitewater au accente roşiatice, de cupru, şi sunt impresionante. Nu am văzut asemenea volum al apelor în nicio ţară în care am fost. Rămân cu un mare wow.

La un moment dat, cotim. Este şi momentul în care vedem că nu suntem singuri pe drum când o maşină ne depăşeşte. Mergem spre Teriberka. O pusesem pe lista de Rusia dinainte să văd cu Marcel „Leviathan”, filmat acolo, deşi acţiunea s-ar petrece la Marea Neagră. Balene acolo? Nu prea cred.

E un fel de cătun/sat-fantomă, de fapt, semi-fantomă. Şcoala este părăsită, la fel şi mai multe case de pe lângă cimitirul neobişnuit de colorat, în turcoaz, cu funde roz şi galbene prinse de cruci.
Din sat se iese printre două structuri stâncoase, ca printr-un tunel. Îmi rămăseseră în minte din film, aşa că mă îndrept înspre ele. Aşa ajung mai aproape de Marea Barents, ce comunică direct cu Oceanul Arctic.
Bărci zac şi ele abandonate prin jurul clădirilor, misterios zugrăvite cu mesaje interpretabile. „ALL I HAD I GAVE” a fost primul. Eu am luat-o ca pe-un semn, apoi am coborât şi în micul port, plin de mizerie şi de schelete de nave care-şi trăiseră deja viaţa.
Atunci am realizat şi că blocul din centru găzduia încă familii.Mare ne-a fost mirarea când am mai zărit nişte blocuri şi la stânga aşezării iniţiale, unde, pe-o structură ce sta să cadă, era scrijelit „WHEN THE CAT’S AWAY, THE MICE WILL PLAY”.
„Ce fac oamenii ăştia iarna aici? Mai ales când e beznă zile întregi. Oare ies la pescuit?”
Arunc o ultimă privire asupra golfului şi îmi fac o fotografie cu plaja preferată. Natura este sublimă. Dincolo de fierul ruginit şi de lemnele putrezite, ea rezistă. Ea primează.

Poposim în oraşul Kola mai întâi, după ce parcurgem drumul de reîntoarcere. Motivul? Râul cu acelaşi nume. Un râu nebun, cu nişte repezişuri care-mi fac pielea găinii de teamă şi de plăcere. O combinaţie periculoasă. Poate, într-o zi...

Şi pentru că nu realizam ce oră e, în fapt, având lumină în permanenţă, ne mai uitam şi noi la un ceas, doar-doar om mai prinde un restaurant deschis în hâdul Murmansk. Nu ştiu cum se făcea, dar tot în jur de 12-1 ajungeam să mă culc, chiar în perioada scurtă în care soarele se pregătea „să apună” /adică era cam cum e într-o seară de vară la noi pe la ora 20/, „răsărind” aproape imediat şi bucurându-mă de lumina dimineţii care să-mi ureze „somn uşor”. Mai verific pe hartă unde sunt, ca să mă minunez în sufletu-mi exaltat de depărtarea la care mă găsesc de tot.„Ha ha... Ia uite, iarăşi mă tachinează tata pe Skype întrebându-mă dacă au cântat cocoşii.”         

Highlights of my 26-hour trip to Murmansk and the city itself

Reaching Murmansk was an older dream of mine. In the back of my mind. Constantly. Buzzing me to get there.‘Why are you going to Murmansk?’ seemed to be the theme-question of our trip.Well, I have always been in love with the extreme north.The ‘Globe Trekker’ take on it had made me curious.And I did watch ‘Leviathan’ earlier this year. /this was by far our most frequent reply to the question/
You should know one more thing about me. I don’t like trains.On the other hand, I like challenging myself and stepping out of my comfort zone as often as I am given the chance. Consequently, I was the one proposing a trip north by train, from Skt. Petersburg all the way to Murmansk /and my first time on a sleeper/. If you wish, view it as a test for a far larger adventure by train that’s also been on my mind for ages – the Trans-Siberian. As I also get bored extremely fast, there are some things you can do in the limited space that the train provides you. The start of our train adventure
EatYour snacks, your friends’ snacks, your new friends’ snacks. If you want to splurge and your train provides the service, have breakfast, lunch, or dinner in the restaurant car. It will be a change of scene. Plus, you may even get yourself a bottle of free beer when you look Central Asian and customers mistake you for an employee /like it happened to Marcel/. Late breakfast tea
Sleep...although, in this case, we were up against the white nights and it proved to be difficult at times with all the light. A sleeping mask may help. If you eat often, there will be the occasional nap after. You won’t be able to resist that. Un petit dodo
Repeat steps 1 & 2No additional comments required.
Window-gazeIt will be more difficult if you’re on an upper berth. Your head will hurt and you’ll rival giraffes in terms of long necks by the end of your trip. However, it’s worth it. You’ll see the landscape change. The thick birch forests will be replaced by the conifer trees; the flat terrain and lakes of Karelia will be replaced by the snow-capped/-covered mountains and intense rapids of the far north. Mighty Kola River
ReadBring books, magazines, something to keep you entertained.My Kindle was a lifesaver. Dreaming of warmer destinations? Not really.
Stretch your legsYou will not only feel the need to walk along the aisle, but also get off the train, take a breath of fresh air every once in a while and watch the cute dogs on the platforms expecting treats. Our car had the stations, plus the arrival and departure times displayed. And I must say that the train was very punctual! Also, if you manage to get along with the lady in charge of your car, you will be invited to change seats if there are passengers having already reached their final destination. The colourful houses of Kola Town
Meet new peopleThere are all kinds of characters you stumble upon.Our new friend, Nadia, sleeping on the lower berth, was very kind and shared important information on the life up north. We even spoke Italian with a lady having lived in Italy for many years and returning home. And there was one eclectic Russian woman currently living in the States and travelling with her son to see her relatives… we actually discovered that we were born on two consecutive December days (!). The Russian people I met were all very kind, warm, and helpful. It was my second time in Russia, but, boy, did I feel welcome! Kindness does go a long way and you will be thanked for tidying your bed and taking all the linen into a special room in the front of your car. Nadia and I
Arriving to Murmansk at 10:15pm after one day+ on the (rail)road was a very sunny event. I was about to experience the polar summer on my own. People were waiting for their loved ones with balloons and flowers. The train station was animated, the streets were not. It was eerie. Daylight even close to midnight? The alleys were unpolished, the Soviet-style blocks of flats were ubiquitous, the giant rat hiding under the building that would host us for the following 3 nights made me queasy… I was beginning to understand the question on everybody’s lips, because it was one of the ugliest cities I had ever visited. Clearly, we were not there for architectural delights, but for the outdoors. And they were splendid. Murmansk spotted from the train windowIf, at first, very hungry, had dinner at one of the usual Murmansk cafés, a very shady place but with great food, as a matter of fact… and felt watched and disheartened by the stuffed animals on the premises – an elk to the front, a squirrel to my right side, and a reindeer to my left –, we realised by the time we took the plane to Moscow that luxury could be found in several restaurants and stores. In places that would not even allow you to enter with your coat on, that served Teriberka seaweed ice cream, or that charged ridiculous amounts for one pair of shoes. Lunching at 'Terrasa'A land of contrasts.The greatest view of the fjord was probably from the Unknown Soldier’s statue, a spot where youngsters would ride their bikes and walk their dogs and the elderly would pay homage.   Up north, up above the city
Murmansk’s surroundings were more than the bellevue of the port. The Arctic and Lapland, only a few hours away, made me give a very convincing reply to the almost-annoying question—‘I know why I came’.

Eu şi Skt. Petersburg

În urmă cu 7 ani, îl văzusem în aglomeraţia dinspre suburbii către staţia de autobuz din... centru. || Centrul din Skt. Petersburg este... mare!Apoi, îl descopeream, la pas domol, printre personajele pe picioroange, înaripate sau incredibil de pufoase. || Era, până la urmă, cea de-a 307-a aniversare a oraşului – o nebunie de culoare, de altfel!Fusese începutul unei poveşti, care, deşi părea că se construise pe îndelete, fusese cât se poate de furtunoasă şi mă învăluise. || Ţin minte frigul care-mi pătrundea în oase, lărgimea bulevardelor şi a Nevei, modul în care – de după vreo fereastră –, oraşul se reinventa fără ca aparatul foto să depună vreun efort.
Dăm timpul înainte... şi eram curioasă de a vedea rezultatele.Pentru început, trecerea de frontieră dinspre Estonia fusese mai uşoară decât prima oară, când pe Marcel îl ţinuseră de partea cealaltă pentru o jumătate de oră, nici acum nu ştiu de ce, dar bănuim că se greşise ceva pe viză. Cert este că tresăream la auzul oricăror pantofi cu toc care defilau prin masiva clădire. Nici în Kaliningrad nu trecuserăm atât de rapid!Frigul era tot înţepător, mai înţepător parcă.
Ce simţeam la fel? Somnul, oboseala pe care un drum din Riga de peste noapte cu autobuzul ţi-o dă. Gustul de clătite ruseşti cu ouă şi varză /prima oprire/ din mica-marea mea obsesie Teremok, unde-am şi servit toate mesele în toate cele trei zile cât am zăbovit în oraş, şi grandoarea! O carte de vizită inconfundabilă – pe grindină, vânt sau soare, Skt. Petersburgul este măreţ! Te cucereşte cu fiecare pod, cu fiecare piaţetă, cu fiecare clădire impresionant ornamentată, ce precede o alta!
Alesesem din nou o cazare aproape de Bulevardul Nevsky! Ce mai răsfăţ! Acum aveam, în sfârşit, ocazia să şi intru în Catedrala Kazan, nu să o admir de dinafară /deşi tot din afară îmi place mai mult!/. Bineînţeles, autocarele şi credincioşii ruşi stăteau la coadă. Eu urmăream strălucirile lumânărilor.
Dar, dacă tot eram aproape, puteam foarte bine revizita biserica mea preferată din întreaga lume. Biserica Mântuitorului. 
Din nou, nu ca locaţie de cult, ci ca monument istoric şi o adevărată realizare arhitectonică! M-a urmit şi de această dată!
Ploaia a reînceput, întrerupând şirul explorării şi îndreptându-ne spre un prânz tot cu clătite /le descoperisem pe cele cu lapte condensat şi nu mă mai săturam de ele!/. Apoi, după câteva magazine, am dormit şi am dormit şi am dormit... şi când m-am trezit, deşi târziu, era tot lumină, de care-mi aminteam cu atât de mult drag, căci o ştiam de la final de mai, iar acum era început de iunie!
După aprovizionări şi un mic dejun servit devreme, ne-am pregătit pentru mult colindat /pe hartă, distanţele din Skt. Petersburg par mici; în realitate – nu sunt/. Am trecut pe lângă Teatrul Mariinsky, unde fusesem martora celui mai frumos spectacol de balet din toată viaţa mea, apoi pe lângă Biserica Sf. Isaac, şi am ajuns la Insula Novaya Gollandiya, pe care nu o putusem explora la prima mea vizită, pentru că se renova. Am înţeles că aceasta s-a realizat cu mai multe sacrificii arhitectonice – şi nu numai –, însă rezultatul este uimitor. Culori îmi zboară pe deasupra capului. Deşi duminică, tot pot găsi un petec de iarbă izolat, unde îmi pot savura ursuleţii gumaţi în linişte. Apoi îngheţata. Ar fi mers şi un joc în aer liber, se închiriau de la Recepţie.
Dar noi aveam un alt ţel, tot în natură şi tot care ne scăpase în urmă cu şapte ani. Trecem pe lângă Neva, putem de-acum vedea toate vaporaşele şi hydrofoilscare duc la Peterhof, lăsăm Palatul de Iarnă, deci Hermitage-ul, în dreapta şi, după încă ceva distanţă de parcurs, facem o dreapta. Iată-le! Grădinile lui Petru. Forfotă, dar una care nu te oboseşte! Ce minunate sunt, ce artă compozistică, nu cred că am mai văzut grădini atât de frumoase! Labirinturi, foişoare, fântâni arteziene şi, dincolo de asta, o cafenea înconjurată de sute de lalele albe şi nişte prăjituri... nu m-am putut abţine şi am încercat să finalizez una vreo douăzeci de minute bune!
Soarele de după-masă târzie era mai blând cu noi, aşa că ne-am bucurat de razele lui!Aveam şi cum! Locul vibra. Spectacole de teatru de păpuşi, concerte de xilofon, o grămadă de artişti care se exprimau acolo, unii vânzând chiar lucruşoare create de ei – o bucăţică din Grădinile de Vară este acasă, nu ne-am putut abţine.
Neva era albastru închis, aşa cum o ştiam. Completând parcă întreg peisajul de seară. Căci, după cină şi niscaiva cumpărături, eram frânţi! Cam asta îţi face oraşul acesta, având în vedere că numai Nevsky are 4.7 km lungime!
Cum tot timpul se poate întâmpla şi pe la case mari, şi un călător experimentat mai poate greşi. A doua zi era luni şi reexplorarea Hermitage-ului, muzeul meu preferat din întreaga lume, nu urma să se întâmple. Căci luni era închis. Era cazul, atunci, de o reinterpretare a ultimei zile. Am revenit, ce-i drept, la magazinul cu creaţii locale care îmi făcuse cu ochiul cu mulţi ani în urmă. Îşi schimbase locaţia, chiar lângă cazarea noastră, de altfel, dar stilul era acolo, era neschimbat. Preţuri mari /şi încă regret că nu mi-am cumpărat o anumită bluziţă cu inimioară... însă sper că într-o bună zi mi-o voi crea singură/, dar tot am plecat cu două perechi de cercei făcute cadou de iubitul meu şi cu ciocolată de la simpatica vânzătoare.
Am dat arta pe artă şi, cum de foarte puţin timp, într-o locuinţă fastuoasă ce dă-nspre Canalul Fontanka, se deschisese un muzeu privat spectaculos, Muzeul Fabergé, acolo ne-am dus. După cum îi spune numele, găzduieşte, într-adevăr, o colecţie impresionantă de 9 ouă Fabergé, cea mai mare din lume, după Kremlin. Avem, într-adevăr, parte de mult lux, de mult bun gust, de grandoarea aceea cu care uneori Rusia este sinonimă. Mă simt atât de neînsemnată şi totuşi norocoasă că am ajuns să-i văd şi această latură.
Deşi picură din nou, dar azi este mai cald şi nu port mănuşi, ne grăbim să evadăm. Da, iubesc escape room-urile. Am încercat multe în România şi unul în Budapesta, de unde a început, în fapt, nebunia lor. Cum scriitorul meu preferat este Tolkien şi cartea mea preferată este „Stăpânul inelelor”, am ales un joc în temă. Am văzut eu că încercaseră oamenii de la locaţie să dea de mine, dar nu înţelesesem nimic din mailul lor în rusă, nici măcar după ce-l trecusem prin Google Translate. Simpatic-foc, tipul de la Recepţie ne-a întâmpinat cu întrebarea-cheie:-        Vorbiţi rusă?-        Ăăăă... nu. /toată lumea se uită întrebător înspre mine mereu când vine vorba de asta, pentru că sunt blondă, cu ochi albaştri, şi aş putea fi un candidat perfect pentru a vorbi această limbă/-        Păi, în acest caz, nu puteţi participa la jocul ales de voi, pentru că este cu indicii lingvistice, în majoritate. Noi v-am ajuta, dar v-ar fi greu./Linişte./-        Mai avem însă un joc, Labirintul Minotaurului, tot aici. Îl puteţi parcurge pe acela.Cădem de acord, nu înainte să îmi promită că mă va lăsa câteva minute şi în cealaltă cameră, să îmi clătesc ochii, la final. Citisem eu ceva pe site-ul lor că au şi jocuri de tip quest, cu actori, ca într-un teatru. În secret, tânjeam să încerc, dar preţul era cam mare.Apoi, însă, ca de nicăieri, ni se oferă o reducere la chiar această aventură, o reducere pe care nu o puteam rata. Spun „Da” fără a sta pe gânduri. Ne pregătim. Râdem cu nişte copii drăguţi care ne povestesc în engleză despre cum finalizaseră camera pe care doriserăm să o experimentăm iniţial. Continuăm să râdem cu recepţionerul, se miră că eram pentru a doua oară în oraşul lui şi pare sincer interesat de întreaga noastră călătorie. Intrăm legaţi la ochi, în şir indian. Prietenia din sala de aşteptare se transformă în duritate, trebuia să ne intrăm în personaje. Şi, da, citisem şi asta – că era un joc horror. Într-o primă fază, m-am trezit încuiată într-o altă încăpere faţă de prietenii mei, cu un animal care grohăia, pufăia şi se învârtea pe lângă gratii înfiorător. Nu vă voi povesti prin ce am trecut, poate o veţi încerca şi voi, dar ce experienţă grozavă a fost! Cu sacrificii, zâmbete, groază, sânge, târât pe jos, stropit, frânturi de mitologie, căţărat... dar scăpat în ultimul moment. Ne luam pe cinste rămas-bun de la oraş! Facem ultimele fotografii acolo, cu Văgăuna lui Bilbo Baggins, şi sunt fericită. Se purtaseră extraordinar cu noi băieţii de la iLocked.
Era o ultimă masă, la primul Teremok pe care-l încercasem vreodată. Luăm bagajele de la cazare, iar iubitul meu poftise mazăre văzând-o la nişte colocatari şi ei îi dăduseră o farfurie mare ca să se bucure de ea, explicându-i că este de undeva de la sud, mai de pe lângă Marea Neagră.Avusesem probleme cu wifi-ul şi, pentru că încercam să comand un Über care să ne ducă la gară, intrasem în discuţii cu recepţionerul foarte de treabă care ne ajutase pe parcursul zilei.-        Mergeţi la Murmansk? De ce?-        /urmează povestea clasică – trebuie să mă citiţi şi pe viitor pentru a o afla/-        Nu am fost niciodată.Maşina este jos. Un lituanian, unul dintre puţinii simpatici, ne duce mulţi kilometri, în aglomeraţia de seară şi în ploaia care este cam nehotărâtă, dar îmi oferă senzaţia uneia dintre scenele finale din „Pretty Woman”. Plec cu dragostea în suflet, las în urmă un loc pe care îl iubesc nespus, una dintre cele mai extraordinare metropole din lume, cu tot ceea ce exprimă ea, cu arta care-i dusă la apogeu, cu oamenii care-s calzi deşi trăiesc într-o grabă şi aglomeraţie continuă. Plec cu dorinţa de a mă reîntoarce pentru că efectiv mă simt de parcă aş fi trăit în Skt. Petersburg dintotdeauna. Pe bulevardele acelea largi pe care am păşit şi acum minunându-mă parcă pentru întâiaşi dată chiar dacă eu şi oraşul suntem prieteni foarte vechi.