Olivia-Petra Coman's Blog, page 23
February 21, 2020
O mică Italie/Germanie în Brazilia
Încă de prima oară când am fost în Brazilia, mi-am dorit să ajung în sudul ei – mai exact în Rio Grande do Sul, unde sfătoşii vorbesc tot de frontera– nu de cea din articolul acesta, ci de cea cu Uruguay.Unde aveam eu senzaţia că voi găsi blonzi ca mine. :PUnde era chiar planificat să mergem acum 9 ani.
Nu a fost menit atunci, a fost însă acum.Venind dinspre Statul Santa Catarina, prima oprire-mi era cunoscută – Bento Gonçalves, neştiind însă că piesele de călătorie se vor potrivi altfel decât planificaserăm în puzzle-ul nostru.Cum semne bune anul are – şi eram chiar la început de ianuarie –, am prins (cu toate că autobuzul a avut o întârziere de peste o oră) un apus roşiatic minune la ieşirea din Caxias do Sul. Apoi, pe o bucată plină de verdeaţă şi de apă am zărit capybaras şi am început să ţip de fericire. Da, eram încă în autobuz. :P
De când am coborât, m-a lovit aerul răcoros şi destul de uscat şi de binevenit după zilele umede pe lângă plajele din Florianópolis.Ştiam de moştenirea italiană din zonă, visam să fac circuitul caselor de piatră pe care-l găsisem pe Trover, auzisem de multe chestii faine pe care italienii le-ar fi adus cu ei. Şi aici ar fi dat să completez că ar trebui să nu fim atât de duri cu imigranţii, în general. De pildă, aici în sud, oamenii cu care am vorbit erau tare mândri de strămoşii lor europeni. Şi chiar dacă nu le mai vorbeau cu toţii limba, felul de a fi împrumutat din poporul din care se trăgeau fusese transmis mai departe.Paranteză închisă. JCu ce elemente italieneşti ne-am delectat în Bento Gonçalves şi la ce-ar trebui să vă aşteptaţi dacă sunteţi prin zonă?
VinulE bun, e tare şi sunt multe crame ce pot fi vizitate în zonă. Noi nu am mai avut timp pentru degustări şi a fost greu prin jurul localităţii fără o maşină, însă am băut vin cumpărat de la gazda noastră. La Sonho da Serra Pousada, care a fost şi cazarea noastră preferată din toată călătoria, puteţi avea parte – în afară de primirea călduroasă cu iz de Italie ce vi se face – de privelişti, linişte şi mic-dejunuri fabuloase.
PasteleŞi-uite aşa mergând pe drum am dat peste un fel de food truck. Am putut combina tipul de paste – făcute-n casă – cu tipul de umplutură dorită. A fost salvarea noastră pe-o zi incredibil de călduroasă. Unde mai pui că am legat şi singurele cuvinte în italiană pe care le-am rostit în călătoria prin America de Sud din ianuarie şi cei care aveau restaurantul mobil au ţinut să se asigure că nu vom fi rămas fără un taxi/Über ce să ne ducă înapoi în oraş – frumos!
Casele vechi de piatrăCaminhos de Pedra este un circuit de case vechi (unele dintre ele restaurate, altele în proces de...), construite de imigranţii italieni din secolul al XIX-lea. Multe au fost transformate în restaurante (cu specific de paste, de pildă), altele vând deserturi ori produse tradiţionale... în orice caz, merită o plimbare prin zonă, chiar dacă eşti pe jos. Mai găseşti mure sau afine de vânzare, treci pe lângă bisericuţe colorate şi eşti aproape de natură... şi fără semnal.
CuriozităţileBento Gonçalves este un loc foarte sigur şi acelaşi lucru-l pot spune şi despre împrejurimile sale.Pe lângă viaţa molcomă din parcuri sau de pe la cafenele, ai parte şi de o adunătură de oameni care-şi petrec timpul pe-un scaun pliant pe care-l cară cu ei, savurând un açai sau ascultând muzică.Nu doar casele de piatră reprezintă o atracţie, ci şi clădirile mai noi, construite pe acelaşi drum, sub forma unor parcuri tematice. Casa da Ovelha, de pildă, unde, pe lângă degustări şi tururi, se pot găsi pluşuri sub formă de oiţă, specialităţi lactate, articole de îmbrăcăminte, decoraţiuni, ba chiar şi doce de leite din lapte de oaie.Însă, preferata mea şi primul meu wow din Brazilia, this second time around, a fost Casa na Árvore – na, sunt copil! Şi ce bine e! Aici am găsit, pe lângă personalul inimos şi dedicat, un circuit de căsuţe în copac realizate de artistul Ademir Spezia, unde se poate face un picnic ad-hoc, leagăne, morişti, un avion şi-un tobogan lung ce te coboară în curtea principală a parcului. Pe toate ne-am dat şi am plecat cu nişte zâmbete gigantice de acolo!
Cum Canionul Itaimbezinho era închis vizitării luni – şi noi chiar luni ne gândeam să ajungem acolo şi depusesem efort mare pentru găsit legături pân-acolo –, am schimbat pe loc planul şi am zis să facem cunoştinţă şi cu moştenirea germană din această parte a lumii şi a Braziliei.Aşa am început noi să stăm cu ochii aţintiţi pe geam pe măsură ce înaintam pe lângă case asemănătoare cu cele pe care le văzuserăm în Bavaria, soldăţei coloraţi, lumi de ciocolată, oameni de zăpadă, cadouri şi moşi, staţii de autobuz construite aidoma unor cabane din Alpi...
„micuL, eu nu am văzut în viaţa mea aşa ceva” i-am spus lui Marcel, cu o privire de şoricel şocat.Chiar şi la cazarea noastră din Canela, un foc de formă trona lângă televizor, unde rula „Shrek”, iar lângă recepţie aveam bradul de Crăciun frumos ornat, contrastând cu hortensiile de afară, de-un albastru duios. Nu mai înţelegeam nimic, mai ales în căldura care numai la Crăciunul ce trecuse de o săptămână şi ceva nu mă lăsa să mă gândesc.Drept pentru care am poreclit zona „never-neverland”.
„Ia uite ce decoraţiuni de iarnă au oamenii ăştia!” umblam cu gâtul împleticindu-mi-se pe după stâlpii cu acadele atât de frumoase, de-mi venea să le mănânc. În faţa catedralei din Canela – o minune arhitectonică, începută la mijlocul secolului trecut – sta cel mai frumos aranjament de Crăciun pe care-l văzusem vreodată.
„Haide, începe spectacolul de Crăciun!” îi strigam lui Marcel, care zăbovea lângă masă – delicios se mănâncă în zonă, dar la preţuri foarte piperate, poate cele mai mari pe care le-am întâlnit eu în Brazilia –. Imaginaţi-vă însă colindele şi eu în rochiţă de vară. Nu procesam bine informaţiile, însă a meritat să rămânem, căci aşa de mult mi-a plăcut! Luminile, muzica, Moş Crăciun coborând pe o frânghie pe zidurile catedralei, acompaniat de doi spiriduşi.
Poate că tot ce vă spun are-un iz de kitsch, dar e unul fain. „Cum vi se pare pe la noi?” ne întreba a doua zi şoferiţa de Über care ne ducea la Cascada Caracol, arătându-ne nişte atracţii pe care le rataserăm – un muzeu dedicat Egiptului, unul – dinozaurilor... ce nu găseai pe-acolo?! „Sunteţi primii români pe care-i cunosc şi primii străini pe care-i duc cu maşina, îmi sunteţi tare simpatici!” Bun început de zi, frumoasă şi cascada – chiar dacă parcul în sine era plin ochi de localnici. Noi, români curajoşi şi iresponsabili, fix pe unde scria „Nu treceţi – Pericol” ne-am dus. Eu m-am oprit la timp, Marcel însă a ajuns fix în buza cascadei, pe un traseu greu – şi el rar foloseşte acest adjectiv.
Văzusem pe Instagram un parc plin de hortensii – acum au început să se ofilească. Mda, după vizita la una dintre „lumile” de ciocolată din Gramado, unde ciocolata nu-i prea strălucită (nu prea ştiu s-o tempereze), dar decorul e ca-ntr-o căsuţă de păpuşi, cu personaje din desene animate şi tot tacâmu’, am urmat indicaţiile Google Maps de „mostly flat” (da, cum să nu?!) şi am ajuns la Parque Carrieri. Ce spectacol ne-au oferit florile, punând „Sfârşitul” la locul său, de la finalul oricărui basm!
Urma, în câteva ore, să ne găsim pe propriul nostru drum spre frontera.
Nu a fost menit atunci, a fost însă acum.Venind dinspre Statul Santa Catarina, prima oprire-mi era cunoscută – Bento Gonçalves, neştiind însă că piesele de călătorie se vor potrivi altfel decât planificaserăm în puzzle-ul nostru.Cum semne bune anul are – şi eram chiar la început de ianuarie –, am prins (cu toate că autobuzul a avut o întârziere de peste o oră) un apus roşiatic minune la ieşirea din Caxias do Sul. Apoi, pe o bucată plină de verdeaţă şi de apă am zărit capybaras şi am început să ţip de fericire. Da, eram încă în autobuz. :P
De când am coborât, m-a lovit aerul răcoros şi destul de uscat şi de binevenit după zilele umede pe lângă plajele din Florianópolis.Ştiam de moştenirea italiană din zonă, visam să fac circuitul caselor de piatră pe care-l găsisem pe Trover, auzisem de multe chestii faine pe care italienii le-ar fi adus cu ei. Şi aici ar fi dat să completez că ar trebui să nu fim atât de duri cu imigranţii, în general. De pildă, aici în sud, oamenii cu care am vorbit erau tare mândri de strămoşii lor europeni. Şi chiar dacă nu le mai vorbeau cu toţii limba, felul de a fi împrumutat din poporul din care se trăgeau fusese transmis mai departe.Paranteză închisă. JCu ce elemente italieneşti ne-am delectat în Bento Gonçalves şi la ce-ar trebui să vă aşteptaţi dacă sunteţi prin zonă?
VinulE bun, e tare şi sunt multe crame ce pot fi vizitate în zonă. Noi nu am mai avut timp pentru degustări şi a fost greu prin jurul localităţii fără o maşină, însă am băut vin cumpărat de la gazda noastră. La Sonho da Serra Pousada, care a fost şi cazarea noastră preferată din toată călătoria, puteţi avea parte – în afară de primirea călduroasă cu iz de Italie ce vi se face – de privelişti, linişte şi mic-dejunuri fabuloase.
PasteleŞi-uite aşa mergând pe drum am dat peste un fel de food truck. Am putut combina tipul de paste – făcute-n casă – cu tipul de umplutură dorită. A fost salvarea noastră pe-o zi incredibil de călduroasă. Unde mai pui că am legat şi singurele cuvinte în italiană pe care le-am rostit în călătoria prin America de Sud din ianuarie şi cei care aveau restaurantul mobil au ţinut să se asigure că nu vom fi rămas fără un taxi/Über ce să ne ducă înapoi în oraş – frumos!
Casele vechi de piatrăCaminhos de Pedra este un circuit de case vechi (unele dintre ele restaurate, altele în proces de...), construite de imigranţii italieni din secolul al XIX-lea. Multe au fost transformate în restaurante (cu specific de paste, de pildă), altele vând deserturi ori produse tradiţionale... în orice caz, merită o plimbare prin zonă, chiar dacă eşti pe jos. Mai găseşti mure sau afine de vânzare, treci pe lângă bisericuţe colorate şi eşti aproape de natură... şi fără semnal.
CuriozităţileBento Gonçalves este un loc foarte sigur şi acelaşi lucru-l pot spune şi despre împrejurimile sale.Pe lângă viaţa molcomă din parcuri sau de pe la cafenele, ai parte şi de o adunătură de oameni care-şi petrec timpul pe-un scaun pliant pe care-l cară cu ei, savurând un açai sau ascultând muzică.Nu doar casele de piatră reprezintă o atracţie, ci şi clădirile mai noi, construite pe acelaşi drum, sub forma unor parcuri tematice. Casa da Ovelha, de pildă, unde, pe lângă degustări şi tururi, se pot găsi pluşuri sub formă de oiţă, specialităţi lactate, articole de îmbrăcăminte, decoraţiuni, ba chiar şi doce de leite din lapte de oaie.Însă, preferata mea şi primul meu wow din Brazilia, this second time around, a fost Casa na Árvore – na, sunt copil! Şi ce bine e! Aici am găsit, pe lângă personalul inimos şi dedicat, un circuit de căsuţe în copac realizate de artistul Ademir Spezia, unde se poate face un picnic ad-hoc, leagăne, morişti, un avion şi-un tobogan lung ce te coboară în curtea principală a parcului. Pe toate ne-am dat şi am plecat cu nişte zâmbete gigantice de acolo!
Cum Canionul Itaimbezinho era închis vizitării luni – şi noi chiar luni ne gândeam să ajungem acolo şi depusesem efort mare pentru găsit legături pân-acolo –, am schimbat pe loc planul şi am zis să facem cunoştinţă şi cu moştenirea germană din această parte a lumii şi a Braziliei.Aşa am început noi să stăm cu ochii aţintiţi pe geam pe măsură ce înaintam pe lângă case asemănătoare cu cele pe care le văzuserăm în Bavaria, soldăţei coloraţi, lumi de ciocolată, oameni de zăpadă, cadouri şi moşi, staţii de autobuz construite aidoma unor cabane din Alpi...
„micuL, eu nu am văzut în viaţa mea aşa ceva” i-am spus lui Marcel, cu o privire de şoricel şocat.Chiar şi la cazarea noastră din Canela, un foc de formă trona lângă televizor, unde rula „Shrek”, iar lângă recepţie aveam bradul de Crăciun frumos ornat, contrastând cu hortensiile de afară, de-un albastru duios. Nu mai înţelegeam nimic, mai ales în căldura care numai la Crăciunul ce trecuse de o săptămână şi ceva nu mă lăsa să mă gândesc.Drept pentru care am poreclit zona „never-neverland”.
„Ia uite ce decoraţiuni de iarnă au oamenii ăştia!” umblam cu gâtul împleticindu-mi-se pe după stâlpii cu acadele atât de frumoase, de-mi venea să le mănânc. În faţa catedralei din Canela – o minune arhitectonică, începută la mijlocul secolului trecut – sta cel mai frumos aranjament de Crăciun pe care-l văzusem vreodată.
„Haide, începe spectacolul de Crăciun!” îi strigam lui Marcel, care zăbovea lângă masă – delicios se mănâncă în zonă, dar la preţuri foarte piperate, poate cele mai mari pe care le-am întâlnit eu în Brazilia –. Imaginaţi-vă însă colindele şi eu în rochiţă de vară. Nu procesam bine informaţiile, însă a meritat să rămânem, căci aşa de mult mi-a plăcut! Luminile, muzica, Moş Crăciun coborând pe o frânghie pe zidurile catedralei, acompaniat de doi spiriduşi.
Poate că tot ce vă spun are-un iz de kitsch, dar e unul fain. „Cum vi se pare pe la noi?” ne întreba a doua zi şoferiţa de Über care ne ducea la Cascada Caracol, arătându-ne nişte atracţii pe care le rataserăm – un muzeu dedicat Egiptului, unul – dinozaurilor... ce nu găseai pe-acolo?! „Sunteţi primii români pe care-i cunosc şi primii străini pe care-i duc cu maşina, îmi sunteţi tare simpatici!” Bun început de zi, frumoasă şi cascada – chiar dacă parcul în sine era plin ochi de localnici. Noi, români curajoşi şi iresponsabili, fix pe unde scria „Nu treceţi – Pericol” ne-am dus. Eu m-am oprit la timp, Marcel însă a ajuns fix în buza cascadei, pe un traseu greu – şi el rar foloseşte acest adjectiv.
Văzusem pe Instagram un parc plin de hortensii – acum au început să se ofilească. Mda, după vizita la una dintre „lumile” de ciocolată din Gramado, unde ciocolata nu-i prea strălucită (nu prea ştiu s-o tempereze), dar decorul e ca-ntr-o căsuţă de păpuşi, cu personaje din desene animate şi tot tacâmu’, am urmat indicaţiile Google Maps de „mostly flat” (da, cum să nu?!) şi am ajuns la Parque Carrieri. Ce spectacol ne-au oferit florile, punând „Sfârşitul” la locul său, de la finalul oricărui basm!
Urma, în câteva ore, să ne găsim pe propriul nostru drum spre frontera.
February 14, 2020
Unforgettable drinks of our 2020 South American trip
Ha! I never wrote a blogpost on drinks – I thought about it, though…I don’t drink that much anymore. Plus, ‘drinks’ don’t always refer to something that involves alcohol. Well, virgin or not, the tastiest moments served in a glass during our January 2020 through South America were—
Pineapple juices From Florianópolis to Guarulhos (we focused on southern Brazil this time around), pineapple juice was a delight – and I have no idea why I didn’t drink this wonder at all on my first visit to Brazil.It is addictive.I like guava juice, too, and passion fruit, and…
Fresh coconut waterI only had it once, this time around, when returning from Praia do Mole, by foot and in the rain.To this day, after tasting fresh coconut on several continents, the one in Brazil is still my favourite. And the sweetest.
Grape juiceWho knew that in a corner of Brazil there are so many flavours of Italy? Around Bento Gonçalves, pasta and wine rule.Plus, the grape juice is exquisite.
Passion fruit smoothieI had the best passion fruit smoothie of my life at Alvarez, in Montevideo’s Ciudad Vieja. It was a hot day, I was tired, and this was by far what I actually craved. I went back for a second one.
MateMy first mate ever was made by our dear friend Nuria. My second mate would be again made by her, 9 years later. I loved them!The taste is special. ♥ She made sure I wouldn’t have to wait for such a long time and be able to make my own, so ta-dah… I now have my own bombilla.
Melon smoothieOur dear friend Telemaco prepared some wonderful melon smoothies while we were visiting. Sadly, I didn’t take a picture… but the taste lingered……and see what he served them with!
Orange juiceDuring the first visit to a supermarket in northern Argentina (we were in Salta at that time), I realised that oranges from this part of the country are famous.So, later on, as Marcel and I found ourselves in a café – La Verbena – that was oozing summer, we ordered some orange juice… and ‘wow’ was on our lips…
TorrontésOne of the greatest wines I've tried. So, if you're into new flavours, Torrontés is a white wine grape variety that won't disappoint you.If around Cafayate, have a glass!
LemonadeI’ve heard a lot of good things about Argentinean lemons and limes. We did order lemonade every chance we’d get.This was actually served over lunch in Tilcara – a town in the Province of Jujuy, also in the north of Argentina.
Raspberry smoothieOur first discovery in Chile, after an epic day on the road, crossing borders? Raspberry smoothie! We had many, they were delicious. I believe we’re going to start making them at home, too. We are still wondering why we’ve never done that.
Water At times, when it’s hot and you’ve been riding your bicycle for more than an hour and a half, there’s nothing better than water from a spring you find on your way. It happened to me around Futaleufú, Chile. I was super-thirsty. Marcel was, too. J
Passion fruit craft beerAfter a long day running errands around Puerto Madryn and an even longer night spent on the bus, Marcel treated me to craft beer.I chose passion fruit flavour and… I chose well.
CaipirinhasMarcel and I agreed: we couldn’t leave Brazil without having caipirinhas, so we went to a place that made some mean ones. :P We loved Macaxeira.Mine – with fresh cashew.
His – with passion fruit and strawberries.
#yumSpecial mention: In Buenos Aires, I had some dulce de leche liqueur. It’s sort of similar to whisky cream, but sweeter. We didn’t have time to go back to La Casa del Dulce de Leche and buy some for home, but, hey, we plan on returning to Argentina. Definitely.
February 6, 2020
Argentina -> La frontera -> Chile
Am auzit „la frontera” de multe ori în călătoria din care tocmai m-am întors cu Marcel. Nu se referea mereu la aceeaşi graniţă, pentru că am fost aproape (urmând ca apoi să ne îndepărtăm) de multe ţări. Sună cumva romantic, nu găsiţi?Dar cu precădere această graniţă de pe râul Futaleufú – denumită sugestiv „El Limite” – a fost cu peripeţii, că altfel nu ajungeam să vă postesc despre ea, nu? Chit că-mi plac mie şicanele de pe la frontiere, şi tot nu ar fi ajuns între cele mai cele dintre ele... Doar că...
Săptămâna trecută vă povesteam de cât de mult m-a domolit timpul petrecut în Argentina (în engleză), de cât de bine m-am simţit în mijlocul locuitorilor de acolo, de cât de încântată am fost să interacţionez în fiecare zi cu ei.A fost şi o excepţie: asistentul de autobuz pe ruta Bariloche – Esquel, cu Via Bariloche (nu călătoriţi cu ei, sunt praf). Adică, pe lângă faptul că autobuzul era mizerabil şi se mişca aidoma unui melc şi mai aveam şi o wannabe-hippie 2 scaune mai în faţă, îmbătând oamenii de pe încă 3 locuri în miezul zilei /am devenit sensibilă la asta – altă poveste –/, îl mai aveam şi pe omu’ ăsta de se uita prin mine când vorbeam cu el... că nu avem voie să tragem perdeaua din partea opusă, că de ce îmi dau jos husa de la cap /pentru că e mizerabilă, d’oh!/... în fine, la un moment dat, văzând cât de încet se mişcă cu îmbarcările de pe parcurs şi cu bagajele pasagerilor, îl întreb: - Credeţi că vom reuşi să ne încadrăm în program şi să ajungem la timp în Esquel? Noi am avea un autobuz spre Chile la 18.Îmi răspunde absent că vor face tot posibilul. Pe măsură ce treceau orele, ne pierdeam şi speranţa.Munţii şi lacurile de la începutul rutei – considerată una dintre cele mai spectaculoase ale Patagoniei – dispăruseră şi un relief cu vegetaţie pitică le luase locul.
Soarele încă strălucea tare pe când ajungeam în Esquel, cu o jumătate de oră întârziere. Autobuzul spre sătucul Futaleufú plecase.- Şi acu’, ce facem? Îmi dai tu bani de taxi până la graniţa cu Chile?Acompaniat de un gest din ăla cu iz italienesc când peninsularii îşi mângâie bărbia trimiţându-te parcă la origini, îmi zice să mă înţeleg cu cei de la ghişeu.Uneori fierb şi mă las să fierb....aşa că îl trimit eu la origini. În dulcele grai românesc.Se enervează şi Marcel şi îmi spune apoi (eu plecasem să caut soluţii) că ceilalţi călători ne luaseră apărarea.
Dis-de-dimineaţă, ce mă apucă pe mine să îi spun omului meu? „Să vezi, micuL, azi va fi una dintre zilele ălea, ca-n Ghana, când am luat barca să ajungem la cazare...” (ştiu că întâmplarea aceasta nu o ştiţi, dar va urma, pozele-s pregătite deja)De cele mai multe ori am gura aurită.Mergem la Informaţii. Un tip foarte relaxat ne arată pe camere unde-s taxiurile, ne spune care companie de bus merge la Trevelin (ultima localitate argentiniană înainte de graniţă), în încercarea noastră de a economi nişte bănuţi.- În locul vostru, aş lua însă un taxi. Nu de alta, dar nu ştiu dacă mai prindeţi graniţa deschisă. E 18:30 şi la 20 se închide.„Cum adică <se închide>?! Şi de ce niciunul dintre <marii> călători, cu mii de urmăritori pe Instagram, nu fusese în stare să menţioneze asta în vreun blogpost?”Eram furioasă. Şi cam asta-mi trecea prin minte.Treaba era că nici pesos argentinieni nu mai aveam prea mulţi.Ieşim. În faţa noastră – un domn micuţ, plinuţ, cu o faţă rotundă, prelungită de creştetul capului gol, însă plin de bunătate. Îi spun că avem nevoie de un drum pănă la frontera. - 3000. Cumva, gândesc că nu-i aşa de rău. Dar nu îi avem. Situaţia financiară din Argentina nu ne permite să scoatem nici de la bancomat – am pierde mulţi bani şi sunt şi limitele la extragere, ce par mult mai mici faţă de acum 9 ani. Îl rog să ne aştepte un pic, mergem să ne sfătuim înăuntru. Marcel scoate banii şi îi numără. Avem puţin peste 2700.Ieşim a doua oară. Îl întrebăm dacă ne duce cu 2000, explicându-i totodată că nu avem bani chilieni şi că nu ştim situaţia de după graniţă. Negociem, însă rămânem la 2000, după ce îşi anunţă colegii prin două degete ridicate că merge spre ţara vecină, iar ei încuviinţează. Este cald, este soare, dar unul parcă de Patagonie, cu dinţi. Se simte că se înserează. Trecem pe lângă peisaje superbe, Marcel mă mai îndeamnă să fac poze, dar nu-mi arde. Sunt secată de energie. Mi se pare că am construit o mare parte din călătorie numai ca să ajungem în acest colţ de Chile şi ca-n cele două zile următoare să ne dăm pe un râu la care visăm de 10 ani... dar parcă nebunia din ultimele ore vine prevestitoare de rău.Alimentăm în Trevelin. Domnul nostru şofer se ştie cu multă lume. Îi dăm banii noştri, deşi are mai mult decât suficient capital să-şi pună benzină-n maşinuţa. O apucăm pe drumul rău /şi cine ştia că-i aşa de rău?!/. Îmi pare rău de el, îi curg ochii de la praf şi încerc să îl întreb dacă doreşte un şerveţel sau soluţie să îşi cureţe ochelarii.
De obicei locvace – aşa am fost în toate maşinile care ne-au dus pe distanţe mai lungi în Argentina -, în asta nu-s. Mi-e inima cât un purice când pe Google Maps vâd minutele cum se adaugă la ETA. Mai scriu două rânduri pe Mess cât mai am semnal, apoi pace. Marcel mă strânge de mână şi îmi spune că vom trece peste RÂU. E frumos – cum îl ştiam din fotografii şi filmări. Mă emoţionez. Apoi un zorro ne trece calea. Domnul nostru opreşte şi ni-l arată, apoi mai facem o pauză să fotografieze Marcel apa. E 19:55.
Trecem pe la ofiţerii de la vamă, aşa în glorie, de genul „iaca am ajuns şi noi... eeee”, în timp ce auzim prin staţie cum pe unii şi pe alţii nu vor să îi mai lase să treacă şi ne considerăm norocoşi.Şi răsuflăm uşuraţi, convinşi că în pustietatea asta vămile-s unite-ntr-una.- Şi acum?- Şi acum trebuie să fugiţi! îmi răspunde simpaticul vameş argentinian. Imediat se-nchide vama chileană.Vreo 500m. Şi dă-i, tată. Marcel îmi ia rucsacul mare, eu i-l iau pe al lui mic. Cu o mână îmi ţin sânii, să pot să fug mai bine /niciodată nu mi-a plăcut să fug, dar acum... cam trebuie/Îl văd pe unul dintre vameşi cum stă şi urmăreşte spectacolul.Zic să i-o urc la fileu şi îl întreb cât îmi controlează paşaportul:- Şi taxiurile?- Este cam târziu pentru taxiuri. Au plecat toate.„Fir-ai tu să fii! De uitat la mine ţi-a plăcut să te uiţi, dar nu ne-ai lua până-n sat cu maşina...” :DControlul este destul de riguros, ni se uită chiar şi-n genţi. În rucsacul mare e simplă treabă – zic că am „solo ropa”. Apoi, o luăm la pas. Chiar nu sunt taxiuri. Întrebăm şi cică ar fi 10 km până-n sat. Mergem, ce să facem? E o seară caldă şi răcoroasă-n acelaşi timp (o simt din nou), ca-n nordul Europei. Este 20 şi lumina este încă puternică, wow! Ne facem socotelile că vom ajunge până se întunecă. Cine să ne mai grăbească de-acum?
Primirea ni se pare un pic rece.Oamenii cărora le facem semn să oprească trec pe lângă noi fără să crâcnească.Dar un câine măricel ni se alătură şi ne deschide calea /chiar am spus că parcă îl trimisese mama să ne ocrotească/. Şi merge pe lângă noi chiar dacă trec oameni ce-l strigă din maşini „Doggy, Doggy!” [ne-am gândit noi că o fi fost căţelandrul vămii].
Într-un punct, cât Marcel făcea una dintre pozele de pe-aici, dispare şi Doggy într-un şanţ din dreapta. Îi văd apoi capul ridicat şi îmi dau seama că are ceva în gură. Încep să se audă nişte plânsete. Mi se rupe sufletul: a prins un iepure. Încerc să îl fac să îi dea drumul, strig după Marcel, nimic.
În acelaşi timp, opreşte maşina unor doamne (mamă şi fiică) ce nu ne luaseră din prima, dar care acum spun să urcăm, că ne duc până-n Futaleufú. Le dăm şi noi o pungă cu caramele româneşti şi le spunem că am venit să ne dăm pe râu, visăm de ani să o facem... Sunt aşa de mişcată de toată ziua, că spaniola nu mi se mai leagă cum ar trebui.Şi ce nu face omu’ pentru un grad V de whitewater...Ajunge chiar şi până-n Satul Ştrumfilor. Indiferent de mijloacele utilizate.
Săptămâna trecută vă povesteam de cât de mult m-a domolit timpul petrecut în Argentina (în engleză), de cât de bine m-am simţit în mijlocul locuitorilor de acolo, de cât de încântată am fost să interacţionez în fiecare zi cu ei.A fost şi o excepţie: asistentul de autobuz pe ruta Bariloche – Esquel, cu Via Bariloche (nu călătoriţi cu ei, sunt praf). Adică, pe lângă faptul că autobuzul era mizerabil şi se mişca aidoma unui melc şi mai aveam şi o wannabe-hippie 2 scaune mai în faţă, îmbătând oamenii de pe încă 3 locuri în miezul zilei /am devenit sensibilă la asta – altă poveste –/, îl mai aveam şi pe omu’ ăsta de se uita prin mine când vorbeam cu el... că nu avem voie să tragem perdeaua din partea opusă, că de ce îmi dau jos husa de la cap /pentru că e mizerabilă, d’oh!/... în fine, la un moment dat, văzând cât de încet se mişcă cu îmbarcările de pe parcurs şi cu bagajele pasagerilor, îl întreb: - Credeţi că vom reuşi să ne încadrăm în program şi să ajungem la timp în Esquel? Noi am avea un autobuz spre Chile la 18.Îmi răspunde absent că vor face tot posibilul. Pe măsură ce treceau orele, ne pierdeam şi speranţa.Munţii şi lacurile de la începutul rutei – considerată una dintre cele mai spectaculoase ale Patagoniei – dispăruseră şi un relief cu vegetaţie pitică le luase locul.
Soarele încă strălucea tare pe când ajungeam în Esquel, cu o jumătate de oră întârziere. Autobuzul spre sătucul Futaleufú plecase.- Şi acu’, ce facem? Îmi dai tu bani de taxi până la graniţa cu Chile?Acompaniat de un gest din ăla cu iz italienesc când peninsularii îşi mângâie bărbia trimiţându-te parcă la origini, îmi zice să mă înţeleg cu cei de la ghişeu.Uneori fierb şi mă las să fierb....aşa că îl trimit eu la origini. În dulcele grai românesc.Se enervează şi Marcel şi îmi spune apoi (eu plecasem să caut soluţii) că ceilalţi călători ne luaseră apărarea.Dis-de-dimineaţă, ce mă apucă pe mine să îi spun omului meu? „Să vezi, micuL, azi va fi una dintre zilele ălea, ca-n Ghana, când am luat barca să ajungem la cazare...” (ştiu că întâmplarea aceasta nu o ştiţi, dar va urma, pozele-s pregătite deja)De cele mai multe ori am gura aurită.Mergem la Informaţii. Un tip foarte relaxat ne arată pe camere unde-s taxiurile, ne spune care companie de bus merge la Trevelin (ultima localitate argentiniană înainte de graniţă), în încercarea noastră de a economi nişte bănuţi.- În locul vostru, aş lua însă un taxi. Nu de alta, dar nu ştiu dacă mai prindeţi graniţa deschisă. E 18:30 şi la 20 se închide.„Cum adică <se închide>?! Şi de ce niciunul dintre <marii> călători, cu mii de urmăritori pe Instagram, nu fusese în stare să menţioneze asta în vreun blogpost?”Eram furioasă. Şi cam asta-mi trecea prin minte.Treaba era că nici pesos argentinieni nu mai aveam prea mulţi.Ieşim. În faţa noastră – un domn micuţ, plinuţ, cu o faţă rotundă, prelungită de creştetul capului gol, însă plin de bunătate. Îi spun că avem nevoie de un drum pănă la frontera. - 3000. Cumva, gândesc că nu-i aşa de rău. Dar nu îi avem. Situaţia financiară din Argentina nu ne permite să scoatem nici de la bancomat – am pierde mulţi bani şi sunt şi limitele la extragere, ce par mult mai mici faţă de acum 9 ani. Îl rog să ne aştepte un pic, mergem să ne sfătuim înăuntru. Marcel scoate banii şi îi numără. Avem puţin peste 2700.Ieşim a doua oară. Îl întrebăm dacă ne duce cu 2000, explicându-i totodată că nu avem bani chilieni şi că nu ştim situaţia de după graniţă. Negociem, însă rămânem la 2000, după ce îşi anunţă colegii prin două degete ridicate că merge spre ţara vecină, iar ei încuviinţează. Este cald, este soare, dar unul parcă de Patagonie, cu dinţi. Se simte că se înserează. Trecem pe lângă peisaje superbe, Marcel mă mai îndeamnă să fac poze, dar nu-mi arde. Sunt secată de energie. Mi se pare că am construit o mare parte din călătorie numai ca să ajungem în acest colţ de Chile şi ca-n cele două zile următoare să ne dăm pe un râu la care visăm de 10 ani... dar parcă nebunia din ultimele ore vine prevestitoare de rău.Alimentăm în Trevelin. Domnul nostru şofer se ştie cu multă lume. Îi dăm banii noştri, deşi are mai mult decât suficient capital să-şi pună benzină-n maşinuţa. O apucăm pe drumul rău /şi cine ştia că-i aşa de rău?!/. Îmi pare rău de el, îi curg ochii de la praf şi încerc să îl întreb dacă doreşte un şerveţel sau soluţie să îşi cureţe ochelarii.
De obicei locvace – aşa am fost în toate maşinile care ne-au dus pe distanţe mai lungi în Argentina -, în asta nu-s. Mi-e inima cât un purice când pe Google Maps vâd minutele cum se adaugă la ETA. Mai scriu două rânduri pe Mess cât mai am semnal, apoi pace. Marcel mă strânge de mână şi îmi spune că vom trece peste RÂU. E frumos – cum îl ştiam din fotografii şi filmări. Mă emoţionez. Apoi un zorro ne trece calea. Domnul nostru opreşte şi ni-l arată, apoi mai facem o pauză să fotografieze Marcel apa. E 19:55.
Trecem pe la ofiţerii de la vamă, aşa în glorie, de genul „iaca am ajuns şi noi... eeee”, în timp ce auzim prin staţie cum pe unii şi pe alţii nu vor să îi mai lase să treacă şi ne considerăm norocoşi.Şi răsuflăm uşuraţi, convinşi că în pustietatea asta vămile-s unite-ntr-una.- Şi acum?- Şi acum trebuie să fugiţi! îmi răspunde simpaticul vameş argentinian. Imediat se-nchide vama chileană.Vreo 500m. Şi dă-i, tată. Marcel îmi ia rucsacul mare, eu i-l iau pe al lui mic. Cu o mână îmi ţin sânii, să pot să fug mai bine /niciodată nu mi-a plăcut să fug, dar acum... cam trebuie/Îl văd pe unul dintre vameşi cum stă şi urmăreşte spectacolul.Zic să i-o urc la fileu şi îl întreb cât îmi controlează paşaportul:- Şi taxiurile?- Este cam târziu pentru taxiuri. Au plecat toate.„Fir-ai tu să fii! De uitat la mine ţi-a plăcut să te uiţi, dar nu ne-ai lua până-n sat cu maşina...” :DControlul este destul de riguros, ni se uită chiar şi-n genţi. În rucsacul mare e simplă treabă – zic că am „solo ropa”. Apoi, o luăm la pas. Chiar nu sunt taxiuri. Întrebăm şi cică ar fi 10 km până-n sat. Mergem, ce să facem? E o seară caldă şi răcoroasă-n acelaşi timp (o simt din nou), ca-n nordul Europei. Este 20 şi lumina este încă puternică, wow! Ne facem socotelile că vom ajunge până se întunecă. Cine să ne mai grăbească de-acum?
Primirea ni se pare un pic rece.Oamenii cărora le facem semn să oprească trec pe lângă noi fără să crâcnească.Dar un câine măricel ni se alătură şi ne deschide calea /chiar am spus că parcă îl trimisese mama să ne ocrotească/. Şi merge pe lângă noi chiar dacă trec oameni ce-l strigă din maşini „Doggy, Doggy!” [ne-am gândit noi că o fi fost căţelandrul vămii].
Într-un punct, cât Marcel făcea una dintre pozele de pe-aici, dispare şi Doggy într-un şanţ din dreapta. Îi văd apoi capul ridicat şi îmi dau seama că are ceva în gură. Încep să se audă nişte plânsete. Mi se rupe sufletul: a prins un iepure. Încerc să îl fac să îi dea drumul, strig după Marcel, nimic.
În acelaşi timp, opreşte maşina unor doamne (mamă şi fiică) ce nu ne luaseră din prima, dar care acum spun să urcăm, că ne duc până-n Futaleufú. Le dăm şi noi o pungă cu caramele româneşti şi le spunem că am venit să ne dăm pe râu, visăm de ani să o facem... Sunt aşa de mişcată de toată ziua, că spaniola nu mi se mai leagă cum ar trebui.Şi ce nu face omu’ pentru un grad V de whitewater...Ajunge chiar şi până-n Satul Ştrumfilor. Indiferent de mijloacele utilizate.
January 30, 2020
How Argentina changed my pace
Those who know me can say that I had times when a) I worked too much b) I stressed c) I took many things too personally.I could say that I was an improved version of a), b), and c) when I set out to Argentina, on a journey scheduled first of all to see our friends – so much time had passed: 9 years since we last said goodbye in Puerto Iguazú.
Sure, I had travelled around Latin America. Colombia is also laid-back… and from the African countries, so are Ghana and Uganda… but travelling around Argentina much more this second time around, I managed to understand why the north, the centre, and the south are so different yet so similar. Why treating the other with kindness is the only way Argentines know how. Why, like other nations that are special, Argentina does not see herself that way. [People are very critical of themselves and maybe that is the main reason for their lovely demeanour – their constant need to improve as human beings.]I’ll add another set of these [] here—[I may be generalising further on, yet I do it from all my heart ❤].
In Argentina, people are smiling. So many of them!And in so many countries, this is rare. In most of the countries I’ve visited, this is rare.You don’t believe me? Test my hypothesis next time you’re out on a busy street.
In Argentina, when you go to a bar/pub/restaurant, people are actually talking to one another.Not checking Facebook, Instagram, downloading stuff. Talking. Enjoying each other’s company. At times, we were the only two depleting the battery of our phones. In our defence, those were the only moments when we had a good Internet connection, being able to go over the bus schedules, check-in, or send an important e-mail.
In Argentina, people still have fun in the nice classic way.They dance, they play football, they prepare some asado (or a vegetarian option) for their friends and family, they sit in the park and sip their mates – all with a lot of joy, putting their whole hearts into these activities.
They don’t need proof of how well they are feeling. In fact, at one point, in Puerto Madryn, on the main beach, there was a public zumba class and I was one of the only two persons taking pictures. [Actually, I only took one to send to my friend, because she also attends zumba classes. :P]
In Argentina, people have empathy.This is something that I cherish very much, being an empath. [This is what I still believe can change the world. There are countries with a higher number of empaths than others and I believe that Argentina’s among them.]The vibe’s so good and light, it reminds me of home!During my first days in Brazil, I was a bit depressed (to be continued) and the first person who made me smile was a girl at a restaurant in Campeche, who was our waitress. We hugged when we left and we stayed friends. She is Argentinean. JPeople are nice – I noticed – not only to foreigners but also to each other.Another sweet memory is linked to arriving at our accommodation in Juella and realising that it was a bit too late to eat in the village; our host invited us to eat with him and his wife (who had also left us pies, crackers, and homemade jam in the fridge).
At a pizzeria in Bariloche, the owner (he had such a kind face and resembled my Grandpa) told us that sadly he was only starting to bake pizzas from 12:30 on, and it was 10:00. When I told him that our bus was leaving at that time, he heated the ovens just for us. J
In Argentina, people are polite, curious, and considerate.Most of the strangers that we interacted with were very curious (genuinely curious) to know what country we were from. The greetings are not just a formality in this country, but they are from the heart. We would talk with people in shops, at gas stations, in taxis, in Ubers, at bus stops, all willing to be helpful, and in a way appreciating that we were so lejos de casa, roaming around their country.
In Argentina, there’s no need to fight or stress over something.And these people are right. Accompanied by our friends, who were showing us around, we arrived at the weekly Saturday Fair in Recoleta, Buenos Aires. I had the most beautiful handmade items I had seen throughout the entire trip before me, yet I couldn’t purchase them all. Not one person got offended when we looked, but didn’t buy.
When we returned to Argentina (after a trip to the Andean north-west), the best friend of our host came to check us out at 4am, as we had an early flight. He was so good-humoured, that he made me smile. The Uber driver that had taken us to the apartment in the first place had trouble locating us and we had trouble locating him. When we finally met, he had no issues and we ended up talking about Argentina and Romania and laughing in the car. During our last bus ride (from Puerto Madryn to Comodoro Rivadavia), one of the bus roof windows broke. Nobody fussed. The driver and the bus attendant cleaned the glass, moved the affected passengers to safety, and changed the bus in Comodoro Rivadavia.
In Argentina, people take their time.My Mom used to say to me: ‘Petra, all those things you need to do… it’s you who will complete them, take it easy’. Indeed. It’s just that I guess it’s in our Romanian blood to be calm and then inflame. :P We kind of love the intensity and rush of a situation.Argentines are Latin like us, yes, but I’ve never seen a more detached approach to time anywhere else in the world.Our friends lead busy lives, our time with them was intense, but they always managed to complete all their tasks, even if that happened at 2am.
Buses delayed? It’s something that happens on a regular basis – and we’ve had delays ranging from 30 minutes to 2 hours. Nobody got mad. Well, we did on one occasion, when we lost the bus to Chile [but that’s another story].
If we are onto talking about Chile, the taxi driver who took us to the border kept his calm, stopped the car for Marcel to take pictures of Futaleufú River and for me to see a zorro crossing our path. We were 5 minutes away from the closing time of the border. So what? J
So, there you have it: my love for Argentina renewed and some gratitude for making me change my perspectives.
It’s not that I didn’t know how to smile or have fun anymore, but I am so relaxed now – it’s been nineteen years since I felt like this. All the things and tasks that we should perform… well, we shouldn’t do them guided by stress, we shouldn’t get angry at those we love, we shouldn’t let bitter situations linger.And you know what? All things are falling into place in my life. All my wishes are coming true. It’s going to be a fantastic year, I just know it!There are political tensions on a wider scale in the world, environmental problems, and medical crises, but I just know that all will be well, in the end.
Sure, I had travelled around Latin America. Colombia is also laid-back… and from the African countries, so are Ghana and Uganda… but travelling around Argentina much more this second time around, I managed to understand why the north, the centre, and the south are so different yet so similar. Why treating the other with kindness is the only way Argentines know how. Why, like other nations that are special, Argentina does not see herself that way. [People are very critical of themselves and maybe that is the main reason for their lovely demeanour – their constant need to improve as human beings.]I’ll add another set of these [] here—[I may be generalising further on, yet I do it from all my heart ❤].
In Argentina, people are smiling. So many of them!And in so many countries, this is rare. In most of the countries I’ve visited, this is rare.You don’t believe me? Test my hypothesis next time you’re out on a busy street.
In Argentina, when you go to a bar/pub/restaurant, people are actually talking to one another.Not checking Facebook, Instagram, downloading stuff. Talking. Enjoying each other’s company. At times, we were the only two depleting the battery of our phones. In our defence, those were the only moments when we had a good Internet connection, being able to go over the bus schedules, check-in, or send an important e-mail.
In Argentina, people still have fun in the nice classic way.They dance, they play football, they prepare some asado (or a vegetarian option) for their friends and family, they sit in the park and sip their mates – all with a lot of joy, putting their whole hearts into these activities.
They don’t need proof of how well they are feeling. In fact, at one point, in Puerto Madryn, on the main beach, there was a public zumba class and I was one of the only two persons taking pictures. [Actually, I only took one to send to my friend, because she also attends zumba classes. :P]
In Argentina, people have empathy.This is something that I cherish very much, being an empath. [This is what I still believe can change the world. There are countries with a higher number of empaths than others and I believe that Argentina’s among them.]The vibe’s so good and light, it reminds me of home!During my first days in Brazil, I was a bit depressed (to be continued) and the first person who made me smile was a girl at a restaurant in Campeche, who was our waitress. We hugged when we left and we stayed friends. She is Argentinean. JPeople are nice – I noticed – not only to foreigners but also to each other.Another sweet memory is linked to arriving at our accommodation in Juella and realising that it was a bit too late to eat in the village; our host invited us to eat with him and his wife (who had also left us pies, crackers, and homemade jam in the fridge).
At a pizzeria in Bariloche, the owner (he had such a kind face and resembled my Grandpa) told us that sadly he was only starting to bake pizzas from 12:30 on, and it was 10:00. When I told him that our bus was leaving at that time, he heated the ovens just for us. J
In Argentina, people are polite, curious, and considerate.Most of the strangers that we interacted with were very curious (genuinely curious) to know what country we were from. The greetings are not just a formality in this country, but they are from the heart. We would talk with people in shops, at gas stations, in taxis, in Ubers, at bus stops, all willing to be helpful, and in a way appreciating that we were so lejos de casa, roaming around their country.
In Argentina, there’s no need to fight or stress over something.And these people are right. Accompanied by our friends, who were showing us around, we arrived at the weekly Saturday Fair in Recoleta, Buenos Aires. I had the most beautiful handmade items I had seen throughout the entire trip before me, yet I couldn’t purchase them all. Not one person got offended when we looked, but didn’t buy.
When we returned to Argentina (after a trip to the Andean north-west), the best friend of our host came to check us out at 4am, as we had an early flight. He was so good-humoured, that he made me smile. The Uber driver that had taken us to the apartment in the first place had trouble locating us and we had trouble locating him. When we finally met, he had no issues and we ended up talking about Argentina and Romania and laughing in the car. During our last bus ride (from Puerto Madryn to Comodoro Rivadavia), one of the bus roof windows broke. Nobody fussed. The driver and the bus attendant cleaned the glass, moved the affected passengers to safety, and changed the bus in Comodoro Rivadavia. In Argentina, people take their time.My Mom used to say to me: ‘Petra, all those things you need to do… it’s you who will complete them, take it easy’. Indeed. It’s just that I guess it’s in our Romanian blood to be calm and then inflame. :P We kind of love the intensity and rush of a situation.Argentines are Latin like us, yes, but I’ve never seen a more detached approach to time anywhere else in the world.Our friends lead busy lives, our time with them was intense, but they always managed to complete all their tasks, even if that happened at 2am.
Buses delayed? It’s something that happens on a regular basis – and we’ve had delays ranging from 30 minutes to 2 hours. Nobody got mad. Well, we did on one occasion, when we lost the bus to Chile [but that’s another story].
If we are onto talking about Chile, the taxi driver who took us to the border kept his calm, stopped the car for Marcel to take pictures of Futaleufú River and for me to see a zorro crossing our path. We were 5 minutes away from the closing time of the border. So what? JSo, there you have it: my love for Argentina renewed and some gratitude for making me change my perspectives.
It’s not that I didn’t know how to smile or have fun anymore, but I am so relaxed now – it’s been nineteen years since I felt like this. All the things and tasks that we should perform… well, we shouldn’t do them guided by stress, we shouldn’t get angry at those we love, we shouldn’t let bitter situations linger.And you know what? All things are falling into place in my life. All my wishes are coming true. It’s going to be a fantastic year, I just know it!There are political tensions on a wider scale in the world, environmental problems, and medical crises, but I just know that all will be well, in the end.
December 29, 2019
Despre fluturi | Episodul 4
India
Pe coasta odinioară hippie a Mării Arabiei, Goa pulsează. Moştenirea portugheză se simte de la albul îmbătrânit al bisericilor catolice şi până-n bucătărie, limbă şi fel de-a fi al oamenilor.Cumva, plajele acelea lungi şi spectaculoase sunt din nou la modă, fără a mai fi comerciale. Cu toate acestea, mulţi dintre chelnerii ce se perindă prin faţa ochilor mei au învăţat rusă, poate uneori câteva cuvinte în ebraică. Nu se ştie niciodată – poate blonda aceea sexy de la masa alăturată îl va duce pe vreunu-n Moscova. Apoi, ajungem şi la mine. Valurile sunt la doi paşi, aşa că nu mă obosesc să îmi mai îmbrac rochiţa de plajă. Costumul îmi este ud, oricum. Mă aşez şi încerc pentru prima oară banoffee pie. Mă pierd între dulceaţa bananelor şi mărimea porţiei. Iar cel care mi-o serveşte – şi pe care îl îmbrăţişez la plecare, în viziunea mea, prieteneşte – urmează să mă bombardeze cu mesaje şi cu atenţii. Cu toate că sunt acolo cu iubitul meu, cu care a dat de mai multe ori mâna.Sunt una din multele, ştiu... o altă şansă la Uniunea Europeană.Eşuată. O tai din rădăcină.
CaraibeRitmul vieţii este diferit chiar şi faţă de continent. În această bucată de Columbie, mai apropiată de Nicaragua, în fapt, se simte lipsa de griji pe care turcoazul mării îl dă.Johnny Cay este un atol cu câteva restaurante, grupate în centru, şi, în rest – plajă şi spectacol în adâncuri. Cum mă prinde singură, unul dintre localnici mă urmăreşte la umbra palmierilor, cât stau şi mă uit după şopârliţele ce se caţără-n copaci. Nici nu ştie cum să mă ia. Engleză? Spaniolă? Îi răspund că le vorbesc pe ambele.Când i-o retez scurt, căci îi înţeleg intenţiile, cu un „Estoy aquí con mi novio”, îşi pierde avântul şi mă lasă în pace. În multe culturi este semnalul clar că nu sunt interesată. Nici să fiu your sugar mama, nici aventura ta pe ziua de azi, nici biletul tău spre UE. În alte culturi, nici măcar acest semnal de indisponibilitate nu este băgat în seamă.Rocky Cay e mult mai aproape de insula principală, San Andrés, şi de unde suntem noi cazaţi, în La Loma. Facem cu schimbul snorkelling – cât el este în apă, încerc să mă protejez cât pot de soarele ce făcuse deja ravagii pe corpul meu atât de deschis la culoare. Nu trece mult şi mă pomenesc cu un alt localnic chipeş, care se bagă în seamă cu mine. Şi mi-este la fel de clar că nu este prima dată că o face cu o femeie care nu-i de prin partea locului. Trec rapid peste etape şi-l întreb direct ce vrea. Într-o engleză creolă îmi spune că ar vrea multe – o iubită, o maşină, mai mulţi bani. OK, dar nu prin mine.
AfricaStam şi o priveam pe olandeza care-l aştepta pe unul dintre băieţii care ne însoţise pe Nil în jos de dimineaţă, într-un caiac. Părea nerăbdătoare. Îl tot suna să îl întrebe – „ce să îţi comand, de ce ţi-e poftă?” şi îi vedeam vag chipul pe ecranul telefonului ei. Nu sunt băgăcioasă, dar era în faţa mea. J Urma să îmi dau seama curând cât de antipatic îmi fusese băiatul pe apă şi cum miştourile albilor de la conducerea companiei pe care o alesesem prindeau contur. Chiar şi în ţara pe care ajunsesem să o îndrăgesc atât de mult fenomenul pe care-l detestam atât de mult avea adepţi. Chiar şi din Uganda puteau pleca spre Amsterdam avioane cu unul, doi, trei... zece bărbaţi – în funcţie de câte ravagii făceau –... să facă ce? Să-şi ia o slujbă la Mac şi să o ducă bine mersi pe banii ei.Chiar şi educaţii mai pot bate câte-un apropo pe net, doar-doar ţi se va rupe sufletul când mai trage-o beţie în oraş şi-ţi scrie cât de dor îi este de tine.În esticul Watamu m-am simţit din primul moment mai degrabă în Italia decât în Africa. Comunitatea peninsulară adusese o energie bună locului – şi el, de altfel, ofertant. Mai erau kenyeni cu poveşti lacrimogene, gata să îţi stoarcă portofelul. În rest, localuri cu voie bună şi eleganţa italienească primând. Cu câteva relaţii închegate între localnici şi oaspeţi cu o diferenţă o ţâr’ prea mare de vârstă. Dar nu e vârsta doar un număr şi suma de pe card – la fel?Pe Zanzibar, doar ochiul format vede „comerţul”. Sunt câţiva masai de pe continent care te-ar stoarce de bani cât ai clipi – şi-s chiar şi mai neprietenoşi decât în Kenya. Apoi, la o primă privire, în afara localnicilor care te iau de sus, totul pare normal... într-o apăsare ce nu-ţi iartă zilele de pe plajele de basm. Ai avea senzaţia că eşti la distracţie şi că lumea se bucură alături de tine, însă nota de plată vine la mult timp după ce-ai plecat. Păi, poate că, de pildă, ai dat cuiva senzaţia că sunteţi într-atât de apropiaţi încât i-ai cumpăra şi-un laptop. Apoi, mă văd trântindu-mă în patul meu din Mole şi spunându-i cu un patos ce nu cred că mă va părăsi vreodată iubitului meu – „Nu ştiu de ce, nu îţi pot explica, dar nu vreau să mă duc la niciun canoe safari cu ei. Nu îmi plac. Par libidinoşi... alunecoşi... cum vrei tu să le zici”. Misterul începe să se elucideze de cu seară, când barmanul complexului la care stăm ni se bagă incredibil de tare pe sub piele. Îi văd perechea Converse nou-nouţă – şi eu port şi le ştiu preţul –. Îl întreb cât au costat. Îmi spune că au fost cadou de la o prietenă din Italia. Măi să fie... câte femei oare îi iau unui bărbat încălţări doar sub titulatura de „amice”?! Apoi, încep (ne)aşteptatele apropouri – că netul e scump, calculatoarele-s scumpe, nici bani de-o chitară nu are. Miroase a profitat şi ne retragem.Barmanul şi băieţii cu turul sunt din acelaşi sat, Larabanga, din nordul Ghanei, unde populaţiei masculine nu îi prea place să muncească. Efectiv cerşesc. Măcar dac-ar face-o pe faţă. Fonduri pentru şcoală. Au trei, dar naivii dau. Aaaah... Mă înfurie situaţia. Îmi iau un moment să îi spun şoferului nostru, care ne povesteşte apoi în maşină tot de-o olandeză care s-a căsătorit c-un individ din sat, care s-a dus cu ea în Olanda, a lăsat-o însărcinată, i-a luat banii şi a părăsit-o, că eu CUNOSC MERSUL LUCRURILOR. Că nu mă impresionează nici bieţii copii, care cer – nu pentru ei, ci pentru taţii care i-au învăţat să facă asta.
Călătorind mai departe prin ţară, văd (din nou!) cupluri care par să fie de acord cu „Dragostea nu are vârstă”. Eu nu sunt. Mai ales când ea îi poate fi mamă şi el arată ca scos dintr-o revistă de modă. Mai sunt hawkerşii de la Elmina, ce-ţi scriu numele cu markerul pe o scoică, ţi-o dau cadou, ca tu să te simţi obligat să le faci o donaţie pentru clubul de fotbal. Simţi că numai ţi se cere. Că parcă de orice african te-ai apropia (acum exagerez!), la un moment dat, ţi se vor cere bani. Chiar şi omul care te-a plimbat cu maşina în ultimele două zile, care părea băiat fain şi căruia îi explicaseşi cât de familiare îţi sunt situaţiile de genu’, clachează într-un punct. Se mai strică maşinile şi oamenii nu pot munci... se mai îmbolnăvesc şi din nou nu se pot întreţine... iar tu vei afla cu siguranţă de toate astea pentru că sunteţi (cum nu?) ca o familie.Apoi, la final, cireşica vine şi ea şi se aşază confortabil pe tortul dezamăgirilor. Nu numai că apare cel mai periculos personaj. E atât de versat că aproape îi dai crezare. Te trezeşti însă în momentul tău de glorie şi-ţi revii la normal. O palmă şi-ncă una şi... eşti ca nouă.
Europa de EstŞtim cu toţii, că doar aici trăim, că femeile-s un pic mai afectate în zonă decât bărbaţii. De la „mail-order brides” de prin Ucraina ce încearcă să „evadeze” din ţara natală în căutarea (iluzorie) a unui trai mai bun la reţelele de prostituţie formate prin înşelătorii şi metode „loverboy” în România şi până la turismul sexual ce se practică (e trist că o spun) în ţara-soră de peste Prut.
Orientul MijlociuAici este... cel mai greu.Aici s-au agravat lucrurile cel mai tare.Albele (mai ales cele în vârstă) sunt vulnerabile prin prisma unui divorţ sau mai multor relaţii eşuate. Nu înţeleg cultura pe care-o Iordanie sau chiar şi-o Turcie o propovăduiesc. Nu înţeleg încrengăturile religioase. Nu văd minciuna, ci doar un chip măsliniu, exotic [nu-mi place cuvântul acesta, dar este „în element”!], un corp deseori lucrat. Cea mai puternică atracţie este, însă, la nivel mental. Băieţii puşi pe treabă de-acolo ştiu cum să „lucreze” potenţiala pradă. Învaţă unii de la alţii. Se laudă unii altora. Au, de obicei, mai multe femei în vizor, pe care le joacă după cum au timp. Una pleacă, alta vine. Îndrăgostitul vine şi el în cazul femeii; niciodată în cazul bărbatului. Cei mai mulţi suferă cu siguranţă de NPD [Narcissistic Personality Disorder], pe româneşte – narcisism, altfel, nu îmi explic gradul la care pot manipula, fura bani şi lăsa apoi victimele mai mult moarte decât vii, sufleteşte vorbind.
Te prind şi te ţin în plasa lor. Mai slăbesc strânsoarea, din plictiseală, dar, când simt că te pierd, mimează iarăşi love-bombing-ul de la început. Dar parcă nimic nu se compară cu momentele acelea dintâi. Cu acele cuvinte mari. Cu clipa în care simţi că nimeni nu te-a mai iubit aşa. Eşti prinsă în încercarea de a reclădi simţirea dintâi. Doar că, în ciuda promisiunilor fierbinţi, nu se schimbă nimic şi nici nu se va schimba. El nu simte NIMIC. Nu poate simţi nimic. Oglindeşte doar trăirile tale şi te-a studiat atent, ştie cam cum vei reacţiona, îţi cunoaşte punctele slabe, mai ales pe cele ultra-sensibile. În fapt, NU, NU A FOST REAL şi DA, te-ai îndrăgostit de tine. Aşa că, lasă-l în plata lui, aşa nefericit cum va fi întotdeauna, şi TRĂIEŞTE-ŢI VIAŢA!
Puteţi urmări primele trei episoade pe canalul meu YouTube—Cartea mea, „Dependentă de fluturi”, o puteţi găsi aici—
Pe coasta odinioară hippie a Mării Arabiei, Goa pulsează. Moştenirea portugheză se simte de la albul îmbătrânit al bisericilor catolice şi până-n bucătărie, limbă şi fel de-a fi al oamenilor.Cumva, plajele acelea lungi şi spectaculoase sunt din nou la modă, fără a mai fi comerciale. Cu toate acestea, mulţi dintre chelnerii ce se perindă prin faţa ochilor mei au învăţat rusă, poate uneori câteva cuvinte în ebraică. Nu se ştie niciodată – poate blonda aceea sexy de la masa alăturată îl va duce pe vreunu-n Moscova. Apoi, ajungem şi la mine. Valurile sunt la doi paşi, aşa că nu mă obosesc să îmi mai îmbrac rochiţa de plajă. Costumul îmi este ud, oricum. Mă aşez şi încerc pentru prima oară banoffee pie. Mă pierd între dulceaţa bananelor şi mărimea porţiei. Iar cel care mi-o serveşte – şi pe care îl îmbrăţişez la plecare, în viziunea mea, prieteneşte – urmează să mă bombardeze cu mesaje şi cu atenţii. Cu toate că sunt acolo cu iubitul meu, cu care a dat de mai multe ori mâna.Sunt una din multele, ştiu... o altă şansă la Uniunea Europeană.Eşuată. O tai din rădăcină.
CaraibeRitmul vieţii este diferit chiar şi faţă de continent. În această bucată de Columbie, mai apropiată de Nicaragua, în fapt, se simte lipsa de griji pe care turcoazul mării îl dă.Johnny Cay este un atol cu câteva restaurante, grupate în centru, şi, în rest – plajă şi spectacol în adâncuri. Cum mă prinde singură, unul dintre localnici mă urmăreşte la umbra palmierilor, cât stau şi mă uit după şopârliţele ce se caţără-n copaci. Nici nu ştie cum să mă ia. Engleză? Spaniolă? Îi răspund că le vorbesc pe ambele.Când i-o retez scurt, căci îi înţeleg intenţiile, cu un „Estoy aquí con mi novio”, îşi pierde avântul şi mă lasă în pace. În multe culturi este semnalul clar că nu sunt interesată. Nici să fiu your sugar mama, nici aventura ta pe ziua de azi, nici biletul tău spre UE. În alte culturi, nici măcar acest semnal de indisponibilitate nu este băgat în seamă.Rocky Cay e mult mai aproape de insula principală, San Andrés, şi de unde suntem noi cazaţi, în La Loma. Facem cu schimbul snorkelling – cât el este în apă, încerc să mă protejez cât pot de soarele ce făcuse deja ravagii pe corpul meu atât de deschis la culoare. Nu trece mult şi mă pomenesc cu un alt localnic chipeş, care se bagă în seamă cu mine. Şi mi-este la fel de clar că nu este prima dată că o face cu o femeie care nu-i de prin partea locului. Trec rapid peste etape şi-l întreb direct ce vrea. Într-o engleză creolă îmi spune că ar vrea multe – o iubită, o maşină, mai mulţi bani. OK, dar nu prin mine.
AfricaStam şi o priveam pe olandeza care-l aştepta pe unul dintre băieţii care ne însoţise pe Nil în jos de dimineaţă, într-un caiac. Părea nerăbdătoare. Îl tot suna să îl întrebe – „ce să îţi comand, de ce ţi-e poftă?” şi îi vedeam vag chipul pe ecranul telefonului ei. Nu sunt băgăcioasă, dar era în faţa mea. J Urma să îmi dau seama curând cât de antipatic îmi fusese băiatul pe apă şi cum miştourile albilor de la conducerea companiei pe care o alesesem prindeau contur. Chiar şi în ţara pe care ajunsesem să o îndrăgesc atât de mult fenomenul pe care-l detestam atât de mult avea adepţi. Chiar şi din Uganda puteau pleca spre Amsterdam avioane cu unul, doi, trei... zece bărbaţi – în funcţie de câte ravagii făceau –... să facă ce? Să-şi ia o slujbă la Mac şi să o ducă bine mersi pe banii ei.Chiar şi educaţii mai pot bate câte-un apropo pe net, doar-doar ţi se va rupe sufletul când mai trage-o beţie în oraş şi-ţi scrie cât de dor îi este de tine.În esticul Watamu m-am simţit din primul moment mai degrabă în Italia decât în Africa. Comunitatea peninsulară adusese o energie bună locului – şi el, de altfel, ofertant. Mai erau kenyeni cu poveşti lacrimogene, gata să îţi stoarcă portofelul. În rest, localuri cu voie bună şi eleganţa italienească primând. Cu câteva relaţii închegate între localnici şi oaspeţi cu o diferenţă o ţâr’ prea mare de vârstă. Dar nu e vârsta doar un număr şi suma de pe card – la fel?Pe Zanzibar, doar ochiul format vede „comerţul”. Sunt câţiva masai de pe continent care te-ar stoarce de bani cât ai clipi – şi-s chiar şi mai neprietenoşi decât în Kenya. Apoi, la o primă privire, în afara localnicilor care te iau de sus, totul pare normal... într-o apăsare ce nu-ţi iartă zilele de pe plajele de basm. Ai avea senzaţia că eşti la distracţie şi că lumea se bucură alături de tine, însă nota de plată vine la mult timp după ce-ai plecat. Păi, poate că, de pildă, ai dat cuiva senzaţia că sunteţi într-atât de apropiaţi încât i-ai cumpăra şi-un laptop. Apoi, mă văd trântindu-mă în patul meu din Mole şi spunându-i cu un patos ce nu cred că mă va părăsi vreodată iubitului meu – „Nu ştiu de ce, nu îţi pot explica, dar nu vreau să mă duc la niciun canoe safari cu ei. Nu îmi plac. Par libidinoşi... alunecoşi... cum vrei tu să le zici”. Misterul începe să se elucideze de cu seară, când barmanul complexului la care stăm ni se bagă incredibil de tare pe sub piele. Îi văd perechea Converse nou-nouţă – şi eu port şi le ştiu preţul –. Îl întreb cât au costat. Îmi spune că au fost cadou de la o prietenă din Italia. Măi să fie... câte femei oare îi iau unui bărbat încălţări doar sub titulatura de „amice”?! Apoi, încep (ne)aşteptatele apropouri – că netul e scump, calculatoarele-s scumpe, nici bani de-o chitară nu are. Miroase a profitat şi ne retragem.Barmanul şi băieţii cu turul sunt din acelaşi sat, Larabanga, din nordul Ghanei, unde populaţiei masculine nu îi prea place să muncească. Efectiv cerşesc. Măcar dac-ar face-o pe faţă. Fonduri pentru şcoală. Au trei, dar naivii dau. Aaaah... Mă înfurie situaţia. Îmi iau un moment să îi spun şoferului nostru, care ne povesteşte apoi în maşină tot de-o olandeză care s-a căsătorit c-un individ din sat, care s-a dus cu ea în Olanda, a lăsat-o însărcinată, i-a luat banii şi a părăsit-o, că eu CUNOSC MERSUL LUCRURILOR. Că nu mă impresionează nici bieţii copii, care cer – nu pentru ei, ci pentru taţii care i-au învăţat să facă asta.
Călătorind mai departe prin ţară, văd (din nou!) cupluri care par să fie de acord cu „Dragostea nu are vârstă”. Eu nu sunt. Mai ales când ea îi poate fi mamă şi el arată ca scos dintr-o revistă de modă. Mai sunt hawkerşii de la Elmina, ce-ţi scriu numele cu markerul pe o scoică, ţi-o dau cadou, ca tu să te simţi obligat să le faci o donaţie pentru clubul de fotbal. Simţi că numai ţi se cere. Că parcă de orice african te-ai apropia (acum exagerez!), la un moment dat, ţi se vor cere bani. Chiar şi omul care te-a plimbat cu maşina în ultimele două zile, care părea băiat fain şi căruia îi explicaseşi cât de familiare îţi sunt situaţiile de genu’, clachează într-un punct. Se mai strică maşinile şi oamenii nu pot munci... se mai îmbolnăvesc şi din nou nu se pot întreţine... iar tu vei afla cu siguranţă de toate astea pentru că sunteţi (cum nu?) ca o familie.Apoi, la final, cireşica vine şi ea şi se aşază confortabil pe tortul dezamăgirilor. Nu numai că apare cel mai periculos personaj. E atât de versat că aproape îi dai crezare. Te trezeşti însă în momentul tău de glorie şi-ţi revii la normal. O palmă şi-ncă una şi... eşti ca nouă. Europa de EstŞtim cu toţii, că doar aici trăim, că femeile-s un pic mai afectate în zonă decât bărbaţii. De la „mail-order brides” de prin Ucraina ce încearcă să „evadeze” din ţara natală în căutarea (iluzorie) a unui trai mai bun la reţelele de prostituţie formate prin înşelătorii şi metode „loverboy” în România şi până la turismul sexual ce se practică (e trist că o spun) în ţara-soră de peste Prut.
Orientul MijlociuAici este... cel mai greu.Aici s-au agravat lucrurile cel mai tare.Albele (mai ales cele în vârstă) sunt vulnerabile prin prisma unui divorţ sau mai multor relaţii eşuate. Nu înţeleg cultura pe care-o Iordanie sau chiar şi-o Turcie o propovăduiesc. Nu înţeleg încrengăturile religioase. Nu văd minciuna, ci doar un chip măsliniu, exotic [nu-mi place cuvântul acesta, dar este „în element”!], un corp deseori lucrat. Cea mai puternică atracţie este, însă, la nivel mental. Băieţii puşi pe treabă de-acolo ştiu cum să „lucreze” potenţiala pradă. Învaţă unii de la alţii. Se laudă unii altora. Au, de obicei, mai multe femei în vizor, pe care le joacă după cum au timp. Una pleacă, alta vine. Îndrăgostitul vine şi el în cazul femeii; niciodată în cazul bărbatului. Cei mai mulţi suferă cu siguranţă de NPD [Narcissistic Personality Disorder], pe româneşte – narcisism, altfel, nu îmi explic gradul la care pot manipula, fura bani şi lăsa apoi victimele mai mult moarte decât vii, sufleteşte vorbind.
Te prind şi te ţin în plasa lor. Mai slăbesc strânsoarea, din plictiseală, dar, când simt că te pierd, mimează iarăşi love-bombing-ul de la început. Dar parcă nimic nu se compară cu momentele acelea dintâi. Cu acele cuvinte mari. Cu clipa în care simţi că nimeni nu te-a mai iubit aşa. Eşti prinsă în încercarea de a reclădi simţirea dintâi. Doar că, în ciuda promisiunilor fierbinţi, nu se schimbă nimic şi nici nu se va schimba. El nu simte NIMIC. Nu poate simţi nimic. Oglindeşte doar trăirile tale şi te-a studiat atent, ştie cam cum vei reacţiona, îţi cunoaşte punctele slabe, mai ales pe cele ultra-sensibile. În fapt, NU, NU A FOST REAL şi DA, te-ai îndrăgostit de tine. Aşa că, lasă-l în plata lui, aşa nefericit cum va fi întotdeauna, şi TRĂIEŞTE-ŢI VIAŢA!
Puteţi urmări primele trei episoade pe canalul meu YouTube—Cartea mea, „Dependentă de fluturi”, o puteţi găsi aici—
December 19, 2019
No Forever...
Nostalgia crept in these days. Some were so busy that I barely had time to sleep or eat. Others felt busy in my mind. It's extraordinary when you realise things, when you understand that the values ruling you when you were 19 still apply.That you still seek kindness, truth, and love and try to give them out yourself.That the lyrics that you wrote for one of your songs half your life ago have the same echo.Topics are scheduled for every week of the blog, yet this week... I couldn't get myself to write anything else than I have. I'll go on, never giving up on being human, loving, kind... irrespective of the disappointments that came or continue to come my way.It was funGuess I never-ever should have let you go awayBut this time, I thoughtYou didn’t love me like I loved you, anywayOr you did... But, you see... Is there... ?
There’s no forever To catch you in my dreams No forever To wash away the tears No forever To hear your laugh again No forever To love you like back then... There’s no forever...
December 11, 2019
Putem nega trecutul? Elmina şi Cape Coast
Cam asta mă întrebam în urmă cu doi ani şi jumătate, cu ocazia celei de a doua călătorii prin Rusia.
Răsfoindu-mi agenda preferată, roasă cu nesaţ de Pancho /chinchilla princess, fetiţa mea/, mi-am reamintit.Apoi, cum totul în viaţa mea are (cel puţin!) dublă semnificaţie, m-am bucurat să o pot din nou conferi textului.Şi asta, pentru că tocmai ce-am împlinit 37 de ani şi sunt un pic mai gânditoare decât de obicei – dar sper să îmi treacă. J
A doua jumătate a călătoriei prin Ghana ne-a adus din nou lângă Atlantic, de această dată mai aproape de Coasta de Fildeş – marele meu vis în materie de colindat prin lume.Cu trotro-ul în care-am călătorit ca nişte sardine din Kasoa, într-o căldură greu de suportat şi pe o umezeală ce mă făcuse să-l dojenesc (eufemism) în gând pe domn’ şofer cât am stat şi-am aşteptat să se umple cutia pe roţi până la refuz... realizând că ne puteam liniştiţi face cumpărăturile. Şi la preţuri mai mici decât în supermarket (va urma). Deocamdată aveam o predică la activ şi multă sudoare.
Într-un final, am reuşit (chiar şi fără multă mâncare – mai aveam din biscuiţii achiziţionaţi în Italia :P) să ducem două ateliere la final. Auzisem de Global Mamas şi făcusem o rezervare via e-mail. Surprinzător pentru zenul poporului care ne găzduia, mi se şi răspunsese (!), aşa că şi eu încercasem să mă ţin de cuvânt. Primul a fost un atelier de tobe şi dans, desfăşurat în aer liber, cu privire directă asupra oceanului. Ce mult îmi plăcea locaţia! Iar, apa, ca întotdeauna, îmi dăruia forţă. Marcel îşi dorise foarte mult o asemenea experienţă şi nici eu nu pot spune că mă descurcasem rău, mai ales că pe partea de dans mă antrenez din august. Şi îmi place!!
Un drum cu taxiul mai încolo şi am înlocuit-o pe Mary cu Nana, de la care am învăţat cum să îmi prind părul, respectiv să îmi înfăşor materialele acelea frumoase şi pline de culoare în jurul capului (headwraping) – de mică mi-am dorit să ştiu asta, de când fascinaţia mea pentru cultura neagră prinsese contur. I-am promis că voi exersa acasă şi... Marcel a fost alături de mine ca să se asigure că nu uit ce am învăţat.
La pas prin Cape Coast, chiar înainte de înserat, mi s-a părut ciudăţel. Cu mulţi oameni care se uitau nu neapărat luminos la noi – ne însoţea fiica instructoarei noastre; preţurile taximetriştilor erau monstruos de mari, aşa că soluţia ideală (în minte-mi) a fost să o luăm pe rând – o reîntoarcere la sediul Global Mamas, într-o primă fază, că tot aveam rucsacurile acolo.
Da, cu toţii avem nevoie de relaxare, de un moment în care să ne tragem sufletul. În Africa savurez aceste momente cel mai tare, pentru că mi se pare cel mai solicitant continent, din perspectiva backpacker-ului. Ce e fain... eu şi Marcel ne plictisim foarte repede, aşa că o jumătate de zi ne ajunge pentru o bălăceală şi o ţâră stat la soare.Găsindu-ne la Ko-Sa Beach Resort (fain ca şi cazare, scumpuţ şi mediocru ca şi mâncare), eram aproape de Elmina. Mi-aş fi dorit şi o vizită la Cape Coast Castle, but you can’t have it all, mai ales că din mijlocul pustietăţii, chiar şi drumul la Elmina Castle a fost piperat ca şi costuri.
Nu vreau să insist asupra clovnăriilor şi înşelăciunilor din parcarea atracţiei – le va veni vremea, cu o altă ocazie –, ci vreau să vă spun cum m-am simţit. Şi cum nicio carte, niciun film, niciun documentar nu m-a putut pregăti pentru ce-am găsit acolo. Încă e cufundat în durere, în regrete, în mirosul sclavilor muribunzi ce nu a părăsit încă zidurile. Sclavi fără voia lor – ce detest cuvântul ăsta. Oameni liberi capturaţi, răpiţi sau daţi zălog.
Am plâns nu pentru că era de aşteptat, ci pentru că aşa mi-a venit.În punctul respectiv, a reprezentat momentul meu preferat din Ghana – cel mai întunecat, dar şi cel mai plin de lumină.M-am încărcat, cum o fac empaţii. Am simţit furie. Chiar dacă românii nu au participat efectiv la comerţul cu sclavi sau nu se ştie asta ori nu s-au făcut prea multe cercetări, sunt totuşi albă. Şi ei negri.Nu este corect ce s-a întâmplat. Niciodată nu voi considera că a fost corect. Suntem cu toţii oameni, oricât de diferiţi am fi, şi nimic nu ne dă dreptul să ne situăm – ca drept la viaţă – înaintea unui alt om.
Cred că acţiunile strămoşilor europeni au lăsat dâre adânci. Şi chiar dacă acum e linişte, e pace şi sunt regrete, poate vreodată exista o apropiere sinceră între un negru şi un alb? Ce se găseşte, în cazul meu, în spatele atracţiei din oficiu dintre blond şi abanos?... Din legăturile pe care le-am putut dezvolta doar cu bărbaţii africani, căci femeile par să se simtăameninţate de mine, cu toate că, am mai spus-o, eu le privesc cu mare admiraţie pe foarte multe dintre ele. Şi-s prietenoasă şi deschisă şi nu mă gândesc la altceva decât la a-mi face prieteni şi a spune o vorbă bună.
Mai mult ca niciodată, trecutul din viaţa mea nu poate fi ignorat. Şi-a arătat nuanţele în urmă cu fix 2 zile. Ce nu înţeleg eu? De ce aceia ce şi-ar dori să facă parte din cercul tău de apropiaţi o dau în bară fix când îi accepţi, după multe încercări şi teste? Şi de ce aceia cu care ai înţeles că nu mai poţi avea o relaţie te regretă? Nu erai tu oare bună aşa cum ai fost ani de-a rândul cu ei?... Înţelegătoare, plină de dragoste, susţinere şi disponibilă la orice oră din zi sau din noapte... Probabil că nu sunt multe prietene ca mine şi că nici nu vor mai fi.
Şi ca să încheiem într-o notă mai optimistă nişte subiecte delicate, speranţa mă ţine în viaţă şi mă alimentează. Speranţa că omenirea-şi poate linge rănile şi privi doar spre viitor, fără a-şi nega însă trecutul. Detaşarea face minuni. Iar dacă dorim în continuare implicare, este de ajuns să ni-i alegem alături doar pe cei care merită să ne cunoască ritmul fiecărui pas şi fiecare bătaie a inimii. Căci singură ea ştie să facă alegerile corecte.
Răsfoindu-mi agenda preferată, roasă cu nesaţ de Pancho /chinchilla princess, fetiţa mea/, mi-am reamintit.Apoi, cum totul în viaţa mea are (cel puţin!) dublă semnificaţie, m-am bucurat să o pot din nou conferi textului.Şi asta, pentru că tocmai ce-am împlinit 37 de ani şi sunt un pic mai gânditoare decât de obicei – dar sper să îmi treacă. J
A doua jumătate a călătoriei prin Ghana ne-a adus din nou lângă Atlantic, de această dată mai aproape de Coasta de Fildeş – marele meu vis în materie de colindat prin lume.Cu trotro-ul în care-am călătorit ca nişte sardine din Kasoa, într-o căldură greu de suportat şi pe o umezeală ce mă făcuse să-l dojenesc (eufemism) în gând pe domn’ şofer cât am stat şi-am aşteptat să se umple cutia pe roţi până la refuz... realizând că ne puteam liniştiţi face cumpărăturile. Şi la preţuri mai mici decât în supermarket (va urma). Deocamdată aveam o predică la activ şi multă sudoare.
Într-un final, am reuşit (chiar şi fără multă mâncare – mai aveam din biscuiţii achiziţionaţi în Italia :P) să ducem două ateliere la final. Auzisem de Global Mamas şi făcusem o rezervare via e-mail. Surprinzător pentru zenul poporului care ne găzduia, mi se şi răspunsese (!), aşa că şi eu încercasem să mă ţin de cuvânt. Primul a fost un atelier de tobe şi dans, desfăşurat în aer liber, cu privire directă asupra oceanului. Ce mult îmi plăcea locaţia! Iar, apa, ca întotdeauna, îmi dăruia forţă. Marcel îşi dorise foarte mult o asemenea experienţă şi nici eu nu pot spune că mă descurcasem rău, mai ales că pe partea de dans mă antrenez din august. Şi îmi place!!
Un drum cu taxiul mai încolo şi am înlocuit-o pe Mary cu Nana, de la care am învăţat cum să îmi prind părul, respectiv să îmi înfăşor materialele acelea frumoase şi pline de culoare în jurul capului (headwraping) – de mică mi-am dorit să ştiu asta, de când fascinaţia mea pentru cultura neagră prinsese contur. I-am promis că voi exersa acasă şi... Marcel a fost alături de mine ca să se asigure că nu uit ce am învăţat.
La pas prin Cape Coast, chiar înainte de înserat, mi s-a părut ciudăţel. Cu mulţi oameni care se uitau nu neapărat luminos la noi – ne însoţea fiica instructoarei noastre; preţurile taximetriştilor erau monstruos de mari, aşa că soluţia ideală (în minte-mi) a fost să o luăm pe rând – o reîntoarcere la sediul Global Mamas, într-o primă fază, că tot aveam rucsacurile acolo.
Da, cu toţii avem nevoie de relaxare, de un moment în care să ne tragem sufletul. În Africa savurez aceste momente cel mai tare, pentru că mi se pare cel mai solicitant continent, din perspectiva backpacker-ului. Ce e fain... eu şi Marcel ne plictisim foarte repede, aşa că o jumătate de zi ne ajunge pentru o bălăceală şi o ţâră stat la soare.Găsindu-ne la Ko-Sa Beach Resort (fain ca şi cazare, scumpuţ şi mediocru ca şi mâncare), eram aproape de Elmina. Mi-aş fi dorit şi o vizită la Cape Coast Castle, but you can’t have it all, mai ales că din mijlocul pustietăţii, chiar şi drumul la Elmina Castle a fost piperat ca şi costuri.
Nu vreau să insist asupra clovnăriilor şi înşelăciunilor din parcarea atracţiei – le va veni vremea, cu o altă ocazie –, ci vreau să vă spun cum m-am simţit. Şi cum nicio carte, niciun film, niciun documentar nu m-a putut pregăti pentru ce-am găsit acolo. Încă e cufundat în durere, în regrete, în mirosul sclavilor muribunzi ce nu a părăsit încă zidurile. Sclavi fără voia lor – ce detest cuvântul ăsta. Oameni liberi capturaţi, răpiţi sau daţi zălog.
Am plâns nu pentru că era de aşteptat, ci pentru că aşa mi-a venit.În punctul respectiv, a reprezentat momentul meu preferat din Ghana – cel mai întunecat, dar şi cel mai plin de lumină.M-am încărcat, cum o fac empaţii. Am simţit furie. Chiar dacă românii nu au participat efectiv la comerţul cu sclavi sau nu se ştie asta ori nu s-au făcut prea multe cercetări, sunt totuşi albă. Şi ei negri.Nu este corect ce s-a întâmplat. Niciodată nu voi considera că a fost corect. Suntem cu toţii oameni, oricât de diferiţi am fi, şi nimic nu ne dă dreptul să ne situăm – ca drept la viaţă – înaintea unui alt om.
Cred că acţiunile strămoşilor europeni au lăsat dâre adânci. Şi chiar dacă acum e linişte, e pace şi sunt regrete, poate vreodată exista o apropiere sinceră între un negru şi un alb? Ce se găseşte, în cazul meu, în spatele atracţiei din oficiu dintre blond şi abanos?... Din legăturile pe care le-am putut dezvolta doar cu bărbaţii africani, căci femeile par să se simtăameninţate de mine, cu toate că, am mai spus-o, eu le privesc cu mare admiraţie pe foarte multe dintre ele. Şi-s prietenoasă şi deschisă şi nu mă gândesc la altceva decât la a-mi face prieteni şi a spune o vorbă bună.
Mai mult ca niciodată, trecutul din viaţa mea nu poate fi ignorat. Şi-a arătat nuanţele în urmă cu fix 2 zile. Ce nu înţeleg eu? De ce aceia ce şi-ar dori să facă parte din cercul tău de apropiaţi o dau în bară fix când îi accepţi, după multe încercări şi teste? Şi de ce aceia cu care ai înţeles că nu mai poţi avea o relaţie te regretă? Nu erai tu oare bună aşa cum ai fost ani de-a rândul cu ei?... Înţelegătoare, plină de dragoste, susţinere şi disponibilă la orice oră din zi sau din noapte... Probabil că nu sunt multe prietene ca mine şi că nici nu vor mai fi.
Şi ca să încheiem într-o notă mai optimistă nişte subiecte delicate, speranţa mă ţine în viaţă şi mă alimentează. Speranţa că omenirea-şi poate linge rănile şi privi doar spre viitor, fără a-şi nega însă trecutul. Detaşarea face minuni. Iar dacă dorim în continuare implicare, este de ajuns să ni-i alegem alături doar pe cei care merită să ne cunoască ritmul fiecărui pas şi fiecare bătaie a inimii. Căci singură ea ştie să facă alegerile corecte.
December 4, 2019
A lesson on how to help people: Clothe The Naked
Petra
: Dear David [Willie Tyson], we met by chance and you gave me one of the most memorable moments in Ghana – and my favourite in terms of kindness –. I then got to know that you’re into charity. I looked at pictures, I got glimpses into some of your events.Can you please tell me more about your projects?
David : Clothe The Naked Outreach is a charitable organisation providing clothing assistance, educational opportunities and outreach programmes for the less-privileged people of Ghana, West Africa.Clothe The Naked provides-- Clothing Assistance for the less-privileged people, especially orphans in orphanages, poor people in deprived communities, mentally-challenged people in psychiatric hospitals, and prisoners, with our Clothing Drive Project. The purpose of our Clothing Drive Projects is to redistribute clothing resources, which is our way of reducing the visible impacts of poverty, usually seen in the wearing of the same old tattered clothes by less-privileged people who often have less clothes than they need, and also our own way of reducing the amount of clothes that end up at dumping sites to pollute our environment.
Clothing driveEducational Opportunities for the less-privileged children of Africa. Clothe The Naked runs a programme known as the CTN SCHOLARSHIP AID, which funds the education of orphans, abandoned children, and children from poor families in the deprived communities of Ghana, West Africa. The CTN Scholarship Aid funds the education of carefully-selected beneficiaries from kindergarten through to college/university. The purpose of the CTN Scholarship Aid is to equip needy children with the necessary skills, knowledge, and attitudes needed to change their own lives and the lives of their families and communities.Clothe The Naked Outreach has also begun the construction of a school in a deprived community in the Central Region of Ghana where there is no school. Our CTN School shall provide-- tuition-free education, free uniforms, free stationery, free lunches, and all other things needed for a successful education for the children of the Dwen Daama village and the surrounding communities.
Scholarship AidOutreach programmes such as the Love-Machete Project, which provides free farm machetes and clothes to people living in deprived farming communities, with a purpose of empowering them to farm so that they can feed themselves and their families.
David | Love-Machete ProjectRefresh The Orphan Project, which reaches out to children living in orphanages with clothes and footwear, food and drinks, entertainment, counselling and health screening – with a purpose of showing love to orphans, enhancing their sense of belonging and boosting their confidence in life.
Refresh The Orphan ProjectPrisons and Psychiatric Outreach, which provides clothing and entertainment to mentally-challenged people in psychiatric hospitals and inmates of Ghanaian prisons, with a purpose of showing them love and boosting their sense of belonging.
Petra : How did it all start?
David : Clothe The Naked Outreach was started by a very passionate and inspiring young man called Mr. Stephen Quainoo, who believes his purpose here on Earth is to make a difference. Mr. Quainoo’s childhood experiences may have also contributed to this motivation for helping others; he grew up in a poor family where he used to wear used clothes that were passed on to him by others. But as he grew up, he realised that there were so many other people who were poorer than him, and that made him uncomfortable. He began looking out for ways to help and the first thing that came to his mind was redistribution of clothing resources. So he started collecting clothes from those who have more than needed for distribution to those who have less than needed, and eventually that grew into a charity organisation which is now called Clothe The Naked Outreach.It is also important to note that if not for the kind courtesies of some strangers who took it upon themselves to fund Stephen’s education, he would not have been able to complete college, because his family did not have the means to fund his education.Therefore, providing clothing assistance and educational opportunities for the less-privileged people of Ghana is more like Mr. Quainoo’s way of paying back what was given to him. The simple movement for clothes redistribution has now become a great organisation, which has benefited over 10,000 people so far, and I am proud to be a director of this organisation.
School project: David and Quainoo at Dwene Daama VIllage
Petra : Did you notice an impact on the community, in general? If so, what changed?
David : So far fourteen (14) needy children are benefiting from our CTN Scholarship Aid, which funds the education of less-privileged children in Ghana. Beneficiaries of the CTN Scholarship Aidreceive financial support, which covers their tuition fees, stationery, school uniforms, school bags, and footwear, school feeding fees or pocket money, hostel fees, and all other things needed for a successful formal education, from basic school to tertiary. Children who could have never stepped foot in classrooms are now schooling comfortably thanks to our aid.About 600 people in deprived rural farming communities have received farming tools such as farm machetes from our Love-Machete Project, which has empowered them to farm and feed themselves and the thousands of family members who depend on them. These beneficiaries do not starve, nor go to bed on empty stomachs thanks to our help.
Love-Machete ProjectOver 200,000 pieces of clothes wasting away in people’s wardrobes, which would have ended up in dumpsites to pollute the environment, have been rescued and distributed to those who need them in orphanages, psychiatric hospitals, prisons, and deprived rural communities of Ghana. The over 25,000 beneficiaries of our clothing assistance no longer walk around in tattered clothes and barefoot, with poverty drawn all over them. Most of these beneficiaries in orphanages and prisons have also benefited from the free health screening, free feeding, free entertainment, and free motivational talks within our outreach programmes.
Petra : Do you feel that you have set an example for other African nations to follow?
David : Clothe The Naked Outreach operates a very unique and innovative module of operation worth emulating by other organisations and youth groups in Africa in particular and around the Globe. We are a group of young people who have come together to pull our resources together to help the less-privileged people in our communities. All our projects are being run and funded by ourselves. We currently have close to 200 members with a wide range of skill sets, who volunteer their services for the benefit of our beneficiaries and we also pay monthly dues to fund our projects. This explains how we have been able to run successful projects for years without a permanent staff nor external funding or sponsorship. It is also important to note that the clothing assistances that we give out do not come from abroad and they are not bought nor imported – we provide a channel for redistribution of clothing assistance by collecting clothes from those who have more than needed in Ghana, and giving them out to those who have less clothes than needed in Ghana. This prevents the situation where developing countries become dumping sites for developed countries.
Petra : What is next on your list? Are you planning some new events?
David : The next project on our list is the construction of a school building for the children of a deprived rural community called Dwen Daama, in the Central Region of Ghana. This community has over 50 children below 10 years but there is no school in the community – the closest school to Dwen Daama is about 10 kilometres away in another community.Clothe The Naked Outreach has secured a 2-acre land in Dwen Daama for the construction of a school for the community. Our school will provide tuition-free education, which will also provide free uniforms, free stationery, and all other needed things, for our students.The purpose of this project is to make education accessible to the children of Dwen Daama and its surrounding villages and boost motivation for education among the children and parents of the community, in pursuance of our mission to empower the less-privileged people of Ghana for a better future.
Petra : How can we help/contribute?
David : Kind people are not necessarily the richest people on Earth; kind people are just those people who are willing to share the little that they have with those who have none. Kind people do not wait to become millionaires before they help others. We are counting on the support of kind-hearted individuals like you to make this project a success.
We are currently trying to raise US$ 15,000 for the first phase of our school building project, and your donation of just US$ 6 would buy us one bag of cement for the construction of the school for the children of Dwen Daama.
Donations can be sent throughPayPal: info@ctncharity.org MTN Mobile Money Number: +233557808749
For more information, you may call us +233557808749 or kindly visit our: Facebook page: www.facebook.com/ctncharity Instagram: www.instagram.com/ctncharityTwitter: www.twitter.com/ctncharity
Pictures: © Clothe The Naked
David : Clothe The Naked Outreach is a charitable organisation providing clothing assistance, educational opportunities and outreach programmes for the less-privileged people of Ghana, West Africa.Clothe The Naked provides-- Clothing Assistance for the less-privileged people, especially orphans in orphanages, poor people in deprived communities, mentally-challenged people in psychiatric hospitals, and prisoners, with our Clothing Drive Project. The purpose of our Clothing Drive Projects is to redistribute clothing resources, which is our way of reducing the visible impacts of poverty, usually seen in the wearing of the same old tattered clothes by less-privileged people who often have less clothes than they need, and also our own way of reducing the amount of clothes that end up at dumping sites to pollute our environment.
Clothing driveEducational Opportunities for the less-privileged children of Africa. Clothe The Naked runs a programme known as the CTN SCHOLARSHIP AID, which funds the education of orphans, abandoned children, and children from poor families in the deprived communities of Ghana, West Africa. The CTN Scholarship Aid funds the education of carefully-selected beneficiaries from kindergarten through to college/university. The purpose of the CTN Scholarship Aid is to equip needy children with the necessary skills, knowledge, and attitudes needed to change their own lives and the lives of their families and communities.Clothe The Naked Outreach has also begun the construction of a school in a deprived community in the Central Region of Ghana where there is no school. Our CTN School shall provide-- tuition-free education, free uniforms, free stationery, free lunches, and all other things needed for a successful education for the children of the Dwen Daama village and the surrounding communities.
Scholarship AidOutreach programmes such as the Love-Machete Project, which provides free farm machetes and clothes to people living in deprived farming communities, with a purpose of empowering them to farm so that they can feed themselves and their families.
David | Love-Machete ProjectRefresh The Orphan Project, which reaches out to children living in orphanages with clothes and footwear, food and drinks, entertainment, counselling and health screening – with a purpose of showing love to orphans, enhancing their sense of belonging and boosting their confidence in life.
Refresh The Orphan ProjectPrisons and Psychiatric Outreach, which provides clothing and entertainment to mentally-challenged people in psychiatric hospitals and inmates of Ghanaian prisons, with a purpose of showing them love and boosting their sense of belonging.Petra : How did it all start?
David : Clothe The Naked Outreach was started by a very passionate and inspiring young man called Mr. Stephen Quainoo, who believes his purpose here on Earth is to make a difference. Mr. Quainoo’s childhood experiences may have also contributed to this motivation for helping others; he grew up in a poor family where he used to wear used clothes that were passed on to him by others. But as he grew up, he realised that there were so many other people who were poorer than him, and that made him uncomfortable. He began looking out for ways to help and the first thing that came to his mind was redistribution of clothing resources. So he started collecting clothes from those who have more than needed for distribution to those who have less than needed, and eventually that grew into a charity organisation which is now called Clothe The Naked Outreach.It is also important to note that if not for the kind courtesies of some strangers who took it upon themselves to fund Stephen’s education, he would not have been able to complete college, because his family did not have the means to fund his education.Therefore, providing clothing assistance and educational opportunities for the less-privileged people of Ghana is more like Mr. Quainoo’s way of paying back what was given to him. The simple movement for clothes redistribution has now become a great organisation, which has benefited over 10,000 people so far, and I am proud to be a director of this organisation.
School project: David and Quainoo at Dwene Daama VIllage Petra : Did you notice an impact on the community, in general? If so, what changed?
David : So far fourteen (14) needy children are benefiting from our CTN Scholarship Aid, which funds the education of less-privileged children in Ghana. Beneficiaries of the CTN Scholarship Aidreceive financial support, which covers their tuition fees, stationery, school uniforms, school bags, and footwear, school feeding fees or pocket money, hostel fees, and all other things needed for a successful formal education, from basic school to tertiary. Children who could have never stepped foot in classrooms are now schooling comfortably thanks to our aid.About 600 people in deprived rural farming communities have received farming tools such as farm machetes from our Love-Machete Project, which has empowered them to farm and feed themselves and the thousands of family members who depend on them. These beneficiaries do not starve, nor go to bed on empty stomachs thanks to our help.
Love-Machete ProjectOver 200,000 pieces of clothes wasting away in people’s wardrobes, which would have ended up in dumpsites to pollute the environment, have been rescued and distributed to those who need them in orphanages, psychiatric hospitals, prisons, and deprived rural communities of Ghana. The over 25,000 beneficiaries of our clothing assistance no longer walk around in tattered clothes and barefoot, with poverty drawn all over them. Most of these beneficiaries in orphanages and prisons have also benefited from the free health screening, free feeding, free entertainment, and free motivational talks within our outreach programmes.Petra : Do you feel that you have set an example for other African nations to follow?
David : Clothe The Naked Outreach operates a very unique and innovative module of operation worth emulating by other organisations and youth groups in Africa in particular and around the Globe. We are a group of young people who have come together to pull our resources together to help the less-privileged people in our communities. All our projects are being run and funded by ourselves. We currently have close to 200 members with a wide range of skill sets, who volunteer their services for the benefit of our beneficiaries and we also pay monthly dues to fund our projects. This explains how we have been able to run successful projects for years without a permanent staff nor external funding or sponsorship. It is also important to note that the clothing assistances that we give out do not come from abroad and they are not bought nor imported – we provide a channel for redistribution of clothing assistance by collecting clothes from those who have more than needed in Ghana, and giving them out to those who have less clothes than needed in Ghana. This prevents the situation where developing countries become dumping sites for developed countries.
Petra : What is next on your list? Are you planning some new events?
David : The next project on our list is the construction of a school building for the children of a deprived rural community called Dwen Daama, in the Central Region of Ghana. This community has over 50 children below 10 years but there is no school in the community – the closest school to Dwen Daama is about 10 kilometres away in another community.Clothe The Naked Outreach has secured a 2-acre land in Dwen Daama for the construction of a school for the community. Our school will provide tuition-free education, which will also provide free uniforms, free stationery, and all other needed things, for our students.The purpose of this project is to make education accessible to the children of Dwen Daama and its surrounding villages and boost motivation for education among the children and parents of the community, in pursuance of our mission to empower the less-privileged people of Ghana for a better future.
Petra : How can we help/contribute?
David : Kind people are not necessarily the richest people on Earth; kind people are just those people who are willing to share the little that they have with those who have none. Kind people do not wait to become millionaires before they help others. We are counting on the support of kind-hearted individuals like you to make this project a success.
We are currently trying to raise US$ 15,000 for the first phase of our school building project, and your donation of just US$ 6 would buy us one bag of cement for the construction of the school for the children of Dwen Daama.
Donations can be sent throughPayPal: info@ctncharity.org MTN Mobile Money Number: +233557808749
For more information, you may call us +233557808749 or kindly visit our: Facebook page: www.facebook.com/ctncharity Instagram: www.instagram.com/ctncharityTwitter: www.twitter.com/ctncharity
Pictures: © Clothe The Naked
December 1, 2019
La mulţi ani, România mea! 101.
Am început cu o serie de fotografii şi experienţe de prin a noastră frumoasă ţărişoară anul trecut, la marea aniversare. Însă, am amânat publicarea blogpostului acestuia până astăzi, ca să mai pot cânta frumuseţile ţării noastre. Prin poveşti în poveste, scurte şi pline de tâlcuri, din 2019. Iată-le—
Criş şi Bezidu Nou în lumină de ianuarie Cred că în fiecare an pornesc cu mare avânt şi am o poftă teribilă de colindat, chiar şi atunci când e frig, frig tare.Aşa am ajuns noi înspre Bezidu Nou, când iniţial am pornit-o spre Câmpina [pe drumul spre Bucureşti era prăpăd]. Am poposit şi pe la Criş, cât să vizităm Castelul Bethlen (sec. XIV-XVIII), aflat în restaurare.
De ce Bezidu Nou? Conform Atlas Obscura – de unde mă mai inspir eu pentru călătorii şi locuri bizare –, acolo se găseşte una dintre curiozităţile (un pic tragice) ale României: barajul construit de Ceauşescu a ras din temelii satul, dar acesta din urmă primeşte de-acum susţinere, căci, încetul cu încetul, construcţiile îngropate de ape ies la suprafaţă. #numorcaiicandvorcainii
Belin şi Micloşoara în haine de carnavalJ Nu ştiam că Fărşangul se organizează şi la Belin (adevărul e că noi ne porniserăm să vizităm Castelul Kálnoky... dar am mai dat câte-un leu, cât să nu ne fie blocată maşina în pregătirile de carnaval, de către localnicii un pic... mai veseli).Castelul impresionează prin atenţie la detalii şi parc; plus că, intrând în vorbă cu colegii noştri de tur, am descoperit nişte poveşti de viaţă deosebite, inclusiv pe cea a unui domn ce împlinea o vârstă frumoasă, rotundă şi o sărbătoarea acolo, cu familia lui. #nuaduceanulceaduceceasul
Turtă dulce la Târgu Secuiesc şi istorie-n GhelinţaAnul trecut, Târgu Secuiesc îmi intrase tare în suflet. M-am găsit acolo, colindându-i străzile şi simţindu-i aromele singură-singurică, pe soare şi pe ploaie.Ce surpriză să îi fac eu iubitului meu, ştiind că zilele de concediu sunt planificate şi că nu putem ajunge mult prea departe de Braşov, vineri seara după muncă?Un atelier de turtă dulce! Mmmm... Aşa ne-am găsit noi în casa familiei Szántó, care ne-a primit cu mare căldură şi cu momente frumoase în care-am învăţat să decorăm inimioare plămădite după o reţetă ce se utilizează de multe generaţii. Sincer? Este preferata mea, din câte am gustat! J Şi activitatea în sine mi-a rămas în suflet! Vă recomand o programare prealabilă.
Seara am petrecut-o, după o vizită la deliciosul Jazz Bistro & Winery, în cea mai veche clădire a istoricului Târgu Secuiesc: Vörös Guest House, unde m-a aşteptat un delicat buchet de ghiocei.
Ce a mai fost fain? Târgul, organizat de obicei în a doua sâmbătă a fiecărei luni, în centru. Am găsit miez de nucă, legume savuroase, sucuri naturale, chiar şi săpunuri de casă. Şi dacă vă gândiţi că nu aţi cumpărat suficientă turtă dulce, mai aveţi o ocazie. Ghelinţa, la doar o aruncătură de băţ, oferă privelişti minunate de urcaţi suficient de mult – iar Biserica Sf. Emeric (din sec. al XIII-lea) este o încântare pentru toţi cei care-s pasionaţi de ziduri vechi.#dragosteaintelegetoatelimbile
Albastrul de ViscriNe-am reîntors la Viscri de ziua tatălui meu, participând la un eveniment gastronomic la Viscri 32: White Barn and Blue House. A fost savuros şi la fel de mult mi-a plăcut să revăd şi cărările satului, apoi biserica fortificată, în care tatăl meu a păşit pentru întâiaşi dată.Cam creează dependenţă albastrul despre care am amintit. :P#candsevedesatulnumaitrebuiecaruta
Castelele părăsite (sau nu?) ale BudileiÎncă mi-e un pic neclară situaţia lor. O să vă spun ce am înţeles—Béldy Ladislau este actuala primărie (noi am fost în weekend, putând, aşadar, vizita doar parcul);Castelul Mikes este proprietate privată şi o parte a sa a fost superb restaurată (noi nu am ştiut că nu se vizitează şi am intrat prin poarta deschisă, dar nu am fost trataţi urât);Castelul Nemes este locuit – nu ne-am dat seama de cine, câinii nu ne-au permis să ne apropiem prea mult, însă părea într-o stare avansată de degradare; la Castelul Béldi Pál nu am ajuns, însă... a fost o zi tare interesantă, finalizată cu un drum la Vama Buzăului, redescoperirea Râului Buzău prin alţi ochi şi... apoi Cascada Urlătoarea şi frumoasa zonă verde dimprejur. Ne-om fi rătăcit noi pe cărări accidentate de munte apoi, dar acasă am ajuns tot cu zâmbetul pe buze.#treicasteletreifrati
Pe Valea AvriguluiPe autobuzul dintre Copenhaga şi Malmö, am dat peste un român de treabă, stabilit în Norvegia, cu care-am stat la poveşti. Ne-a spus multe despre Valea Avrigului, de pe unde-şi petrecuse copilăria. Ne-a intrigat. Am zis să poposim şi la Cisnădioara, preţ de-un quest – tare-mi mai place locul acesta şi l-am descoperit parcă şi mai mult acum... şi nu am ratat o masă dulce la Mândra. Nu se putea.
Da, Valea Avrigului este frumoasă /mi-o imaginam şi-mai-şi/, însă, există o răceală a oamenilor acolo – de la Poiana Neamţului /nu recomand din motive de lipsă de implicare a proprietarilor şi servicii mediocre, căci şi de ziua noastră naţională ar trebui să spunem adevărul :D/ şi până la Cabana Bârcaciu (1550m) /unde domneşte un iz de narcisism, pentru că eşti luat de sus şi dacă vrei să îţi iei o apă minerală, trebuind să fie mereu doar cum zice proprietarul; iarăşi, nu recomand/.În rest, traseu destul de uşor /am bătut timpul recomandat la coborâre/, dar nespectaculos, cu excepţia momentelor petrecute-n golul alpin. Tot nu-mi pare rău că am fost!#binelepecareilfacilasesitivafiinapoiatlamunte
Siretul – „pohta ce-am pohtit”Nu aş putea spune de ce m-a fascinat acest râu mereu. L-am considerat întotdeauna unul dintre cele mai limpezi şi mai îmbietoare din România (şi l-am văzut din mai multe unghiuri). Iar mie îmi plac apele de acest fel! Apoi, am un gând – să fac un source-to-sea/mouthpe un râu şi Siretul a fost cel mai important candidat de până acum. Dacă punem în balanţă cât de liberă m-am simţit pe el, cu tot cu drumul prin Sascut într-acolo, şi cu păsările şi oazele de verdeaţă de pe lângă Orbeni, a rămas în cărţi. Am fost fericită acolo![Ar putea fi acordată o atenţie crescută strângerii gunoiului de pe maluri; eu am dat o mână de ajutor naturii, cum am putut.]#raulnuurcaladeal
România – Suedia [the sequel]Am crescut cu fotbalul în vene. Am crescut cu marea noastră generaţie. Am plâns la meciul din ’94 de la Campionatul Mondial din SUA. Parcă noi am fi meritat mai mult să mergem mai departe. Am trăit cu gândul acesta de la 11 ani încoace.Cu sufletul matur, am hotărât cu Marcel – căci şi el simţea la fel –, să ne luăm bilete la meciul din calificări pentru EURO, împotriva aceleiaşi ţări, de pe 15 noiembrie.Aveam speranţe mari – eu cred că băieţii, această nouă echipă ce se încheagă, pot ajunge departe. Acum a fost... atât de fad şi de prost jocul... Dar nimeni nu îmi va lua din inimă strigătele celor peste 50000 oameni prezenţi şi energia extraordinară a Arenei Naţionale: primul meu meci la acest nivel. #cusperantatraiesteomul
Tradiţii codleneAm zis să îl mai scot pe tata la o plimbare prin jurul Braşovului, mai ales că am avut parte de o toamnă atât de lungă, atât de caldă şi atât de frumoasă.Am început cu o vizită la Muzeul Tradiţiilor Codlene, ce m-a impresionat foarte mult – ghidajul a fost de excepţie şi vi-l recomand! Plus că, este o ocazie să înţelegeţi mai bine trecutul localităţii, al împrejurimilor, aruncând totodată un ochi peste exponate de mare valoare.Apoi, am zis să stăm în aer liber. Fusesem pe 27 septembrie invitată la inaugurarea celor 6 noi trasee de drumeţie din Codlea (reamenajarea lor, mai bine-zis); nu putusem ajunge, căci plecam în aceeaşi zi în Republica Moldova /o altă poveste – va urma/. Ocazia însă mi-era, acum, la îndemână. Am zis să optăm pentru un traseu mai scurt, Maial --> Ştrandul Codlea. Era destul de târziu /în 2019, nicicum nu m-am putut trezi la ore acceptabile, poate doar în Ghana :P/, aşa că ne-am pornit cu voie bună. La un moment dat, cerculeţul galben s-a făcut nevăzut. Nici localnicii nu ne-au putut ajuta şi, discutând cu oficialii din Codlea ulterior, se pare că tăierile de copaci (:() pentru realizarea unui nou drum forestier luaseră cu ele şi copacii cu semnul nostru buclucaş.Seara s-a încheiat în cele din urmă prin jurul Lacurilor Codlea de lângă Ştrand, primul – pe care mă dădusem cu Marcel cu caiacul în urmă cu 6 ani – acum secat (oare îl curăţă?), iar al doilea – văzut în premieră – cu un aer misterios şi fascinant. Mi-a plăcut.#nuepentrucinesepotrivestecipentrucinesenimereste
De multe ori, timpul ne este vrăjmaş. Poate că nici eu nu am timp să colind cât de mult aş vrea. Viaţa o vreau balansată între fiinţele pe care le iubesc, lucrurile pe care le iubesc şi locurile pe care le iubesc. Din mult sau puţin /depinde de perspectivă/, împart. Mă simt norocoasă că nu trebuie să merg departe când îmi doresc să întâlnesc ceva autentic, să am o experienţă nouă sau să mă reîncarc. În puţinul timp pe care-l avem, România noastră ne poate hrăni cu de toate! J
Criş şi Bezidu Nou în lumină de ianuarie Cred că în fiecare an pornesc cu mare avânt şi am o poftă teribilă de colindat, chiar şi atunci când e frig, frig tare.Aşa am ajuns noi înspre Bezidu Nou, când iniţial am pornit-o spre Câmpina [pe drumul spre Bucureşti era prăpăd]. Am poposit şi pe la Criş, cât să vizităm Castelul Bethlen (sec. XIV-XVIII), aflat în restaurare.
De ce Bezidu Nou? Conform Atlas Obscura – de unde mă mai inspir eu pentru călătorii şi locuri bizare –, acolo se găseşte una dintre curiozităţile (un pic tragice) ale României: barajul construit de Ceauşescu a ras din temelii satul, dar acesta din urmă primeşte de-acum susţinere, căci, încetul cu încetul, construcţiile îngropate de ape ies la suprafaţă. #numorcaiicandvorcainii Belin şi Micloşoara în haine de carnavalJ Nu ştiam că Fărşangul se organizează şi la Belin (adevărul e că noi ne porniserăm să vizităm Castelul Kálnoky... dar am mai dat câte-un leu, cât să nu ne fie blocată maşina în pregătirile de carnaval, de către localnicii un pic... mai veseli).Castelul impresionează prin atenţie la detalii şi parc; plus că, intrând în vorbă cu colegii noştri de tur, am descoperit nişte poveşti de viaţă deosebite, inclusiv pe cea a unui domn ce împlinea o vârstă frumoasă, rotundă şi o sărbătoarea acolo, cu familia lui. #nuaduceanulceaduceceasul
Turtă dulce la Târgu Secuiesc şi istorie-n GhelinţaAnul trecut, Târgu Secuiesc îmi intrase tare în suflet. M-am găsit acolo, colindându-i străzile şi simţindu-i aromele singură-singurică, pe soare şi pe ploaie.Ce surpriză să îi fac eu iubitului meu, ştiind că zilele de concediu sunt planificate şi că nu putem ajunge mult prea departe de Braşov, vineri seara după muncă?Un atelier de turtă dulce! Mmmm... Aşa ne-am găsit noi în casa familiei Szántó, care ne-a primit cu mare căldură şi cu momente frumoase în care-am învăţat să decorăm inimioare plămădite după o reţetă ce se utilizează de multe generaţii. Sincer? Este preferata mea, din câte am gustat! J Şi activitatea în sine mi-a rămas în suflet! Vă recomand o programare prealabilă.
Seara am petrecut-o, după o vizită la deliciosul Jazz Bistro & Winery, în cea mai veche clădire a istoricului Târgu Secuiesc: Vörös Guest House, unde m-a aşteptat un delicat buchet de ghiocei.
Ce a mai fost fain? Târgul, organizat de obicei în a doua sâmbătă a fiecărei luni, în centru. Am găsit miez de nucă, legume savuroase, sucuri naturale, chiar şi săpunuri de casă. Şi dacă vă gândiţi că nu aţi cumpărat suficientă turtă dulce, mai aveţi o ocazie. Ghelinţa, la doar o aruncătură de băţ, oferă privelişti minunate de urcaţi suficient de mult – iar Biserica Sf. Emeric (din sec. al XIII-lea) este o încântare pentru toţi cei care-s pasionaţi de ziduri vechi.#dragosteaintelegetoatelimbile
Albastrul de ViscriNe-am reîntors la Viscri de ziua tatălui meu, participând la un eveniment gastronomic la Viscri 32: White Barn and Blue House. A fost savuros şi la fel de mult mi-a plăcut să revăd şi cărările satului, apoi biserica fortificată, în care tatăl meu a păşit pentru întâiaşi dată.Cam creează dependenţă albastrul despre care am amintit. :P#candsevedesatulnumaitrebuiecaruta
Castelele părăsite (sau nu?) ale BudileiÎncă mi-e un pic neclară situaţia lor. O să vă spun ce am înţeles—Béldy Ladislau este actuala primărie (noi am fost în weekend, putând, aşadar, vizita doar parcul);Castelul Mikes este proprietate privată şi o parte a sa a fost superb restaurată (noi nu am ştiut că nu se vizitează şi am intrat prin poarta deschisă, dar nu am fost trataţi urât);Castelul Nemes este locuit – nu ne-am dat seama de cine, câinii nu ne-au permis să ne apropiem prea mult, însă părea într-o stare avansată de degradare; la Castelul Béldi Pál nu am ajuns, însă... a fost o zi tare interesantă, finalizată cu un drum la Vama Buzăului, redescoperirea Râului Buzău prin alţi ochi şi... apoi Cascada Urlătoarea şi frumoasa zonă verde dimprejur. Ne-om fi rătăcit noi pe cărări accidentate de munte apoi, dar acasă am ajuns tot cu zâmbetul pe buze.#treicasteletreifrati
Pe Valea AvriguluiPe autobuzul dintre Copenhaga şi Malmö, am dat peste un român de treabă, stabilit în Norvegia, cu care-am stat la poveşti. Ne-a spus multe despre Valea Avrigului, de pe unde-şi petrecuse copilăria. Ne-a intrigat. Am zis să poposim şi la Cisnădioara, preţ de-un quest – tare-mi mai place locul acesta şi l-am descoperit parcă şi mai mult acum... şi nu am ratat o masă dulce la Mândra. Nu se putea.
Da, Valea Avrigului este frumoasă /mi-o imaginam şi-mai-şi/, însă, există o răceală a oamenilor acolo – de la Poiana Neamţului /nu recomand din motive de lipsă de implicare a proprietarilor şi servicii mediocre, căci şi de ziua noastră naţională ar trebui să spunem adevărul :D/ şi până la Cabana Bârcaciu (1550m) /unde domneşte un iz de narcisism, pentru că eşti luat de sus şi dacă vrei să îţi iei o apă minerală, trebuind să fie mereu doar cum zice proprietarul; iarăşi, nu recomand/.În rest, traseu destul de uşor /am bătut timpul recomandat la coborâre/, dar nespectaculos, cu excepţia momentelor petrecute-n golul alpin. Tot nu-mi pare rău că am fost!#binelepecareilfacilasesitivafiinapoiatlamunte 
Siretul – „pohta ce-am pohtit”Nu aş putea spune de ce m-a fascinat acest râu mereu. L-am considerat întotdeauna unul dintre cele mai limpezi şi mai îmbietoare din România (şi l-am văzut din mai multe unghiuri). Iar mie îmi plac apele de acest fel! Apoi, am un gând – să fac un source-to-sea/mouthpe un râu şi Siretul a fost cel mai important candidat de până acum. Dacă punem în balanţă cât de liberă m-am simţit pe el, cu tot cu drumul prin Sascut într-acolo, şi cu păsările şi oazele de verdeaţă de pe lângă Orbeni, a rămas în cărţi. Am fost fericită acolo![Ar putea fi acordată o atenţie crescută strângerii gunoiului de pe maluri; eu am dat o mână de ajutor naturii, cum am putut.]#raulnuurcaladeal
România – Suedia [the sequel]Am crescut cu fotbalul în vene. Am crescut cu marea noastră generaţie. Am plâns la meciul din ’94 de la Campionatul Mondial din SUA. Parcă noi am fi meritat mai mult să mergem mai departe. Am trăit cu gândul acesta de la 11 ani încoace.Cu sufletul matur, am hotărât cu Marcel – căci şi el simţea la fel –, să ne luăm bilete la meciul din calificări pentru EURO, împotriva aceleiaşi ţări, de pe 15 noiembrie.Aveam speranţe mari – eu cred că băieţii, această nouă echipă ce se încheagă, pot ajunge departe. Acum a fost... atât de fad şi de prost jocul... Dar nimeni nu îmi va lua din inimă strigătele celor peste 50000 oameni prezenţi şi energia extraordinară a Arenei Naţionale: primul meu meci la acest nivel. #cusperantatraiesteomul
Tradiţii codleneAm zis să îl mai scot pe tata la o plimbare prin jurul Braşovului, mai ales că am avut parte de o toamnă atât de lungă, atât de caldă şi atât de frumoasă.Am început cu o vizită la Muzeul Tradiţiilor Codlene, ce m-a impresionat foarte mult – ghidajul a fost de excepţie şi vi-l recomand! Plus că, este o ocazie să înţelegeţi mai bine trecutul localităţii, al împrejurimilor, aruncând totodată un ochi peste exponate de mare valoare.Apoi, am zis să stăm în aer liber. Fusesem pe 27 septembrie invitată la inaugurarea celor 6 noi trasee de drumeţie din Codlea (reamenajarea lor, mai bine-zis); nu putusem ajunge, căci plecam în aceeaşi zi în Republica Moldova /o altă poveste – va urma/. Ocazia însă mi-era, acum, la îndemână. Am zis să optăm pentru un traseu mai scurt, Maial --> Ştrandul Codlea. Era destul de târziu /în 2019, nicicum nu m-am putut trezi la ore acceptabile, poate doar în Ghana :P/, aşa că ne-am pornit cu voie bună. La un moment dat, cerculeţul galben s-a făcut nevăzut. Nici localnicii nu ne-au putut ajuta şi, discutând cu oficialii din Codlea ulterior, se pare că tăierile de copaci (:() pentru realizarea unui nou drum forestier luaseră cu ele şi copacii cu semnul nostru buclucaş.Seara s-a încheiat în cele din urmă prin jurul Lacurilor Codlea de lângă Ştrand, primul – pe care mă dădusem cu Marcel cu caiacul în urmă cu 6 ani – acum secat (oare îl curăţă?), iar al doilea – văzut în premieră – cu un aer misterios şi fascinant. Mi-a plăcut.#nuepentrucinesepotrivestecipentrucinesenimereste
De multe ori, timpul ne este vrăjmaş. Poate că nici eu nu am timp să colind cât de mult aş vrea. Viaţa o vreau balansată între fiinţele pe care le iubesc, lucrurile pe care le iubesc şi locurile pe care le iubesc. Din mult sau puţin /depinde de perspectivă/, împart. Mă simt norocoasă că nu trebuie să merg departe când îmi doresc să întâlnesc ceva autentic, să am o experienţă nouă sau să mă reîncarc. În puţinul timp pe care-l avem, România noastră ne poate hrăni cu de toate! J
November 21, 2019
Friendships on the road
One of the essentials for a traveller? Trust.
It’s been quite the ‘theme song’ of this past week – the most unsettling of an already-difficult year. It’s no wonder, then, that I chose to talk about trust.
I used to trust people easily up to my teenage years… and then I started building some walls. Not as high as I know others around me do, but high enough to let only those with genuine intentions pass. Meanwhile, I kept acting the way I was raised by my parents and grandparents – with kindness towards anyone who needed my help. So, in a way, I could say that trust was always on offer, even though in a more limited amount. J
Travels took me – alongside Marcel – not always to the safest of places. The only option to be able to explore them? Trust a perfect stranger. We actually do that without realising it: when we take a bus or a taxi, when we board a plane or a ferry, when we order a meal in a restaurant. Why couldn’t we do it one on one?
When we look at a beautiful picture of a certain destination – I said it before –, we cannot perceive the vibe of the place. We can only do that when we find ourselves THERE. You’ll also have many surprises when you realise that many countries or areas with a bad rep are actually amongst the most welcoming and safest spots you’ve explored. The other side of the coin applies.
People who are still capable of connecting to themselves and feeling will discern between a dangerous and a secure environment. In the case of the latter, they’ll probably make friends. Friendships on the road / between people living far away from one another – are they easy or not?
They can be flaky. Most of them. Lack of good communication, a different set of priorities, and the great distance could break such a relationship, even though chemistry was at very high rates in the beginning.Some friendships fizzle, at times only on one side, leaving the opposite friend wondering why and feeling disappointed. It happened to me, too. I went to great lengths to visit some dear friends [or so I thought] in their home countries and… the planned reunion never happened or left me with a bitter taste when I found that things weren’t as I knew them.
There are, however, those cases when people click and know how to appreciate what a special friend they found. They hold on to that relationship, they cherish it, they find incredible joy in simply meeting for a few minutes or hours in a corner of the world.
These moments stay magical. My glimpses of joy for the second half of 2019?Flying to Rome to meet my close friend Graham and his wife, Betty, while they were travelling through Europe, all the way from Australia. We had gelato, fun, and long walks under the piercing Roman sun.
The pears and the flowers received from my dear friend Eugenia and her lovely little girl in Moldova. She always spoils me with something! Last time, in 2017, it was with ‘Bucuria’ chocolates.
Last but not least, I haven’t seen Nuria and Telemaco – our grand friends from Argentina – for almost 9 years. When she finally told me that it was about time we met again (and not only talk about it :P), I even found the plane tickets to take us back to South America. And to finally meet their beautiful daughter.
Disappointments may still be in the cards, but you may just realise in 6 days – and not 6 months, with the experience gathered – that some friendships are not worth the investment.
Then again, for all the few happy cases – which outweigh all the failed friendships put together –, you may still want to wear your heart on a sleeve, love, respect, and trust that stranger you meet on the road.Lightning could strike. J
It’s been quite the ‘theme song’ of this past week – the most unsettling of an already-difficult year. It’s no wonder, then, that I chose to talk about trust.
I used to trust people easily up to my teenage years… and then I started building some walls. Not as high as I know others around me do, but high enough to let only those with genuine intentions pass. Meanwhile, I kept acting the way I was raised by my parents and grandparents – with kindness towards anyone who needed my help. So, in a way, I could say that trust was always on offer, even though in a more limited amount. J
Travels took me – alongside Marcel – not always to the safest of places. The only option to be able to explore them? Trust a perfect stranger. We actually do that without realising it: when we take a bus or a taxi, when we board a plane or a ferry, when we order a meal in a restaurant. Why couldn’t we do it one on one?
When we look at a beautiful picture of a certain destination – I said it before –, we cannot perceive the vibe of the place. We can only do that when we find ourselves THERE. You’ll also have many surprises when you realise that many countries or areas with a bad rep are actually amongst the most welcoming and safest spots you’ve explored. The other side of the coin applies.
People who are still capable of connecting to themselves and feeling will discern between a dangerous and a secure environment. In the case of the latter, they’ll probably make friends. Friendships on the road / between people living far away from one another – are they easy or not?
They can be flaky. Most of them. Lack of good communication, a different set of priorities, and the great distance could break such a relationship, even though chemistry was at very high rates in the beginning.Some friendships fizzle, at times only on one side, leaving the opposite friend wondering why and feeling disappointed. It happened to me, too. I went to great lengths to visit some dear friends [or so I thought] in their home countries and… the planned reunion never happened or left me with a bitter taste when I found that things weren’t as I knew them.
There are, however, those cases when people click and know how to appreciate what a special friend they found. They hold on to that relationship, they cherish it, they find incredible joy in simply meeting for a few minutes or hours in a corner of the world.
These moments stay magical. My glimpses of joy for the second half of 2019?Flying to Rome to meet my close friend Graham and his wife, Betty, while they were travelling through Europe, all the way from Australia. We had gelato, fun, and long walks under the piercing Roman sun.
The pears and the flowers received from my dear friend Eugenia and her lovely little girl in Moldova. She always spoils me with something! Last time, in 2017, it was with ‘Bucuria’ chocolates.
Last but not least, I haven’t seen Nuria and Telemaco – our grand friends from Argentina – for almost 9 years. When she finally told me that it was about time we met again (and not only talk about it :P), I even found the plane tickets to take us back to South America. And to finally meet their beautiful daughter.
Disappointments may still be in the cards, but you may just realise in 6 days – and not 6 months, with the experience gathered – that some friendships are not worth the investment.
Then again, for all the few happy cases – which outweigh all the failed friendships put together –, you may still want to wear your heart on a sleeve, love, respect, and trust that stranger you meet on the road.Lightning could strike. J
