Olivia-Petra Coman's Blog, page 31

Eco-friendly Lake Bunyonyi

I am a firm believer in protecting the environment, helping nature bear us for another century. Millennium. More?Eco practices in places that I get to discover in my travels always get me hopeful, realising that if more people did even the small good things that others do, the entire vibe and future of the Planet would be put in a different perspective.On this occasion, we stayed at Paradise Eco-Hub and had a lot of things to ponder about, faced with an owner with quite innovative ideas…

You don’t need luxuries to bask in the viewThe morning view of the 29 islands in Southern Uganda will be unforgettable. What do you actually need for a few hours of sleep and breakfast time? Cleanliness, a bed, a minimalist shower to feel fresh. And that’s about it. Feeling in tune with your surroundings is the most important thing.Add to that the fact that there are possibilities to invest in a traditional way of living, specifically on Itambira Island. Would you chip in?

You don’t need an engine to go on an adventureOne of the best guides I’ve ever had on water told my rafting team that every trip he takes down the river is an adventure. I still have his words carved into my mind. Indeed, you don’t know what is going to happen – so that’s the unknown, you don’t know what is going to wow you – and that’s the expectancy. There you go, the solid bases for adventure! Paddling in a traditional canoe on beautiful Lake Bunyonyi is an experience that will stay with you, a start to a new adventure.You will realise that steering the boat is easier said than done, that paddling is both healthy for you and the environment, that you could give a lift to locals, and that you moving so gently means that the boundaries between you and nature will fade.

You don’t need expensive land for a BellevueInterestingly, some of the most underprivileged people in the world wake up to the best views. See Brazilian favelas. Or the Transylvanian villages deserted by the Saxons and currently inhabited by the Rroma. Some of the villagers even built their houses not facing Lake Bunyonyi, which says that they don’t even realise the richness that abounds at their doorstep. Yes, the community around Lake Bunyonyi is poor, but they are lucky to live in a flourishing area, be taught to recycle plastic bottles from the water, and earn from selling insights into their lifestyle to the curious travellers. Just don’t let it become too commercial. Balance is advisable in all aspects of life.      

You don’t need expensive raw materials for unique handicraftsOK, OK, there are people who prefer finer things. A diamond ring, a gold necklace, a silver bracelet. I go for handmade, local, materials that don’t harm anybody. Not the source, not the manufacturer, not the wearer.The area around Lake Bunyonyi has some of the best handmade items I’ve come across in my travels; they are made of reed. Earrings, bags, baskets – have your pick. 

You don’t need fine dining for deliciousnessUsing local ingredients provides not only a cost-effective and fresh experience, but also an authentic one. In the end, these are the moments that you remember years after.Do you really need more than one course – one of the best of your trip – and a glass of fresh juice? :D I thought so.   

Uganda şi locuitorii ei minune

Încă din primele momente, petrecute înconjurată de pământul acela roşu, ce îmi va aminti întotdeauna de Uganda, mă simţeam bine primită, deloc înspăimântată de ce găseam în inima Africii, foarte în largul meu. Era mult mai bine chiar decât îmi imaginasem. ~Dacă aş fi corectă, începuse totul în avion, în mijlocul colegilor de zbor, cu feţe rotunde, cum glumesc eu de multe ori cu al meu Marcel, „de oameni buni”, şi cu o atitudine foarte politicoasă. Una dintre însoţitoarele de zbor, care îmi era, la o primă privire, cea mai simpatică din întreg echipajul, mă abordase pe când stăteam la coadă la baie:„Îmi place foarte mult tunsoarea ta. Îţi stă aşa de bine!...”I-am mulţumit. Era ugandeză, aveam să aflu. Rămăsese surprinsă că vreau să mă dau pe Nil, mărturisindu-mi că ei îi este prea frică, dar că făcuse bungee în Noua Zeelandă. Chicoteam şi făceam schimb de opinii ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă.   ~Apoi, revenind la aterizare şi la drumul înspre Kampala, simpaticul ugandez care ne ajutase cu închiriatul maşinii ne însoţise la o casă de schimb valutar, situată în interiorul unui mall. Am trecut, ca în Israel, prin detectorul de metale. L-am întrebat de ce. „Ştii, în Africa, cu toate ameninţările teroriste care sunt, preferăm să avem grijă.”Iar când i-am sugerat că oamenii îmi par foarte prietenoşi, tot el mi-a zâmbit şi a adăugat:„Aici, în Uganda, suntem foarte dornici de oaspeţi. Veţi vedea că se va striga după voi <Muzungu, muzungu> pe stradă şi vi se va face cu mâna.”...că mi-am amintit... omul era mare fan CFR Cluj... dacă vă vine să credeţi. Peste tot, aceste culori-- aici, un drum din Jinja, estul Ugandei~În primele ore, am încercat şi eu să fiu rezervată, pentru a nu lăsa sentimentele mele puternice să îmi creeze impresii greşite. La fel de rezervaţi mi s-au părut şi oamenii cu care am interacţionat până mi-am dat eu drumul. Cred că lucrurile acestea pur şi simplu se simt. Doamna pusă pe ştouri care ne gătise şi servise masa la hotel, în Kampala, se înmuiase toată şi nu ştia cum să mă mai ajute când aflase că nu mai dormisem de 2 nopţi. Râsese din tot sufletul când îi povesteam de „Mirinda cea mov” pe care o văzuserăm pe o grămadă de afişe de pe drum şi la care pofteam. „Fruity!”Aham. Şi uite-aşa apărură două sticle la noi pe masă. Mamma mia, ce bine gătea femeia – am mâncat una dintre cele mai bune mâncăruri de mazăre din viaţa mea! Primul mic-dejun ugandez~Înainte de a pleca la nord, am făcut aprovizionarea la magazinul din apropiere. Nu erau foarte multe produse ugandeze, ba chiar am găsit articole din toată lumea. Dacă cele din Marea Britanie şi, să zicem, Italia, nu m-au surprins, uleiul de cocos din Sri Lanka a fost o revedere interesantă. Am cumpărat săpun de shea şi de cocos, iar apoi m-am îndreptat înspre raionul de dulciuri. Am întrebat-o pe o doamnă din personal care este îngheţata făcută în Uganda. A fost foarte fericită, a venit cu mine la vitrinele frigorifice şi mi-a spus: „Aceasta este din Kenya, însă tot ce avem de aici încolo, e fabricat în Uganda”. Am ales mango. Şi nu mi-a părut rău. Marcel nedumerit~Murchison Falls a reprezentat, probabil, cea mai bogată sursă de informaţii despre cultura ţării în care ne găseam. Mai întâi, că se căsătoreau de tineri. Foarte de tineri. Pe la 22 de ani deja erau „bătrânei”, deşi nu o arătau neapărat. Aveau mulţi copii încă de tineri. Bărbaţii lucrau de obicei departe de casă, pentru că aşa se nimerea, şi trebuia să îşi întreţină familiile. De mici, erau învăţaţi să ducă obiecte pe cap. Şi băieţii, şi fetele. Apoi, rămâneau femeile să continue „tradiţia”. Cum la noi se spune că nu te poţi mărita dacă nu ştii să faci mămăligă, în Uganda, trebuie să poţi duce, dacă nu mă înşel, vreo 25 de Kg pe cap. Wow!Din Murchison Falls NP spre sud~Copiii... copiii au fost printre cei mai adorabili din toate călătoriile noastre! Am împărţit dulciuri cu ei. Marcel râdea mereu de mine: „Nu te doare mâna de la atâta făcut cu mâna?”... Chiar dacă mi-ar fi amorţit, tot nu renunţam. Poate că semnul acela era o rază de soare pentru copilul respectiv, în acea zi. Mă impresionau mai cu seamă cei care cărau chestii grele, se opreau, lăsau obiectul respectiv şi îmi făceau cu mâna. Înduioşător! Mi-ar fi plăcut să îi pot duce pe toţi cu maşina, să îi strâng în braţe, să le ofer o acadea. Tot vorba lui Marcel: „Africa te învaţă că nu poţi ajuta pe toată lumea”... Cu toate acestea, mi-am promis că voi face un lucru drăguţ pentru cât de mulţi dintre aceşti copii pot, într-o bună zi! Din Karuma spre Masindi ~La plecarea în Rwanda, ne-am întâlnit cu un camion plin de chipuri ce mă priveau cu atenţie. Adulţi, de această dată. Ne-am zâmbit şi ne-am făcut cu mâna, bineînţeles. Era o chestie care mi se întâmplase de mai multe ori şi mi se părea simpatic.  Kampala - Murchison Falls NP~La întoarcerea în Uganda, m-am simţit pe un alt tărâm, într-o altă lume, plină de bunătate, de bunăvoinţă, de căldură. Chiar şi poliţistul care ne-a oprit (era a doua oară), a acceptat fericit „atenţia” şi, asigurându-se că suntem la fel de mulţumiţi cum era şi el, ne-a lăsat să plecăm. Nu a fost tensiune sau încrâncenare, s-a râs. Undeva între Kabale şi Mbarara, ne-am oprit să cumpărăm fructe. Ananasul a devenit efectiv o obsesie de la primul mic dejun pe care l-am servit, în capitală. Este... mi-e gura apă. Şi mai au şi papaya cu un gust fantastic şi cred că nici în Brazilia nu erau atât de mari! Mai avusesem una în portbagaj, dar se crăpase.„Nu, nu, pe asta nu o mai mâncaţi”, ne-a ajutat cea care vindea să curăţăm. „Voi aveţi cartof irlandez?” a continuat conversaţia. I-am explicat că al lor cartof de bază, cel dulce, la noi este o delicatesă şi că ce numesc ei „cartof irlandez” este pe toate drumurile. Am râs împreună.  Apoi, că Marcel poftea bunătăţuri de pe marginea drumului, am primit cartof dulce şi banană pe grătar, la ceas de seară. Excelente, la 1 leu! Dovada :D~După aventura pe Nil, care va avea un articol dedicat în întregime şi a avut deja un teaser aici, părăseam din nou Uganda. De această dată, pentru mult mai mult timp. Urmau să îmi lipsească hainele atât de bine potrivite, de parcă toată populaţia ugandeză ar fi avut o genă secretă care ar fi comandat bunul gust. Texturi, culori, cred că mi-au rămas cel puţin 10 ţinute remarcabile în minte. Creativitatea era în floare! Încercam să găsesc bube şi nu reuşeam! Chiar şi cei mai sărmani aveau hainele impecabil de curate şi încă nu îmi dau seama cum de praful acela roşu nu intra în ele. Mie nu mi-a ieşit.    Urma să îmi lipsească inteligenţa aceea nativă, care da naştere la conversaţii spumoase. Urma să îmi lipsească relaxarea cu care mă obişnuisem, încrederea aceea, care nu îmi este străină, pentru că trăiesc zi de zi cu ea, că orice se va întâmpla va avea cu siguranţă o soluţie!Urma să îmi lipsească prietenia aceea dezinteresată, deschiderea cu care dai fără a aştepta nimic în schimb. Nilul la apus, Jinja~Urma să le regăsesc pe toate la scurta escală de pe aeroportul din Entebbe, la reîntoarcerea din Tanzania, via Kenya, când pământul era la fel de roşu cum îl lăsasem, iar angajaţii şi localnicii deopotrivă nu ştiau cum să ne mai ajute ca să apucăm să ne facem check-inul la timp pentru reîntoarcerea în ţară. Amintiri de la Lake Bunyonyi, luate la pachet... until we meet again! <3
Aşadar, mărturisesc că de mult nu mi-a mai căzut o ţară aşa de dragă din prima! Mă bucur atât de mult că incursiunea în sufletul Africii a început, pentru noi, aici. De abia aştept să mă reîntorc şi vă recomand din tot sufletul meu să ajungeţi şi voi acolo. Oriunde, în Uganda să fie!

Sorwathe – tea with soul made in Rwanda

It is a thing I noted, well beyond the road one takes to get to Kinihira, left at the first junction after Byumba, which should definitely be better marked. It is the way in which employees interact and work together, just like in a big family. Again, well beyond the beautiful views of the hillsides included in Sorwathe estate or even the lovely guesthouse and all those firsts dealing with conservation and child protection issues that are displayed in the courtyard, a tour of the factory is a filling experience!
You’ve got your protection equipment, your curiosity at rising levels, and you go through all the stages necessary for you to sip your tea in a tranquil setting. You even go through tests to decide which plucks observe the quality standards and which don’t. And then you find out how oxidation and its lack give rise to the black tea and green tea varieties. There is so much laughter involved, that it practically becomes the norm of the morning and you keep asking those smart questions because your host apparently enjoys the interest shown.
There is not only one factory to see, but two! I adapted pretty fast to doors opening and closing, steps to climb, and to the differences in temperature of various stages. Your senses are heightened: you see, you hear, you smell, you taste. After looking at those big bags prepared for export, you realise how small a quantity you’ll be taking home, in your backpack. The tasting at the end sums it all up and I realised that I had a thing for orangeish-feel Orthodox tea and the exquisite specialty mountain black tea, possibly the finest tea I have ever tasted.
Marcel and I had a wonderful time, found the tour to be interactive and hugged our host goodbye. We then took a long look at the tea pluckers working inside the factory premises. It all starts with their hands, baskets, and dedication. And ends up steaming in your favourite colourful cup.       

Mighty Tara.

În continuarea aventurilor noastre prin Balcani, TEAM ajunge din nou pe Tara. Având în vedere că acum doi ani am scris despre prima experienţă pe Tara în engleză, am zis să schimbăm puţin perspectiva – ea va fi fost diferită nu doar din considerente de limbă, ci şi ca trăiri –, cu toate că traseul ales a fost acelaşi: 20 km pe Tara şi 5 km pe Drina, până la scara care ne ducea fix de pe râu în Rafting Centar Drina Tara.Cam cum am gândit-o? Păi, am zis că trebuie să ne reintrăm în formă în etape, începând cu superbul Osumi (grad 2 la mijloc de iunie, când ne-am dat noi), continuând cu Vjosa (grad 2+) – ambele în Albania –, înfruntând Tara şi finalizând cu 2 coborâri pe Una – în raft şi în caiac dublu –, de această dată în Bosnia.În iunie 2013, nivelul apei pe Tara a fost fantastic de mare şi temperatura ei – foarte scăzută (7ºC). La gândul sumbru că ai fi putut să cazi în repezişurile acelea nebune – căci mai mult m-am simţit în aer la vreo câţiva centimetri decât prinsă în sforile bărcii şi cu picioarele bine ancorate de ea – se adăugau temeri legate de o posibilă hipotermie. Aşa că am făcut tot posibilul să nu cădem, să nu ne răsturnăm, să lucrăm ca o echipă pe valurile acelea puternice şi bogate şi... plimbarea lină cu admirat apa turcoaz deschis şi canionul aferent din mintea mea a fost, în schimb, o cursă plină de senzaţii tari, în care am apucat să ne tragem sufletul doar când ne-am întâlnit cu Piva. Na, că v-am făcut şi rezumatul aventurii pe Tara. De bună seamă că ne-a plăcut dacă ne-am întors!Şi cred că cel mai important – ca să vă daţi seama de cam ce era în sufletul nostru – ar fi să vă descriu momentele premergătoare raftingului propriu-zis. Am ajuns târziu, cu o seară înainte. Am orbecăit ceva până să găsim intrarea în tabără. Nu ştiu cum se face, dar aici tot timpul e un frig şi o umezeală, simţi aşa că norii parcă se prăbuşesc peste tine, dând un dramatism suplimentar întregului tablou. Aici intervine mâncarea, care, după cum o ştiu eu de prin peregrinările mele prin Bosnia din 2009 încoace, este delicioasă. Şi e bine să te înfrupţi din ea şi la mic dejun şi la cină, căci caloriile acelea vor juca un rol important pe râu. Râul îl auzisem din bungalow. Părea pornit. Cum îl ştiam, însă trebuia să ţinem cont că prin faţa taberei trecea mai leneşa Drina. Şi totuşi, în razele de soare mai blânde ale dimineţii, între un gem de vişine şi o pâinică tradiţională pufoasă, am aruncat un ochi, să îi văd nivelul. Hmmm, părea mai jos decât în 2013. Urma să ne convingem de asta. © Rafting Centar Drina TaraNe-am schimbat în echipamente, apoi, auzind numele echipei noastre strigat, am pornit-o spre unul dintre microbuze. Ştiam că urma trecerea frontierei în Muntenegru, apoi drumul anevoios şi strâmt pe lângă râu înspre punctul de pornire. Simpaticul skipper care nu ştiam încă dacă urma sau nu să ne fie desemnat, în îmbulzeala care se crease – eram printre puţinii călători independenţi, nimeriserăm în mijlocul unui teambuilding cu sârbi şi alimentam numărul extrem de mic de femei din cadrul taberei –, era şi el cu noi. Şi vorbea engleză. Ajungem. Cobor repede panta ca să o văd – da, mai mică şi cu vreo 6ºC cel puţin mai caldă. Îl văd şi pe Tomislav, care ne însoţise în urmă cu doi ani, şi îl îmbrăţişez. Ne este desemnat un nou skipper, şi el vorbitor de engleză, Milan. Click-uim imediat. Nimerim într-o barcă belgiano-irlandeză şi îi dăm o tentă românească povestind de la natură bosniacă până la vânătoare şi alte râuri înspumate, cântând şi spunând bancuri. Trece repede până la popas. Apa e numai bună anul ăsta – sunt valuri, dar nu într-atât de mari; ne permite să facem ce anul trecut nu apucaserăm: să ne tragem sufletul. Ştiu că de-acum va fi şi mai lejer, sunt complet liniştită şi încrezătoare. © Erica McCarthyŞi, cumva, duşul cald şi prânzul bogat de după aventură – cu baclavale suplimentare din partea năstruşnicului chelner care avea grijă să mă îndoape cu dulciuri – au picat şi mai bine ca în 2013. Finalizaserăm din nou traseul fără greşeală şi mighty Tara ne lăsase din nou să scăpăm nevătămaţi.     

Cum e în self-safari prin Uganda?

La începutul începuturilor a fost o hartă. Şi pe ea multe steluţe galbene. Care s-au transformat în steluţe albastre. Adică au ieşit de pe ea. Parcul xera prea la est, parcul y – prea la nord (şi greu de atins, aproape de graniţa cu Sudanul de Sud), parcul z – prea citisem că se ducea multă lume pe acolo şi atunci... a rămas Murchison Falls. Apoi, a fost maşina. Închiriată cu uşurinţă de aici şi vă recomand această companie din tot sufletul! Fără garanţii şi alte chestii inutile. Doar aşteptat la aeroport, semnat contract, instructaj şi... la drum! /Îmi amintesc şi acum de draga mea Alexandra, care îmi tot spunea „De abia aştept să îmi povesteşti cum va fi în self-safari”./La începutul începuturilor rămase, cu plecare din Kampala, din mijlocul târgului de duminică (?) şi al berzelor marabou, care păreau a ne fi urmărit încă de la cazarea de pe dealurile capitalei ugandeze, planul era să ajungem la un sătuc pescăresc ce da-n Lacul Albert, la graniţa cu Congo, pe nume Butiaba.Doar că... deşi noi doi, eu şi cu Marcel adică, ne-am ţinut de treabă şi am condus cu grijă... bine, am fost opriţi de un poliţist căruia i-am dat echivalentul a 5 lei „ca să menţinem relaţiile bune”, cu care am râs cam tot timpul cât ne-a ţinut opriţi şi care, uitându-se lung la mine, a zis că ar vrea şi el o nevastă „muzunga”, adică albă... revenind, deşi am condus cu grijă, ba chiar am avut ochi să ne holbăm după ananas şi papaya, dar, până la urmă, am cumpărat mango de la nişte băieţi tare simpatici cu care am împărţit caramele aduse de acasă, căldura ne-a fost letală. Mai cu seamă aplicaţiei Google Offline Maps, care nu a mai făcut faţă. Bun. Eram în Uganda, în câmp undeva, fără nici măcar o hartă. Am început să vizităm benzinăriile, pe unde lumea era veselă şi binevoitoare şi nu ni s-a întâmplat să intrăm în vorbă cu vreun om şi să nu cunoască engleza sau să fie pierdut în spaţiu cum păţeam prin, iertată fie-mi comparaţia, ... India. Mă distrau căciuliţele de Moş Crăciun pe care le purtau localnicii cât dansau cu poftă pe Maxi Priest. S-a luat. Renunţaserăm să urmăm drumul de ţară spre Butiaba, dându-ne seama că nu ne vom încadra în timp. /Destinul însă urma să ne conducă pe acelaşi drum, peste numai o zi, doar că noi nu o ştiam încă./ Tot Destinul a făcut să ne rătăcim, în ciuda indicaţiilor bune, şi să ocolim parcul prin est, când o intrare prin sudul lui ar fi fost cea mai normală chestie din lume. Şi aşa am ajuns, după repezişurile nebune de la Karuma Falls, până la Purongo, printre vârtejuri de nisip ce îmi aminteau de Iran.Am apucat pe drumul îngustat, mărginit de iarba înaltă, şi i-am dat înainte, încântaţi, până când am zărit o poartă mare şi alte zâmbete. Vocile din spatele lor ne-au informat că feribotul peste Nil era în revizie, astfel că singura variantă ar fi fost traversarea cu barca. Maşina rămânea pe malul celălalt însă, iar şansele de a continua, măcar de această dată, spre sud, erau compromise. /Vom fi aflat, cu toate acestea, cu bucurie că avuseserăm parte de game drive pe partea mai populată de animale./Şi am pornit-o. Soarele începuse deja să coboare, subliniind accentele arămii de pe vârfurile vegetaţiei. Îmi plăcea ceea ce vedeam – palmieri perfect structuraţi pe linia orizontului, acacia care ne reaminteau că era raiul girafelor pe-aici. Murchison Falls NP Animale – cu duiumul. Erau apuse zilele safariului din Dandeli când văzuserăm doar cerbi pătaţi, în căutare de tigri. Nu conduceam câţiva metri şi ne mai ieşea câte-o vietate în cale. Porci cu negi, bibilici, antilope impala, antilope de apă, antilope Kongoni – care se găsesc doar în Uganda – păreau că se joacă cu noi, în timp ce îşi duceau viaţa obişnuită sub ochii noştri.  Antilopă de apă Antilopă KonganiŞi, deodată, iat-o pe ea, prima noastră girafă în sălbăticie. Părea atât de ireal, şi era atât de real! Ţopăiam şi chiuiam, încercând în acelaşi timp să nu o speriem. Nu ştiam pe ce să pun mâna. Marcel a ţâşnit din maşină şi la fel am făcut şi eu, cu toate că ştiam că nu e sigur şi... drept dovadă, de partea cealaltă a drumului era un bivol african ce ne fixa, ameninţător. Prima noastr ă... ...girafă!Au urmat şi alte girafe, o intersecţie unde ne-am urmat instinctul şi apoi Paraa. Cătunul era plin de rangeri relaxându-se la final de zi, unii cu prosoape de baie în jurul brâului, dar cu toţii amabili. Deosebit de amabili. Cu barca am rezolvat rapid. Maşina am lăsat-o chiar lângă fluviu şi un glob pământesc gigantic ce lumina, prin albastrul său, priveliştea peste Nilul care impunea respect. Babuinii mişunau pe lângă mine, în semnele disperate ale doamnei care ne aranjase transferul pe partea cealaltă, şi care însemnau că trebuia să închid uşile maşinii, pentru că erau foarte curioşi şi uşor cleptomani.Am ajuns la corturile noastre după ce zărisem, cu ajutorul ranger-uluicare trecuse în aceeaşi barcă cu noi pe malul opus, trei hipopotami stând pur şi simplu în apă. Ulterior am aflat că ei mai mult ţopăie pe fundul apei decât să înoate. Cu tristeţe, acelaşi ranger ne-a povestit şi despre braconajul din parc. Animale ucise şi carnea lor lăsată să se usuce la soare, apoi transportată pe bucăţi în afara porţilor. La Recepţie, nu ştiam ce să fac mai întâi, să îmi şterg faţa pe care stropii de sudoare curgeau în voie sau să comand cina. Hmmm... Au urmat planuri pentru a doua zi şi multe dezbateri, iar unul dintre angajaţii camp-ului ne-a rugat să îl luăm cu noi până la Masindi. Am acceptat cu dragă inimă! În zori, însă, la trecerea Nilului cu barca, a aflat că ar fi economisit nişte timp plecând cu o maşină direct de pe acel mal. Aşa că a rămas să îl luăm pe un prieten de-al lui, ce locuia la nord, în Pakwach. Traversarea NiluluiAm văzut din nou multe soiuri de antilope şi parcă şi mai multe girafe decât în ziua precedentă. Au un fel duios de a te privi aceste animale, care îţi intră în suflet pe loc! E o răbdare fantastică cu care îţi urmăresc mişcările, şi fără frică. Giraffe-selfieAm aflat multe pe durata acestui drum, înapoi înspre Purongo. Despre cum să deosebim femelele girafă de masculi. Despre cât de periculoşi erau, în fapt, bivolii africani. Despre palmierii Borassus, originari din Sudan. Despre tradiţii, familie, educaţie – toate în variantă ugandeză [şi vă voi povesti într-un articol viitor despre ele]. Doar privindu-neEram fascinată, încărcată, mă simţeam atât de în largul meu pe un continent care a primit etichetarea de „PERICULOS” şi parcă nimeni nu doreşte să îl scoată din această categorie. Sper că îi voi convinge pe sceptici, măcar puţin, că a trăi cu preconcepţii înseamnă a trăi după o pâclă de incertitudine. ...când viaţa în Africa abundă în strălucire şi autenticitate!

Stopovers, the sequel: what to do in Madrid, Bruxelles, London & Doha

Especially if you’re travelling on a budget, stopovers are those perfect occasions to a)     get to know a cityb)    see if you truly like it and would like to find yourself there againc)     revisit itd)    all of the above. 
23 hours in MadridDuring my first time in Madrid, I didn’t manage to visit the Spanish capital properly, because, well, I got drunk on sangria. JI was en route to Marrakech then and I simply knew that a new opportunity for me to explore it would arise.Which are my suggestions, tested the second time around? A night out in a tapas bar – I absolutely loved TragaTapas, with a southern Spanish menu; the olives were the best of my life and I highly recommend the sangria served there.  Breakfast at Mercado de San Miguel and/or legendary Chocolatería San Ginés – the market has become a symbol of Madrid and you can indeed have a bite there! If you leave space for dessert, there’s no sweeter choice than San Ginés. Those churros served with hot chocolate will build up some great memories.
Simply walk the streets and window-shop – especially if staying in the centre of Madrid, walking the narrow streets will prove a good opportunity to get the city’s vibe and get your fill of charm.
An afternoon spent at Parque del Buen Retiro – the park is well worth seeing and a visit to Palacio de Cristal, found inside of it, is a one-of-a-kind experience. I admit it: I didn’t expect to like Madrid as much as I have, but it truly put a spell on me.
18 hours in BruxellesIndeed, I had transited Bruxelles Airport once before, on my way to Edinburgh and my History studies in Scotland, but I hadn’t had the time to discover the city back then. On the way back from Lanzarote, there was a stop for more.What did I like? Brasserie Cantillon – the tour was terrific, the beers – truly special, and the staff – delightful; I would go back for sure!
Meeting up with friends downtown for comfort food – I had two of my favourite foods in Belgium: the frites and the waffles should not be missed. They rank amongst my biggest weaknesses.   Bruxelles is not really my cup of tea. I didn’t really like it, found it messy and unattractive in most of the areas I wandered in. Nonetheless, foodies will be happy there. Really happy.
5 hours, respectively 3 days in LondonOn my first visit to London, I saw most of the attractions I had my eyes on and had an incredible time, even though it was cold and it rained a lot. What do I recommend for only 5 hours to spend? A quick sweet & savoury visit to Dominique Ansel Bakery – The best pastry chef of last year and the best discovery of last year combined. Of course, we are talking about the cronut. However, the savoury dishes should not be disregarded.
Post-British Airways mess, Marcel and I were forced to extend our stay in London. What did we enjoy? Shopping – we had to, because we didn’t have clothes on us. You have a choice. Plus, there are some items of great value in London. Musical instruments, for instance. Marcel bought himself a guitar.
Enjoying the sights – in all seasons, rain or shine, I believe that London is fantastically beautiful. Just looking around, at the rows of buildings and orderly streets, is a feast.
Dinner at a typical pie serving pub – we were lucky enough to stumble upon The Camel Pub; the portions were so big that we couldn’t eat everything even though they were delicious. Vegetarian options included. Morning walk in Victoria Park – although not one of the more famous parks in London, Victoria Park makes for a tranquil morning walk. The canals and the birds are enchanting. One of the salesmen we’ve talked to and shared our story with told us: ‘There are surely worse cities in the world to get stranded in than London’. He was more than right, because London is still, after 10 years, my favourite city in the world.
5 hours in DohaIt was around 1am and our customs officer laughed at us: ‘What are you going to do in Doha? It’s nighttime.’
Well, options would have been limited during daytime, too. We spent our Saturday night local style: walking along the shore and staring at the Corniche . It did look lovely. Would a dhow cruise have also worked?  
What do you think?

Culisele călătoriei în Africa de est

Ştiu că am mai dat din casă prin articolul de la final de 2017 şi să ştiţi şi voi că urmează articole detaliate despre peripeţiile mele şi ale lui Marcel din apropierea Ecuatorului, însă, deocamdată, am simţit nevoia să le decantez pentru o ultimă dată şi să le trec în agendă pe cele care au fost mai bizare, mai neobişnuite şi, poate, mai amuzante. Luaţi-le ca pe nişte poveşti în poveste.
Cazarea anulată din KampalaUneori, anumite lucruri care ţi se întâmplă duc pe nişte căi mai bune decât cele iniţiale. Imaginaţi-vă că ajungeţi pe un continent necunoscut, într-o ţară necunoscută, aproape de apusul soarelui şi că cei de la cazare nu vă răspund la telefon. Apoi, atunci când sună un localnic, aflaţi într-un final, sub ochii săi îngroziţi, că locaţia este ocupată. Cum? Ce? Cum? A-ha. Dar sunteţi direcţionaţi înspre nişte apartamente la nici 200 de metri. Sunt scumpe, dar lângă, cu aceeaşi panoramă extraordinară asupra Kampalei şi tot cu piscină, găsiţi ceva la mai puţin de jumătate de preţ. Bingo! Zorii Kampalei
Nilul la Karuma Falls„Nu îţi face iluzii. Vei vedea că-i ca Oltul...” îi spuneam rânjind lui Marcel, la apropierea de Karuma Falls.Wow! Eu mă înşelasem, de fapt. Nu mai văzusem atâta apă în toată viaţa mea! Nilul curgea violent, pe peste tot, şi parcă atât de frumos... Iar noi încercam să găsim linia, care nu era de găsit, şi ne făceam fascinaţi fotografii, pe măsură ce (probabil) doi bărbaţi înarmaţi ne făceau semne să nu. Am scăpat cu fotografiile şi filmele neşterse, dar nu le place (cum urma să ne spună şi instructorul de rafting peste câteva zile) să le fotografiaţi podurile şi barajele în Uganda. Lecţie învăţată!  Karuma Falls

Puiul de hipopotam numai al nostruEram în tabără în Parcul Naţional Murchison Falls, de cealaltă parte a Nilului, şi citeam regulile casei. Ne-am dus alimentele în nişte cutii de depozitare de la Recepţie, ca să nu riscăm ca pe porcii cu negi (aveam câţiva rezidenţi ai taberei) să îi apuce poftele şi să distrugă cortul. Mai mult, eram rugaţi, în cazul în care doream să utilizăm toaletele şi/sau duşurile la ceas de seară, să avem în permanenţă frontalele cu noi, aprinse, pentru că tabăra mai era vizitată din când în când de pui de hipopotami. Se ştie că animalul este periculos; ghidul nostru din Kenya urma chiar să ne spună că soluţia la întâlnirea cu un hipo este să începi să te rogi. Facem duş, revenim în siguranţă şi ne hotărâm să dormim cu toate storurile ridicate, că aşa-i fain, să simţi tot. Şi, cum stăteam noi aşa, auzim un molfăit pe lângă partea lui Marcel de cort. Dragul de mini-hipo venise după iarbă.   Murchison Falls NP
Lacătul buclucaşEram undeva în vestul Ugandei, aproape de graniţa cu Congo, în maşinuţa noastră închiriată, după o zi nebună de condus pe pământ roşu. Chiar şi hainele îmi erau roşii! Apoi, aveam nevoie de benzină şi de o toaletă. Aceasta din urmă era în spatele benzinăriei. Trebuia să deschid o poartă cu lacăt şi apoi încă o uşă. M-am chinuit eu ce m-am chinuit (nu prea sunt bună la broaşte), am reuşit, am intrat, am făcut ochii mari la gaura astupată cu o bucată de lemn cu un fel de mâner. Apoi, la ieşire, am dat de Marcel şi l-am lăsat acolo cu cheile şi toate uşile deschise. Ce nu am realizat în zăpăceala care uneori mă caracterizează e că plecasem cu lacătul oamenilor în geantă! Aproape de Fort Portal
Comunitatea din jurul Lacului BunyonyiCele 29 de insule de pe lacul din apropierea graniţei Ugandei cu Rwanda sunt absolut superbe. Se văd la fel de bine de pe apă ca şi de pe uscat. Lucruşoarele lucrate manual din zonă se prea poate să fi fost cele mai frumoase din Uganda şi comunitatea are vârfuri care încurajează progresul, practicile ecologice, educaţia... Tot cu acelaşi scop, călătorii ce ajung aici sunt încurajaţi să ofere câte ceva comunităţii – dulciuri pentru copii, bani pentru creioane, donaţii în schimbul unor minute petrecute cu localnicii, dansând, cântând, bând. Deşi pare interesant, şi chiar este, felul în care ţi se introduc toate aceastea în sistem nu este unul care să fie uşor digerabil. Oamenii sunt obişnuiţi de pe-acum cu atenţia care li se oferă şi aproape toate aspectele alunecă înspre comercial. Iniţiativa este una bună, dar, ca un început al schimbării, nu ar trebui întreprinsă întotdeauna cu aceleaşi persoane. Ar trebui rotite şi treaba, credem noi, ar începe să se îmbunătăţească. Lake Bunyonyi din canoe
„Are you a diva?”Ştiţi că sunt o mare comentatoare a trecerilor de frontieră, nu? Acum însă, mă găseam în faţa unei treceri foarte ciudate, poate cea mai cea de până acum. La o primă vedere, nu ştiam unde începe şi unde se termină, şi mai treceam şi cu maşina închiriată din Uganda în Rwanda! Pe lângă noi, o grămadă de întreprinzători care ar fi vrut să ne „ajute” şi să îşi ia un comision. Descurcăreţi cum sunt ugandezii, în partea lor a mers uşor: un formular de ieşit din ţară, amprentele, câteva întrebări, ştampila aplicată, apoi un formular de completat pentru maşină, găsirea în sistem (asigurarea ne-o procurase în prealabil firma de la care am închiriat maşina). Musai, să aveţi un pix la voi, cel puţin unul! Formulare sunt de completat mereu şi eu nu mai plec fără ustensilă de scris de acasă!Că vorbim de firma de la care am închiriat maşina – şi asta înseamnă cu adevărat că lumea e mică! –, colegul celui care ne aşteptase la aeroport să ne-o predea era chiar acolo, la coada la care aşteptam ca să intrăm în Rwanda. M-a învăţat absolut tot ce trebuia făcut – prezentarea actelor de maşină, apoi luarea unui număr de înregistrare ce trebuia predat la intrarea efectivă în ţară şi apoi statul la coadă pentru controlul paşapoartelor. Marcel a ţinut rândul şi, în tot acest timp, eu am ţopăit de la un ghişeu la altul singurică. Deşi africanii nu s-au dat niciodată la mine cât timp îl aveam pe al meu bărbat lângă mine, cum mă prindeau singură, începeau avansurile. Aşa l-am refuzat pe un tânăr student ugandez care nu mai ştia cum să îmi intre în graţii cât stătusem la coada de la primul ghişeu.Ce a fost cel mai haios? Între cele mai mari ghilimele posibile? Faptul că, deşi aveam viză, în Rwanda părea că se intră greu (pe o domnişoară o ţineau de câteva zeci de minute la ghişeu, cred că îi ceruseră toate confirmările posibile şi imposibile şi şoferul autobuzului în care călătorea cam dorea să o lase pe-acolo). Şi nouă ne-au cerut numere de telefon şi alte prostii. Iar pe Marcel, aflând că este programator, l-au întrebat dacă face software pentru veste de salvare. WTF?Iar întrebarea din titlu, ca să nu rămân datoare, mi-a fost adresată la reîntoarcerea în Uganda, prin aceeaşi vamă, după ce domnul care mă fixase îndelung m-a întrebat ce voi mai face prin ţara lui. Uneori, pică bine când ţi se spune indirect că eşti atrăgătoare. Prin nordul Rwandei
Sketch de benzinărieKampala. Seară. Google Offline Maps nefuncţional încă din a doua zi. Ambuteiaj. Cum ajungem la cazare? O benzinărie! Ugandezi săritori, cum ne-am obişnuit. Marcel traversează – nu ştiu zău cum a reuşit – să găsească wifi la un hotel care cică se afla vizavi. Eu rămân cu maşina. Lângă mine se strâng mai mulţi bărbaţi şi copii. Cei mici vând ouă fierte. Unul dintre bărbaţi îşi cumpără şi serveşte lângă mine. Mie nu mi-e poftă. Intrăm în vorbă. Fotbal, bineînţeles, facultate, natură... cum îmi place la ei în ţară? Ştiu că îmi aştept iubitul, totuşi aşteaptă cu mine. Şi facem şi schimb de conturi de Facebook. Uganda makes me smile!
Poveşti de caiaciştiÎnainte să mă dau pe Nil, acum vreo câteva săptămâni, după ce am dat mâna cu ghidul nostru scoţian, şi i-am povestit că mi-am făcut studiile pe la el prin ţară, prima întrebare a fost „Băieţii care au filmat <The Grand Inga Project> au stat aici, nu?". [Între noi fie vorba, ştiam că da.] Davey a făcut ochii mari, iar eu i-am şoptit: „Sunt o mare fană a lui Benny Marr". A pus mâna pe telefon: „Hai să îl sunăm!”... Eu mă făcusem roşie-galbenă-portocalie şi, cu toate că nu mai sunt de foarte mulţi ani un om timid, când vine vorba de oamenii care îmi sunt dragi tare, uneori chiar şi fără să îi cunosc, mă fâstâcesc şi cred că mi-e teamă să nu îi dezamăgesc sau să nu mă dezamăgească. „Aaah, nu e online..." Am povestit însă toată ziua despre el şi, cumva, asta mă făcea să mă simt mai apropiată de el, care este caiacistul meu preferat, şi, cu pasiunea asta a mea imensă pentru apă, să stai de vorba cu prietenul idolului tău te face să te simţi într-o companie tare selectă, şi chiar eşti. Pe lângă genunchii arşi de soare (daţi bine cu cremă când sunteţi pe Nil!) şi anturajul un pic dubios din superba tabără cu vedere înspre acelaşi fluviu nebun, exista şi reversul medaliei. Aspecte care m-au pus pe gânduri şi care m-au făcut să plâng. De ciudă. De greu ce îmi era să accept ceva în care nu credeam. Că şi oamenii din Uganda pe care ajunsesem să o iubesc erau rasişti, că erau leneşi, că nu s-ar fi descurcat fără noi, albii, că mulţi dintre băieţii responsabili de siguranţa noastră din caiace visau tot la un fel de bezness , o relaţie cu o europeancă şi fuga spre bătrânul continent. Nici acum nu ştiu dacă idealismul meu a învins sau dacă ultra-realismul interlocutorului meu l-a învins pe acesta din urmă.   Apus peste Nil
Cum a fost Kenya ruptă în douăPoate că aţi auzit de problemele cu alegerile prezidenţiale din Kenya. Triburile locale sunt dezbinate. Chiar şi ghidul nostru, care făcea parte din acelaşi trib cu încă actualul preşedinte, şi anume, Kikuyu, ne-a spus că ar fi fost periculos pentru el să călătorească în Kisumu (vestul ţării, unde predominanţi sunt cei din tribul Luo, din care se trage şi fostul preşedinte american Obama). Am asistat şi la un miting cu capre şi vaci la pachet, dar şi la discuţii încinse în matatu. Ce este acesta? Imaginaţi-vă cel mai îngust furgon. Aşezaţi câte patru oameni pe lăţime, cu tot cu bagaje, puneţi la socoteală că opreşte destul de mult (ca să coboare pasagerii şi ca să racoleze alţii noi) şi... aveţi parte de o experienţă tipic africană. Eu am râs de m-am prăpădit, Marcel a zis că preferă matatu express (cu o singură oprire) de atunci încolo.   Scene de matatu
Legende urbane privind safariurileParcurile naţionale din Kenya nu sunt neapărat frumoase ca relief; e drept, bogăţia animalelor te năuceşte, dar, cam atât. De abia la graniţa cu Tanzania s-a schimbat relieful şi am dat din nou de pământul roşu pe care-l îndrăgesc. Şi Mombasa o ştiam portretizată altfel în filme şi fotografii: că este un oraş deosebit de urât şi de alambicat este puţin spus. Ca notă, nu m-am omorât după Kenya centrală şi de sud, cu o singură excepţie, Lake Nakuru. Oamenii, ca fel, mi s-au părut în mare parte plictisiţi şi serioşi, lipsiţi de veselia vecinilor de la nord. Şi preţurile, pentru străini, date în absolută bătaie de joc. Lake Nakuru
Mica ItalieTreaba a fost însă diferită pe coastă, la nord de Mombasa. Comunitatea italiană din Watamu este fantastică! Cluburi cu muzică veche, pe plajă, şi domni italieni trecuţi de prima tinereţe, dar încă arătoşi, toţi îmbrăcaţi în alb şi plini de voie bună, mâncare pe gustul meu, în sfârşit! Şi dulciuri, dulciuri bune, astea cred că mi-au lipsit cel mai mult în Africa! Localnicii, deşi spun poveşti lacrimogene, menite să deschidă portofelele celor mai avuţi, şi noi cunoaştem tehnica de prin alte părţi, sunt mai aşezaţi. Lucruşoarele vândute – de primă clasă. Pe plajă se joacă relaxat fotbal, Marcel se alătură. Iar gazda noastră de care m-am ataşat foarte tare (şi cu care nu am început-o chiar sub cele mai bune auspicii) şi călătoarea cu care am povestit despre multe locuri frumoase, ambele italience, îmi fac chiar cadouri. Cum să nu te simţi bine? Ce nisip fin...
Care ţânţari?Am fost speriaţi de site-uri şi bloggeri şi medici şi... Cred că oamenii ăia nu au fost în Deltă sau în America de Sud în sezon ploios, să înţeleagă cum e cu adevărat să fii atacat de ţânţari. Am văzut vreo 8 ţânţari în total în aproape 3 săptămâni, am dormit în fiecare seară sub plasă, deci m-au pişcat vreo 3 sau 4. Oricum, malaria se spune că a fost eradicată pe Zanzibar, deci poate că numai în restul zonelor în care-am fost să fi existat vreun pericol. Ideea este însă că Doxiciclina, pe care o luam ca măsură de prevenire în fiecare zi şi urma să o mai luăm şi la revenirea în ţară, ne-a făcut pe amândoi să dezvoltăm o alergie urâtă la soare, cu prurit agresiv. Aşa că am abandonat pastilele. Ne-am dat seama că nu suntem un caz singular când am dat peste un caiacist elveţian, la finalul călătoriei, cu simptome identice.  Cocoon
O societate mult prea tradiţională pentru gusturile meleInsula nu este cel mai frumos loc din lume, dar plajele, apa şi Stone Town-ul te cuceresc pe loc! Îmi pare că unii localnici (cel puţin, de la prima noastră cazare) ne tratează de sus. A doua zi, perspectiva mi se schimbă. Totuşi, mă lovesc, povestind cu şoferul nostru, care ne-a luat de la aeroport, şi care ne-a ajutat mult – să colinzi Zanzibarul cu mijloacele de transport în comun nu e cel mai fun­ – de un tradiţionalism care va dăinui aici, pentru că cei de aici îl îmbrăţişează. Mă impresionează că acelaşi om ne mai sare o dată în ajutor şi se duce să ne preschimbe el biletele de feribot cu care trebuie să ne reîntoarcem pe continent. Fără el, nu ştiu dacă reuşeam să plecăm în timp util.Cad pe gânduri... de corectitudine avem parte pe deplin, dar unde este căldura? Matemwe... plaja pe care o iubesc!
Ce mai primire pe continent!Ajunseserăm în Dar es Salaam, tot şoferul nostru din Zanzibar ne aranjase un drum cu taxiul până la cazare, cu un prieten de-al lui, însă urma să plătim cu dolari şi bani locali nu mai aveam. Nici măcar de sămânţă. A doua zi plecam. La traversarea Darului cu feribotul, a trebuit să ieşim din taxi. Am ajuns la casa de bilete şi... surpriză! Erau bilete de plătit! În dolari nu se putea, cu cardul nu mergea, însă bunătatea doamnei de la casă ne-a lăsat muţi: a plătit ea pentru noi. Feţele localnicilor de pe continent erau frumoase, neameninţătoare, ne priveau cu o duioşie aparte. Când am ajuns la cazarea superbă de pe Kipepeo Beach, recepţionerii l-au rugat pe un prieten de-al lor să îi aducă lui Marcel o pungă de fructul pasiunii, la care poftea. A plătit aşa de puţin, dar gestul ne-a rămas în suflet! Ca să terminăm apoteotic, iar trebuia să completăm formulare la ieşirea din Tanzania. Şi iar nu aveam pix! Mi l-a înmânat un domn care părea mai degrabă din Orientul Mijlociu, şi care nu l-a mai vrut înapoi. Ne-am tot întâlnit şi, la un moment dat, m-am oprit să îi mulţumesc şi, surpriza surprizelor!, m-am regăsit vorbindu-i în maghiară, căci era jumătate ungur şi jumătate uzbec. Dar es Salaam
Cum e să stai într-un hotel de 5*În inima Londrei. Este bine întotdeauna când ai un acoperiş deasupra capului şi poţi face un duş. Mare diferenţă nu este, decât în ceea ce priveşte facilităţile, serviciile şi stilul cu care ţi se oferă acestea. Diferenţa constă în faptul că este minunat când ai parte de mulţi angajaţi români, cu inimi mari, care se dau peste cap, aflându-ţi şi povestea care spune că ai rămas abandonat prin Londra, şi uite-aşa primeşti şi camere superioare, şi mic dejun care altfel ar fi costat în plus. Să nu vă mai aud că spuneţi că noi, românii, nu ne ajutăm între noi! Din contră! Delicios!
Lăsând la o parte puştile omniprezente din benzinării, de la intrarea în magazine, cu care te obişnuieşti şi care nu ţi se mai par altfel decât normale, cazările uneori în zone foarte ciudăţele ale oraşelor, gradul de şiretenie apărut de câteva ori în interacţiunea cu presupuşii albi bogaţi care-s vaci de muls, praful de care nu mai scapi şi îţi intră peste tot sau corturile care de cele mai multe ori sunt mai bine puse la punct decât hotelurile, o călătorie în Africa (şi nu mă refer la nordul continentului) pică greu. E o experienţă complexă, care trebuie îmbrăţişată aşa cum vine, fără preconcepţii şi cu mult curaj. Şi acolo trăiesc tot oameni, ca şi noi, restul. Veţi fi surprinşi să găsiţi bunătate necondiţionată în unele zone, inteligenţă nativă deosebit de ascuţită şi dovezi de creativitate de care poate că mulţi dintre albi nu ar fi capabili. Veţi fi la fel de surprinşi să găsiţi şi exact opusele celor de mai sus în căutarea voastră. Poate că tocmai aceste contraste, aceste treceri bruşte de la o zi la alta, obosesc. Poate că tocmai faptul că nu poţi face prea multe într-o zi te oboseşte. Te trezeşti la 5:30, poate 6. La 19 este deja întuneric (noi am fost acolo în noiembrie/decembrie) şi mulţi nu recomandă să fii pe străzi. Inclusiv contractul nostru de închiriere auto stipula asta. Am fost pe străzi în toate cele 4 ţări după apus şi, cu excepţia Rwandei, care mi-a dat emoţii, nu s-a întâmplat nimic rău. Probabil că putea, aşa cum se poate întâmpla oriunde în lume după apus. Nu ştii dacă vei avea apă caldă să te poţi spăla pe păr, putere şi/sau spaţiu să te epilezi/bărbiereşti (după nevoile specifice), trebuie să îţi găseşti flexibilitatea şi puterea de adaptare.Cu toate acestea, şi cât eşti acolo, dar mai tare după ce revii acasă, îţi dai seama că, mai mult decât oricând, oamenii au aceeaşi culoare pentru tine. Nici măcar nu îi mai vezi la fel pe bărbaţii de culoare ce odinioară te atrăgeau. Şi realizezi cât de multă recunoştinţă ai pentru că ai putut fi acolo, pe continentul care, cu bunele şi cu relele sale, tot te fascinează cel mai mult, parcă mai mult. Şi că de-abia aştepţi să te întorci! Numeri zilele. 

Lost in London, ‘courtesy’ of British Airways

‘This experience was one of the worst of our lives. We are well-travelled and I (Olivia-Petra Coman) write about travels. We both felt humiliated, nobody was willing to help us despite us telling BA staff that our booking was not a regular one and that we could not modify anything online (being a 3-leg flight, 2 of which were with Qatar Airways, the system saw all legs completed and the booking could not be amended). Of course, your employees knew only one story by heart and kept repeating that. However, in today's world, you should learn that not all situations are according to a pattern.…One question, though, remains. How can you mend the stress and the tears? No money in the world can.’
Although set close to Christmas and starting quite similarly in style to ‘Home Alone 2’, this story is far from glitzy. On the contrary, it is quite sad and I guess that is why I kept postponing it. If you were wondering, the words in italics from above are quoted from the claim I addressed to British Airways almost 1 month ago (on 17.12.2017, to be exact). No reply, still. They only asked for more patience on Twitter.

Facts   Pre-cancellationIt was the end of our trip through East Africa, so we flew from Entebbe to Doha and from Doha to London, actually above our native Romania. Conditions seemed perfect.When arriving at Heathrow Airport, there were several cancelled flights, but the Bucharest one was scheduled to leave ‘on time’.Within some tens of minutes, our flight status went from ‘Go to Gates B’ to completely disappearing from the panel. One of our Romanian fellow passengers, turned friend, checked British Airways’ website, only to find out that the flight had gone from ‘Delayed’ to ‘Cancelled’.        Post-cancellationInitially, no support was given to us, no food, no water; only some leaflets and a GBP5 voucher were handed over. We were encouraged to stop queuing for support inside the boarding area, but head to zone F instead; once there, we were not allowed to queue and obtain the needed support. They washed their hands clean.Teaming up with fellow Romanian passengers we’d just met, we tried to access the BA app [which wasn’t working, as explained in the italics above, for several-leg flights], find other flights [I did find at least one ok option to Romania, but didn’t go through with it because I continued to hope that BA would be the one to help].In the end, we were allowed to queue and, after a couple of hours that were necessary for us to get to the support desks, we were stopped; when we started raising our tone and explaining our frustration, along with passengers from other countries, Police officers were called in and we were escorted out. We were finally given sandwiches and water and a hotel voucher [without any meals whatsoever; what if we didn’t have any money left on us?!] that we were not sure it was legitimate and were advised to simply leave the airport, as there was nothing we could do.  The Heathrow Airport sunset was fabulous, even more so than our African ones. There was zero snow on the ground and, although British Airways employees had at first blamed the weather conditions – which did not make any sense especially on that bright day!! –, even Heathrow Airport acknowledged the fact that the aircraft fleet was suffering because of the previous snow day and posted the message later in the afternoon.
LowsThe degree of humiliation was enormous. We are sure that the plane bound to Bucharest had been redirected and used for another BA destination and we were taken for fools and ‘sacrificed’ because, well, Romania doesn’t count much being way too far in the East.We were treated as having committed a crime, when our rights were the ones that had been violated.BA employees [gathered that day from all departments possible] were very unprofessional, did not try to help or understand us. They only repeated what they were taught to say and when we told them that it wasn’t working for us, they just shrugged. There was only one woman who really tried to listen and queued on our behalf [the lines were busy and when we did get across, apart from the fact that we were charged after a certain time, the operators were as ill-prepared as the employees at the airport, so we needed to get to a support desk, which we were not allowed to, etc.] and managed to get a promise of a seat on a flight 8 days (!!) later. Complete mockery, don’t you agree? Even the Heathrow Express vouchers we were handed were apparently not correctly issued!There were many people from many other nations in our situation. I spoke to two French guys of Lebanese origin who were happy that they could talk to somebody who knew their language after two days of ordeal. I met a woman from Buenos Aires who could not communicate to BA staff because she didn’t speak English at all; she was travelling with a little girl, all cried out and desperate.The flight ticket rates rocketed [that is, if you could still find available seats]. Imagine paying EUR900 to fly a low-cost company from London to Bucharest.Most of the people around us had their hopes shattered. Some of the people around us did not even have clothes on them and were tired after almost two days on the road [which was also our case].We had a hard time having our luggage found, again because of ill-prepared call centre operators. Of course, at Heathrow Airport, they had no idea on how to help us and did not really care, either. During our time in London, we had to buy our own food, clothes, transport and airline tickets. Because of the 3 days spent lost in London, my boyfriend had to work overtime at weekends and I worked even on December 30th (until late in the evening) to complete the projects due.  
HighsGetting to see London again, which is still my favourite city (Braşov doesn’t count), although it was a bit impromptu this time.Meeting some very kind Romanians and befriending them. Feeling the support of friends and of our national airline, TAROM, which, although it felt sorry that it could not do more, continued to encourage us through Facebook messages.
Being left stranded is not fun wherever in the world it may be. Of course that what you see on TV doesn’t cover the full extent of desperation that’s in the air! What you’d expect, as a 21st-century passenger of one of the allegedly most-acclaimed airlines in the world, would be to be treated in a humane way, to be given replies to your questions, and to be offered solutions.What do you actually get? NOTHING. And you’ve even paid for it.       Finally going HOME   

Când simţi că s-a închis cercul

Cu o singură mare excepţie, despre care vorbim mai încolo, am avut un an măreţ. Ieri glumeam că anii fără soţ îmi poartă noroc. Să vedem dacă va rupe 2018 regula. Am făcut atât de multe în acest an, am avut atâtea bucurii şi realizări, încât de multe am şi uitat... ca şi cum s-ar fi întâmplat acum mult-mult timp. Da, ştiu. Trăiesc intens. Şi îmi place.Printre altele, tocmai discutam cu al meu Marcel – de care acest an m-a apropiat şi mai mult şi mi-a reîntărit convingerile de cât de bine l-am ales, pentru că este un om cu totul extraordinar, cu sufletu-i croit parcă pe sufletul meu – că nu am avut niciodată un an în care absolut toate călătoriile să fie reuşite... în afară de 2017. JAm început cu dor de dulce şi de îngheţată, când am zburat până la Bologna ca să văd dacă mă pot pricepe să fac gelato , mi-a ieşit în cea mai frumoasă după-masă a anului, m-am îndrăgostit rău de tot de Ferrara şi... am rămas cu visul de a progresa pe calea asta de patiserie şi dulciuri. M-am relaxat un pic mai mult în bucătărie şi rezultatele au început să apară. Creativitate să fie! P.S. Trebuie să îmi cumpăr ramekins!@Carpigiani Gelato UniversityApoi, a urmat o reîntoarcere în Maramureş, Ieudul pe care-l ador şi liniştea aceea misterioasă din regiune. De Paşti. Ca să nu mai vorbesc de râsul tras pe drumurile ucrainene care cred că îmi lipsiseră şi ziua superbă petrecută acolo (da, m-am întors cu votcă, e vreun bai?). Lacul Albastru, Baia SprieA venit şi preferata mea din acest an – revenirea în Rusia, pe care o aşteptam cu sufletul la gură. Nu m-a dezamăgit ţara, nu m-au dezamăgit oamenii, a avut de toate călătoria asta – de la diversitate, la momente imperfecte, la frică –; mi-a fost frică de o reîntoarcere la totalitarism în Belarus. Teriberka cea fantomă de la Marea Barents m-a răscolit. Laponia încă este locul cel mai frumos în care am fost în acest an; ea m-a lăsat cu gura căscată şi am cântat-o şi în cadrul concursului de highlights , pe care l-am câştigat, cu sprijinul celor care mă iubesc. Mai în glumă, mai în serios, la fel de căscată mi-era şi când fugeam de renii care mă urmăreau pentru pâine prin satul Sami Sam Syyt. Aaaah, şi Skt. Petersburg, pe lângă faptul că ne-a servit aceeaşi atmosferă grandioasă, ne-a mai dat în dar şi prima evadare cu actori. Ce mai, un room escape cu ştaif! Laponia... as far as the eye can see!Prin drumurile printr-o bucăţică din Germania de est, am încercat, din nou pe cont propriu, să reeditez călătoria-emblemă a lui 2016. Nu mi-a ieşit, dar nici rău nu a fost. Şi am mâncat muuuuultttăăăă ciocolată! @Ritter Sport Schokowelt, BerlinNeplanificat nicicum, nu de alta, dar nici maşină nu ştiam dacă avem să ne ducă, am ajuns şi-n Turcia, la cel mai vechi festival din lume: Kırkpınar. Am fost primiţi exemplar şi ne-am simţit ca acasă, în cea mai frumoasă zi a acestui an, holbându-ne la corpurile acelea puternice lucind a ulei de măsline. Şi, la final, am făcut şi-o baie în Mediterană! @AlexandroupoliDelta nu a dezamăgit, aşa cum nu o face în niciun an, ne-a oferit cea mai frumoasă dimineaţă a lui. Ba chiar am fost lăudată de cât de bine m-am descurcat pe apă, cu toate că, din păcate, pentru elementul meu preferat nu am avut prea mult timp în 2017. M-am bucurat, aşa cum am făcut-o şi pentru ploaia de meteoriţi, pelicani cu duiumul şi Chilia Veche redescoperită. Shhhh...La final de an, paşii urmau să mă ducă pe continentul care m-a fascinat dintotdeauna cel mai mult. Este adevărat, Africa nu este pentru oricine, să călătoreşti chiar şi pe cărări mai bătute este o experienţă grea, prăfuită, care te marchează şi îţi ridică multe semne de întrebare. Dar uite că în mine a trezit pofta să mă reîntorc, cât mai curând, probabil că în 2019. Uganda a fost un deliciu, absolut un deliciu! De la oameni, culori, ananasul care nicăieri nu a avut gustul de acolo până la o Karuma cu Nilul dezlănţuit şi un Murchison Falls unde am făcut safari doar eu şi cu Marcel – prima girafă din viaţa noastră a fost un mare zâmbet pe feţele noastre, şi nu numai. În Rwanda mi-a fost pentru prima oară în viaţă frică de moarte. Sunt multe de spus, nu vreau să o fac acum, însă mă bucur că am trăit experienţa de acolo, deşi a fost cea mai rea din toată viaţa mea de călător şi nu m-aş mai întoarce. @KinihiraKenya central-sudică mi s-a părut, în afara întâlnirii în Mara cu primul meu ghepard şi superbului Lac Nakuru văzut în zori, aşa cum se spune că îi şade bine călătorului, o ţară mult prea lăudată pentru ce oferă. Eeeh, pe coastă, însă, povestea stă diferit. Watamu şi comunitatea italiană de acolo mi-au furat inima. @Watamu BeachZanzibarul mi-a oferit apă de o culoare la care am visat toată viaţa mea, şi chiar există, plaja preferată a călătoriei – Matemwe – şi un Stone Town de zile mari! Ajunşi în Tanganyika în a doua parte a zilei mele de naştere, plaja cu fluturi – Kipepeo – de lângă Dar m-a lăsat fără cuvinte, iar oamenii cu care am intrat în contact până acolo şi acolo m-au făcut să îmi pară rău că plec din Tanzania.      Atolul MnembaCe nu voi uita niciodată ţine tot de aventură, de cum am făcut caiac pe mare tot de ziua mea în Kendwa, nordul Zanzibarului, şi ne-a prins o ploaie torenţială, de cum tot în Zanzibar, lângă Atolul Mnemba, am înotat impromptu cu delfinii şi de cât de milos a fost Nilul cu noi. Încă mă urmăreşte această experienţă şi văd diferit râurile acum, după ce am simţit pe pielea mea la ce volumuri pot ajunge. Mda. Păcat de barajul care se construieşte. Courtesy of Nile River ExplorersCă tot suntem aici! Am mai reuşit două lucruri la final de an – să vorbesc cu idolul meu, caiacistul Benny Marr, unul dintre primii care au traversat cele mai mari repezişuri din lume, Inga, şi să îi scriu o scrisoare lui Moş Gerilă. Foarte mândră sunt de ambele! Am şi uitat de zilele care mi-au dat de furcă la birou, când zborul Londra – Bucureşti, ultimul din seria de 5, a fost anulat şi am rămas prinşi la Londra, mulţumită lipsei de profesionalism acute a British Airways /nu zburaţi cu ei!/ (va urma). Că tot am vorbit de apă, îmi amintesc cu mare drag Campionatul Naţional de Rafting de anul acesta. Apoi, tot în zona de extreme, am făcut şi prima înălţare cu balonul cu aer cald la început de septembrie! Şi mă bucur că m-am dat destul de mult cu placa în iarnă, chiar până-n mijloc/sfârşit de aprilie. De abia aştept să revin pe pârtie!Cu ce-am mai avut noroc anul acesta /încă este 2017 cât scriu/? Eeei bine, cu Limonadele mele cu Mentă, cele mai vesele din toată scena quizului braşovean, cu care am petrecut multe seri de marţi minunate – şi fac ochii mari când mă gândesc la următoarele! Cu Rufus, chinchilla pe care am adoptat-o pe 1 februarie. E vesel, s-a adaptat, s-a îndrăgostit princess Pancho de el şi sunt nedespărţiţi şi tocmai au ros instalaţia de brad, ca ultimă ispravă. Mare love!De bine, de rău, am finalizat şi gLocal, care se vrea un spaţiu intim de co-working pentru braşoveni şi pentru cei care ne vizitează oraşul. Încă ideea este una relativ nouă pentru public, dar mă voi strădui să se obişnuiască cu ea. @gLocalAnul acesta a făcut posibilă lansarea primei mele cărţi. O văd încă aidoma unei colecţii de întâmplări care i se pot infiltra oricui în viaţă, rămâne doar ca persoana respectivă să accepte sau nu provocarea de a le trăi. „Dependentă de fluturi”... eu mă declar pe veci! Cu fluturii mei...Dacă tot am ajuns în sfera relaţiilor, am devenit mătuşică anul acesta! JŞi s-au spus şi nişte „rămas bun”-uri. Consider că am luptat cât am putut, dar că uneori cel mai înţelept este să arunci mănuşa în ring! Nu cred că eu i-am pierdut pe prietenii care mi-au ieşit din viaţă, ci ei pe mine. Frumuseţea lucrurilor stă în faptul că oamenii care merită să fie în sufletul meu au rămas, noi suflete dragi vin să îmi bucure zilele şi m-am reîntâlnit cu persoane la care ţin atât prin lume, cât şi în dulcea Românie.Apoi, un om care a însemnat foarte mult şi cu care am avut una dintre cele mai puternice chimii din câte am simţit s-a tot întors în viaţa mea şi a tot plecat în 2017. I-am descoperit şi niscaiva înclinaţii neortodoxe, aşa că l-am lăsat dus.Ce a fost trist? Că a murit mama. Azi ar fi fost ziua ei. Cumva, în toată nebunia de la sfârşit de septembrie/început de octombrie, am înţeles că eram pregătită să se întâmple, că firea mea – deşi mă mai îneacă plânsul când îmi amintesc de ea, în momente frumoase, care o umpleau de bucurie: o poezie recitată, un film care îi plăcea, o prăjitură care o făcea să râdă – aşa crede, la rându-i: că trebuie privit înspre viitor, doar într-acolo! Şi nu, mesajele postate chiar de oameni la care ţin pe timeline-ul meu nu au picat bine. For the record.   Mama  Planuri pentru 2018?Deja bătute în cuie: reîntoarcere în Sicilia, la mâncarea cea mai bună pe care am gustat-o vreodată şi la starea aceea specială pe care insula mi-o dă, şi la Kırkpınar – ştim deja cu cine ţinem şi în ce parte a arenei trebuie să ne luăm biletele, de abia aştept!În lucru: Columbia /vă amintiţi cum am câştigat o tabără de windsurfing?/ şi Kazahstan+Mongolia (cu reîntoarcere în Rusia, de această dată, în Altai), probabil ultima ţara europeană în care nu am poposit – a.k.a. Suedia – pentru iarnă şi cel puţin o tură de caiac mai lunguţă /încă suntem în negocieri/. Plus că am eu o fată zăpă cu care plănuiesc o nouă rătăcire pe vreundeva prin lume.Intenţionez să merg mai departe cu desenatul, dacă tot am descoperit în 2017 că pot – m-am înscris chiar la un curs de croitorie! Vreau şi eu hăinuţe făcute de mine!Şi să îmi lansez cele două site-uri la care lucrez împreună cu Marcel de ceva timp!Şi... multă dragoste! <3
Simt că, aşa cum zice titlul, lucrurile s-au aşezat, sunt aşa cum sunt menite, dorinţele sunt împlinite şi cercul s-a închis. Eu, una, rămân recunoscătoare pentru felul în care curge ea, viaţa, şi voi alege întotdeauna chiar să o TRĂIESC! La mulţi ani!

5 elemente diferite şi 5 la fel ale aventurii de anul acesta cu caiacele din Deltă

Diferite (faţă de anii anteriori) :Ploaia de asteroiziAm avut norocul să prindem ploaia de asteroizi în acest an. Pe 12 august, când era la intensitate maximă, am adormit numărând stele căzătoare – un adevărat concurs între mine şi Marcel! – şi ni s-a lungit gâtul de cât de mult am privit cerul. Dar a meritat! Lumina zorilor, departe de ploaia de asteroizi... Nivelul apeiA patra oară în Deltă cu caiacele pentru câte o tură mai lungă, însă niciodată nivelul apei nu a fost atât de scăzut. Lacuri în care puteam pătrunde fără probleme lângă Parcheş, în Delta Superioară, din canalul principal, acum ne erau imposibil de parcurs pe apă. Pe canale mai mici din aceeaşi zonă nu am putut înainta până la capăt, şi tot aşa. MăcinUmezealaDoar în 2015 am fost în mai/iunie, în rest simţind Delta în august. Am avut parte de temperaturi rezonabile uneori, alteori de căldură dogoritoare, însă parcă în niciun an umezeala nu a fost la aceste cote. Am simţit umezeala lipicioasă pe care nu o mai experimentasem decât în Brazilia, Malta şi India. Te oboseşte, te ameţeşte şi poate că a fost strâns legată de punctul următor. La sud de Chilia Veche: frig & umedPloaiaAnul acesta, foarte atipic faţă de restul aventurilor noastre în Deltă, a plouat destul de mult. Am avut parte şi de o furtună violentă. Mie îmi este frică de când sunt mică de vânt, aşa că am tot făcut ture între cort şi maşină până pe la 5 dimineaţa şi, chiar dacă a râs mult de mine, a doua zi Marcel a văzut mai mulţi copaci rupţi şi mai mulţi stâlpi căzuţi şi a realizat că nu a fost chiar un fleac, aşa cum a susţinut iniţial. /in your face!/Furtuna de la PardinaChilia VecheÎn 2011 ajungeam pentru prima dată în Deltă, cu vaporul. Treceam leneş prin Chilia Veche pentru a ajunge în Periprava. Îmi păreau nişte locuri prăfuite, rupte de restul ţării, şi cel mai tare cred că m-a deranjat faptul că, deşi atunci când o explorezi pe cont propriu, Delta o simţi altfel şi comuniunea cu animalele este una mai pe sufletul tău, descoperirea naturii-minune cu operatori care te tratează ca pe nişte produse pe bandă atunci când gonesc cu maşinile de teren pe grinduri, scoţând la iveală un comercial ce nu îşi are locul pe aceste tărâmuri, dezgustă. La el nu m-aş întoarce. După 6 ani, am redescoperit Chilia Veche. La pas. Într-un praf şi o izolare care acum mi se părea că mă cheamă, şi nu că mă resping. Turcoazul specific, decoraţiunile frumoase ale caselor, depărtarea care ai sentimentul că nu oferă nimic, totuşi nu te poţi plânge că îţi lipseşte ceva în acest sat. Am găsit chiar şi căldură, discuţii între călători şi mâncare (inclusiv) vegetariană la Pensiunea Vital. Turcoazul meu frumos, Chilia Veche La fel (cu anii anteriori) :BucuriaDe fiecare dată când mă reîntorc în Deltă, am aceleaşi reacţii şi mă cuprinde aceeaşi bucurie. Marcel nu este străin de ea; începem să ne minunăm pe când trecem cu bacul, apoi pe la Măcin, apoi pe dealurile unde ocazional am mai zărit câte-o broască ţestoasă. Sunt parcă în mine toate... Trecerea cu baculPelicanii + alte animaleAm văzut în fiecare zi, mai aproape, mai departe, ne-au întâmpinat şi ne-au urat „rămas bun”, însă cei mai mulţi pelicani grămadă i-am zărit pe cer, în Chilia Veche. Se antrenau. Să tot fi fost vreo două sute (sau peste). Cum stam noi gură-cască urmărindu-i – lăsasem chiar şi maşina în mijlocul drumului –, s-a apropiat un localnic de noi: „D’apăi, sunt o grămadă pe baltă /Lacul Babina – n.m./”. JAdăugăm cormorani care fac plajă, lebede curajoase, egrete timide, chire protectoare şi, de anul acesta, prigorii şi pescăruşi verzi [în căutarea cărora am umblat în India şi-n Sri Lanka neştiind că se găsesc atât de aproape de noi!], şi spectacolul este complet! Chasing pelicans :DCortulCa de fiecare dată, după mulţi kilometri vâsliţi pe zi, nu ai întotdeauna chef să pui cortul. Cum suntem amândoi destul de comozi când vine vorba de somn, am trişat un pic şi am mai dormit şi prin maşină. :D /shhh, rămâne între noi!.../După încă o noapte cu vântLocurile noiMă plictisesc foarte repede. Partea bună este că, folosindu-mă de creativitatea de care nu duc lipsă şi de surprizele lui Marcel, găsesc, cu fiecare din reîntoarcerile în Deltă, noi canale şi lacuri de explorat, noi locuri care ne uimesc, noi rute de urmat chiar şi la întors acasă. Am zăbovit în jurul Chiliei Vechi şi canalelor de la sud de ea, înspre Câşliţa, în acest an, iar ruta de reîntoarcere înspre Braşov prin Lepşa mi s-a părut incredibil de pitorească. Câşliţa & caiLinişteaÎn cea mai frumoasă dimineaţă a acestui an, petrecută în, de fapt, unul dintre locurile mele preferate din România, din lume, şi favoritul meu din Deltă, acelaşi Parcheş, tovarăş de vâslit ne-a fost liniştea. Este incredibil cum, an după an, încă vedem pelicani de fiecare dată aici, pescarii bătrâni cu bărci din lemn ne salută admirativ şi nu ne iese gram de comercial în cale. Doar nuferi, mangrove şi frumuseţe dintre cele mai pure! ParcheşLa final, ca să mai punem pe listă una caldă şi-una rece, în fiecare an fac acelaşi lucru cu iubitul meu – strângem gunoaie din locurile din Deltă în care ajungem: de pe lângă lansările la apă, de pe apă, de oriunde găsim. Nu sunt la fel de numeroase ca în alte zone ale ţării, dar cred că natura plânge. Nu mai bine păstrăm doza aceea, şerveţelul acela şi le reciclăm/aruncăm în nişte spaţii desemnate?Îmbucurător, abonamentele pentru acces în Deltă şi pescuit se pot achita foarte simplu şi rapid online. Pot fi prezentate în variantă tipărită sau direct pe ecranul dispozitivului mobil. Între noi fie vorba, mare bogăţie avem în a noastră ţărişoară!