Olivia-Petra Coman's Blog, page 22

Specificităţile Patagoniei… prin mine

Visez de ani buni la Patagonia. Şi mai cu seamă la cea argentiniană. Obişnuiam să cobor cu mouse-ul spre coada Americii de Sud şi să îmi imaginez că aş umbla pe-acolo. Teritoriul este imens şi nu am reuşit să explorăm decât o bucată, prin provinciile Río Negro şi Chubut. Cum a fost?Aşa cum am visat-o?Mai bine!  
BARILOCHE a fost începutul fascinaţiei (reale) pentru Patagonia. Orăşel aproape de graniţa cu Chile şi înconjurat de munţi – ne-a dat un pic din răcoarea la care nu mai speram puţin după zori. Curând însă, ne prinsese şi-aici din urmă vara. Vara patagoneză. Cerul albastru şi Lacul Nahuel Huapi mă cuceriseră deja. Îmi îmaginam o iarnă la Bariloche, în aşezările mai mici din jur (San Martín de los Andes?) şi o tură cu placa pe pârtii. Mă legasem tare de loc. Deja.
ANIMALELE au reprezentat dintotdeauna unul dintre motivele pentru care mi-am dorit Patagonia. Poate că cei mai mulţi se duc pentru munţi. Eu am aşteptat cu nerăbdare să cunosc animăluţele şi apele – râurile turcoaz şi coasta. Pentru râuri trebuie să mă reîntorc, coasta însă m-a surprins tare. Prin electricul culorilor sale. Prin felul în care ne-a primit în adâncurile sale. Când, de pildă, am înotat cu leii de mare.Am scris aici mai multe despre minunatele animale (în engleză). Ce-i drept... la nord şi sud de Puerto Madryn abundă. Peninsula Valdés e un paradis (plin de nisip şi praf); Punta Tombo şi Punta Loma sunt, la rândul lor, impresionante. Lei şi elefanţi de mare, pinguini magelanici, mara, cuis, choique, guanaco la tot pasul şi balenele ucigaşe la venirea iernii. M-au fascinat coloniile, punctele de observaţie, potecile. M-au încărcat aceste suflete. Prin bucuria lor, prin candoarea lor, prin naturaleţea interacţiunilor noastre. Cred, în continuare, că să călătorim pentru a le vedea în mediul lor şi pentru a le sprijini conservarea reprezintă o motivaţie puternică.





CINE AR FI ZIS CĂ VOM GĂSI INFLUENŢE GALEZE? Aproape de coastă sau pe coastă. Oraşe cu căsuţe albe şi străzi unduitoare, localnici cu piele deosebit de albă, păr blond-roşcat şi mulţi pistrui. Şi ochi albaştri. Puerto Madryn, Trelew, Gaiman... Părculeţe îngrijite, ora ceaiului, prăjituri cu iz de Ţara Galilor – un deliciu; se pot cumpăra de la Ty Te Caerdydd (cantitate minimă: 500g).O curiozitate ce se potriveşte atât de bine în realitatea Argentinei, ca întreg, unde dulciurile sunt la loc de cinste şi fabulos preparate, iar oamenii nu mai ştiu cum să te mai ajute, într-o bunătate atât de naturală, încât îţi intră direct în suflet.  

ŞTIAŢI CĂ CEL MAI MARE ŞI COMPLET SCHELET DE DINOZAUR DIN LUME S-A DESCOPERIT ÎN PATAGONIA? Nici nu-i de mirare, la cât de întins şi lunar este peisajul. Probabil că odinioară era mai plin de verdeaţă, vântul nebun al regiunii – inexistent sau mult redus (uneori ai impresia că eşti în deşert, înconjurat de furtuni de nisip) şi realităţile – diferite. [Şi vorbind cu localnicii, spun ei înşişi, fără intervenţia mea, că pe sute de km „Nu este nimic, doar deşert”. Un alt fel de deşert.]Pentru dovezi ştiinţifice şi o experienţă muzeistică extraordinară, Museo Paleontologico Egidio Feruglio din Trelew nu trebuie ratat sub nicio formă. Am avut chiar ocazia să zărim ultimele săpături arheologice pregătite pentru curăţare şi pentru a-şi găsi locul în muzeu.  
EXPLORAREA la gradul la care se realizează în Patagonia are egal în puţine locuri din lume. De ce? E un pustiu care te cheamă. Drumuri cu autobuzul în care poate că mergi 5 ore şi zăreşti trei localităţi (nici acelea mari). Sau dacă te apuci să umbli de capul tău poate că nu dai de niciun om mult timp. Sau poate că nu este atât de spectaculoasă pe cât ai sperat, dar te simţi uneori ca primul care a călcat într-un loc. Aidoma unui mare explorator. Şi aşaiubeşti Patagonia, pentru asta iubeşti Patagonia – pentru cum, pe nesimţite, îţi intră pe sub piele. Pentru sălbaticul care te face – ca nicio altă dată – să te simţi ca acasă.   

Best desserts of our 2020 South American trip

To wrap things up with the ‘Best of our 2020 South American trip’ series (there were drinks and animals and savoury treats… and roads –in Romanian–), here’s the sweetest post of the bunch.Some of you may know that I am crazy in love with desserts and I started blogging about them at the end of last year… so, this is totally my scene!Also, it’s May 1st – usually a time of celebration around the world. I wonder… which of these 15 sweet treats would you choose?We’ve got…
Fruity
Our first açaiWhere? Campeche, Florianópolis, Brazil -> Mini KalzoneWhy? We’ve had açais before in Brazil, but the new ingredient we’ve tried in them – powdered milk – made our day. (The one in the picture is actually our last açai, from Guarulhos; you can see the leite ninho; this one was also very tasty.)

The breakfasts in ‘Small Italy’ Where? Bento Gonçalves, Brazil -> Sonho da Serra PousadaWhy? Every morning, we were spoiled. Grape juice, homemade cakes, and fruits… oh… you’ve not tried papaya until you’ve tried it in Brazil.  

Non-stop breakfast?Where? Guarulhos, Brazil -> City BreadWhy? While it does serve lunch and dinner dishes, too, breakfast –in its non-classic meaning (cakes, buns, delicious fruit juices)- can be served there 24/7.

Sweet
Guava lava cakeWhere? Canela, Brazil -> Containner BistrotWhy? This very innovative restaurant served quite the dessert: a guava lava cake. Very flavourful choice.   

Allu Pastelería Artesanal Where? San Miguel, ArgentinaWhy? It’s not because it’s my close friend Nuria’s pastry business. It’s because she is very talented and her bakes are yum-yum-yum. Our main reason behind our return to Argentina was visiting our friends and during one evening, we simply enjoyed a talk on how she started to bake and she showed me her first cookbooks. ♥ Follow her for a ton of creativity.  

Wine sorbettoWhere? Cafayate, Argentina -> Heladeria MirandaWhy? Have you ever tried a wine sorbetto? The owner's husband started making them from Torrontés wine. One of the best desserts of my life!

Raspberry cakeWhere? Futaleufú, Chile -> Café MandalaWhy? This cake, the overall vibe of the place, its owner, and the raspberry smoothies made me return the following day for more.

Welsh cakesWhere? Gaiman, Argentina -> Ty Te CaerdyddWhy? We went there to have tea, Welsh-style, and were very casually dressed, but changed our mind when we saw the full-menu price and the people inside. ‘Tortas?’ was the next question. The hostess seemed relieved, we bought half a kilo of cakes and they were… wow! Win-win!

Aaaah, the cupuaçu ice cream!Where? Guarulhos, Brazil -> Macaxeira Why? Cupuaçu (a cocoa relative) was on my must-try list. The ice cream was extraordinary in itself, cutely accompanied by a mix of nuts and seeds and a small bolo.

Turkish dessertWhere? Istanbul, Turkey -> T-café Why? Back to amazing Turkish desserts (stopover). I struggled to find out this name’s dessert, and it turns out I’ll be cooking Supangle tomorrow. I can still recall its taste. Chocolate – pistachio – melting-in-the-mouth taste.

Argentinean desserts
Dulce de lecheWhere? All across ArgentinaWhy? Dulce de leche is the base. The staple. The dream. It comes with everything and can go with everything. I am in love with dulce de leche!!

ConitosWhere? All across Argentina (just ask at stores)Why? Our dear friends Nuria and Telemaco taught us how good these conitosfilled with dulce de leche are! I got hooked.

RogelWhere? Salta, Argentina -> La VerbenaWhy? Nuria would make and post her version of Rogel on Instagram and would drive me wild. So, I couldn’t leave Argentina without tasting any Rogel. … It lived up to my expectations.

Gas station dessertWhere? Salta, Argentina -> Gas station (I don’t remember its name or location, unfortunately)Why? Argentinean desserts are so extraordinary that you can find a glorious one – this one was a combination of dark chocolate and dulce de leche [I’m drooling at this point] – even at a gas station.  

AlfajoresWhere? All across ArgentinaWhy? Do you know what alfajores are? They're cookie sandwiches mainly filled with dulce de leche. We had them in Uruguay and Chile... but our favourite alfajores were in Argentina.

Cum a fost în Uruguay şi cum ar fi fost post-criză?

Puteam lua un alt exemplu. Însă fix faptul că am petrecut un timp relativ scurt în această ţară mi-a permis să ating punctele pe care le doream atinse. Mi-a plăcut în Uruguay şi mă voi reîntoarce. Mi-au plăcut căldura oamenilor (nu ştiu de ce, neaşteptată; am mai spus-o, am şi eu preconcepţiile mele), atmosfera, mâncarea, siguranţa şi curăţenia. Înainte de plecarea noastră din România, un bun prieten ne spusese că a auzit multe lucruri bune şi că i-ar plăcea şi lui să ajungă în Uruguay.
Şi eu, de abia aşteptam, după Brazilia (va urma)!M-am gândit să vă înşir în continuare cum s-au aşezat lucrurile în zilele de la început de ianuarie şi cam cum ar fi arătat, de pildă, în viziunea mea, călătoria în ianuarie 2021.
Drumul transfrontalier cu autocarulMă încântau deja spaniola vorbită – în locul portughezei, atitudinea doamnei care se ocupa de noi pe durata întregului drum [recomand EGA - a fost cel mai fain drum cu autocarul din America de Sud], servindu-ne mâncare, păturici şi răcoritoare. Aaaah, şi dulciuri! Cu un alfajor [biscuit-sandviş umplut cu dulce de leche, de obicei] a început ziua noastră în „Ţara Iepurilor” [o poreclisem aşa pentru că mi se părea imaculată şi incredibil de verde şi de veselă, simţind că un iepure poate oricând ţâşni peste drum]. Bucăţile de verde erau întrerupte de bucăţi de ocean, mai apoi de cele de estuar (La Plata). Câte locuri vor mai fi ocupate dintr-un autobuz suprapus, de pildă, pe un drum din acesta de noapte, între două sau mai multe ţări? Cum se va servi mâncarea? Cât de igienizate vor fi în prealabil păturile şi pernele? Va dispărea acest asistent al şoferului pe curse? Poate că, după modelul imaginat deja de Grecia, va trebui să prezentăm un „paşaport de sănătate” atunci când călătorim. Pentru ca acest aspect să fie operaţional, va trebui, în primul rând, recunoscut de toate ţările. Şi dacă ne îmbolnăvim pe parcurs şi nici măcar nu o ştim? Eu, una, aş pune cel mai mare accent pe testarea populaţiei şi pe retestarea ei, pe producerea de teste valide cu răspuns rapid, care se pot folosi la transportul în comun pe distanţe mari, mai ales că vaccinul se lasă aşteptat şi/sau poate că nu va putea fi produs vreodată cu succes.
Cazarea din MontevideoAm comunicat bine cu proprietarul La Posada şi, ştiind că veneam după un drum peste noapte cu autobuzul, a rugat-o pe cea care se ocupa de curăţenie să ne pregătească mai repede camera. Aşa am putut noi dormi un pic (mai mult) până am simţit că ne-am mai recuperat din forţe.Clădirea era superbă, chiar dacă nu cel mai bine întreţinută în interior, însă cu un potenţial enorm, fix în mijlocul Oraşului Vechi! Vom mai călători pe rute de noapte, care în mod sigur conduc la scăderea imunităţii şi la o stare de amorţeală pentru cel puţin o zi? Nu ştiu să vă spun, însă mă pune pe gânduri. Am purtat săptămâna aceasta o discuţie video cu câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei. S-a ridicat o chestiune interesantă – încrederea pe care va trebui să o avem în cei care au dezinfectat locul în care ne cazăm. Vor rezista hostelurile, cu băile şi spaţiile lor comune? Poate că înainte nu ne gândeam atât de mult la boli. Ne gândeam să fie curat, şi atât. Acum, spectrul se va dezvolta. M-am lăsat pe mâna multor oameni în călătoriile mele de până acum. Voi alege să o fac în continuare.  
Bancomatele din Ciudad ViejaAm căutat mult unul şi am dat peste mai multe. Aveam nevoie de numerar pentru că în unele locuri nu puteam plăti cu cardul. La cazare, de pildă, sau pe stradă, în cazul în care era vreun obiect făcut manual ce ne făcea cu ochiul (cum a avut Marcel nevoie când şi-a cumpărat un caleidoscop care-i şi-acum pe noptiera lui).Am încurajat dintotdeauna plata cu cardul – mă credeţi sau nu, niciodată nu am umblat cu bani prea mulţi la mine. Până acum ceva timp, înţelegeam dacă nu puteam plăti peste tot cu cardul, mai ales în anumite părţi din lume. Chiar şi după călătoria în Islanda, unde totul a fost automatizat (şi era 2012!), până şi benzina plătind-o în mijlocul pustiului cu cardul! Oamenii sunt, însă, creativi şi avem suficiente exemple în jur. Mai apoi, putem explora noi şi noi teritorii. De ce să fie nevoie de POS, când printr-o simplă aplicaţie telefonică, am putea achita şi vânzătorilor de artizanat care-şi desfăşoară activitatea pe stradă? Mai greu va fi cu oamenii care nu îşi pot permite un smartphone sau nu ştiu să îl folosească – dar cred cu tărie că se poate crea un dispozitiv ieftin şi accesibil. Oricum, monedele şi bancnotele vor fi în declin.  
Mercado del PuertoMi s-a părut de la început un tourist trap, mai ales că pasagerii vaselor de croazieră păreau a fi duşi acolo. Cei care vindeau – de la mâncare la suveniruri – erau foarte drăguţi. Un tânăr ştia chiar câteva cuvinte în română şi-n maghiară (şi-o fi făcut antrenamentul în multe dintre limbile lumii pentru a atrage clienţi). Şampania primită cadou mă luase deja de cap în căldură înfiorătoare a acelei zile, şi mai ales din cauza faptului că nu mâncasem încă. Preţurile erau strigătoare la cer.Viitorul vaselor de croazieră nu îl cunosc, mă gândesc doar că nu toate companiile vor rezista, că va exista o reticenţă a persoanelor de a se întoarce pe ele, că se vor împuţina cursele. Probabil că, post-criză, magazinele şi restaurantele din Mercado del Puerto nu ar fi fost atât de multe, că distanţa ar fi fost păstrată, că prietenia s-ar fi simţit de la distanţă, că nu ni s-ar mai fi oferit şampanie. Uruguay este şi-acum una dintre cele mai scumpe ţări în care am fost. Mă gândesc, deşi într-o primă fază poate că preţurile ar scădea, la final vor creşte pentru că ofertanţii vor rămâne puţini şi scumpirile dintr-un sector vor determina scumpiri într-altul. De parcă viaţa nu ar fi fost şi-aşa mult prea pretenţioasă în mult prea multe locuri din lume!
Restaurantele din centruAm ales să mâncăm într-un loc fain şi cu preţuri decente, Alvarez Bar, unde ne-am reîntors seara, într-o atmosferă fascinantă, pentru a savura încă un smoothie de fructul pasiunii. Nu ne-am făcut griji de apropierea de alţi oameni, am stat afară, am studiat meniurile. Acum îmi dau seama că, deşi acasă mă spăl foarte des pe mâini, în călătorii nu am neapărat ocazia. Duc cu mine un dezinfectant din acela de buzunar, dar parcă nimic nu se compară cu a te spăla cu adevărat pe mâini.Dacă m-aş fi găsit acolo în ianuarie 2021, probabil că primul drum ar fi fost la baie, unde îmi imaginez că aş fi avut acces doar eu, că meniul mi s-ar fi prezentat pe un ecran de telefon sau de tabletă dezinfectat anterior, că aş fi putut comanda direct de acolo, fiind apoi servită la masă de un chelner care şi-ar fi dezinfectat mâinile dinainte sau care ar fi încercat să păstreze distanţa. Sau poate că mi-aş fi luat singură prânzul de pe o tejghea. Aş fi plătit cu siguranţă online, poate printr-o aplicaţie, adăugând şi bacşişul. Celelalte mese s-ar fi găsit la o distanţă considerabilă. Şi m-aş mai fi spălat o dată pe mâini la final. Ca variantă, dacă mi s-ar fi părut mai sigur şi mai comod, aş fi cerut livrarea bunătăţurilor la cazare (până acum mi s-a părut ciudat să comand mâncare online în călătorii, deşi acasă o fac foarte mult!) – şi, din nou, aş fi făcut plata cu cardul.
Parcurile din centruMi-a plăcut tare mult, pe măsură ce a venit seara, să mă desfăt prin parcurile din centrul capitalei. Am urmărit oamenii care ieşiseră cu căţeii la plimbare, copiii ce se jucau fără griji. Se lăsa răcoarea şi îmi plăcea. Mă simţeam bine într-o comunitate ce mă accepta, chiar dacă nu mă cunoştea.Cum s-ar fi jucat micuţii un an mai târziu? Ce soluţii vor fi găsit părinţii şi bunicii lor pentru a le domoli energia? Cum se va fi schimbat modul în care vor fi fost şcoliţi? Atunci când se vor întoarce în sălile de clase, câţi vor fi într-o încăpere? Nu cred că parcul ar mai fi fost atât de plin. (Oare se vor observa în viitor diferenţe între diversele culturi – noi, latinii, fiind mai obişnuiţi cu apropierile şi aproape neacceptând o altă faţetă a lucrurilor şi nordicii, de exemplu, fiind obişnuiţi cu păstrarea distanţei încă dinainte de normele actuale?) Poate că nu m-aş mai fi aşezat pe o bancă, dar aş fi savurat, cu toate acestea, liniştea parcului.   
Magazinele şi centrele de închiriere din MontevideoTot timpul cât sunt pe drum, iau pulsul ţării în care mă aflu făcând o vizită la un magazin cu de toate. Uitându-mă la produsele de pe rafturi şi cumpărând ce îmi face cu ochiul. La fel fac şi în magazinele de artă şi artizanat. Curiozitatea ne-a făcut pe mine şi pe Marcel să îl descoperim pe Daniel Barbeito, un pictor uruguayan al cărui stil ne-a fascinat. Ne-am gândit chiar şi să închiriem biciclete şi să umblăm prin Montevideo aşa, dar căldura ne-a răpus. Oare se vor mai putea face închirieri de biciclete cu uşurinţa cu care o făceam înainte? De exemplu, prin aplicaţii? Cine va garanta dezinfectarea între momentul predării şi cel al reînchirierii? Iar magazinele vor păstra oare sistemul de cozi, numărul maxim de persoane acceptate în interiorul lor? Se va întâmpla asta la nivel global?
Uber în UruguayMai scump decât în Brazilia sau Argentina, însă tot la îndemână. L-am folosit. Mai greu a fost că nu am avut o cartelă de date în Uruguay şi ne-am lovit de semnalul slab al reţelelor publice de wi-fi, însă, la final, ne-am descurcat, şoferii dând dovadă de multă bunăvoinţă. Vor mai fi sigure cursele de Uber şi de taxi, igienic vorbind? Cum se vor proteja cei ce ne conduc şi cum ne vom proteja noi de cei care-au ocupat înaintea noastră locul din spate? Se vor igieniza uşile, butoanele? Se va înregistra o creştere sau o scădere în transportul de acest fel dintr-o parte în alta? Simt că vom avea de-a face cu o scădere.
Turismul de masă din ColoniaColonia del Sacramento mi-a plăcut din prima prin liniştea ei, prin copacii ei, prin vechiul ei, prin străzile ei... Meritase trezitul pentru cursa aceea de autobuz de 2h30’ din Montevideo. Deranjante oarecum erau grupurile (deh, apropierea de capitala Argentinei!) – în partea veche a aşezării UNESCO; de abia găseai un loc liber la vreo cafenea; de abia puteai face câţiva paşi fără a te intersecta cu x oameni.

Mă întreb dacă aş mai fi călătorit cu autobuzul din Montevideo în Colonia, dacă nu cumva aş fi ales un drum cu bicicleta – chiar şi segmentat... Călătoriile pe două roţi sau cu caiacul pe apă s-ar putea să devină norma, alături de campare, care va prinde teren. Chiar şi rulotele se vor bucura de un mare succes. Aş fi probat atât de multe haine în superbul magazin în care mi-am petrecut cel puţin 10 minute în Colonia? Mda, un alt gând.  
Feribotul şi plecarea înspre ArgentinaLa final, am grăbit pasul spre feribot, rearanjând lucrurile pe una dintre băncuţele din gigantica şi imaculata sală de check-in. Pentru îmbarcare, ne-am pus la rând şi a părut că durează o veşnicie, iar la bord am simţit forfota de care toţi colegii noştri fuseseră parcă cuprinşi – ba pe punte, ba înăuntru, ba la poze, ba la poveşti.
De multe ori am făcut asta – am reorganizat toate cele pe drum, negândindu-mă poate la cât de igienizate sunt toate suprafeţele şi la ce voi lua cu mine, fără să vreau, în bagaj (poate că ne vom gândi de două ori înainte de a-l pune, pentru a-l desface, pe pat). Nu ştiu dacă aş mai face asta oriunde. Nu ştiu cum va fi posibilă îmbarcarea/debarcarea pentru curse scurte într-un timp optim, distanţarea conducând la timpi de aşteptare enormi şi poate chiar la reorganizarea/regândirea felului în care decurge astăzi transportul de acest fel. Vor mai exista rândurile cu multe locuri în cazul curselor de feribot sau catamaran? Probabil cu spaţii între ele. Ne va mai fi permis accesul oriunde pe nave? Probabil că nu.  
Ce se va mai schimba în felul în care călătorim prin lume?De la început, nu am crezut în cele 14 zile de autoizolare – ştiam că se va impune o perioadă mult mai lungă.Apoi, oricât de optimist ar suna „Totul va fi bine” şi „De-abia aştept să ne îmbrăţişăm din nou, să ne întâlnim”, de pildă, sunt doar îmbărbătări. Înăuntrul nostru ştim că totul s-a schimbat deja. Cu cât schimbarea aceasta va dura mai mult, cu atât este mai sigur că îşi va modifica eticheta – din „temporară” în „permanentă”. Poate că totuşi avem noroc şi se întâmplă un miracol şi se termină totul cu bine chiar şi mai curând decât ne-am aştepta cu toţii.Cred că avioanele, iniţial cu bilete la preţuri super-atrăgătoare, vor scădea în popularitate şi tariful călătoriilor va creşte. Multe companii vor dispărea, căci o perioadă, cel puţin, scaunul din mijloc (deloc nu îmi plăcea!) va rămâne blocat în rezervări şi gol. Reluarea la volum mare a transportului aerian va depinde foarte mult, cred eu, de felul în care aeroporturile vor gestiona îmbarcarea pasagerilor, testarea lor (după cum am spus-o şi în discuţia de mai sus legată de transportul cu autocarele pe distanţe mari). Aşa cum s-a demonstrat şi în cadrul acestei crize sanitare, riscul de a rămâne pe-undeva, chiar şi cu zbor rezervat, va fi tot mai mare (nu ştiu în ce măsură să călătoresc cum mi-a plăcut cel mai mult va mai fi posibil). Companiile aeriene trebuie să înveţe să gestioneze situaţiile-limită.Cum va fi să călătorim cu trenul? Cele ultraaglomerate nu cred că vor mai exista (sau ar fi bine să nu mai existe). Acest aspect se aplică şi în cazul mijloacelor de transport în comun urbane şi interurbane (am suferit mult de când eram copil de pe urma îmbulzelii şi tot timpul mi-am dorit să fie lăsate în autobuze, de exemplu, doar atâtea persoane câte locuri există; acum s-ar putea să fie lăsate şi mai puţine). Frecvenţa circulaţiei va trebui crescută; şi aici, preţul biletelor va creşte dacă statele nu vor interveni cu un ajutor.  Citeam ieri un articol în care preşedintele IATA susţinea că s-a scris povestea de final a călătoritului ieftin. Cam aşa cred şi eu. Mă bucur şi mă consider norocoasă că am putut vedea şi învăţa atât de multe de la Lumea asta mare! De aceea este de dorit să nu amânăm ceea ce ne dorim să facem cu adevărat; poate că într-o zi ne va fi imposibil.Cred că mulţi jucători de pe piaţa economică s-au lăcomit. Un alt articol citit mai demult avea titlul (adaptat în română – n.m.) „De ce să nu îi plângem pe proprietarii de companii aeriene”. Au câştigat mulţi bani de-a lungul anilor, fără să ofere poate serviciile pe care noi le-am plătit cu bună credinţă, aşteptându-ne la calitate. Cu toate acestea, mulţi refuză să returneze contravaloarea biletelor de avion deja achitate şi anulate din cauza virusului. Nu mi se pare corect. Poate că nu voi mai dori să merg în locul respectiv, poate că mi se pare că a fost afectat prea tare de criza sanitară, că nu îmi oferă siguranţă pe plan spitalicesc etc. Este şi cazul nostru. Vom vedea cum va fi.Criza economică va lovi în toate părţile lumii. Pe de o parte, ar fi bine să ajutăm ţările să îşi revină prin susţinerea sectorului turistic. Pe de altă parte, diferenţele dintre cei care au şi cei care nu au vor fi mai izbitoare ca niciodată. După cum am susţinut-o şi înainte de agravarea situaţiei pe plan medical, economic vom avea şi mai multe victime. Foarte multă lume este deja afectată, ştim cu toţii, şi până la a vorbi despre chestiuni mai complexe, va fi cazul să ne limităm la cea mai simplă: foamea. Lipsa de mâncare va conduce la multe nenorociri, la o creştere a violenţei care în multe locuri din lume se găseşte deja la cote ridicate. Ne va fi greu să zâmbim, însă va trebui să luptăm. Dacă iubim viaţa vom supravieţui!În aceeaşi ordine de idei, doar cei care iubesc cu adevărat călătoritul vor continua să umble prin lume. Dincolo de frică, preţuri, obstacole şi grijă dusă la extrem, vom călători! Poate ajutându-ne întâi propria ţară – căci adevăraţii călători nu îşi vorbesc niciodată de rău patria; cei care-o fac e mai bine să îşi facă băgăjelul şi să se mute oriunde se simt ei bine. Ştiind însă că superficialitatea va fi tot mai puţin înghiţită, că influencerii vor pierde teren, că lumea – sper – se va trezi şi va aprecia, în sfârşit!, valoarea (sub toate formele ei). E greu pentru un călător să stea pe loc. Când vom reîncepe să umblăm, sper că o vom face transmiţând doar mesaje pozitive şi ajutând cum putem comunităţile afectate.Locurile vor fi tot mai goale, overtourism-ul nu va mai exista, turismul de masă îşi va pierde puterea – ceea ce nu e un lucru neapărat rău. Da, există şi raze de soare pe un Pământ pe care nu ştiu dacă îmi va plăcea neapărat să trăiesc. Cu siguranţă nu o voi face cu frică. Căci, viaţa în frică nu-i viaţă. Cum vom merge oare la mare? Zâmbeam tot ieri, văzând modelul din PVC realizat în Italia pentru compartimentarea plajelor, cât să încapă într-un pătrăţel două şezlonguri, o umbrelă de soare şi să rămână nişte spaţiu de joacă pentru copii. Şi în mare cum vom face baie? Rezistă virusul în apa mării? Multe întrebări, mult prea multe incertitudini. Nu-i văd coada poveştii. Aaah, şi rău va fi unde vor exista dezastre naturale – cutremure, erupţii, inundaţii, secete –; că doar nu au fost puse pe hold de situaţia cu care ne confruntăm.  Va fi greu să trăim în lumea care ni se pregăteşte la orizont – cu limitarea interacţiunii şi afecţiunii umane, în primul rând. Cu măşti – numărul cărora poluează enorm şi pe care eu nu le suport şi apoi... arătăm de parcă am fi cu toţii bolnavi (nu mi se pare un mesaj pozitiv şi încurajez purtarea unui buff sau a unei măşti artizanale – în culori mai vesele măcar! –, ambele putând fi dezinfectate şi refolosite). Sunt curioasă cine mai are, ca şi mine, oroare de măştile ăstea!Cred că mai mult ar trebui să se insiste asupra igienei personale, care i-ar proteja pe ceilalţi (spălatul pe mâini, dezinfectarea produselor primite prin curier, a alimentelor ce ne intră în casă, a hainelor, a pantofilor, a telefoanelor), a empatiei faţă de ceilalţi (prin neatingerea produselor din magazine decât dacă avem intenţia de a le cumpăra, prin recunoştinţa faţă de cei care ne fac viaţa mai uşoară lucrând din greu în această perioadă) şi prin menţinerea unei stări mentale puternice. Aceasta din urmă va fi o provocare majoră – mulţi vor ceda, relaţiile de orice fel se vor lega tot mai greu şi nu cred în baby boom-ul preconizat de această criză.         
Mi-a plăcut dintotdeauna tehnologia şi am ştiut mereu să mă folosesc de avantajele ei. Am lucrat online, am studiat online, îmi fac cumpărăturile online de peste 12 ani (chiar şi din străinătate). Consider că cele mai multe aspecte ale vieţii noastre pot fi simplificate dacă se desfăşoară la distanţă – acum s-a văzut că toate deplasările acelea de serviciu nu erau chiar atât de necesare, că se poate lucra de acasă în cadrul multor companii care nu concepeau acest lucru, că documentele către stat pot fi depuse printr-un link (asta dacă autorităţile îşi dau interesul să dezvolte platforme funcţionale!). Ce nu putem însă face online? Oricum ar fi, să mă uit la un documentar despre un loc nu egalează sentimentele ce vibrează-n mine când ajung acolo; oricât aş pupa un ecran de telefon şi oricât de multă plăcere mi-ar face să văd un chip iubit, nimic nu se va compara cu a strânge respectiva fiinţă în braţe, de-adevăratelea; nicio fotografie cu vreun caiacist nu îmi va da aceleaşi emoţii cu a vâsli eu însămi prin vreun val.Dragostea şi pasiunea nu vor putea fi transmise şi exprimate în alt fel decât aşa cum au fost dintotdeauna. Şi poate că e bine ca pe restul să le facem la distanţă, devenind cu toţii cu adevărat responsabili, ca să putem să le desfăşurăm pe acestea ultime faţă în faţă şi din toată ♥!  

Best savoury treats of our 2020 South American trip

I know, I know… we do eat a lot these days… under lockdown.Still, some dishes don’t taste the same in our home countries because we lack the local ingredients to make them.European influences can be felt throughout Argentina, Chile, Uruguay, and Southern Brazil, but the way in which food turns traditional there is unique.So, here are my favourite savoury meals of our 2020 South American trip (the sweet ones will follow in 2 weeks)—
Quattro formaggi artisan pastaWhere? Bento Gonçalves, Brazil -> Regina MassaseciaWhy? Fresh meal, outdoor setting, the interactive (and yet simple) way of combining your dry (pasta) and wet (topping) ingredients. Their taste was unforgettable.  
CornWhere? San Miguel, ArgentinaWhy? It’s what I’ve been eating every summer, in Romania, for lunch or dinner, ever since I was a child (luckily, Marcel is crazy about boiled corn, too!). The corn in Argentina came closest in taste to the one at home. Marcel went out to buy something to drink and came back with… a surprise.
Nuria’s FugazzaWhere? San Miguel, Argentina -> in the house of our dear friends Allu, Nuria y TelemacoWhy? A pizza casera (homemade) never goes out of style. And this one had the perfectly-cooked onions (and Nuria taught me her trick!), covered by a lot of cheese! Yum!
Pizza FugazzaWhere? Salta, Argentina -> La VerbenaWhy? As a setting and vibe, this was my favourite restaurant of the entire trip. And the pizza was the same savoury treat with sweet onions. /daydreaming/
Can’t-remember-its-name delightWhere? Futaleufú, Chile -> La Yunta Why? We were so hungry after a day full of emotions and adventures! So, we settled for a vegetarian meal that we could share (because, yes, I’ve been a vegetarian practically my entire life!). We got a mix of fries, tomatoes, mushrooms, onions, peppers, and rosemary… Über-delicious! It was so huge… that, sadly, we could only eat half of it.
Vegetarian pizzaWhere? Futaleufú, Chile -> La Yunta Why? This was one of the best pizzas I’ve ever eaten. It was on a cool evening, on the terrace… and the pizza was so big, that I saved the last two slices for… breakfast. :D
EmpanadasWhere? Esquel, ArgentinaWhy? I’ve had my fair share of empanadas, but these were the best I’ve ever tasted. Marcel got them from a neighbourhood bakery while heading back to me from the pharmacy. 4 were with spinach and gorgonzola and 2 – with walnuts and provolone (if I remember well). 1 is missing because my man couldn’t wait and savoured one on the way.
ChipasWhere? All across Argentina (this was actually bought in Puerto Madryn) Why? I still remembered their taste from our first time in Argentina. The crunchiness and the cheesy taste are the perfect mix! Choose a panadería, step inside, and prepare to munch.
The largest salad of my lifeWhere? Guarulhos, Brazil -> MacaxeiraWhy? Well, when it was brought to our table, I found out that it was actually for 2. It was my first time tasting fresh cashew and the first time tasting it in a salad. Or a caipirinha, for that fact. Pieces of fresh mango, the typical rice and beans, plus cherry tomatoes, cashew nuts, limes… one of the best salads of my life… quite balanced in taste!
Pão de queijoWhere? All across Brazil (these were our last pieces, at GRU)Why? 9 years ago, we were told that its state of birth was Minas Gerais and we could mainly find it travelling there, but this time around, its ‘presence’ exploded. We bought it as a takeaway for our long bus rides in Southern Brazil.
I promised myself to go back to South America when the crisis we’re all going through is over. I’ll have some more of all of the above.

Futaleufú, microcosmul

Poate că vă amintiţi despre cum am trecut graniţa „la mustaţă” din Argentina în Chile. Atunci când am plecat, la 1 ianuarie, în călătoria noastră de aproape 1 lună în America de Sud nu ne-am aşteptat ca anul acesta să ia întorsătura pe care-a luat-o. Nici măcar atunci când scriam articolul menţionat anterior nu ne aşteptam să fim fizic blocaţi undeva. Înăuntrul apartamentului nostru (pe care-l iubim) încă avem parte în fiecare zi de dovezi ale faptului că este un an norocos, în care lucrurile se aşază, însă cu siguranţă este cel mai ciudat an al vieţii noastre (am căzut de acord aseară cu Marcel).Dacă dăm timpul înapoi, îmi vine-n minte-o conversaţie cu iz de Mexic avută cu recepţionera hippie a hostelului la care urma să stăm:-        Şi pe Zeta ne dăm? /râsete/[Era ce-mi rămăsese-n minte dintre toate repezişurile pe care le urmărisem cu sufletul la gură pe ecranul laptopului. Aveţi şi voi aspecte ale vieţii de care vă temeţi, însă care vă zburlesc totodată părul de plăcere?]-        Zeta e de grad VI...[Am înghiţit în sec... în raftingul comercial, se parcurg ca grad maxim doar elementele de râu de grad V.]-        Bun.-        Atunci, faceţi un Puente a Puente mâine, ca să vă intraţi în mână, şi poate că mai găsim doritori pentru poimâine, pentru Infierno [circuitul cel mai de temut de pe râu organizat de compania noastră]... depindem foarte mult însă de nivelul râului. În acest moment este...-        Prea scăzut?-        Din contră. /din spate se aud urale şi înţeleg apoi că şi dintre ghizi mai sunt mulţi care nu fuseseră de ceva timp pe această bucată din râu şi şi-ar dori/Totul se colorează în rozul unui smoothie de zmeură, pe care-l ador de la prima înghiţitură, şi, cu toate că şi platoul uriaş cu cartofi prăjiţi şi legume – nu am mai mâncat vreodată aşa ceva – e delicios (nu, nu l-am terminat decât pe jumătate), parcă ceva nu îmi pică bine. Proprietarul locului şi al companiei de rafting pare cu mult mai multe feţe decât mi-aş dori.Din cum ni se prezintă situaţia, sunt tensionată. În cameră, avem un confort minim, dar saltele moi şi curat, însă la baie... mă vizitează până şi un melc. Mda. Asta şi faptul că dăm mulţi bani şi că Marcel primeşte pe WhatsApp mesaj la 12 noaptea că hai să ne trezim mai repede şi să facem un traseu de zi plin... mă fac toate să îmi ies din fire. Îmi dau seama că este şi frica pentru a doua zi, tensiunea că nu ştiu cum va fi pe râu, cum ne va fi ghidul sau cum ne vom înţelege cu echipa, care-şi spun cuvântul. Trosnesc, bufnesc, mă apuc să caut cazări noi, însă mă lovesc de preţuri mult prea umflate sau de indisponibilitate. Îi spun clar lui Marcel că a doua zi vreau să dorm, şi şi el este de aceeaşi părere. Simt cumva şi dorinţa domnului proprietar de a ne băga chestii pe gât. Şi nu îmi place.
Trece până a doua zi, când peisajul de dimineaţă ar fermeca pe oricine, şi când, la micul dejun, avem parte de chestii puţine, dar bune, însă de aceeaşi energie negativă a „prietenului meu”.
Mă face să zâmbesc atitudinea veselă a unui neozeelandez, cu care se întreţine Marcel şi care va fi parte a echipei noastre de securitate. Avem două catamarane cu noi şi patru caiacişti – urmează să aflăm.Iar echipa: o doamnă din Chile care călătoreşte solo prin ţara ei, un tip de vârsta noastră din Franţa care explorează cu rulota şi cu familia America de Sud şi un domn mai în vârstă un pic decât noi din Canare (e singurul care nu îmi pică prea bine; e cu nasul pe sus şi nu îşi prea doreşte să comunice cu noi, restul).Drumul spre punctul de plecare este accidentat, ni se spune că în trecut le era foarte greu oamenilor din zonă să se transporte dintr-o parte-n alta. Una dintre zone se numeşte chiar „La Dificultad”. J Ne oprim să ne schimbăm în echipamente, râdem şi începem să ne ataşăm unii de alţii. Angélica (din Chile) ni se alătură cu maşina proprie. Despre Romain aflăm că face kitesurfing. Iar cu Pedro, peruvianul care ne întâmpină la căbănuţă, am eu vreo două vorbe:-        Tu vei fi ghidul nostru?-        Unul dintre ei./sunt confuză... dar e simpatic/
Până şi costumul mi-l pun greşit... deşi am făcut asta de atât de multe ori şi mai am şi-unul acasă. /ruşinică!!/ Deh, emoţiile-s mari. Mai sunt câteva minute – vreo 5 – cu furgoneta pân’ la râu. Aici, cunoaştem alţi caiacişti – un australian absolut superb, un mexican care este atât de relaxat... cântă, zâmbeşte şi nu ne scoate din „Mami”... Pân’ la urmă, se dovedeşte că suntem cu Pedro în barcă. Îi aşteptăm pe cei care şi-au început tura dis-de-dimineaţă, optând pentru full day, apoi trecem la antrenament. E serios, ca pe Nil. /am uitat să vă spun că Futaleufú era turcoaz şi superb/ Momentul-cheie pentru mine a fost răsturnarea bărcii, ca să putem cu toţii ieşi de sub ea şi ca să ne putem urca înapoi. Însă, în aglomeraţia care s-a creat (ironia sorţii a făcut ca eu să fiu pe aceeaşi parte ca pe Jiu), eu nu am avut loc să ies la suprafaţă şi a trebuit să mă scufund de două ori. Inima-mi bătea puternic.[Dar este mai bine să ne înfruntăm fricile decât să fugim de ele.]A venit momentul să înceapă cu adevărat aventura. Urmau repezişuri nebune, 10. De la III+ la V, ca grad. În fapt, unul singur era de grad III+, restul – IV şi V. Ca primă impresie, eram tensionată, mi-era frică, o recunosc. [La fiecare început, eu SIMT. Aici, nu era senzaţia de bine şi de în largul meu la care mă aşteptam. Râul era superb, dar rece. Şi nu numai ca temperatură.]Valuri aşa de mari doar pe Nil mai văzusem. Doar că parcă aici apa venea din toate părţile. Entrada (IV+), Tobogan (IV-) şi...-        Ăsta a fost Pillow? /îl ştiam deja de pe clipuri ca unul dintre cele mai tari repezişuri de pe Futa, de IV+, şi îmi plăcea să îl tot întreb pe Pedro lucruri – cu asta rămânem, nu?/ -        Da, ăsta a fost Pillow.Bun. Îmi plăcea felul în care punea el problema: „Până la urmă, şi dacă veţi cădea, este numai apă”./...solo agua.../
Şi îmi mai plăcea că ne explica – „repezişul acesta îl luăm pe aici şi dacă ajungem pe partea aceea este bine; dacă ne aruncă puţin curentul în cealaltă – este rău”. Ne opream şi făceam scouting la fiecare element, cum este şi normal pe râu. Echipa de securitate pleca înainte şi, uneori, printre valuri, de-abia îi vedeam pe caiacişti cum se joacă.
Şi-aşa, după Toro (IV) şi Cara de Indio (IV), urma Mundaca (V-). Mundaca aceea ultracunoscută şi tehnică! /nici măcar nu ştiu de ce am feminizat-o!/-        Aici, sunt 50% şanse să ne reuşească trecerea.Da, eram oare pregătiţi pentru asta? Deşi pentru toţi colegii noştri era prima oară pe râu – şi nu le răpisem din frenezia locului din faţă –, eram destul de sincronizaţi şi fiecare bătaie a pagăii prin apă conta. Mă îngrijora când nu vâsleau în valuri şi mai transmiteam ţipat din comenzile lui Pedro spre echipajul din faţă. :P...Şi, da, trecuse şi Mundaca.-        Care-i repezişul tău preferat de pe râu? -        Fix ăsta, îmi răspundea Pedro.Urma şi-al meu, strecurat printre Pudu (IV) şi Condor (III+): Cazuela (IV). În America Latină, e un soi de tocăniţă. Cu de toate. No, cam aşa am simţit eu apa, venind din absolut toate direcţiile, stropindu-ne şi înnebunindu-ne. Senzaţii tari. După Wiña (IV) şi Tiburón (IV), urma să se termine parcursul zilei şi să ni se pună o întrebare. De pe râu nu ţii tot minte; ai, mai mult, aşa, un feeling general care te însoţeşte peste ani, de cum ai mâncat biscuiţi în barcă sau de cum te gândeai că poate următorul val îţi va fi fatal. Ce am reţinut eu de pe Futa a fost lungimea repezişurilor – de aceea şi diversele companii de rafting ce operează pe râu îl împart şi sub-împart în mod diferit.
-        Aici, aveţi posibilitatea de a alege dacă mergem mai departe, încă 3 repezişuri; între ele se găseşte şi Casa de Piedra, unul dintre cele mai tehnice elemente de pe râu. -        Mmmm... Casa de Piedra /cât o aşteptasem!/... Să mergem! am fost prima care a spus că da.O vedeam pe Angélica puţin gânditoare. Iniţial, ar fi spus „nu”, însă când am auzit-o glăsuind: „Am venit împreună – mergem împreună până la capăt!”, m-am bucurat din tot sufletul şi am strâns-o în braţe. Eram relaxată acum şi mă miram şi eu cum de în ultima parte – poate cea mai grea – eu savuram totul pe deplin. Más o Menos (V-) şi urma Casa de Piedra, cel mai clar grad V al zilei. Trăgeam cu urechea la discuţia băieţilor care-şi uraseră toată ziua „Buena línea”şi care încercau să se hotărască asupra traseului, pe această ultimă bucată – Macal (3km), ce urma să se încheie cu repezişul având acelaşi nume şi grad III+.
Prima barcă a fost a noastră; am înţeles că, asemeni lui Mundaca, şi acest element era împărţit în trei – a doua şi a treia parte: mult mai riscante, dar nu era nici în prima de dorit să cădem. Trecem prin spumă, răsare în stânga noastră blocul uriaş de piatră, pe lângă care plutim, şi, fix ultimul val este cât pe-aci să ne întoarcă vârful bărcii. Nu ştiu cum sau de unde, prindem însă o bucată de apă ce ne propulsează mult. Şi terminăm victorioşi. Sau poate mai umili.
/v Ne plecăm încă o dată în suflet, în faţa naturii, pe care am respectat-o, iubit-o, protejat-o mereu şi consider că am trăit frumos, cu mult mai multă grijă pentru alţii decât pentru mine. Sincer? La viaţa asta aş vrea să mă întorc, nu la una închistată în modelul „stăm la 5 metri unii de ceilalţi, ne este frică să ne atingem, să fim măcar la acelaşi raft, să zâmbim, să trăim”. Cum voi mai putea îmbrăţişa spontan un străin care-mi pică bine, în vreun colţ de lume? De asta mi-e frică, dincolo de scenariile apocaliptice care-mi fug prin minte, că nu va mai fi mâncare, că nu vor mai fi bani, că violenţa va creşte şi că nu vom mai putea avea încredere în (aproape) nimeni. Dincolo de faptul că există şanse ca oricare să se poată îmbolnăvi şi să nu supravieţuiască pentru că eu am impresia că există nişte reacţii în corpul celor infectaţi pe care cercetătorii încă nu le-au înţeles. Mi-e frică să mă trezesc într-o lume în care nu îmi va plăcea să trăiesc. În care nu voi mai putea să călătoresc la intensitatea la care am făcut-o, în care oamenii pe care odinioară i-am iubit ca pe ochii din cap se vor înstrăina de mine.v Înainte de a pleca spre sătucul Futaleufú, cu toate că o căutasem, nu fusese chip să dau de Angélica. Dar iată că urcase panta până la drumul principal, ca să ne strângem mâinile, măcar pe geam. Fusese impresionant. Oameni buni sunt pe peste tot. În ultima perioadă, simt tot mai mult că sunt mai mulţi oameni răi decât buni, însă, aşa cum îi spuneam unei prietene dragi, sper ca noi, cei buni, să fim mai puternici. Lipsa de empatie este strigătoare la cer. Nu am mai văzut o bucată de drojdie de 1 lună jumate, dar ştiu că mulţi au şi stă bine mersi în frigiderul dumnealor. Ca să nu mai vorbesc de toate ştirile false, modelele „acolo e aşa – în România de ce nu e aşa?”. Sau „românii... tot români”. Şi alte naţii au probleme şi păreri proaste despre ele. În anii mei de Master, am stat pentru o scurtă perioadă într-un apartament de cămin în Scoţia cu o fată din Anglia şi una din Spania şi trei băieţi – din Germania, Grecia şi Iran. Toţi europenii aveau critici pe care să le aducă ţărilor din care se trăgeau. În Argentina am avut discuţii de zeci de minute pe tema asta cu diverşi oameni, iar prietena mea apropiată mi-a tot spus cât de „egoişti” au fost concetăţenii ei în toată perioada asta. Că nu respectă carantina, că mint în legătură cu ţara de unde au venit. Vă sună cunoscut? ... Dar na, pentru cei care trec prin viaţă ca gâsca prin apă sau nu observă absolut nimic în jurul lor, fie că sunt acasă, fie că sunt pe drum, toate aspectele astea – că sunt, că nu sunt = totuna. Deh, boala ultimelor două secole – iubirea de sine; o tot spun şi o să o mai spun până măcar ajung câţiva să o conştientizeze. ... Revenind la Angélica, ea este asistentă medicală. Chiar am avut un schimb de gânduri cu ea săptămâna aceasta. La ei medicii nu demisionează în masă (asta mi-o scăpat, recunosc!) şi în spitalul în care lucrează au pacienţi cu celebrul virus. O admir pentru calmul şi altruismul ei. Pentru curajul ei. Mi-a spus simplu că, aşa cum ne-am coordonat şi am izbăvit pe râu, aşa trebuie să facă ea şi cu colegii ei ca să treacă peste perioada aceasta grea, protejându-se corespunzător.v După 2 căderi pe care le-am avut în perioada asta – prima, când am realizat pentru prima oară cât de răi sunt oamenii – şi a doua – când am aflat de moartea unui domn de 49 ani fără alte afecţiuni cunoscute de la noi din ţară –, a urmat cea mai grea perioadă pentru mine: săptămâna care tocmai a trecut. M-a izbit parcă mai mult ca niciodată în viaţa mea amestecul de prostie, credulitate şi răutate din jurul meu – mă întreb şi acum de ce postează unii oameni ca roboţii absolut tot ce le apare pe ecran, fără a se întreba dacă este adevărat, dacă este frumos să o facă, dacă poate sau nu afecta pe cineva -. M-am întrebat cum o să mai pot eu iubi oamenii după ruptura asta dintre mine şi ei. Am avut multe momente de du-te/vino, de învinovăţire, de rătăcire. Am fost tristă pentru prima oară în ani de zile. Am dat „unfollow” la atât de multă lume, că acum reţelele mele de social media sunt imaculate. Pline de pozitivism şi fluturaşi. Nu este o fugă, este o protecţie împotriva puterii acestui virus, pe care tot noi i-am dat-o şi veţi vedea câte îmbolnăviri vor înregistra, din păcate, oamenii... pentru că s-au consumat psihic prea mult. Sau pentru că nu au realizat că nu toate bătăliile trebuie duse. Nu este momentul să ne luăm nici de conducere – şi nici eu nu vreau să fac politică acum. Va fi timp suficient după, asta pentru toţi cei care nu au fost în stare să îşi mişte curu’ din casă atunci când a fost cazul să ajungă la o secţie de votare şi acum se plâng. Deocamdată staţi să trecem puntea. Deocamdată şi ei sunt tot oameni, au şi ei familii şi se străduiesc să facă ce-i mai bine. Şi nu pot spune că au luat decizii foarte proaste – strategic vorbind. Ideea e... mai bine să ţinem aproape decât să fim dezbinaţi. Să producem diverse, pentru că putem şi fiecare să fie responsabil de bucăţica lui şi chiarsă îşi facă treaba! Şi aşa, poate că nu va mai exista un balaur de virus prea curând.v Acestea fiind zise, eu mi-am încheiat discursul despre minunăţia vremurilor pe care le trăim, în felul meu. Un articol negativ nu mi s-ar fi potrivit, a conchis şi Marcel – aş fi fost ca toţi restul. Voi continua să zâmbesc – am căzut de acord cu o prietenă şi cu Marcel al meu că este important să zâmbim absolut până în ultima clipă –, să vorbesc despre orice altceva decât despre ce vorbiţi aproape cu toţii – poate că vă dezvăţaţi şi voi - şi să trăiesc luminos. La final, cred că recunoscând că îţi este frică ne vei face un serviciu – şi ţie, şi mie. Nu de alta, dar măcar aşa ne vom cunoaşte motivaţiile. Şi vom reuşi întrucâtva să ne înţelegem. Iar oamenii – am trecut peste cumpănă – îi voi iubi mereu, mi-am dat seama astăzi. Cu steluţa explicativă * că cei buni vor trage mai mult ca niciodată spre cei buni. Nu de alta, dar domnul din Canare e singurul cu care niciunul dintre cei din barcă nu ţine legătura. :D //        

Animal highlights of our 2020 South American trip

Marcel and I are grateful every single day for being able to spend almost the entire month of January travelling through South America (namely Argentina, Brazil, Chile, and Uruguay).

As I look at the streets of my city – now, painfully empty, I wish only for one thing to happen when the situation stabilises: for people to return to truly living (it’s hard to stay inside and know that you simply can’t do things) by being kinder – to themselves, to their loved ones, and to all the strangers met on an ordinary day.
Until then, as animals have giant hearts and intense positive energies, here are the most memorable animal encounters of our trip. It all started with capybaras spotted somewhere in Brazil’s Rio Grande do Sul – I screamed in happiness (and we were on a bus). Then there were condors, 6 of them, spotted while rafting down Juramento River in northern Argentina.
In between, I did smile with all my heart seeing my favourite animals – parrots – fly around at sunset. We were with our wonderful Argentinean friends in Tigre, about an hour north of Buenos Aires by road. The light was sublime, the waves – electric blue… and we were sipping mates.          
The drive to San Antonio de los Cobres (from Salta and back) was beautiful and gave us so many opportunities to meet some fluffy animals in the wild.Three cuis (guinea pig relatives) crossed the road (I saw two and Marcel saw three). The closest encounter occurred, however, while I was looking out the Tren a las Nubes’ window – a trip that I would only recommend for the chance of meeting animals.   At one point (on our return – we were still on the train – from Polvorilla Viaduct), I looked down the rocks and saw a cute round shape heading into an opening. I knew the shape too well – and so, one of my dreams came true! Seeing a chinchilla in the wild, and I did tell Pancho and Rufus about it when we got home (they are our chinchilla family).    Another nice thing happened on the same road – a curious vicuña kept staring at us and didn’t get scared at all, which gave us time to take pictures and simply wow.
The next day, as we headed even more to the north of Argentina, we planned to get to Iruya, but, after talking to kind locals, reading about the road there, and seeing the menacing clouds, we turned back. Somewhere between Humahuaca and Tilcara, however, llamas made us stop and smile for several minutes. There were two baby llamas around – protected by all the other animals – and my heart was stolen by the wee white one.
Trading the Andes for Patagonia, we found ourselves going out to sea, dressed in wetsuits and truly anxious. Our favourite experience of the trip and some of the most emotional moments in our lives were about to follow. Lobo Larsen Buceo made it possible in a friendly and eco-friendly manner and I’ll always remember how swimming with sea lions felt… together with their joy, positivity, and soft skin.  
Driving around Península Valdés was an explosion of wows. It was unlike any other stretch of land I had seen. Guanacos welcomed us – and they were a bit fearful. At Punta Norte, we saw sea lions again (and many cubs around) and elephant seals. The smell was… but the show of nature was worth it!     Having missed the last tour at Estancia San Lorenzo, we wandered a bit – in our attempt to see penguins – and were surprised in that afternoon heat, when a Patagonian mara mother and cub stopped hopping to look at us. Aaaah, the Patagonian hare!... Did we see penguins? Yes, against a turquoise background. There’s a Mirador de Pingüinos (you can locate it on the map)… you are so close to the main road and to them, that it feels surreal. P.S. Don’t touch.
Our time spent in the middle of Magellanic penguins continued at splendid Punta Tombo Nature Reserve – one of the most beautiful I’ve seen. The positive energy that these small and adorable creatures give off is something special.  The same no-touch rule applies here – a place guanacos, too, consider home.
…and if we swam with them and got a chance to see Punta Loma Nature Reserve from water, we also got to see the sea lions from the lookout point (free of charge). Cormorants are some nice companions!
To end it all in style, while we were on a bus heading south, towards Comodoro Rivadavia, Marcel spotted two rheas (choiques) and I also spotted one. It was a windy day and we were saying goodbye. The joy we felt, however, is still in our hearts. ♥♥  It was never blown away.

6 drumuri spectaculoase din America de Sud şi gânduri din autoizolare

Voi începe cu cele din urmă.Imediat se face săptămâna. Cu mâna pe inimă, nu am avut timp să mă plictisesc – am lucrat, am scris, am copt, mi-am făcut ordine printre haine. Cel mai mult însă mi-a plăcut că am împărţit momente cu prietenii mei, momente cu încărcătură mare, căci aşa sunt relaţiile mele. Mi-am dat, din nou, seama că naţiile ce-s printre cele pe care le iubesc cel mai mult (şi ni se aplică şi nouă, românilor) şi care-s cele mai sufletiste şi calde mai sunt şi cele mai critice şi mai cârcotaşe. Cu virusul ăsta nebun, întrezăresc un tipar comun al comportamentului oamenilor prin lume: şi în Australia se face panic buying. Şi în Argentina mint oamenii când ajung în ţară (între timp şi-a închis graniţele) relativ la ţara din care vin. Şi argentinienii cred (aidoma nouă) că va fi mai rău decât le este italienilor în lupta dură pe care o duc.Mi-e milă. Mi-e milă de oameni care au murit fără nicio vină. Mi-e milă de nesiguranţa mult mai mare în care oamenii din lumea noastră trăiesc. Mă gândesc cu groază la ce efecte economice va avea pandemia. De criza din 2008 cred că ne vom aminti frumos pe lângă ce simt că va fi acum. Ne va fi greu cu noul stil de viaţă. Ne vom adapta, pentru că aşa e omu’, însă psihic va fi greu. Eu am o terasă de 26 m2, lucrez de acasă din 2011 şi tot mi-e greu. Tânjesc să ies. Uite, va ninge. M-aş duce cu placa în Poiană. Aş ieşi la o tură cu bicicleta. Oriunde m-aş duce. Am un dor de ducă şi de mişcare fantastic de când mă ştiu... însă rabd şi sper şi, din respect, rămân înăuntru. Am scris şi pe Facebook. Nu e că mi-e frică, însă nu vreau eu să fiu bolnavul ăla suplimentar ce ocupă un pat de care are poate altcineva mai mare nevoie (eu, una, mi-aş dori să nu mai fie niciun caz...). Sau modul în care altcineva s-ar îmbolnăvi dacă aş lua virusul.Sunt un om foarte puternic, trecut prin multe. Poate că nu se văd, pentru că zâmbesc de-adevăratelea, mereu. Chiar şi eu am avut o cădere, ieri. M-a scos din stare unul dintre prietenii mei cei mai buni, care, cu calm şi umor, mi-a expus situaţia din ţara lui şi prin ochii lui. Am zâmbit.Realizez însă că mulţi oameni vor avea de suferit psihic. Presiunea este mare şi va trebui să ne obişnuim cu ea.Am trecut printr-o grămadă de stări în ultimele patru săptămâni – de la o panică interioară iniţială la a mă ciondăni cu prieteni apropiaţi la a întări ideea că nu putem renunţa la ce iubim din cauza unui virus (cu aceasta din urmă am rămas). Şi urmăresc şi eu cu sufletul la gură numerele care tot cresc...Din punctul meu de vedere, în vreo două-trei luni se va stabiliza situaţia şi nu cred că înainte de august, poate septembrie/octombrie, vom mai putea călători. Nu ştiu nici să spun dacă ne vom mai putea baza pe mijloace de transport sau rezervări. Dacă să călătorim nu va deveni cumva un lux. Poate că, într-adevăr, situaţia actuală ne va schimba stilul de viaţă în totalitate. Mie, călătoarei, îmi va fi cel mai greu. Eu, omul, voi rezista.De ieşit am sentimentul că vom ieşi cu bine din nebunia aceasta pe care o traversăm, însă va trebui să ne găsim modul în care lucrăm/învăţăm/facem sport/relaţionăm ş.a.m.d. cel mai bine şi cel mai confortabil. Pentru noi. Pentru sufletul nostru.Va fi un nou început. Sper că vom fi învăţat ceva la final. Tot spectrul lui „a fi bun”. Dar putem! Putem să o luăm de la capăt! ♥
Şi acum trec şi la ceva vesel – că tot călătorim cu toţii prin visare în ultima perioadă –: drumurile care m-au încântat cel mai mult în ultima călătorie prin America de Sud—
Salta -> Cafayate (Argentina)Plantaţii de tutun şi de viţă-de-vie, curbe accentuate, munţi cărămizii... poate că nimic nu m-a impresionat atât de tare în toridul amiezii ca perdeaua de nori şi de ploaie pe care-am zărit-o când am rostit „wow” şi am rămas pe loc. La întoarcere am avut timp să observăm şi apele ce-şi făceau loc fix peste asfalt. Viaţa nu poate fi oprită.
Cabra Corral (Argentina) Nu atât digul este impresionant, cât drumul spre baza de lângă Râul Juramento (noi i-am ales pe Salta Rafting pentru o coborâre fabuloasă; vă voi povesti cu o altă ocazie). Avuseserăm parte de o furtună cu o noapte înainte, una puternică de ni s-a scurs apă în camera în care eram cazaţi. Avuseseră şi munţii de suferit – erau bolovani cu duiumul pe stradă. Mai mici, mai mari, erau semne că nu aveam voie să îi strângem noi, ci că trebuie să îi lăsăm pe cei ce se ocupau de asta să îşi facă treaba – şi adevărul este că i-am întâlnit pe drum. Era sălbatic – nu tu semnal, nu tu oameni prea mulţi... păduri, apă şi drumuri neasfaltate.După minunăţia de rafting, am apreciat şi mai mult albastrul apei. Condorii erau în mediul lor.
Salta -> San Antonio de los Cobres (Argentina)Poate că preferatul meu. De multe ori în nordul Argentinei mi s-a părut că plecam de la altitudinea x, nu aveam parte de un urcuş prea abrupt, însă ajungeam brusc la peste 3000m. Că mă durea capul (sunt predispusă la rău de altitudine). Cam aşa am trecut pe lângă păduri de cactuşi gigantici (era prima noastră întâlnire cu acest tip de relief), apoi munţi golaşi şi culmi înzăpezite, mereu pe fundal de albastru, albastru de cer. La întoarcere – trebuia să ajungem în Provincia Jujuy şi nu ni se recomandase drumul scurt încolo – am reuşit să strângem chiar şi nişte ierburi uscate pentru chinchillele noastre. Marcel s-a gândit că acela este mediul lor şi că le-ar plăcea. Ştiţi ce? Chiar le mănâncă! Şi la una dintre opriri, am avut un suflet spectator – o vicuña superbă, curioasă şi curajoasă. Ne-am uitat unii la alţii şi-atât. JP.S. Este obligatorie menţinerea luminilor de drum aprinse prin Argentina.
Purmamarca -> Salinas Grandes (Argentina)Noi am stat undeva izolaţi, la Juella, pe lângă Tilcara, dar în drumul nostru înapoi spre Salta, aventuros, am plecat spre Salinas Grandes. Era să rămânem şi fără benzină (sunt puţine benzinării în zonă), ne-am şi ciondănit (era o apăsare cam mare în nord), ne-am şi întors din drum, însă, până la urmă, am ajuns. Pe ploaie şi frig. Câmpurile de sare de la 3450m ne aşteptau. A fost măreţ. Iar drumul serpentinos pân’ la ele ne-a cucerit. Marcel a condus ca un erou şi a bătut estimarea Google.
Futaleufú (Chile)Drumul de la graniţa cu Argentina spre Futaleufú – duios, apoi, drumul dinspre Futaleufú către Reserva Nacional Futaleufú – accidentat, cu suişuri şi coborâşuri multe, însă întotdeauna cu munţii înzăpeziţi în spate. Şi încă ceva fain? Râurile turcoaz peste care am tot trecut cu bicicleta – inclusiv the mighty Futaleufú. Aaah, şi priveliştea peste ele când pleci şi într-o mică drumeţie (voi dezvolta, tot cu o altă ocazie).     
Peninsula Valdés (Argentina)
Ceva ce eu nu am văzut – o colecţie de deşert, plaje late, ocean turcoaz şi o grămadă de animăluţe pe-o limbă de pământ. Dacă ne-au întâmpinat guanaco şi am putut vedea uşor lei şi elefanţi de mare, pinguinii au fost parcă cei mai surprinzători – din drum am văzut deja făţucile lor adorabile. Regula nr. 1 este însă „nu atingeţi”. Regula nescrisă este că drumurile sunt lungi şi se parcurg greu. De pildă, noi am fost vara şi am patinat cam mult. Am văzut chiar o maşină răsturnată. Iar colbul este ubicuu!   

Merită să trăim ca să vedem ce-are lumea de oferit, nu credeţi?#mergemmaideparte   

Bergamo and its surroundings 5 months ago

Something bizarre happened today – I saw a picture of Bergamo illustrating a specific place I had visited with Marcel and I burst into tears. No fanfaronade, just tears.I had conflicting thoughts throughout the week and yes, the pressure is there, I can feel it in my case and I can feel it in other people around me, too. It is a serious matter and I am not going to say that people are exaggerating. I am very sorry for all those who died and I have a lot of respect for all those who expose themselves and care for our well-being. I will, however, say that people let fear rule instead of common sense.I once read that being courageous does not mean not being afraid, but overcoming fear.Fear… I did feel it so many times throughout my life; still, I went on and I did things. One of the last times I was scared and went ahead anyway was in Chile, mid-January, rafting Futaleufú River – one of the hardest stretches of whitewater of my life. I got lucky – the entire team did – and we did what we were told.Actually, I would have still flown to Cape Verde in April had there been no restrictions and had Cabo Verde Airlines not cancelled one of our internal flights [opodo can’t be reached, so getting our money back is one tricky affair right now]. This virus [I still can’t write its name down] hysteria affects us in different ways.
5 months ago, I could barely find a stretch of empty sidewalk to climb to Bergamo’s Città Alta – and it was a rainy October day! It is now deserted. Marcel and I enjoyed the streets, tried to find surprises around the corner, had a quick lunch in a lovely place that’s closed now.
I miss those times and I keep thinking back to last year – although it was a very difficult one for me –, to the freedom that we all had… to roam, to laugh, to LIVE. Some of us didn’t take advantage of those past circumstances and don’t even realise what they’re missing because they stick to their comfort zones.
Yes, I agree. We should protect ourselves, we should have stricter hygiene and be more considerate towards one another, but I was one of the persons doing all these things also before this whole story started.It’s not all about our health. The economy will be hit hard, all over the world – the travel industry is already down, hotels are closing, small companies will become bankrupt. It will be even harder for many people to support themselves. The planet is taking a break, yes, but… in the absence of people not implementing eco policies and fighting for the environment, this pause will have been in vain. People are suffering… because they cannot get surgery or cannot see their dear ones.
5 months ago, at one point, we left Bergamo and headed to Roncola. We changed 2 buses and were helped by the locals (even a fellow Romanian who couldn’t believe that we were not there for work, but preparing to fly to Africa the next morning). Marcel and I had both fallen in love with a place to stay in this cute village in the Prealps. When we got to Roncola, we didn’t even have reception, so we were a little bewildered at first. But we then went to buy some food because we didn’t know how far our home for the night actually was. It was raining, the road kept going down – and we realised that we were supposed to climb back at 5am, to take the bus to Bergamo and then the shuttle to Milan Malpensa. We went on. I was laughing my heart out.  And then, we did reach our destination and our host (the owner’s mother – still my favourite person of that trip) treated us like dear friends, explained everything there was regarding the house and shared stories from her childhood, memories of war, and thoughts on the new challenges posed by immigration. We were so happy to be staying there; an hour later, the owner arrived, we talked a lot and she promised to pick us up in the morning and take us straight to our shuttle stop, on her way to work. ♡
I feel that we used to help each other more before the virus, that we were more human, that we bought only the things that we could eat over a certain time frame. That we were less selfish. That we were kinder. Was it only pretence?
This global crisis should first and foremost unite us. Maybe we’ve reached a point where human relationships, pollution, and all bad things have become too much.Maybe it’s our wake-up call.
Then again, we can choose.Choose not to give ourselves even the small joys that keep us sane or give in to the depression that the pressure of the hysteria nowadays brings. It’s full of narcissism around anyway, but… too few care.
I believe that this is only the beginning and that we should prepare for all these events to become our normality. Maybe work from home and virtual activities will become a big part of our new ultra-modern reality. We should just try not to lose ourselves on the way.   
We did make it to our flight to Ghana the next day and we had clear skies 80% of the way, some of the clearest I’ve seen. As an eternal optimist, I feel that in the end, things will turn out alright and humankind will heal… after re-learning some of the basic human values: not to lie, not to cheat, not to harm…

P.S. ‘Nearly everyone wants to do good for himself and for others, yet in their blindness many forge evil.’ (Joseph J. Weed – ‘Wisdom of the Mystic Masters’) 

P.S. 2. What’s the worst-case scenario?
What do we actually fear most?
Death?
Then, we’ve clearly not lived enough.

Viaţa nu-i mereu roz pe drum. Cum o facem să redevină?

Marcel şi cu mine călătorim din 2007 împreună. În aprilie se fac 13 ani – şi sper să fie încununaţi de noroc.Poate că mulţi, chiar şi dintre apropiaţii noştri, nu ne înţeleg stilul. Nu călătorim niciodată prin agenţii, nimeni nu se ocupă de planul de călătorie, noi ni-l facem. Uneori, să cercetăm o destinaţie poate dura şi o lună şi totul se poate prăbuşi într-un moment dacă intervine vreun aspect care-ţi anulează călătoria.Noi doi ne plictisim repede, aşa că avem nevoie de un ritm alert, în toate domeniile vieţii noastre. Aşa ne sunt şi călătoriile. Să zicem că alegem să mergem în locul xsau îl combinăm cu locul y (dacă ne permit timpul şi vizele, de pildă). Zilele libere ale lui Marcel sunt într-un număr finit, aşa că profităm din plin de ele. Şi mai profităm şi de locurile în care ajungem, mai ales prin aspectele de care suntem interesaţi. Avem norocul să ne placă în egală măsură apa (e un understatement ­– o adorăm, în toate formele ei!!) şi să stăm în natură ore-n şir este ceea ce ne încarcă pe amândoi. Aşa e când pui doi empaţi pe drum! Adevărul este că ne mişcăm foarte repede; experienţele noastre sunt scurte şi foarte intense. Pentru asta, în afara oboselii, care se strânge, dar merită – de exemplu traversarea Patagoniei de la graniţa cu Chile şi până pe coasta atlantică într-o noapte nu-i uşor pentru organism –, ne mai jucăm şi cu ruleta. Căci, deh, când dimineaţa te trezeşti în NV andin şi, în nici 24 ore, faci cunoştinţă cu Bariloche, trebuie să ţi se lege toate – zboruri [nu le încurajăm şi încercăm să le limităm], autobuze, transferuri, mers cu bicicleta, mers pe jos ş.a.m.d.Este palpitant. Şi şi la final, când ies toate, ai senzaţia plăcută că ai realizat ceva, că ai dus ceva la bun sfârşit. Că ai trăit o mini-viaţă. Asta cred că fac cel mai mult călătoriile pentru noi: ne învaţă să rezolvăm probleme, să ne bucurăm de momentul pe care-l traversăm. JCu toate acestea, ca în viaţă – şi uneori într-o formă o ţâr’ mai agresivă decât acasă –, apar problemele. Să fii pe drum nu e întotdeauna roz, nu e lapte şi miere, cum tot povestesc în ultimul timp cu prietena mea dragă Maria (pe Maria şi pe Vlad îi puteţi găsi aici – umblă prin Africa în acest moment) şi mulţi nu văd decât pozele frumoase de pe Facebook, Instagram, blog. Eu oricum postez doar ceea ce cred că merită pomenit şi poate avea impact; sunt de părere că trebuie să îi încurajăm pe acei oameni care chiar îşi pun o parte din ei în proiectele lor şi colţuri de lume care chiar te fac să spui „wow”.Revenind la oile noastre, chiar şi o călătorie care a ieşit atât de bine ca ultima ispravă din America de Sud, care a devenit una dintre călătoriile mele preferate – cu revederea nuestros gran amigos din Argentina – a avut problemele ei. Şi putea ieşi prost în orice moment. Ajunge să nu prinzi o trecere de frontieră deschisă. :P Cum le-am făcut faţă?
Răceala Din mai 2019, din Iran, am deprins o sinuzită urâtă – am încercat multe să o dreg, am fost şi la medic (nu prea merg eu pe-acolo, de fel), am luat picături, suplimente naturiste... nimic. Până acum, ce-i drept, când mă simt mai bine (dar este o altă poveste, pentru care sunt recunoscătoare!).Sinuzita asta cronică mi-a dat nişte răceli crunte, dureri de dinţi la fel şi, chiar şi în climatele calde, până m-am obişnuit cu umezeala specifică, am avut de tras.În Brazilia am ajuns obosită – am avut circ pe avion, de la Istanbul la São Paulo, cu un tip irlandez, care se dădea la un alt tip argentinian (deşi acesta din urmă avea iubită). Împreună au îmbătat-o pe o braziliancă – eu nu am văzut pe nimeni la bordul unui avion bând aşa de mult ca indivizii ăştia doi –, aşa, că, la final, a trebuit să aşteptăm medicii să vină să o ridice cu targa la aterizare. Pe braziliancă. Nu am dormit, era să pierdem zborul următor, spre Florianópolis... şi cred că o combinaţie nefericită de oboseală, insolaţie şi apă rece a oceanului m-a aruncat într-o nouă răceală. Care a durat până în Buenos Aires (aproape 1 săptămână). Nu mai suportam aerul condiţionat, absolut necesar – îmi dădea dureri mari de măsele. Soluţia noastră: am băut ceai de mentă proaspăt culeasă din grădina omului de care ne-am ataşat cel mai tare în Brazilia – Vitor, proprietarul Sonho da Serra Pousada; am băut suc de ananas (face bine sinusurilor); am luat Biomicin de la Fares şi iubitul meu mi-a cumpărat într-o dimineaţă picături de nas din San Miguel. M-am pus pe picioare până la finalul călătoriei. Am avut şi nişte bomboane de supt braziliene (Ciflogex) care mi-au făcut tare bine. 
Toxiinfecţia alimentarăLa răceala anterioară s-a adăugat şi-o toxiinfecţie alimentară. Fiind vegetariană, am o digestie lentă, mult prea lentă aş spune. Însă organismul meu reacţionează foarte repede şi uneori violent când simte corpusculi :P străini în el. Cu toate că mâncarea braziliană este printre preferatele mele din toată lumea, s-a întâmplat. Eram înainte de un drum peste noapte cu autobuzul din Porto Alegre înspre Montevideo. Eram între drumuri la baie şi stat şi păzit bagaje într-o cafenea ciudăţică, dar cu angajaţi inimoşi, din autogară.Soluţia noastră: Marcel a reuşit să îmi cumpere probiotic, am stat şi m-am liniştit – tot ziceam, mai în glumă, mai în serios, că mi-a făcut Brazilia rău şi că m-a deprimat şi mai erau şi tensiunile dintre americani şi iranieni fix atunci şi-aveam inima cât un purice cu gândul la prietenii mei din Iran –, am băut un fel de ceai de mentă recomandat de un angajat al cafenelei numite mai sus şi, când m-am trezit în „Ţara Iepurilor” – cum am supranumit Uruguay –, eram mult mai bine. Să fi fost limba, atmosfera, mâncarea (chiar şi puţină) pe care începusem să o mănânc?
Acea perioadă a lunii şi altitude sicknessSe pare că, da, în această călătorie eu am avut mult mai multe probleme decât Marcel. După toxiinfecţie a urmat acea perioadă a lunii – eram slăbită după toate cele. Nu înţeleg de ce lumea nu vorbeşte despre lucruri atât de naturale! Nu stă totul în rochii fistichii din poze de călătorii. Poate că cea care poartă rochia respectivă chiar se simte rău în ziua respectivă, dar mimează buna dispoziţie.Eu nu sunt aşa! Eu spun, eu arăt şi consider că toţi oamenii ar trebui să se exprime. Pe fondul căldurii, situaţiei mele şi altitudinii (eram deja în NV andin), mă umflasem ca o butelcă. În soare nu puteam sta. Uneori am avut chiar senzaţii de ameţeală (ştiu din Iran şi chiar şi dinainte că nu prea fac bine peste 2500m). Dar m-am îmbărbătat şi am făcut chiar şi rafting pe Râul Juramento. A fost minunat! Soluţia noastră: Am ales să mănânc foarte uşor – în zonă aveau multă quinoa şi eu asta pofteam, oricum. Am băut multe sucuri din citrice, şi acestea tipice zonei. Iar, ca să intrăm în rând cu localnicii, am mestecat frunze de coca. Erau legale în partea aceea a Argentinei şi Marcel a făcut şi-un ceai de ele. Sincer? M-am simţit mai bine. Cred că au fost doar 60 pesos – vreo 4 lei punguţa.
Chestiuni de „logistică”Uneori pierzi un autobuz şi e o verigă ce s-a desprins. Rămâne ca pe loc să creezi o nouă verigă şi să reîntregeşti lanţul.La fel se întâmplă şi cu bagajele – trebuie să ştii pe unde mergi, ce transporţi (în Chile, de exemplu, nu puteam intra cu fructe – aceeaşi situaţie am întâlnit-o şi în Salta, NV andin, chiar dacă fructele erau tot din Argentina), cât de greu îţi poate fi rucsacul, în ce dimensiuni trebuie să se încadreze. În unele cazuri, şi spălatul hainelor devine o problemă. În unele climate nu se usucă, în alte locuri ai prea puţin timp la dispoziţie pentru a le usca.Soluţia noastră: Cu autobuzul am povestit deja cum ne-am descurcat. Cu bagajele – citesc, citesc şi ce scrie cu litere mici, pentru a evita costurile suplimentare. Îmi fac liste cu dimensiunile şi masele acceptate şi uneori, reorganizăm bagajele pe drum, alteori mai cumpărăm un bagaj de cală în cazul avioanelor. Pe drumurile cu autobuzul prin America de Sud, bagajul mare merge, de regulă, la cală şi unul este, de obicei, inclus. Atenţie cu obiectele de valoare – le-am luat mereu cu noi, într-un rucsac mai mic.Iar cu hainele – am încercat să le spălăm în locurile unde-am stat mai mult de 2 zile. Unde nu am avut uscător, am folosit umeraşe, suntem inventivi. J
Insolaţia, bat-o vina!Fiind blondă şi cu tenul deschis, sunt predispusă la insolaţii şi fac multe, de la uşoare la foarte grave, cum am avut în Columbia, în 2018.De dat cu loţiune mă dau de atunci cu religiozitate, însă uneori parcă nu este de ajuns. Ca în tura noastră de mountain bike (prima din viaţa mea) + drumeţie în Reserva Nacional Futaleufú. Era incredibil de cald, traseul – cu multe suişuri şi coborâşuri – şi, în drumeţie, trepte. Am mai alimentat noi bidonaşele cu apă de la izvoarele întâlnite pe drum, însă parcă nu a fost suficientă. Am avut un soi de febră musculară ciudată, pe dinăuntru, şi a fost una dintre zilele vieţii mele în care-am depus cel mai mare efort, însă... acum, că privesc înapoi, zâmbesc larg. Râurile turcoaz peste care-am trecut – privelişti încununate de cea peste Futaleufú, într-o curgere lină în această secţiune... a fost aventuros în Chile, chiar şi în bucăţica pe care-am „gustat-o”!Insolaţie am făcut, mă arsesem chiar; Marcel s-a resimţit şi el. Soluţia noastră: Ajunşi în Esquel – înapoi în Argentina –, am sunat la o farmacie pe care-o găsisem deschisă (era duminică) şi doamna mi-a explicat că nu are acetat de aluminiu (ce folosiserăm în Columbia pentru arsuri de soare), dar că poate să îmi dea un unguent general pentru arsuri. Marcel a luat un taxi, eu am stat în autogară cu bagajele, ne-am sunat pe Messenger :P şi s-a întors pe jos cu empanadas la pachet. Yum!
Pot fi multe situaţii ce pot reprezenta provocări. Uneori de abia aştepţi să pleci dintr-un loc sau dintr-o cazare din motive de energie sau, în cazul ultimei, de curăţenie. Se pot întâmpla şi în autobuze situaţii ciudate – se mai sparge-un geam, mâncarea (pe curse lungi se oferă) este proastă ori igiena lasă de dorit. De dragul drumului, le duci pe toate.Unele călătorii merg mai lin (cum a fost aceasta); altele – nu. Însă omul e adaptabil.Dacă gândeşti pozitiv şi în perspectivă, îţi asculţi intuiţia şi accepţi să le-acorzi încrederea localnicilor ce simţi că-ţi vor binele, călătoria va fi nu numai frumoasă, ci şi complexă, prin toate obstacolele ei. Depăşite. #perioadarozreincepe

The real pandemic of our times

The symptoms are there. So are the excuses for a certain person’s behaviour. Even yours.
Getting into this whole virus talk [I don't even want to write down its name, in spite of the fact that it would potentially bring some traffic] is not my thing. I'll just say that the way in which I believe that it was created and then strategically planted brings me back to the title of this post.What should we fear most these days?Self-love.And everything that it entails, even though people thinking more about themselves than others don't love themselves. In fact, here is the problem.
It's a contradiction in terms ranging from those 'influencers' seeking nothing else than easy validation through likes and views and comments to millions of other people.[Yes, I admit to having my days of sharing pictures with my friends and followers, but it's healthy. I know who I am.]
It's not caring anymore for anybody/anything else but yourself. That's why garbage gathers in the street, that's why forests are cut, that's why we pollute waters. We are self-destroying - I say 'we' because people doing it are too selfish to support those recycling plastic or paper, using water bottles, or protecting animals. And they can even start a fight if told that they are not acting the right way.
It's continuing to support the bad practices in the world - 'leaders' who are similar to you, not caring a bit for the nation that voted for them, but only for their dreams of power, domination, and money... 'stars' boasting their luxurious lifestyles, but disrespecting everything and everyone that/who doesn't rise up to their 'standards'... regular people who want to seem helpful and empathetic, but are only doing it for their own good.
It's refusing to acknowledge that there are problems around you and inside of you and doing nothing to change the situation.
[I can tell you for sure that travelling to places where you are bullied in the street, taking advantage of, or simply ignored is no pleasure at all. It’s disheartening to see entire nations –with only a few individuals as exceptions- whose people have renounced trusting each other simply because they felt that it was easier than fighting the menace of violent crime every single day. Or nations that are stuck in the past, with a hidden hate for the descendants of those who had harmed them sometime in history.I post a lot on Facebook and there are many people who don’t understand my posts because they lost the connection to themselves. I immediately sense when comments are not from the heart but for ego purposes.]
I still believe that empathy can be our last chance to save the world, that kindness can change the world.
What should we do?Put others first. Change your pace, hold the door for the woman behind you, say that you're sorry when you've made a mistake, leave some flour on the shelf for other shoppers. J All will be settled with a smile.Protect the stray dog next to your block of flats, the tree struggling to live, the sea that makes you happy every time you see it. Feel. With all your heart. The good. The bad. Pain may sometimes be enormous, but you will get through. Remember that it's better to be heartbroken than feel nothing at all.Face your demons.Admit that there is something wrong with you and seek therapy. Read a lot about your condition and understand what led to it. Acknowledgment is the first step in protecting those around you. There may not be a cure, but if you put on a fight, you will surely be supported by those who love you.
Always remember that people who claim to be good aren't necessarily so.Those who are will show you.
#beyourself#nevergiveup#letsunite