Olivia-Petra Coman's Blog, page 27

From Kazakhstan to Mongolia_2: Astana, the steppe, Semey

Astana
People in Kazakhstan seemed very happy and content with their life. They also seemed friendly and helpful. The prices seemed low and, contrary to urban legends, I had plenty of vegetables in ultra-modern Astana. Then and the following morning, when I enjoyed one of the best meals of our Altai trip at Coffee Boom, strawberries included. Plus, the chak chak (=deep-fried honey cake) of that first night in the capital was not the only sweet savoured. I had a huge slice of cake for breakfast.
The streets of the city that looked like a spaceship after dark, with its many lights, were enormous, with many lanes, and seemed empty. Distances were also great, especially by foot. You would walk for tens of minutes to reach a place that seemed right behind the corner. Apparently, Google Maps was not working well in this part of the world and our kind host at Hostelland Astana recommended us to install 2GIS on our phones.We liked the hostel. It was clean, cosy, and centrally-located. Marcel and I had become friends with three guys from Almaty and they helped us a lot, by using their phones to call and book a shared taxi for us to get to Semey. That’s one of the things I love while travelling: the kindness of perfect strangers. You can read all the details here.    
The steppeOur 700+ km that day started with some interesting views over the Kazakh steppe. After the first hour, it all became flat and repetitive, but still nice. The regular roads had points when the asphalt ended and we would be forced to take side roads, at quite challenging angles.
Of course, we stopped for lunch, in the middle of nowhere. It seemed unusually warm outside (17°C) and a playful wind was all around us. We passed Semipalatinsk Polygon, a former testing ground of nuclear weapons, but I wasn’t really interested in its gloomy vibes.Only a little bit after sunset – which was beautiful –, we arrived in Semey. Our hotel was nothing out of the ordinary, but the restaurant downstairs, Grill House, was. In the fashion of the last two days, the salad was followed by a delicious dessert: this time, triple-chocolate cake.

SemeyTo me, the name of the city seemed very funny because the way in which the locals pronounce it resembles the Romanian word ‘zmei’ [several fairy tale dragons]. So, it was easy for me to actually speak it. We were staying downtown; after some sour-cream pancakes I had craved for, we went for a walk along Irtysh River, the chief tributary of the great Ob River. Cormorants were resting on the sand banks, school girls were running through the park, and the bridge over water was crowded with people going about their daily chores, in spite of the rain. Fall was in full swing.
Semey was grey and foggy that day, but the colourful and delicate window frames kept fascinating me all through the taxi ride to the bus station. We were leaving Kazakhstan.
/Russia and Mongolia followed./
The steppeIt seemed windier and wetter. It was surely much colder.
What I loved was that we stopped for brunch at a кафе – which did not look inviting from the outside –, but again, the food was excellent. We had some rubles left and we could use them to pay.

AstanaWell after 10pm, we were back to Astana and a piercing cold. We had witnessed snow on the way and were tired. We went back to Khalif, because it was conveniently located next to Hostelland Astana, where we returned. The tea served that evening was a miracle.
A snow storm hit us the following morning. After a decadent breakfast at Le Dessert, we realised that we were close to Bayterek Tower, so we started walking and fighting the wind and the snow. I felt that I had too many clothes on me, but they helped. Luckily, during the time spent on top of the tower, the crazy weather miraculously took a break and we were able to see Astana from above.
We then continued towards Nur-Astana Mosque, where I loved the turquoise all around, a true symbol of Central Asia, in my mind. Marcel found a small store near the mosque. We entered it and, at the end of our trip, finally got to taste mare milk. Aaaaam… I didn’t like it. It was a taste too poignant to me, but I did enjoy the camel milk.
Next: Khan Shatyr – the gigantic yurt hosting a rich entertainment centre. It was snowing so hard and we were so wet that we were both thinking to call it a day at the mall – something we never do. Marcel found a cable for his phone, I found a nice lady to print our boarding passes for free, the last souvenirs were bought, we listened to a wonderful live orchestra, and we had late lunch/early dinner at Jolly & Joker. At the end, we witnessed another kind act, when our waitress accompanied us three floors down, to get to the taxi. Rides to the hostel and the airport followed.

Someday we’ll be back to explore the south, go snowboarding, and pass the border into Kyrgyzstan.

From Kazakhstan to Mongolia_2: Astana, the steppe, Semey, and back

Astana
People in Kazakhstan seemed very happy and content with their life. They also seemed friendly and helpful. The prices seemed low and, contrary to urban legends, I had plenty of vegetables in ultra-modern Astana. Then and the following morning, when I enjoyed one of the best meals of our Altai trip at Coffee Boom, strawberries included. Plus, the chak chak (=deep-fried honey cake) of that first night in the capital was not the only sweet savoured. I had a huge slice of cake for breakfast.
The streets of the city that looked like a spaceship after dark, with its many lights, were enormous, with many lanes, and seemed empty. Distances were also great, especially by foot. You would walk for tens of minutes to reach a place that seemed right behind the corner. Apparently, Google Maps was not working well in this part of the world and our kind host at Hostelland Astana recommended us to install 2GIS on our phones.We liked the hostel. It was clean, cosy, and centrally-located. Marcel and I had become friends with three guys from Almaty and they helped us a lot, by using their phones to call and book a shared taxi for us to get to Semey. That’s one of the things I love while travelling: the kindness of perfect strangers. You can read all the details here.    
The steppeOur 700+ km that day started with some interesting views over the Kazakh steppe. After the first hour, it all became flat and repetitive, but still nice. The regular roads had points when the asphalt ended and we would be forced to take side roads, at quite challenging angles.
Of course, we stopped for lunch, in the middle of nowhere. It seemed unusually warm outside (17°C) and a playful wind was all around us. We passed Semipalatinsk Polygon, a former testing ground of nuclear weapons, but I wasn’t really interested in its gloomy vibes.Only a little bit after sunset – which was beautiful –, we arrived in Semey. Our hotel was nothing out of the ordinary, but the restaurant downstairs, Grill House, was. In the fashion of the last two days, the salad was followed by a delicious dessert: this time, triple-chocolate cake.

SemeyTo me, the name of the city seemed very funny because the way in which the locals pronounce it resembles the Romanian word ‘zmei’ [several fairy tale dragons]. So, it was easy for me to actually speak it. We were staying downtown; after some sour-cream pancakes I had craved for, we went for a walk along the beautiful banks of Irtysh River, the chief tributary of the great Ob River. Cormorants were resting on the sand banks, school girls were running through the park, and the bridge over water was crowded with people going about their daily chores, in spite of the rain. Fall was in full swing.
Semey was grey and foggy that day, but the colourful and delicate window frames kept fascinating me all through the taxi ride to the bus station. We were leaving Kazakhstan.
/Russia and Mongolia followed./
The steppeIt seemed windier and wetter. It was surely much colder.
What I loved was that we stopped for brunch at a кафе – which did not look inviting from the outside –, but again, the food was excellent. We had some rubles left and we could use them to pay.

AstanaWell after 10pm, we were back to Astana and a piercing cold. We had witnessed snow on the way and were tired. We went back to Khalif, because it was conveniently located next to Hostelland Astana, where we returned. The tea served that evening was a miracle.
A snow storm hit us the following morning. After a decadent breakfast at Le Dessert, we realised that we were close to Bayterek Tower, so we started walking and fighting the wind and the snow. I felt that I had too many clothes on me, but they helped. Luckily, during the time spent on top of the tower, the crazy weather miraculously took a break and we were able to see Astana from above.
We then continued towards Nur-Astana Mosque, where I loved the turquoise all around, a true symbol of Central Asia, in my mind. Marcel found a small store near the mosque. We entered it and, at the end of our trip, finally got to taste mare milk. Aaaaam… I didn’t like it. It was a taste too poignant to me, but I did enjoy the camel milk.
Next: Khan Shatyr – the gigantic yurt hosting a rich entertainment centre. It was snowing so hard and we were so wet that we were both thinking to call it a day at the mall – something we never do. Marcel found a cable for his phone, I found a nice lady to print our boarding passes for free, the last souvenirs were bought, we listened to a wonderful live orchestra, and we had late lunch/early dinner at Jolly & Joker. At the end, we witnessed another kind act, when our waitress accompanied us three floors down, to get to the taxi. Rides to the hostel and the airport followed.

Someday we’ll be back to explore the south, go snowboarding, and pass the border into Kyrgyzstan.

Cealaltă parte a monedei – Mongolia

Multe persoane au şi îşi autoalimentează o imagine ultra-romantică asupra Mongoliei. Nejustificat. Am fost şi eu una dintre aceste persoane. Dar m-am tratat. Susţin, aşa cum am făcut-o mereu, că trebuie să călătorim undeva şi să simţim vibraţia locului, să interacţionăm cu oamenii, să gustăm mâncarea, să colindăm... pentru a putea cu adevărat înţelege dacă ne place şi dacă este aidoma locurilor imaginate de noi.Pozitivistă însă, cum mi-e felul, voi prezenta mai întâi cealaltă parte a monedei – (ironic) puţinele aspecte care m-au bucurat în pustietatea vestică a imensei ţări.

Mersul la cumpărăturiDeşi nu prea se găseau de niciunele neaoşe – şi hârtia igienică era adusă din Rusia, ca să nu mai vorbim de săpun ori şampon –, magazinele din vestul ţării au reprezentat ocazia perfectă să mă familiarizez cu produse asiatice din ţări în care încă nu am ajuns. Mi-au plăcut iaurtul din Taiwan, dulciurile şi cidrul din Coreea de Sud. Ce era şi mai fain? În acelaşi oraş, dacă schimbam magazinul, găseam tot felul de alte produse, de altă provenienţă. Ce-i al mongolilor e al lor, însă: tot ce-i lucrat manual şi din lână este de preţ.
Supa de lângă Lacul Achit şi prietenia cu ruşiiAm mai povestit despre asta. Am fost înşelaţi cu cazarea. Ne-au invitat să mâncăm cu ei (pregăteau cina). Am rezolvat să stăm într-o iurtă, aşa cum rezervaserăm de la început. Am râs şi am cântat împreună. Înainte să se întoarcă în Siberia, ne-au gătit o supă ce-a rămas legendară.
Apoi, ne-am reîntâlnit la Budapesta cu Elena, Vadim şi Jules. Şi încă vorbim.
Căzuserăm de acord încă din Asia: în Mongolia nu ţinea niciunul morţiş să se întoarcă, dar fiecare simţea că fără celălalt lângă el, experienţa nu ar mai fi fost la fel.  
Drumul înspre ÖlgiiCred că a fost pentru prima dată în cadrul călătoriei când mi-am plecat capul în faţa măreţiei reliefului din Vestul Mongoliei. La întoarcerea în Ölgii dinspre Lacul Achit, ne-au ieşit în cale o turmă de oi şi păstorul lor, după cum eram deja obişnuiţi cu stilul mongol, călare. Soarele bătea şi el într-un fel care scotea în evidenţă toate personajele, de la blăniţele mioarelor şi până la licărele de pe şaua păstorului.  

Lacul Tolbo, în lumina dimineţii  Îl văzusem şi cu o seară în urmă, pe fondul unui apus roşiatic, însă eram încărcaţi, nervoşi şi nu bătea lumina cel mai bine. După două zile, ne-am întors dimineaţa. Am trecut pe lângă iaci păscând şi, într-un final, am ajuns la căluţii mei iubiţi. Am ieşit din maşină – era foarte frig – şi m-am apropiat. Nu s-au speriat, aşa că am tot păşit înspre ei. Curând, mi s-a alăturat şi Marcel.

Tsambagarav-UulParcul Naţional, care include al treilea cel mai înalt vârf din Mongolia, este impresionant. Drumurile în Mongolia sunt nedefinite; cu Google Maps nu faci treabă, îţi trebuie maps.me. Oricum ar fi, ca să mergi de la Ölgii la Khovd trebuie să treci prin Trecătoarea Buriad. Este spectaculos, se conduce chiar şi la 2600m – am condus şi eu, îmi plac cutiile automate, se pare –. E aşa un amestec de râuri, mini-lacuri, scene ce ne-au amintit de Scoţia şi Highlands, apoi un deşert înşelător, pe măsură ce asfaltul revine şi totul bate-n Fata Morgana.
  KhovdÎn sfârşit, un oraş prietenos! Cu 13 etnii ce îl populau, am înţeles de ce apăsarea cu care eram obişnuiţi în Ölgii nu o mai simţeam, de ce oamenii ne zâmbeau, copiii se jucau veseli, eram bineveniţi. Chiar şi la una dintre cele mai bune cafenele din oraş, nu am putut decât să ridic din umeri când, încercând să beau o ciocolată caldă, chelneriţa îmi adusese o cutie cu plicuri şi mă întrebase pe care-l vreau preparat.
A fost şi locul unde am găsit cazări bune, una chiar la standarde înalte pentru întreaga lume, Steppe Hotel.
Apusul peste Lacul Khar-UsA fost unul dintre cele mai frumoase şi roz din viaţa mea. Goneam singuri prin praf, lacul se apropia şi munţii ce-l încadrau se făceau tot mai rozalii, pe măsură ce turme de căpriţe ne săreau în cale.

Spre Bayanuur, pe lângă Râul KhovdDacă ziua anterioară probabil că fusese cea mai frumoasă din Mongolia, nici miercurea în care am plecat spre Ölgii, urmând cursul Râului Khovd, nu a fost cu mult mai prejos. Am dat peste peisaje fabuloase, iurte în pustietate, cămile curioase şi apa aceea de-un albastru electric ne-a surprins de fiecare dată când ne-am apropiat de ea. Ne-am rătăcit; apoi, când a fost momentul să trecem râul pentru a ajunge la Bayanuur, am crezut că am înţeles de la o doamnă din zonă că ar fi un pod, dar un domn pe motocicletă ne-a dus într-un loc unde apa părea mai puţin adâncă. Măsura din ochi cam până la ce nivel ar fi ajuns şi a fost dezamăgit că nu am încercat o traversare. Iar noi ne îndreptam înspre punctul cel mai de jos al călătoriei noastre – va urma săptămâna viitoare –.

Mic-dejunurile, prânzurile şi cinele de la PamukO oază. Una turcească. Totul a plecat de la Restaurantul Pamukkale, cel mai bun din Ölgii, fără îndoială. Apoi, am observat semnul drăguţ înspre Pamuk, cafeneaua cu acelaşi patron. Ne-a plăcut ceaiul. Prăjitura a fost fix ce trebuia! Ne-am reîntors, ne ştiam deja cu angajaţii. Aşa am descoperit că puteam comanda şi felurile principale de la Pamukkale, servindu-le în cafenea.Aveau şi toaletă funcţională şi... până la urmă, despre toate momentele frumoase, urâte, şocante şi surprinzătoare din Mongolia acolo am povestit.Nu în toaletă, ci la cafenea.

A fost greu. Uneori, călătoriile înseamnă asta. Mă mir că nu ne-am îmbolnăvit de pe urma câtor am îndurat, sunt recunoscătoare că ne-am întors acasă întregi, am continuat să cred în steaua mea.  

To Mongolia: lies, visas, and tears

Our trip to Mongolia started off on a wrong foot… and continued in the same manner.
I believe that I owe an explanation first of all to my friends, who saw me preoccupied A LOT last autumn. So, here is my official letter to the Embassy of Mongolia in Bulgaria--

‘Dear Sirs, I have just returned from a trip to Mongolia and I would like to report your representative in Romania, Rodica Pop.
The story is a long one, but I will keep it short.
I contacted Rodica Pop in July by phone - I could barely find the contact details - and she informed me on the new application form, in use as of July 1st. My boyfriend and I were scheduled to travel to Mongolia during the first half of October, so I agreed to submit the visa application in August.
Several e-mails were exchanged not because I am not a practical person, but because Rodica Pop kept telling me to write to her again and again, as she was not sure of the exact period during which she was going to be in Bucharest. She did not inform me on any of the documents to be submitted alongside the passport and the application form; she only told me about the USD 100 fee, to be submitted in the same envelope. As I realised that she is a very difficult person to communicate with, I resorted to my 18 years of experience as a traveller and included the documents that I thought would be necessary.
In the end, we did agree on the time frame - a very limited, one, if I may say -: 15.08.-24.08. It also coincided with our national holiday (15.08.); I only scheduled to send the envelope the following day (16.08.) and informed her of that by e-mail. She called me first thing in the morning and started screaming at me - that I have no respect whatsoever, that she is out of town - when she herself told me that she would actually BE IN TOWN -. In the end, I cancelled my fast courier order and placed it on Friday (with delivery on Monday, 20.08.). Unfortunately, things went wrong with this order, too, as the fast courier company nearly lost my envelope.
When Rodica Pop finally received it, she sent a very aggressive e-mail telling me that I put all those documents inside the envelope, yet did not stick the photos to the application. I did not know the procedure and had written our names on the back of the pictures. When I called her, she refused to stick them, she screamed at me AGAIN and, in the end, hung up the phone in my face when I told her that she did not inform me of anything else regarding our visa application except for the new application form, the passport, and the money.
My boyfriend took over and managed - through several phone calls and disregarding the fact that Rodica Pop kept calling me a LIAR - to convince her to help us with the visas. Our close friend from Bucharest had to meet Rodica Pop and stick the pictures to the application form.
IT WAS AN ORDEAL and NOBODY HAD EVER MADE ME FEEL THIS LOW IN MY ENTIRE LIFE. I BELIEVE THAT RODICA POP SUFFERS FROM A SERIOUS MENTAL DISORDER, HAS A PROBLEM WITH YOUNG AND ATTRACTIVE WOMEN AND IS NOT SUITED TO ACT IN THE POSITION OF HONORARY CONSUL. MY BOYFRIEND AGREES THAT ESTABLISHING ANY KIND OF COMMUNICATION WITH THIS WOMAN IS A BIG PROBLEM.
To be honest, I wanted to report her upon my return and I am furthermore entitled to do so, because at the border between Russia and Mongolia, we were refused entry because OUR VISAS WERE ERRONEOUS, bearing a seal that was no longer in use. The officials at the border control point were kind enough to issue a new visa, even stuck our pictures (which I had on me just in case) themselves without issues, but we lost a lot of time and made the van that we were travelling in wait for us for more than one hour and a half. They told us that it wasn't a singular case and that all visas from Romania bearing this seal had to be reissued.

Please be reassured that getting this visa was one of the worst travelling experiences of our lives and take the appropriate measures.
Thank you,’
Was it really worth it? The landscapes were splendid and I did find a (Turkish) oasis in the form of a café in Ölgii – which we would use for lunch and dinner and breakfast –, but for the rest, it was not. 'Golden Eagle' Festival Lake Tolbo
From Ölgii to Khovd Tsanbagarav Uul National Park Along River Khovd PamukI am, however, glad that I went – I won’t have any ‘should have’s haunting me. The other Mongolian misadventures will follow. For now, I wish to add a few words in Romanian, to warn my readers against using two fast courier companies’ services.
Dragii mei, Că tot veni vorba, vă atrag atenţia asupra firmelor de curierat FAN Courier şi Urgent Cargus. Cei de la FAN Courier practic mi-au pierdut un plic cu paşapoarte şi bani şi l-au găsit abia după 4 zile, el ajungând din Braşov în Bucureşti în fix 6 zile. Mai grav, cei de la Urgent Cargus mi-au pierdut un colet pe 05.11.2018. Au promis să îi ramburseze valoarea produselor expeditorului, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Nu cred că este nevoie să spun că serviciul lor clienţi este praf. Au o poezie pe care o repetă. Şi atât.Dacă noi nu le-am mai folosi serviciile, ar dispărea. Gândiţi-vă la acest lucru.Eu nu mai vreau să aud de ei!!

So, simply because you call my girlfriend a ‘liar’, you will not issue the visas to Mongolia?

Our trip to Mongolia started off on a wrong foot… and continued in the same manner.
I believe that I owe an explanation first of all to my friends, who saw me preoccupied A LOT last autumn. So, here is my official letter to the Embassy of Mongolia in Bulgaria--

‘Dear Sirs, I have just returned from a trip to Mongolia and I would like to report your representative in Romania, Rodica Pop.
The story is a long one, but I will keep it short.
I contacted Rodica Pop in July by phone - I could barely find the contact details - and she informed me on the new application form, in use as of July 1st. My boyfriend and I were scheduled to travel to Mongolia during the first half of October, so I agreed to submit the visa application in August.
Several e-mails were exchanged not because I am not a practical person, but because Rodica Pop kept telling me to write to her again and again, as she was not sure of the exact period during which she was going to be in Bucharest. She did not inform me on any of the documents to be submitted alongside the passport and the application form; she only told me about the USD 100 fee, to be submitted in the same envelope. As I realised that she is a very difficult person to communicate with, I resorted to my 18 years of experience as a traveller and included the documents that I thought would be necessary.
In the end, we did agree on the time frame - a very limited, one, if I may say -: 15.08.-24.08. It also coincided with our national holiday (15.08.); I only scheduled to send the envelope the following day (16.08.) and informed her of that by e-mail. She called me first thing in the morning and started screaming at me - that I have no respect whatsoever, that she is out of town - when she herself told me that she would actually BE IN TOWN -. In the end, I cancelled my fast courier order and placed it on Friday (with delivery on Monday, 20.08.). Unfortunately, things went wrong with this order, too, as the fast courier company nearly lost my envelope.
When Rodica Pop finally received it, she sent a very aggressive e-mail telling me that I put all those documents inside the envelope, yet did not stick the photos to the application. I did not know the procedure and had written our names on the back of the pictures. When I called her, she refused to stick them, she screamed at me AGAIN and, in the end, hung up the phone in my face when I told her that she did not inform me of anything else regarding our visa application except for the new application form, the passport, and the money.
My boyfriend took over and managed - through several phone calls and disregarding the fact that Rodica Pop kept calling me a LIAR - to convince her to help us with the visas. Our close friend from Bucharest had to meet Rodica Pop and stick the pictures to the application form.
IT WAS AN ORDEAL and NOBODY HAD EVER MADE ME FEEL THIS LOW IN MY ENTIRE LIFE. I BELIEVE THAT RODICA POP SUFFERS FROM A SERIOUS MENTAL DISORDER, HAS A PROBLEM WITH YOUNG AND ATTRACTIVE WOMEN AND IS NOT SUITED TO ACT IN THE POSITION OF HONORARY CONSUL. MY BOYFRIEND AGREES THAT ESTABLISHING ANY KIND OF COMMUNICATION WITH THIS WOMAN IS A BIG PROBLEM.
To be honest, I wanted to report her upon my return and I am furthermore entitled to do so, because at the border between Russia and Mongolia, we were refused entry because OUR VISAS WERE ERRONEOUS, bearing a seal that was no longer in use. The officials at the border control point were kind enough to issue a new visa, even stuck our pictures (which I had on me just in case) themselves without issues, but we lost a lot of time and made the van that we were travelling in wait for us for more than one hour and a half. They told us that it wasn't a singular case and that all visas from Romania bearing this seal had to be reissued.

Please be reassured that getting this visa was one of the worst travelling experiences of our lives and take the appropriate measures.
Thank you,’
Was it really worth it? The landscapes were splendid and I did find a (Turkish) oasis in the form of a café in Ölgii – which we would use for lunch and dinner and breakfast –, but for the rest, it was not. 'Golden Eagle' Festival Lake Tolbo
From Ölgii to Khovd Tsanbagarav Uul National Park Along River Khovd PamukI am, however, glad that I went – I won’t have any ‘should have’s haunting me. The other Mongolian misadventures will follow. For now, I wish to add a few words in Romanian, to warn my readers against using two fast courier companies’ services.
Dragii mei, Că tot veni vorba, vă atrag atenţia asupra firmelor de curierat FAN Courier şi Urgent Cargus. Cei de la FAN Courier practic mi-au pierdut un plic cu paşapoarte şi bani şi l-au găsit abia după 4 zile, el ajungând din Braşov în Bucureşti în fix 6 zile. Mai grav, cei de la Urgent Cargus mi-au pierdut un colet pe 05.11.2018. Au promis să îi ramburseze valoarea produselor expeditorului, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Nu cred că este nevoie să spun că serviciul lor clienţi este praf. Au o poezie pe care o repetă. Şi atât.Dacă noi nu le-am mai folosi serviciile, ar dispărea. Gândiţi-vă la acest lucru.Eu nu mai vreau să aud de ei!!

Lacul Teletskoye – în inima Altaiului

Cam cât am visat eu să ajung în Altai?
Au fost ani şi ani...
Apoi, s-a ivit ocazia unui zbor incredibil de ieftin în Kazahstan şi festivalului de vulturi din vestul Mongoliei, pe care Marcel şi cu mine aveam ochii de mult. Era ocazia perfectă să fie legate... cum altfel? Prin Altaiul rusesc.Mda. Părea îndepărtat, încâlcit, aventuros – ingredientele perfecte pentru o călătorie reuşită!!Realitatea s-a înscris cam în aceleaşi linii, cu toate că încâlceala am mai domolit-o, prin inimile mari ale localnicilor. În ciuda drumurilor lungi cu autobuzul, nebuniei şi du-te-vino-ului continuu, ne plăcea, ne plăcea mult. Regăseam ceea ce întâlniserăm mereu în Rusia, with a twist. Aveam, însă, nevoie de o zi de pauză, programată atunci când am stabilit, în mare, itinerarul. Pe 5 octombrie seara era musai să fim la Ölgii, în Mongolia.Dar astăzi, astăzi eram în Gorno-Altaysk, aveam 1 oră şi jumătate pentru masă până când ne pleca autobuzul spre Artybash – şi cam atât de mult ne puteam apropia de cel mai mare lac din Altai. Ne uitam în jur, la oamenii cu trăsături ce lăsau tot mai mult blondul şi ochii albaştri în urmă, fiind înlocuite de ochi specifici cazacilor, populaţia majoritară a regiunii. Deşi într-o zonă majoritar musulmană, nu mă simţeam deloc constrânsă ori apăsată de reguli. Se bea alcool fără ocolişuri, femeile şi bărbaţii păreau să trăiască pe picior de egalitate. Mă intriga. La fel cum au început să o facă acoperişurile căsuţelor colorate, ce s-au tot ivit pe drumul de 3 ore către lac.  De la Gorno-Altaysk la ArtybashŞi pe care le-am tot zărit, cel puţin până când a apus soarele, în culorile toamnei de Asia Centrală.Şi de ce mai apus am avut parte!...Apoi, au început serpentinele.Am ajuns în Artybash puţin după opt, însă liniştea era imperturbabilă, parcă. Am relatat în engleză poveştile ce ne-au marcat seara. Le voi relua în română, căci au fost impresionante şi hotărâtoare. Rămaşi ultimii din autobuz, şoferul nostru a dorit să ne cheme un taxi şi ne-a întrebat unde stăm. „Gornoe Ozero.” Însă niciun taximetrist nu a fost disponibil, aşa că am ajuns la baza noastră cum nu mulţi cred că au făcut-o. Cu autobuzul. Nu a vrut niciun ban binefăcătorul nostru. Dar eu nu voi uita niciodată fapta lui, cât de mult ne ajutase şi cât de mult bine ne făcuse.Era pustiu în jurul lacului. Doamna care avea grijă de complex, la început arţăgoasă – fuseseră nişte neînţelegeri cu cazarea şi nu aveam o limbă comună în care să le putem rezolva –, s-a dat imediat pe brazdă, ba chiar a căutat o soluţie care să ne fie folositoare. Căbănuţa noastră era pe o culme – cochetă şi cu toate dotările ce erau necesare. S-a încălzit repede, iar noi am topit nişte ciocolată şi au ieşit nişte ciocolate calde minunate. Eram fericiţi.  A doua zi, am luat-o molcom – simţeam că o merităm –. Un mic dejun simplu, cu vedere către lac, asezonat cu zâmbetele personalului. Apoi, am privit minute în şir roşcatul în nuanţe diverse, ce se oglindea în lac. Marcel a făcut fotografii. Toamna pe Lacul TeletskoyeAm plecat într-o mică drumeţie în jurul lacului. Studiasem cam ce se putea face în zonă, însă mai toate informaţiile de care mă lovisem deunăzi erau în rusă, aşa că nu îmi erau foarte clare. Cu toate acestea, am dat peste poteca spre Cascada Trei Râuri (sau aşa ceva) şi a fost uşoară la început, mai apoi solul a devenit tot mai moale şi mai mocirlos şi mi-a fost tot mai greu să înaintez, căci alunecam. Am întâlnit câţiva ruşi mai în vârstă pe traseu (singurii văzuţi), care au renunţat pentru că nu aveau încălţări adecvate. Am ajuns însă la cascadă, ne-am bucurat, am cântat şi am revenit la drumul principal. Trek, Artybash Veselie, ArtybashAm dat peste o mică plajă, însă pentru a ajunge la ea a trebuit să parcurgem din nou niscaiva teren mocirlos. Acolo am simţit ceva ce nu mai simţisem din Columbia şi ce am mai simţit de abia acum 10 zile, în Azore: m-am relaxat complet. A fost sublim.Recomand încărcarea totală a bateriilor, de la 0, cel puţin o dată la 4-5 luni. Relaxare, Lacul Teletskoye A trebuit să ne întoarcem la Gornoe Ozero, unde ne-am mai jucat cu căţelul cu care ne împrieteniserăm de dimineaţă şi care ne urmărea pe peste tot, ni s-a chemat un taxi şi am oprit în Artybash. Doream să colindăm satul (eu, una, speram să găsesc obiecte artizanale). Am coborât însă podul şi am ajuns lângă Biya – incredibil de albastră şi dătătoare de peşte. Unindu-se cu Katun, forma fluviul Ob, unul dintre cele mai mari ale lumii. Îmi aminteam şi acum de harta Asiei din clasa a VII-a, brăzdată de trei fire albastre ce se vărsau în Arctic. Ajunsesem să văd lacul din care izvorea primul dintre măreţele fluvii siberiene. Biya; practic, izvorul fluviului ObNu îmi venea să cred... Din aceste realizări mă hrănesc eu – din faptul că pot conecta ceea ce am citit şi învăţat cu ceea ce trăiesc, din faptul că pot simţi, din faptul că pot interpreta.La prânz, Marcel a servit unul dintre peştii locului, iar eu m-am mulţumit cu o omletă bine făcută.  Spre Restaurantul ArtybashApoi, am făcut cunoştinţă cu Yuri şi Sasha, cu care ne înţelegeam greu, căci nu vorbeau engleză, dar care erau real interesaţi să ne cunoască şi să ne vorbească despre frumuseţile Altaiului.Autobuzul cu care am plecat înspre Gorno-Altaysk părea să se deşire, însă a fost scena unui mic sketch, cu un domn kârgâz care dormea de rupea locul, trezindu-se doar când încerca să îl înduplece pe şofer să oprească pentru o mică vizită în tufişuri. Domnul uzbec din spatele meu mai avea puţin şi dormea pe mine. Inutil să vă spun cât de beţi erau amândoi. Şi mai era un domn cazac, vizibil incomodat de logoreea uzbecului, în momentele când se trezea. Sasha îi mai făcea semne acestuia din urmă să mă lase în pace, când se pornea să turuie în rusă şi eu ridicam din umeri. (Cred că era semnalul meu de alarmă, felul în care ceream ajutor. :P) Până la urmă, ne-am înţeles. Am făcut uz de un translator online şi le-am arătat fotografii din Braşovul nostru, asta în timp ce încercam să nu cad cu scaunul care de abia se mai ţinea şi să nu vomit pe serpentinele acelea nebune. Făcuserăm un ocol multicultural şi a doua zi ne aştepta drumul prin sudul Republicii Altai. Şi noi îl aşteptam cu nerăbdare.

Kazakhstan to Mongolia_1: Russia by stops

Deciding to start with another country than the destination or the origin might prove challenging. Then again, the actual title should have been ‘From Romania to Mongolia through Hungary’, so sticking to my favourite part of the trip is not at all a bad writing decision. It is made with the heart. ♥In my defence, I’ve fallen for Russia ever since my first visit there, in 2010.
And here’s what I was contributing to Caravanistan forum in late October 2018, a website that’s been of utmost help in a part of the world that is pretty unknown and seemingly difficult to travel in – while Marcel and I found out that it isn’t necessarily so--[I decided to focus on the stops in Russia in this piece – author’s comments in bold –, leaving the ones in Kazakhstan and Mongolia for other articles; as Altai is a region shared by China, Kazakhstan, Mongolia, and Russia, I hope not to offend anyone if I use more the names of the countries and not the actual name of the region travelled. As the rates on Caravanistan were mostly listed in USD, I used the same currency for convenience purposes.]<Hey!
First of all, I want to thank you all for posting here. All your suggestions were of tremendous help and made a very difficult trip easier.I will strictly post on my own experience travelling this route—Day 1: Astana to Semey; we befriended some Kazakh guys from Almaty in our hostel in Astana and they helped us a lot. When they heard about us travelling to Semey by bus, they started shaking their heads: 'No, for about the same price, you can take a shared taxi and get there in about 7/8 hours.' We used inDriver and quickly found ourselves a ride. It was the most expensive of all (KZT 10000 each = USD 27.50), but it was money well spent. We arrived safe and sound to Semey at sunset and even stopped for several breaks and lunch. :D If you've never used the app, you can ask for a local to type in his number and help you or you could buy a local SIM (very easy to do in Russia and Mongolia (around USD 4); we haven't tried it in Kazakhstan).Day 2: Semey to Barnaul; we used BlaBlaCar. Unfortunately, our driver and his girlfriend had some issues with some papers, dropped us in Rubtsovsk and did not charge us a penny. We were then helped by locals and caught the 16:21 bus to Barnaul (USD 15.50, including 1 big backpack). 5 hours later we were in the capital of Altai.> Rubtsovsk seemed the largest city from the border with Kazakhstan. After fog and rain and not a soul in sight, it was pretty lively – and a bit grey, to be honest –. We did not have time to stick around for more or have a snack, as our bus was leaving. There followed the infinite forests of the Altai, a lake here and there. And stops peppered with local hospitality, correctness, and smiles. ‘These pancakes are sooooo good!’[they reminded me of our Skt. Petersburg mornings at ‘Teremok’ and of the condensed milk filling]. Barnaul , the capital of Altai Krai, was – from the first sight – a whole different ballgame. Larger. Not as grey. With more attention to details throughout its downtown areas. Displaying the exquisite restaurants that reminded me of Murmansk; our choice for the night: Lexx. It served one of the best meals of our lives, with a delightful Pavlova to end the evening.  Wrapped in the kindness of our hosts, from the restaurant doors to the ones of the taxis, we awoke to breakfast in bed, @House City . <Day 3: Barnaul to Gorno-Altaysk; we caught the 11:15 bus (USD 11.60) and were in Gorno-Altaysk some minutes after 16./we wanted some relaxation and headed to Artybash and Lake Teletskoye from there, on that same afternoon; we absolutely loved it and all the locals we met along the way!Day 4 was spent trekking around the lake and we returned to GA in the evening./>How was Gorno-Altaysk? Well, small. With colourful houses. More Kazakhs, as we headed south. Even lower prices than in northern Altai. The scenery had changed, also becoming more spectacular as we headed south.
We had been lucky enough to cross the mighty Ob in Biysk and continue along its course for much of our bus ride. People felt relaxed in GA. Our accommodation – Kedrovy Dom Kochievskih – was comfy. Meals – Fortuna– were hearty. It did feel like the typical mountain town and it only took us an early wake-up and some waiting outside, at 5am in the terrible cold, to utter wows: the sky was full of stars.      <Day 5: Gorno-Altaysk to Kosh-Agach by BlaBlaCar; we left at 5:30 and had a lot of fun on the road, made a great friend, got invited to a wedding, and experienced one of the most beautiful landscapes of our lives. We only paid USD 9 for the trip, which took around 8 hours, breakfast break included). From Kosh-Agach, a travel companion of ours arranged a trip to Tashanta with his brother for RUB 1000 (USD 15.30) (together).>As darkness lifted, birch was replaced by fir. And then it disappeared altogether, giving way to bare rounded mountains, turquoise Katun River – which forms giant Ob together with Biya River –, and fresh amounts of snow. Strikingly, I had been carsick the whole morning, but it did not matter anymore. Altai – the one I had been expecting for days – breathed friendship and solid life principles through the colourful roofs of Aktash, Kosh-Agach, and Tashanta. A cookie later and a bagful of them for the road from my new friend, I realised that it was one of the places that had surprised me/us most. In the entire world! Magical.    <I read about the bad experiences at the border crossing and I am sorry for them. We were lucky and were even helped by the Russian officers (we don't speak the language), being explained in English by phone that we cannot cross the border by foot. There were no vans waiting. However, a Mongolian van arrived about 5 minutes later and agreed to take us to Ölgii for RUB 1000 (together). The only problem we had was that our Mongolian visas were erroneous, 'thanks' to our 'lovely' Honorary Consul in Bucharest – but that is another story –. In the end, new visas were issued, so everything was good and we were in Ölgii by sunset.
As we were flying out from Astana, we decided to take a shared taxi back. It was a difficult journey, but it made us stronger. We paid USD 55 each; we had arranged everything with Baki (the one mentioned in the posts) at first for MNT 130000, but he couldn't go, so his friend wanted more money.We left at around 9 from Ölgii, stopped for lunch in Kosh-Agach, dinner near Gorno-Altaysk, and brunch right after crossing the border into Kazakhstan. There were frequent (too frequent! J) breaks and we arrived around 22 (the following evening) in Astana. Carry about RUB 750 for food - the amount will surely suffice and you can pay with RUB also in Kazakhstan. Have snacks, water, and wipes on you.
Happy travels!>We were outrageously happy to be back to Russia, even for only a few hours, to transit the lands that had already planted memories, to rejoice seeing the mountains and sunsety Katun… and, of course, enjoy meals at every single кафе, because they were all delicious, filling, and inexpensive. I miss them. I miss the sour cream pancakes. I miss the salads. I miss the buzz. <P.S. Kazakhstan and Russia were fabulous, I couldn't say the same about Mongolia, but I am glad that I went!>
‘It’s your second time in Russia, right?’ the border control officer asked me while exiting his country to get into Kazakhstan.‘No, my third.’‘Why have you come so often to Russia?’‘I love it!’

From Kazakhstan to Mongolia_1: Russia by stops

Deciding to start with another country than the destination or the origin might prove challenging. Then again, the actual title should have been ‘From Romania to Mongolia through Hungary’, so sticking to my favourite part of the trip is not at all a bad writing decision. It is made with the heart. ♥In my defence, I’ve fallen for Russia ever since my first visit there, in 2010.
And here’s what I was contributing to Caravanistan forum in late October 2018, a website that’s been of utmost help in a part of the world that is pretty unknown and seemingly difficult to travel in – while Marcel and I found out that it isn’t necessarily so--[I decided to focus on the stops in Russia in this piece – author’s comments in bold –, leaving the ones in Kazakhstan and Mongolia for other articles; as Altai is a region shared by China, Kazakhstan, Mongolia, and Russia, I hope not to offend anyone if I use more the names of the countries and not the actual name of the region travelled. As the rates on Caravanistan were mostly listed in USD, I used the same currency for convenience purposes.]<Hey!
First of all, I want to thank you all for posting here. All your suggestions were of tremendous help and made a very difficult trip easier.I will strictly post on my own experience travelling this route—Day 1: Astana to Semey; we befriended some Kazakh guys from Almaty in our hostel in Astana and they helped us a lot. When they heard about us travelling to Semey by bus, they started shaking their heads: 'No, for about the same price, you can take a shared taxi and get there in about 7/8 hours.' We used inDriver and quickly found ourselves a ride. It was the most expensive of all (KZT 10000 each = USD 27.50), but it was money well spent. We arrived safe and sound to Semey at sunset and even stopped for several breaks and lunch. :D If you've never used the app, you can ask for a local to type in his number and help you or you could buy a local SIM (very easy to do in Russia and Mongolia (around USD 4); we haven't tried it in Kazakhstan).Day 2: Semey to Barnaul; we used BlaBlaCar. Unfortunately, our driver and his girlfriend had some issues with some papers, dropped us in Rubtsovsk and did not charge us a penny. We were then helped by locals and caught the 16:21 bus to Barnaul (USD 15.50, including 1 big backpack). 5 hours later we were in the capital of Altai.> Rubtsovsk seemed the largest city from the border with Kazakhstan. After fog and rain and not a soul in sight, it was pretty lively – and a bit grey, to be honest –. We did not have time to stick around for more or have a snack, as our bus was leaving. There followed the infinite forests of the Altai, a lake here and there. And stops peppered with local hospitality, correctness, and smiles. ‘These pancakes are sooooo good!’[they reminded me of our Skt. Petersburg mornings at ‘Teremok’ and of the condensed milk filling]. Barnaul , the capital of Altai Krai, was – from the first sight – a whole different ballgame. Larger. Not as grey. With more attention to details throughout its downtown areas. Displaying the exquisite restaurants that reminded me of Murmansk; our choice for the night: Lexx. It served one of the best meals of our lives, with a delightful Pavlova to end the evening.  Wrapped in the kindness of our hosts, from the restaurant doors to the ones of the taxis, we awoke to breakfast in bed, @House City . <Day 3: Barnaul to Gorno-Altaysk; we caught the 11:15 bus (USD 11.60) and were in Gorno-Altaysk some minutes after 16./we wanted some relaxation and headed to Artybash and Lake Teletskoye from there, on that same afternoon; we absolutely loved it and all the locals we met along the way!Day 4 was spent trekking around the lake and we returned to GA in the evening./>How was Gorno-Altaysk? Well, small. With colourful houses. More Kazakhs, as we headed south. Even lower prices than in northern Altai. The scenery had changed, also becoming more spectacular as we headed south.
We had been lucky enough to cross the mighty Ob in Biysk and continue along its course for much of our bus ride. People felt relaxed in GA. Our accommodation – Kedrovy Dom Kochievskih – was comfy. Meals – Fortuna– were hearty. It did feel like the typical mountain town and it only took us an early wake-up and some waiting outside, at 5am in the terrible cold, to utter wows: the sky was full of stars.      <Day 5: Gorno-Altaysk to Kosh-Agach by BlaBlaCar; we left at 5:30 and had a lot of fun on the road, made a great friend, got invited to a wedding, and experienced one of the most beautiful landscapes of our lives. We only paid USD 9 for the trip, which took around 8 hours, breakfast break included). From Kosh-Agach, a travel companion of ours arranged a trip to Tashanta with his brother for RUB 1000 (USD 15.30) (together).>As darkness lifted, birch was replaced by fir. And then it disappeared altogether, giving way to bare rounded mountains, turquoise Katun River – which forms giant Ob together with Biya River –, and fresh amounts of snow. Strikingly, I had been carsick the whole morning, but it did not matter anymore. Altai – the one I had been expecting for days – breathed friendship and solid life principles through the colourful roofs of Aktash, Kosh-Agach, and Tashanta. A cookie later and a bagful of them for the road from my new friend, I realised that it was one of the places that had surprised me/us most. In the entire world! Magical.    <I read about the bad experiences at the border crossing and I am sorry for them. We were lucky and were even helped by the Russian officers (we don't speak the language), being explained in English by phone that we cannot cross the border by foot. There were no vans waiting. However, a Mongolian van arrived about 5 minutes later and agreed to take us to Ölgii for RUB 1000 (together). The only problem we had was that our Mongolian visas were erroneous, 'thanks' to our 'lovely' Honorary Consul in Bucharest – but that is another story –. In the end, new visas were issued, so everything was good and we were in Ölgii by sunset.
As we were flying out from Astana, we decided to take a shared taxi back. It was a difficult journey, but it made us stronger. We paid USD 55 each; we had arranged everything with Baki (the one mentioned in the posts) at first for MNT 130000, but he couldn't go, so his friend wanted more money.We left at around 9 from Ölgii, stopped for lunch in Kosh-Agach, dinner near Gorno-Altaysk, and brunch right after crossing the border into Kazakhstan. There were frequent (too frequent! J) breaks and we arrived around 22 (the following evening) in Astana. Carry about RUB 750 for food - the amount will surely suffice and you can pay with RUB also in Kazakhstan. Have snacks, water, and wipes on you.
Happy travels!>We were outrageously happy to be back to Russia, even for only a few hours, to transit the lands that had already planted memories, to rejoice seeing the mountains and sunsety Katun… and, of course, enjoy meals at every single кафе, because they were all delicious, filling, and inexpensive. I miss them. I miss the sour cream pancakes. I miss the salads. I miss the buzz. <P.S. Kazakhstan and Russia were fabulous, I couldn't say the same about Mongolia, but I am glad that I went!>
‘It’s your second time in Russia, right?’ the border control officer asked me while exiting his country to get into Kazakhstan.‘No, my third.’‘Why have you come so often to Russia?’‘I love it!’

Meet us halfway – din Mongolia în Budapesta

Am crescut. Sunt copil mare, de-acum. Cu toate că mă simt ca şi când ar fi trecut 100 de ani peste mine şi aş mai vrea să trăiesc cel puţin 100. Înţeleg tot mai multe din viaţa asta. Subtilităţi, dedesubturi. Sunt toate încercări şi mă străduiesc să le fac faţă. Când încep cu „uneori”, e profundă treaba. Uneori, drumul îţi scoate în cale oameni faini. Aceştia sunt multişori şi, de regulă, dacă tu eşti fain, îi atragi pe cei ce-ţi seamănă. Mai sunt însă ocazii din acelea, când se aliniază toate, de la planete şi până la timp, că drumul îţi scoate în cale oameni foarte faini. Aveţi acelaşi cadru educaţional, sunteţi sufletişti, inteligenţi şi amuzanţi şi, mai cu seamă, vă place aventura. „Staţi liniştiţi, rezolvă prietena mea” – aşa au fost primele interacţiuni cu ruşii noştri. Eu trântind uşi, în încercarea de a-i face pe cei cărora le plăteam în Mongolia 30 USD – va urma – pe noapte (mult pentru regiune) să înţeleagă că nu vrem să stăm într-o casă cu pereţii scorojiţi şi chiloţii proprietarilor prin dulapuri, ci în iurtă, după cum ne fusese promis, iar Elena, Julia şi Vadim pregătind masa (inclusiv pentru noi), căci aduseseră cu ei o grămadă de mâncare din Novosibirsk. Şi plătiseră în avans acelaşi tip cazare, de care fuseseră, la rândul lor, privaţi.Cazacii mongoli la care stăteam încercaseră ei să mă ia pe ocolite, să îmi ofere beneficii pentru mine şi Marcel (căci, deh, când scrii şi lumea te mai şi citeşte, cuvântul tău atârnă greu, mai ales că eu le cam şi zic fix aşa cum le-am simţit), însă, integră cum îs, am spus „eu nu mă mut în iurtă fără ruşi”.
No, cam aşa a început prietenia dintre noi şi ei. Pe scurt, căci voi detalia în istorisirile cu iz de Mongolia – vedeţi prea bine că am luat-o în sens invers J –: mers la „Golden Eagle” Festival 2 zile la rând şi plictisit amarnic, mâncat (şi băut) împreună 3 mic-dejunuri şi 3 cine (mai aveam şi noi de-ale gurii şi ne-am mai aprovizionat din Ölgii), adormit cu poveşti de călătorie pe buze, cuvinte deochiate în rusă şi cântat la chitară şi... în ultimă instanţă, plănuind o ultimă ispravă, de juma’ de zi (ei se întorceau în Siberia în aceeaşi zi, vama era deschisă doar până la 18, angajaţii mongoli de-acolo ştiam cu toţii că numai chef de muncă nu aveau, aşa că trebuia să ne reîntoarcem în Ölgii până la ora 15). Aveam de gând să încercăm să vedem Lacul Khoton, din Parcul Naţional Altai Tavan Bogd, însă aflasem cu o zi înainte că:a)     avem nevoie de permis;b)    permisul nu ni se acorda decât dacă aveam „susţinerea” unei agenţii de turism locale;c)     un cetăţean mongol trebuia să se găsească cu noi în maşină.Ce riscam noi?i)                o amendă usturătoare;ii)              să nu ajungem la timp înapoi în Ölgii;iii)            să fie necesar ca armata să ne escorte înapoi în Ölgii (eram în apropierea graniţei cu China) şi să plătim pentru asta.Cel de la care închiriasem maşina cu Marcel – va urma, din nou – ridicase din umeri: „Sunt ruşi prietenii voştri, nu? D’apăi, întrebaţi-i pe ei. Ruşii întotdeauna găsesc o cale.”Au râs în hohote când au auzit. Am fi vrut să riscăm să mergem înspre Khoton şi să ne furişăm pe lângă punctul de control din parc, însă... la cât de sătui eram deja toţi 5 de Mongolia şi de cât de ciudat se purtau oamenii cu noi, am zis că nu avem încredere că, în cazul în care ne-ar fi prins, ne-am fi putut „înţelege” cu ei.Şi-aşa, am ales Lacul Achit. Pe-un drum (asfaltat iniţial) care ne apropia şi îndepărta apoi de întinderea de apă, zguduindu-ne din toţi ţâţânii, am ajuns într-un final, la o mare de albastru şi câteva iurte. 
Ne plăcea, dar nu ne impresiona – asta până când am ajuns fix lângă licăr. Una dintre iurte era în curs de demontare – cred că a durat sub 30’ şi cred că era semn că iarna cu temperaturi constante de -25°C era pe sosite –. Vadik s-a apucat de pescuit, Marcel i s-a alăturat, în timp ce eu am stat şi-am făcut fotografii cu Elena şi Jules, apoi ele au curăţat legume şi au gătit o supă. Nu m-au lăsat să mă ating de nimic, doar am făcut atmosferă. Doriseră să ne facă o surpriză şi, da, a ieşit minunat primul şi ultimul nostru prânz împreună: eu – supă vegetariană, ei – supă cu peşte (nu proaspăt, din păcate, că nu prinseseră băieţii). Imaginaţi-vă că era un soare cu dinţi din ăia fioroşi, apa făcea să fie şi mai frig şi supa aceea caldă o simţeai scurgându-se prin tine şi încălzindu-ţi fiecare părticică.
Ne-am întors în siguranţă, a urmat un rămas-bun din acela emoţionant şi Marcel ducându-le dorul şi conversându-se nonstop cu bratan-ul lui pe WhatsApp. După ce ne-am reîntors şi noi în ţară, am continuat să ţinem legătura prin urări, fotografii şi vederi şi, pentru că Jules şi Vadik se căsătoreau la final de noiembrie, îşi planificaseră o lună de miere în Europa. Elena li se alătura. Aterizau toţi trei în Praga, Marcel nu mai avea zile de concediu, aşa că a rămas o singură variantă: Budapesta.Şi am plecat, dis-de-dimineaţă, cu soare în urmă şi înainte-ne, făcând o oprire doar la Giarmata, o comună cochetă, unde-am dat peste Influence Food&Passion. Mamma mia, ce mai bucate italieneşti! Unul dintre cele mai bune restaurante unde am fost vreodată, cu o atmosferă şic, primitoare şi caldă. Unde mai pui că am stat la poveşti mult cu proprietarul locului şi am aflat de unde se trage pasiunea lui, că lucrează cu cele mai proaspete ingrediente ş.a.m.d. Vă recomand să treceţi pe-acolo, este doar la 2 minute de autostradă.
În Ungaria, vremea a început să se strice şi să plouă tare, tare de tot. Am ajuns în Üröm, un sătuc arătos de lângă Budapesta, la căderea serii. Adoram deja ambianţa, cazarea clasică, bucătăria country-chic şi amabilitatea gazdei noastre de la Private Oasis – m-aş reîntoarce şi vara, cred că priveliştea [eram pe-un deal] –, minus ceaţa, este fantastică.Ne-am dus să ne vedem cu ruşii noştri; am tras nişte râsete la început, în stilul caracteristic al grupului nostru, apoi ne-am îmbrăţişat şi am făcut schimb de cadouri. Au vrut să se plimbe – pentru Elena şi Julia era prima dată în Budapesta şi în Europa, de altfel. Însă chiar şi prin frumosul Târg de Crăciun din Budapesta este cam neplăcut să colinzi sub picuri reci de ploaie, ce se intensificau (de curând, am realizat că aveam şi o umbrelă în maşină – fata cu palma –). Am încercat să găsim un restaurant fain, deşi aveam o listă grozavă de lucruri de făcut, însă vremea, ah vremea! Nu le place neapărat peştele, nu ne-am simţit niciunul în largul nostru în aroganţa din Szimpla Kert (unul dintre barurile acelea ruină, originare ca idee din capitala maghiară), aşa că, în căutare de idei, mi-am amintit eu de Café Csiga, unde cinasem cu Marcel în urmă cu 5 ani. Am avut norocul să prindem, după un sfert de oră de aşteptare, o masă la etaj. Ne-am aşezat uzi, înfriguraţi şi obosiţi, fericiţi însă că, în sfârşit, apucam să vorbim şi noi ca oamenii şi să ne împărtăşim din poze, videoclipuri şi impresii.
Mult după miezul nopţii, am ajuns şi în faţa apartamentului lor, i-am îmbrăţişat, ne-am urcat în maşină şi am plecat şi noi la culcare. A doua zi, aveam o invitaţie la micul dejun la ei, pe care, bineînţeles, am onorat-o cu drag, aducând şi noi cornuri şi sucuri.
Apoi, am plecat împreună la Szentendre, orăşelul de la malul Dunării, despre centrul istoric al căruia auzisem atât de multe. Este, într-adevăr, deosebit: străzile acelea pietruite, umbrelele colorate arhicunoscute – dar atât de efect – şi muzeele... care mai de care mai altfel. Am poposit la Muzeul Crăciunului şi al Marţipanului (la cel din urmă, prăjiturile îmi erau cunoscute din Budapesta, aşa că m-am delectat cu încredere cu o specialitate cu caramel sărat). Aşa am mai reuşit şi noi să ne aşezăm şi să ne uscăm, din nou, hainele. Ploaia nu se lăsa. Iar Vadim cred că mă cam înjura în gând, cu ideile mele de vizită, căci, cu preţurile din Ungaria în reală creştere, se cam cheltuiseră bani frumoşi în ambele locuri, pe podoabe de brad şi dulciuri. :D
Am mai rătăcit, admirând raţele şi Dunărea destul de scăzută ca nivel, apoi ne-am reîntors în Budapesta, oprind la un Tesco, unde am sperat să găsim – şi am şi făcut-o întrucâtva – alte ornamente de Crăciun. Şi alte cele. Am plecat cu toţii cu coşurile pline şi ne-am luat din nou rămas-bun. Cine ştie unde ne vom revedea data viitoare?Viaţa este scurtă şi este de dorit să profităm de toate momentele frumoase care ni se oferă, fără a ne gândi la timpul pe care-l investim sau la banii pe care-i investim. Şi noi? Am mai avut timp de-o oprire în Arad, ca să îi cunoaştem şi noi pe Cristina, cu care am interacţionat mult de când am câştigat tabără de windsurfing, şi pe soţul ei. Apoi, am tulit-o înspre Braşov.
Rezistă aceste prietenii închegate pe drum? Eu aş spune că da, pentru că vă unesc aspecte diferite ale vieţii faţă de cele pe care le aveţi în comun cu prietenii de acasă, întâlnirea are loc, de obicei, în condiţii ori critice, ori mult prea bune ca să fie adevărate, deci simţurile funcţionează la grad înalt, apoi, dacă rămân în picioare stâlpii de bază ai oricărei prietenii, vor ninge ani peste relaţii. Important este să fie lipsiţi de invidie şi interese ascunse şi plini doar de dragoste şi gânduri de bine.   

Cum este să fii un empat pe drum în 2019

Habar nu am de ce am tot amânat (inconştient) să scriu articolul acesta. Până la urmă, vizează o realitate prea mult ignorată în lumea anului în care trăim (şi nu mă refer doar la România). Cu toate că nu aş spune că stăm incredibil de bine în ceea ce priveşte acceptarea discuţiilor privind aspectele psihologice de orice fel.
Hmm... Cum a fost 2018?A fost un an bun, cu multe realizări, obţinute însă dificil. A fost un an greu. Printre cei mai grei. A fost anul în care am muncit cel mai mult din viaţa mea şi, cu toate acestea, parcă de multe ori am stat în loc.Nu ştiu dacă vă regăsiţi. L-am simţit apăsător. De abia depăşeam vreun obstacol apărut înainte-mi în cele mai bizare circumstanţe, că dădeam peste Muma Zmeilor.S-a terminat.
Acum am un feeling bun. De un noroc regăsit. De eliberare. De faptul că va fi ANUL MEU. De unde ştiu? Aşa simt.Ce-i drept, anul trecut l-am simţit ca pe un an al răzbunărilor (doar una dintre acestea nu a fost totală). În mare, am descoperit că fac dulciuri bune şi că această activitate îmi aduce multe zâmbete pe chip. Am înţeles că pot face windsurfing şi că îmi place la nebunie, chiar de nu fac casă bună cu surfingul. Am câştigat o grămadă de concursuri. Am reînceput să mă dau cu bicicleta, după 21 de ani. Am ridicat tonul când ni s-a spus că s-ar putea să nu putem zbura din Panama City (spre Paris) şi ni s-au înmânat cărţile de îmbarcare. Am dat peste nişte scriitoare talentate – pe două le cunoşteam deja de ceva timp –, de care m-am legat mult mai tare decât de grupul format în 2016. Favignana, Sicilia Tayrona, ColumbiaŞi mi-am aflat adevărurile. Poate că aici s-a înregistrat cea mai mare victorie. Întotdeauna voi spune şi voi simţi că dorinţele adevărate se împlinesc.Nu ştiu cum s-au legat toate, însă protagonistul Capitolului VI („Dependentă de fluturi”) a condus la nişte răspunsuri în căutarea cărora am fost, probabil, mereu. Doar că nu mi-am dat seama.
De ce nu rezistam de Revelion la chefuri de 3 sau 4 zile?Cum de eram de multe ori catalogată drept „prea sensibilă”?Care era motivul pentru care am pus punct unor relaţii de prietenie sau de dragoste, chiar dacă ele păreau reuşite în ochii oamenilor din jur?
Sunt EMPAT. A fost cea mai mare descoperire a anului trecut şi poate că una dintre cele mai mari ale vieţii mele.Ce înseamnă asta? Tot în mare, că simt mult mai multe decât un om obişnuit. Că mă afectează mult mai mult anumite aspecte ale vieţii decât pe oamenii obişnuiţi.Am plecat de la petreceri pentru că nu mă simţeam bine, cu energiile celor de care eram înconjurată – poate să nu îmi placă şi doar o persoană, şi simt că trebuie să evadez din locul respectiv.Sensibilă? Nu aş alege acest adjectiv. Continuăm cu partea cu oamenii, ca să mă fac mai bine înţeleasă. Sora mea de suflet, cu care am rupt orice legătură în vara lui 2017, mi-a spus odată: „Îmi vorbeşti de parcă ai fi în mintea mea şi îmi spui tot ceea ce gândesc”. Da. Am această putere. Simt energiile de tot felul şi nu pot sta lângă oamenii cu energii puternic negative – chiar se recomandă (studiez o lucrare tare interesantă, care mă învaţă să mă protejez) să plec cât mai curând posibil din preajma lor. Aşa cum se recomandă să rup şi orice relaţii care nu îmi fac bine (îmi fură energia, fără să îmi dea nimic în schimb, se hrănesc din pozitivismul, optimismul şi pofta mea de viaţă). Culmea, asta şi fac de când mă ştiu! Pun punct. JFără sentimente de vinovăţie. Văd prin oameni – da, da, nu-i chip să vă ascundeţi! Şi cel mai tare mă deranjează disonanţa dintre ceea ce gândiţi cu adevărat şi ceea ce spuneţi. Falsitatea. Nu numai faţă de cei din jur, ci, mai ales, faţă de voi. Nu pot ţine de mână la infinit un om care alege să se arunce singur în prăpastie. Cumva, pot prezice cum se va termina o anumită situaţie.Cel mai mare dealbreaker pentru mine este minciuna. De aceea, la început, mi-a şi fost greu să cred că oamenii sunt altfel decât sinceri, ca mine. Am greşit. Mai cred în ei şi vreau să cred mereu, însă mi-am format mecanisme de apărare.   Sunt persoane cu care, din punctul meu de vedere, mi-am încheiat socotelile, în sensul că prezenţa lor în viaţa mea nu este benefică şi că m-ar apuca o durere de cap puternică în primele minute pe care le-am petrece împreună. Simt că nu sunt echilibrate, fericite, împăcate, dar, pe de altă parte, că aşa vor să pară. Am decis ca în 2019 să nu mai fiu nici măcar cea care îmbracă într-o fundă frumoasă adevărul pe care-l livrez. Din păcate pentru cei ce nu percep nuanţele, voi fi mai mult decât francă la acest nou început. Dacă îmi pun ceva în cap, fac; dacă doar vorbesc despre asta şi nu se ajunge la niciun rezultat, înseamnă că nu mi-l doresc cu adevărat.Cea mai mare problemă o am în interacţiunea cu narcisiştii. Atracţia dintre empaţi şi narcisişti este nemaipomenită! Ştiţi vorba cu opusele, nu? J Doar că există un mare dezechilibru în felul în care se realizează: narcisiştii se hrănesc din capacitatea empaţilor de a le oferi atenţie, afecţiune, dragoste; ei nu simt, se folosesc doar de persoanele care îi iubesc real şi vor să îi ajute. Din păcate, echilibrul nu se va stabili nicicând în această relaţie. Sunt atât de multe de spus (şi am promis o serie de vloguri în acest sens în 2019), mai ales că am descoperit că acelaşi protagonist al Capitolului VI este cel mai mare narcisist (şi această afecţiune psihică gravă prezintă diverse grade în care se manifestă) pe care l-am cunoscut vreodată. Momentul „A-ha” a însemnat şi realizarea cum că am atras de-a lungul vieţii astfel de relaţii – şi de dragoste, dar şi de prietenie, prin prisma faptului că eu am vrut să vindec şi să ajut mereu. Provocarea cea mai mare a empatului este să accepte că unii oameni nici nu vor şi nici nu pot fi ajutaţi.    
În alte ordine de idei, este greu să fii un empat călător. Văd nuanţe pe care cei mai mulţi nu le percep. Observ răutăţile dintr-un loc, simt cum se amestecă şi separă energiile, înţeleg totul la un alt nivel. De aceea, în anumite ţări, am fost tristă şi abătută de la un capăt al călătoriei mele la altul. Vezi Iordania. Castelul Shobak, IordaniaÎn altele, am strălucit şi am iubit absolut fiecare moment, pentru că în sufletele oamenilor nu existau umbre, vibraţia generală a locurilor respective fiind la cote incredibil de înalte. Acum îmi explic şi eu de ce în Dubrovnik, de pildă, de îndată ce ajung, îmi şi vine să plec.Par ciudăţenii, par fabulaţii, sunt realităţi. Consider că ar trebui să căutăm explicaţiile multor situaţii cu care ne confruntăm nu în aspecte pur ştiinţifice, ci, mai degrabă, sufleteşti. Până la urmă, inteligenţa emoţională va prima întotdeauna.    
Empaţii iubesc consecvenţa. Îi neliniştesc mulţimile, spaţiile ultraaglomerate. 'Golden Eagle' Festival, Mongolia - prea mult!De ajutor le sunt uleiul de lavandă (pe care îl pot picura în cadă, pe durata băilor), lumânările albe, hainele negre, statul în natură, apa în orice stare de agregare. Lacul Teletskoye, Altai, RusiaUnele trăsături se pare că se transmit genetic. Am realizat tot anul trecut că şi mama a fost empat. Un om prea bun, care s-a lăsat consumat de toate energiile şi gândurile. Vreau să îi onorez amintirea şi să încerc să acţionez diferit. Până la urmă, „you cannot seek water from the one that drains your seas”. Dar poţi lupta. Putând totodată avea încredere totală în ce îţi spune ceva nedefinit din tine. Are întotdeauna dreptate.