Olivia-Petra Coman's Blog, page 18
April 2, 2021
Cadou de ziua celui mai drag călător: pe drum prin Ţinutul Sării şi Biertan
Acum aproape doi ani, când umblam aşa cum ar trebui să umblăm şi acum prin lume – liber sau liberidupă ce sens doriţi să acordaţi cuvântului –, contribuiam la redactarea unui articol cu idei de cadouri pentru călători. Până la urmă, oricum am da-o, călătorului îi şade bine cu drumul şi tot acolo-i place să fie, chiar şi de ziua lui de naştere. Aşa că, i-am făcut cadou lui Marcel un sfârşit de săptămână plin în Ţinutul Sării, unde mai fuseserăm, nezăbovind însă niciodată parcă suficient.
Cele mai faine momente vi le descriu în continuare, iar cu pătrăţele am trecut şi aspectele care m-au dezamăgit puţin, căci, deh, eu aşa v-am obişnuit şi nu vreau să mă dezmint – tot adevărul gol-goluţ vreau să-l las aici, pe blog—
♥ Rătăcind prin magazinele din Corund, ni s-a spus de atelierul lui Józsa János, de lângă biserică. Ne-am dus acolo şi ne-am minunat de ce minuni ceramice ieşeau din mâinile talentatei echipe de familie. Am cumpărat inclusiv o tavă pentru prăjituri şi sunt fericită că am găsit aşa ceva la noi în ţară. Să nu uit să menţionez căldura şi amabilitatea deosebită cu care am fost primiţi.

♥ Cea mai mare linişte am simţit-o pe Dealul Melcului, tot din Corund. Am putut intra liber, având experienţa de la Dealul Sării /de mai jos/ deja. Sunt multe explicaţii deosebite pe traseul scurt, dar cu privelişti, sunete şi mirosuri interesante, cu cea mai mare incidenţă a aragonitului din ţară... la o aruncătură de băţ de drumul principal. Mult de tot îmi doresc să nimeresc şi la Băile Unicum, de la poalele dealului, cândva când e mai cald, pentru o baie straşnică /nu neg, m-a bătut gândul şi cât am fost acolo, dar a început să bată vântul :D/.

♥ Cei ce mă cunosc bine de tot ştiu că am o slăbiciune mare pentru săpunuri şi săruri de baie. Nu am putut rata niscaiva cumpărături şi cel mai mult m-a atras magazinul Sun Salt din centrul Praidului /parcările sunt foarte scumpe, însă puteţi găsi şi străzi laterale unde să vă lăsaţi maşina, fără probleme, dacă acesta vă este mijlocul de transport/. Ni s-au oferit cu mare răbdare informaţii despre produse şi am plecat inclusiv cu o pernă umplută cu sare pe care o încălzim şi ne-o aplicăm pe frunte.
♥ Că tot am menţionat sarea, tot în Praid este şi Dealul Sării, asta şi pentru că în această zonă se găseşte cea mai mare concentraţie de sare din România. Accesul costă, în mod normal, 8 lei, însă domnul foarte drăguţ de la intrare nu ne-a luat niciun ban pentru că, am înţeles apoi, ne găseam în afara sezonului. Am fost singuri pe întreg traseul şi nu am putut atinge toate obiectivele din cauza noroiului destul de mare, însă a fost sălbatic! Am văzut chiar şi primele noastre urme de râs. Cred că vom reveni vara, când totul va fi mai uscat şi depozitele de sare vor fi mai uşor de observat. P.S. Mina Iosif, veche din 1762, excavată, m-a impresionat şi m-a făcut să mă gândesc la cât de riscant trebuie să fi fost atunci lucrul în acest domeniu dacă şi azi este!

♥ Şi, pentru că activitatea-surpriză pregătită iniţial pentru Marcel şi programată de la începutul anului nu s-a putut desfăşura din lipsa zăpezii /culmea, chiar fulguise în urmă cu o zi prin Harghita!/, am rezervat două locuri la Picnicul în Târnave, adică de la Biertan, organizat de My Transylvania (150 RON/persoană). Evenimentul mi s-a părut chiar şi mai reuşit decât cel la care am participat anul trecut la Veneţia de Jos – şi şi acela a fost tare fain şi gustos –! S-a dovedit a fi aproape de Ocna de Jos, compania a fost plăcută, mâncarea la pachet – delicioasă /am primit varianta vegetariană/, informaţiile despre Biertan şi împrejurimi – preţioase, iar priveliştea – mai spectaculoasă decât m-am aşteptat şi...

a meritat să cobor şi să simt terasele pentru a ajunge la deserturile şi la ospitalitatea cu care am fost aşteptaţi în sat.

□ Din păcate, m-am simţit tare de tot în afara sezonului, Casa Fluturilor Exotici urmând să se deschidă la 31 mai şi Muzeul de Aragonit la 1 mai. Din nou, nu le vedeam. Am rămas, cu toate acestea, recunoscători pentru ce reuşiserăm să vedem.
□ Câteva cuvinte despre cazarea din Ocna de Jos pe care am ales-o special pentru ziua lui Marcel: Rosie’s Magic Cottage (80 EUR/2 nopţi/cu mic dejun). Fără niciun dubiu, ceea ce am scris ca recenzie pe www.travlocals.com /un site cu experienţe şi cazări deosebite din România/ este adevărat şi nu-mi retrag cuvintele tastate acolo. Reflectând însă şi mai mult asupra a ceea ce s-a întâmplat – eu am nevoie de foarte multe ori să las toate evenimentele să se decanteze –, da, este una dintre cele mai frumoase cazări din viaţa mea de călător /şi poza de mai jos este făcută imediat după ce am ajuns, când eram cu gura până la urechi/, însă cu proprietara... este greu. Dacă mergeţi acolo şi vă vedeţi de treaba voastră şi interacţionaţi cât mai puţin posibil cu ea, veţi avea o călătorie reuşită şi recomand cazarea acolo o dată. Pe de altă parte, dacă o lăsaţi să se bage-n sufletul vostru – că, nah, cei mai mulţi români sunt sufletişti şi vor să îi facă pe străini /ea-i englezoaică/ să se simtă bine la noi –, veţi simţi nişte intenţii narcisistice cu siguranţă.

□ Tot ea ne-a încurajat să mergem la un târg cu produse tradiţionale ce se ţinea la Sovata sâmbăta – am aflat, într-un final, că este pe Strada Trandafirilor –. Tot ea, însă, ne-a ţinut de vorbă aşa de mult că nici nu ne-am putut savura micul dejun – şi-aşa, destul de sumar – şi am ajuns în Sovata aproape de 12. Oamenii care ne-au direcţionat înspre târg au fost foarte drăguţi, însă, cum tot nu îl găseam, am intrat la Centrul de Informare Turistică, unde cucoana de la birou m-a certat efectiv că am venit la 12 pentru un târg care s-a încheiat la 10. De parcă aveam eu de unde şti! Asta este. Nu-i problemă, în ultima perioadă, Marcel şi cu mine avem în fiecare marţi de unde ne face cumpărăturile de produse locale şi încuraja afacerile româneşti. Ştiţi de RO-MOşi Ora de bun gust? Ambele se organizează în atmosferă tare faină la Braşov. :D
Şi, pentru că iubesc sfârşiturile pozitive: ne-au plăcut mult chipsurile noi cu sare de Praid de la Csíki Sör. Sperăm şi într-un site în limba română (pentru necunoscători) şi să le putem şi noi vizita fabrica în curând! Şi înc-o bucurie a fost că de la Biertan am plecat cu dulceaţă de lapte la pachet.
Vă doresc să vă păstraţi veselia, indiferent de ce se va întâmpla în perioada următoare! Sărbători Fericite tuturor celor care sărbătoresc! De abia aştept să pun de cozonaci peste câteva ore! ♥
April 1, 2021
…şi când nu îţi mai găseşti alinare decât în tine şi în scris, scrii

Deşi mulţi nu cred asta /voi evita să folosesc în acest context „simt” pentru că este în directă legătură cu explicaţiile din continuare/, este bine ce se întâmplă în România! La proteste mă refer. Sunt mândră că poporul nostru încă nu poate fi pus cu botul pe labe în totalitate.
/şi aici vreau să adaug că sunt dezamăgită de multe dintre popoarele pe care am ajuns să le iubesc de-a lungul călătoriilor mele şi de cât de uşor au putut fi prostite şi manipulate/
Revenind la noi, protestele de acum nu sunt doar împotriva măsurilor. Înseamnă mult mai mult decât atât. Înseamnă suprasaturaţie... de minciuni, de nedreptăţi, de oameni care ajung la conducere şi se pervertesc, de faptul că, parcă din ’89, ne scăldăm în aceeaşi băltoacă atunci când vine vorba de clasa politică. Eu, una, nu mă simt reprezentată de nimeni, nu cred că sunt mulţi la conducere pentru care să conteze altceva decât interesul personal. De aceea şi ţin cu dinţii de funcţiile lor şi fac mascaradă şi din protestele astea, prezentându-le doar în lumina care le convine lor ca să le fie asigurat „fotoliul” în timp ce noi suntem dublu manipulaţi.
Acum, despre restricţii. Ce dacă avem mai puţine decât în alte ţări? Libertatea este libertate. De ce să nu pot circula unde şi când poftesc? De ce statul este cel care îmi pune mie eticheta de „iresponsabil” fără a mă lăsa măcar să zic „pâs” /şi să nu uit, chiar intenţionez să îl dau în judecată/? Până şi criminalii sunt consideraţi nevinovaţi până se dovedeşte contrariul. De când ştie statul, care nu este preocupat, în genere, de bunăstarea mea, să aibă mai bine grijă de mine şi de semenii mei decât aş avea eu? Cine hotărăşte cât la mie trebuie să fie rata minune a infectării ca un loc să fie carantinat? De ce în unele locuri să închizi tot şi în altele să laşi deschis, cu toate că numărul de teste efectuat poate să difere în valori mari /sau şi cu privire la teste am fost manipulaţi să credem că sunt mai exacte decât sunt? :D/? Glumeam cu iubitul meu la sfârşit de februarie, când am tras o fugă la mare. În Vamă, am putut mânca înăuntru. În Braşov, am mai putut face asta o săptămână la mijloc de februarie. Singurul interval, din octombrie încoace. Şi i-am zis „Dar dacă toţi din restaurantul ăsta din Vamă ar fi din Braşov? Nu ar fi acelaşi lucru?”... :D
Simt că nu mă mai pot exprima liber – şi sunt un om puternic şi integru. Însă este atât de multă frică în jurul meu, care iese la iveală în cele mai urâte feluri posibile şi, cel mai rău, cu o agresivitate ieşită din comun. Am trecut şi prin suita de discuţii în contradictoriu pe Facebook, nu o dată. Care nu m-ar deranja, dacă ar veni dintr-un loc bun. Dar când în spatele cuvintelor sunt doar energii dubioase şi lipsă de punere în ordine a lucrurilor în minte, îmi dau seama că orice i-aş spune omului respectiv... va rămâne tot cu ideile lui fixe.
Este o luptă cu blestemul ăsta de lipsă de conectare cu noi înşine care se numeşte narcisism şi, după mult studiu şi citit în domeniu – căci m-a afectat direct în relaţiile cu oameni pe care i-am iubit –, am decis că nu este o luptă care merită dusă. Oamenii afectaţi nu se mai fac bine. De dorit ar fi să conştientizeze că suferă de o afecţiune şi să meargă la psiholog pentru a învăţa cum să şi-o controleze şi să reuşească să nu îi mai afecteze pe cei din jurul lor.
Am citit acum vreo două săptămâni câteva cuvinte care mi-au rămas în minte. Ziceau cam aşa—că poţi pur şi simplu trece cu vederea o părere pe care-o vezi în social media şi cu care nu eşti de acord. De ce trebuie să existe mâncătoria care există? De anul trecut din martie am avut un singur comentariu pe postul cuiva pe care nu îl cunosc – şi acela a fost pe Twitter – pentru că am găsit nedrept cum un individ care nu părea foarte împăcat cu sine îi făcea idioţi pe cei care participă la proteste. În rest, sunt pozitivă că aşa mi-e felul. Postez şi comentez despre lucruri frumoase, căci sunt de părere că acestea ar fi cele care ne-ar face să mergem înainte.
Cu atâtea închideri de site-uri, bloguri, canale şi cenzurări în stânga şi în dreapta şi minţi obtuze, simt că nu mă mai pot adresa aproape nimănui. De certat nu vreau, nu am starea necesară, timpul şi energia. Pentru cei care se contrazic în manieră inteligentă, politicoasă şi neagresivă – jos pălăria! Pentru cei care o fac doar din frică – la asta se reduce tot, aşa cred eu –... ei bine, ar fi cazul să îşi reanalizeze motivele, să îşi recunoască acest sentiment pătimaş. L-am simţit şi eu, chiar am făcut ieri o listă cu fricile mele. Dar, în cazul de faţă, el nu există. Mă doare când văd oameni că nu vor să urce în lift cu mine sau că mă ocolesc pe stradă. Mă doare când văd atâta răutate în jur, care maschează, în fapt, frica. În cazul de faţă, frica de moarte. Anul trecut eram pe apă în caiac şi m-a cuprins frica pentru că viteza râului nu era cea pe care o anticipasem. Am observat schimbări în corpul meu, panică, greşeli după greşeli doar pentru că nu mai gândeam normal. Frica este tare păguboasă. M-am oprit într-un liman, am tras aer în piept şi am reanalizat tot. Apoi, m-am reîntors pe râu şi m-am bucurat cu adevărat de toată ieşirea, până la punctul la care am părăsit apa.
Ştiu că iarăşi vor fi voci care vor spune – că, nah, paragraful de mai sus – sunt oameni care au murit, „eu nu o fac pentru mine, dar părinţii mei sunt în vârstă şi...” – ce mai detest partea asta!... căci tot de frică şi dintr-un gest egoist o faci, până la urmă, maschezi însă pentru a nu-ţi recunoaşte ceea ce simţi –... Eu m-am întrebat cum au fost trataţi – îmi cer scuze dacă jignesc pe cineva şi nu aş vrea să pun pe toată lumea în aceeaşi oală, pentru că există şi personal medical dedicat şi talentat – şi nu am încredere în sistemul medical. Nu am avut niciodată /şi, da, este una dintre fricile mele că ar trebui vreodată să mă las pe mâna cuiva străin, să mă trateze, chiar şi în cazul naşterii unui copil/... ce medicaţie li s-a administrat, ce afecţiuni reale aveau, de ce au ajuns să aibă respectivele afecţiuni /aici este o altă discuţie mare, legată de cum toate stările şi sentimentele pe care le trăim de-a lungul vieţii ne pot îmbolnăvi, chiar şi pandemia asta, cu toate că medicina tradiţională nu admite această posibilitate/... Ne uităm doar la rezultate, nu vedem sau nu vrem să vedem ce se găseşte în spatele lucrurilor. Victime sunt mereu în război – să nu uităm că este un război –. Pot fi şi eu una dintre aceste victime. Pentru mine, însă, pierderea libertăţii sună mai rău decât moartea.
Şi pentru că toţi cei care au ridicat o voce împotriva a ceea ce este aranjat la marele fix – şi nu trebuie să ieşim din orânduială, că, deh, ne scuipă poporul, suntem insensibili, iresponsabili şi poate chiar şi proşti – sunt consideraţi complotişti, anarhişti, conspiraţionişti, puteţi să îmi spuneţi şi mie astfel. Pentru mine această pandemie indusă a fost foarte previzibilă. E dureros să văd cât de manipulabili pot fi oamenii – a se citi „cât de deconectaţi de sine sunt” – încât nu pot vedea ce se întâmplă. Se vrea îmblânzirea noastră, poetic spus. Poate chiar depopularea lumii – pentru asta nu am dovezi, însă nu mi-aş face vaccinul ăla sub nicio formă şi nu sunt de acord cu cei care se laudă că şi-l fac pentru a ne obliga, vezi Doamne, măcar moral, să ni-l facem şi noi ăştia care „nu şi nu!”. Nu e motiv de laudă, doar o dovadă a fricii. Ar trebui să fim lăsaţi să alegem dar tocmai asta se urmăreşte – să nu fim.
Un virus care poate fi periculos, dar nu este într-atât pe cât se marketuieşte, este lăsat liber ca să ne sperie. Urmează formele de tortură – psihică, la început mai ales –: carantină, interdicţii, restricţii. Apoi fizică – masca, care s-a demonstrat prin studii că face mai mult rău decât bine –. A fost sădită frica. Ea a crescut, prin tehnica bulgărelui de zăpadă ce se rostogoleşte la vale. Nici nu a fost nevoie de mult prea mult marketing în a ne speria după faza iniţială, au făcut oamenii îngroziţi treaba asta gratuit. Din gură-n gură, prin atitudine, prin alienare. Am mai spus-o— de ce să îţi fie, până la urmă, frică să mori decât dacă simţi că nu ai trăit viaţa cu adevărat? Şi a venit soluţia salvatoare – vaccinul. Un nou element în poveste. Care a funcţionat cât de cât bine până acum.
Doar că, şi dintre oamenii legaţi de ei care au vrut să joace rolul omului bun până la capăt, se mai trezesc unii şi pun punct în mintea lor circului ăstuia ieftin. De aceea au şi apărut restricţii noi în lume, ca să ne îngrozească din nou şi să se forţeze necesitatea vaccinului. Cei cu planu’ simt că pierd teren. În termeni narcisistici şi de psihologie se numeşte gaslighting. Iar când chiar vor simţi că pierd lupta cu totul – acum mai au încă o speranţă –, vor face vacuuming: se vor purta frumos cu noi, poate că vom primi şi o parte din libertăţi înapoi, ca să ne câştige din nou încrederea şi să ne reintroducă în joc.
Din octombrie ies aproape doar seara, cu o pungă de pufuleţi în mână, şi zâmbesc complice acelora pe care-i văd cu ţigara-n mână sau cu o sticlă de suc în mână.
Am văzut în weekend „Raya and the Last Dragon”. Am plâns. Este atât de... despre ce se întâmplă în lume acum. Sunt conştientă că, deşi în sufletul meu mi-aş dori să fim cu toţii uniţi, sunt tabere. Nu îi dispreţuiesc pe cei din tabăra opusă. Mi-aş dori doar să mă lase să îmi trăiesc viaţa aşa cum consider şi aşa cum fac şi eu în cazul lor. Şi mai sper că noi, ceilalţi, care înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, nu vom lăsa omenirea să se stingă şi îi vom ajuta şi pe restul.
Până la urmă, protest este şi să ne trăim zilele aşa cum o făceam înainte – să stăm în natură, să umblăm la orice oră vrem oriunde ne duce imaginaţia şi să ne îmbrăţişăm cu drag oricând ne reîntâlnim.
Din nou, cum am avut două astfel de articole anul trecut, această postare este cathartică şi nu va fi inclusă în newsletter sau în linkuri de social media.
March 29, 2021
Urmia: love for sweets and water combined
I’m reinterpreting unpublished pieces from the most beautiful and complex trip of my life, April-May 2019. And when the gaslighting and world-round circus are done, I’m going back to Iran!
The first things I had ever heard about Urmia were related to its otherworldly lake, with its colours and dangers of drying out.

Marcel and I were so close! Our new friend and host in Tabriz, Ramin, had helped me recover from the nasty cold that had been upon me ever since Dizin… and had suggested we tried the carrot halva in Urmia. A local speciality, clearly. /I still remember our big eyes – ‘Do they really make halva from carrots?’/
Driving from Tabriz to Urmia is scenic; at the beginning of May, there was a lot of green and then there were a lot of volleyball netsand people playing. Ramin, a volleyball player himself, had told us a bit about the fascination for this sport in Iran.
And then, there was the bridge over the lake and we started seeing people picnicking (it was Friday) on the wide beaches to our left. The colours that we had seen in pictures were difficult to spot (it was midday and quite cloudy). Nonetheless, I was charmed and happy that the water level had risen!

We decided to ride into town, try and have a havij bastani and then return to the lake. I guess we were still not convinced of the talents of the sweets providers in Urmia. Little did we know that we were going to end up right on Bakers’ Street – literally –.
Carrot halva – checked. It was incredible.
Havij bastani– checked. And I won’t only say that… it was so good, with the creamiest ice cream that I tasted in Iran, that I thanked the pastry chef with a hand on my heart and told him – via an online translator – that it was the best havij bastani of my life.

…and then, something told me to cross the street and enter a confectionery store. I won’t be able to accurately describe how it smelt inside… it was like a sweet dream. Via the same translator, I managed to explain to the father and son team (I think?) that I was also a passionate baker, so they too explained how they made noghls in a gigantic cut-out sphere. We bought a whole box and that night I couldn’t stop eating them. ‘Marcel, this is one of the best sweets I’ve tasted in my life!’ I exclaimed, with shiny eyes and an aftertaste of rose water. /We got so addicted to noghls… that we tried to buy at least a box to take back home… but we only found some in Shiraz… still made in Urmia./

With that fact pretty clear to us – that the top bakers, confectioners, and pastry chefs in Iran were from Urmia –, we headed to the lake, taking the road to its left before reaching the bridge – it seemed less crowded there.
Our walk was long, over unfamiliar land: its texture told us that it was muddy; the reality showed us that we could easily continue to the water. It was lunar, windy, different from any other lake I had ever experienced. Beautiful in such a special way!



I saw glimmers of hope in its bright water. I had a big smile on. We both felt one of our biggest travel dreams – seeing Lake Urmia – fulfilled.
March 13, 2021
Cum am plecat în februarie să fac o baie-n mare?
Mi-am luat echipamentul de înot, m-am suit cu Marcel în maşină şi... duşi am fost.
[asta-i varianta scurtă de răspuns]
Varianta lungă e că februarie a fost luna a şaptea din challenge-ul meu de wild swimming. [E fain să ai provocări de acest gen în viaţă; te ţin activ şi înveţi mult – despre locuri, despre tine...] Mă tot gândeam pe măsură ce pe la mijlocul lunii mă plimbam prin zăpada ce scârţâia şi vorbeam cu Marcel – el a fost eroul ce m-a dus la mare! –... Unde să mă şi scald? Era frig tare. În Olt? Să caut vreun lac?
Mă atrăgea marea... tare de tot. Nu văzusem niciodată Marea Neagră iarna la noi. Acum urma să şi înot în ea.
Hmmm...
Căldura primăvăratică de pe drum îmi dădea curaj, însă vântul simţit încă din Adamclisi a început să-mi dea fiori, şi la propriu, şi la figurat. Când am ajuns în Vama Veche, colindând prin meleaguri necunoscute nouă, atât de aproape de graniţa cu Bulgaria, am făcut o plimbare de seară (ne era foame şi nouă) şi, înainte de a intra la restaurant, am dorit să simt apa. Era rece, însă aerul era mai rece. 8 grade ziceau datele online (apa).
Speram ca vântul să se lase cumva şi să nu bată nemilos atunci când voi fi ieşit din valuri. Pentru că erau. Şi era şi vânt. Dar era aşa de frumoasă marea, nu o văzusem niciodată în culoarea aceasta... turcoazul acesta deschis!... Am intrat de două ori doar cu picioarele, cât să mă obişnuiesc (pe plajă treceau oameni înfofoliţi care mă priveau ciudat şi mă încurajau). Simţeam deja că mă înţepau picioarele de frig; nu era atât de rău ca în izvorul de la Peteni din ianuarie. J Atât de tare mă chema apa, că am fugit pur şi simplu-nspre ea. Nu mi-a păsat de valuri sau de recele care mă împungea ca zeci, sute de ace... m-am bucurat. Şi apoi am vrut să ies, însă mi-am spus „Cât de frumos este... ar fi păcat să nu şi înot puţin”.

...
Mai târziu, după ce am făcut un duş cald, mi-a revenit gândirea (parcă îmi îngheaţă şi mintea vreo 10 minute după contactul cu apa rece) şi m-am schimbat în haine uscate şi (mai) groase, m-am plimbat pe plaja uşor murdară, însă tare fermecătoare, urmărind două lebede ce se bucurau şi ele de ultima zi de iarnă. Cu Marcel, în picioarele goale pe nisip. „micuL, cred că a început să îmi placă în Vamă!”

Peste ce-am mai dat pe drum?
(să nu uit să vă spun că trecerea podului peste Dunăre se poate achita şi prin mesaj la 7577, cu numărul de înmatriculare şi categoria vehiculului; 13 lei)
Frânturi de istorie
Tropaeum Traiani (bilet: 10 lei; program: 9-18 (lu-du))
Măreţ, impresionant, aşa cum mă aşteptam. Am colindat de jur împrejurul monumentului ridicat în cinstea lui Traian între 106 şi 109, după proiectul lui Apollodor din Damasc. Am urmărit basoreliefurile atât de expresive... am suspinat şi... dorinţele se împlinesc! ♥

Cetatea de la Adamclisi
La întoarcerea de la Tropaeum Traiani, am fost învăţaţi de curator să facem dreapta la al patrulea stâlp. Drumul este clar şi duce chiar în parcarea cetăţii. Practic, aici locuiseră familiile veteranilor romani care participaseră la războaiele dacice. Atmosfera nu este una încărcată, ci liniştită. Mi-ar fi plăcut să fie mai curat, să pot citi mai multe despre loc (vizita este gratuită, însă nu există panouri informative).

Reîntoarcere în copilărie/adolescenţă
Costineşti
Semnul, urmat de-un ţipăt de-al meu. Marcel a întors maşina şi m-a dus acolo. Şi-am început să îmi amintesc locurile pe care nu le mai colindasem de 17 ani şi jumătate. [Marea mea dragoste de pe litoral a fost mereu Costineştiul.] Apoi, am luat-o în paşi mărunţi pe faleză, înspre Epavă, povestindu-i lui Marcel crâmpeie din trecut. Niciodată nu văzusem însă marea aici aşa... un turcoaz atât de electric, cu atât de multe păsări care stau la soare. Se pare că şi aici erau lebede.
Singura întristare a venit cu gunoiul care se încăpăţâna mult prea mult să ne fie tovarăş [am sesizat aceste aspecte Primăriei Costineşti, fără niciun răspuns deocamdată].



Eforie Nord
Aici a fost ideea lui Marcel să oprim. Am cumpărat nişte prăjituri, am ajuns apoi la plajă [care mie şi în adolescenţă, când mergem pe acolo cu Doamna mea învăţătoare, îmi părea mare... acum însă am observat că fusese şi lărgită], am hrănit o familie de căţeluşi simpatici [cred că 6 erau, plus mămica lor... încercăm să avem mereu mâncare pentru câini la noi]. E interesant să vezi şi prin ochii adultului locuri în care nu ai mai fost de dinainte să te fi apucat să descoperi lumea.

*Papa bun
Singurul restaurant deschis în Vamă-n februarie a fost Bolo. O vegetariană-ntr-un steakhouse? La sugestiile chef-ului tare simpatic şi talentat, am savurat un burger vegetarian de toată frumuseţea. Lângă a mers bine unul dintre cele mai bune Mojito-uri gustate prin lume. Ca să se termine-n glorie totul, desertul – un cheesecake la pahar cu fructe de pădure – a fost... de-un mare wow. Merită încercat şi reîncercat.

**Somn fain
Am fost întâmpinaţi cu prietenie la Casa Ana (210 lei/noapte/camera triplă). Totul foarte curat şi atât de multe ustensile cu care ne-am putut prepara micul dejun! Am vrut să îl savurăm pe terasa verde şi foarte intimă, însă frigul (a se citi: vântul) ne-a împiedicat. Tot am ieşit să ne jucăm cu simpaticul Sylvester, care ne-a furat inima.

Om fi plecat noi la drum intonând „Mergem la mare” şi multe alte hituri româneşti din anii ’90... Plopii care încadrau orice vacanţă-nspre mare în copilărie fuseseră înlocuiţi de autostradă, însă veselia din suflete era tot acolo!
Aşa de bine ne-a picat şi aşa de mult ne-am încărcat!... ♥
Şi a fost una dintre cele mai faine băi în mare (şi nu numai) din toată viaţa mea!
(Iertare pentru întârzierea cu care-am publicat postarea... a fost o perioadă nebună.)
March 5, 2021
Şureanu – how we turned our snowboarding trip around
Marcel and I were arriving for the first time in Şureanu Mountains in November 2018… and we ended up absolutely loving the area.
We kept dreaming to return there but we were only able to do it this year.
Haha, I started joking with Marcel that whenever we reach Şureanu Mountains, we’re not in luck. The first time, we had snow – powder, even! -, but the installations weren’t working. This second time, the Polar storm ‘Beast from the East’ was about to hit. /It reminded me of a rafting session in Iceland and I smiled./
Where did we stop?
/you know I always like to discover new places/
On the way there:
☼ Turnul Roşu [The Red Tower], Boiţa (15th century)
The vibe of the place was eerie and everything felt abandoned (I understood that an orphanage used to operate there), but a walk up the hill clears the air and offers a beautiful view over Olt River. I must add that I’ve never seen this river so wild – it was very windy and we noticed huge waves!

☼ Turnul Spart [The Broken Tower], Boiţa (1493)
sits by Olt River and once acted as a customs point between Transylvania and Wallachia. /hopefully, the area around the monument gets cleaned by the authorities/

And back:
☼ Mândra
We stopped again at ‘Mândra’, a café discovered by us during the same trip when our couple and Şureanu Mountains clicked. We were happy to be able to have some sweets and some natural juices inside and take some delicious dairy products with us. [Marcel makes some mean sandwiches from sărăţele –a type of Romanian crackers- and cheese.]

Annoying stuff
☼ Dear Orange, please fix the reception issue; you’re the only network that doesn’t work in Şureanu. At all. /It’s nice to be away from the online noise but to me, it was sort of a working trip – something I’m trying out – and I once waited for 3 hours to be able to send an e-mail and I had a big project to complete – so I needed data –./
☼ The road – in wintertime – is doable from Lake Oaşa to Luncile Prigoanei but you should use snow chains from Luncile Prigoanei to Poarta Raiului and then on to the actual Ski Resort.
Weather & snow quality
Melted, watery in part… and I bet icy on certain parts of the slopes. Very different from the powder that I remembered. /I believe that Şureanu could be snowboarders’ paradise on a powder day./
I even stopped a man walking to his car with his skis in his hand: ‘How are the slopes?’ – it’s a Romanian thing, we are either talkative (sfătoşi) or incredibly candid (plini de candoare) –. Of course, we talked for a few minutes – it was as I imagined it and the worst part was that the visibility was low.
The vibes around me were already bizarre: the gloomy weather on the way to Luncile Prigoanei (via Boiţa), the snow quality, and the I-don’t-know-what-to-do in the air. It wasn’t how I had envisioned my return.
/What was there to do but turn the situation around?/
‘I can do this!’ and I let it all flow.
The wind was getting stronger by the moment, so we looked behind us and decided to climb S1 slope /the installations weren’t working and we did make it to the top this time around (1900m)/. We could barely hold our snowboards and I realised that I had never snowboarded under such strong wind conditions. I couldn’t turn and I couldn’t gain speed, but it was a special experience.

An aggressive snowstorm started /après-ski cappuccino + mulled wine and a tasty meal acted as extra-mood lifters/.
☼☼☼
/over the night, I kept fighting a war inside my mind… I wanted to go home; surprisingly, in the morning, Marcel supported me, so we packed and headed to snowboard one last time/
We first went searching for C2 slope – which we heard it was excellent for snowboarding –. We got lost, ended up on the children’s slope, and then on C1. We stopped to admire the beauty of it all, rode C1 twice (the lower part remained my favourite!), and headed straight to the chairlift /where we almost didn’t wait – I hadn’t seen such empty slopes in years and there was a lot of friendliness on them!/.

At the start of A1, it was freezing but the view was beautiful. We rode down smiling, maintained our speed and rode C1 one more time. It was late and there was a long way back home.

In the end, Şureanu Mountains are still my favourite winter wonderland and I wrote this article in English to encourage winter sports lovers to travel in the area.
/☼ You'll love Luncile Prigoanei, its views and tranquillity.

☼ Try out the food at Pensiunea Şureanu – don’t miss the syrups and the blueberry cake.

☼ Ada après-ski is cosy and friendly and can provide shelter when weather changes, which happens pretty often.
☼☼☼
Practical info: 10 points=60 lei; parking=10 lei (and you can park anywhere)/
We should, above all, feel grateful. Romania DID open slopes this season – the normal and sensible thing to do! – and we could enjoy them, ride them, and love them!
This trip reminded me once again how important it is to do what we feel, take our time, and follow our heart. We will always get a change of overall energy in return.
P.S. The slopes are not that hard as you are told by the staff. We will return. And hope for powder.
February 26, 2021
Prin jurul Braşovului (III)
Iată-ne la ediţia a treia! ♥ Dacă prima a avut un iz primăvăratic, iar a doua – unul văratic, aceasta este ediţia toamnă/iarnă.
Într-un fel, e bine (presimt că se mai întoarce iarna, fie şi pentru puţin), iar ce am făcut toamna poate fi făcut şi primăvara.
Vă invit să exploraţi aventurile noastre—
♣ Cu bici
Caţa – Drăuşeni – Ioneşti
Am nimerit în zonă (pe care-o ochisem de la finalul lui august) de alegerile locale. Era vervă mare, dar Biserica Fortificată, pe care-mi doresc să o vizitez din 2013, a rămas tot închisă. Într-o epopee căţeană, am ajuns, după alte două încercări eşuate, la nr. 144, unde am înţeles că stă persoana care are în grijă cheile, dar care era plecată în Germania şi le lăsase lui Gyuszi, care i le lăsase nu mai ştiu cui – dar care nu era acasă. De la ieşirea din Caţa şi până la intrarea în Ioneşti (şi înapoi) sunt în jur de 16 km plăcuţi – cea mai grea bucată mi s-a părut în centrul Drăuşeniului, pe lângă frumoasa biserică. A adus a Toscana/sudul Franţei şi, în încercarea noastră de a urmări „vara eternă”, Marcel venise doar cu pantalonii scurţi. Pe măsură ce soarele a început să apună, a fost un frigggg... Ne-am mai încălzit la o pauză de masă pe un câmp, cu struguri aduşi de tata şi langoşi aduşi de noi, apoi cu laptele cald cumpărat din zonă, cu care ne-am umplut butelcile de apă.

Reci
Am ajuns târziu pentru o tură prin Mestecăniş (sunt mai multe trasee). Am „colindat” şi noi urcuşurile şi coborâşurile de pe lângă pădure, însă lacul ne-a încântat atât de tare încât l-am (aproape) înconjurat. Şi când digul s-a terminat şi raţele au rămas undeva în depărtare, pentru că înainte era interzis, am făcut dreapta şi am ieşit după puţin timp în şosea.

Hălchiu – Codlea
Traseul este acesta şi pleacă din spatele Serenity Resort. Aşa, în mare, este plăcut şi ar fi fost probabil şi mai plăcut dacă nu ne-ar fi fugărit 6 câini când am greşit drumul, apoi încă 2 chiar înainte de a ajunge la apă. Am făcut cale întoarsă. Cum noi ne-am îndrăgostit tare de vară în 2020, frigul (în mod normal, natural pentru mine) a venit ca un şoc. Îndulcit întrucâtva de lumina frumoasă a serii.

♣ Pe jos
Fundăţica
Am vrut să urmăm unul dintre traseele Eco – La pas prin Vama Giurmala –, însă era atât de multă mizerie la graniţa judeţelor Braşov şi Argeş, că am schimbat pe loc planul. Ne-am plimbat, încărcându-ne, prin Fundata, apoi, am ajuns în Fundăţica, unde ne-au cucerit liniştea şi felul aşezat al localnicilor. Am păşit pe potecă până când aceasta s-a pierdut, lângă pădure (am văzut că era şi un semn către Tree Adventure Park), urmărind văcuţe cu ochi mari şi fiind însoţiţi până în parcare de-un căţel simpatic. „Ar merge şi o tură de bicicletă” îi şopteam duios lui Marcel.


Şirnea
Fusesem la Şirnea prima oară în urmă cu 2 ani şi îmi plăcuse mult. Am zis să îl ducem şi pe tata în zonă. Era prima dată când vedeam zăpadă în sezonul rece 2020/2021. Era atât de înţepător frigul, că aveam o căciulă şi două glugi peste cap (pentru că mai bătea şi vântul). Cum colindam noi dealurile (din nou, plecasem cu un traseu în minte, însă bucuria descoperirii spontane învinsese), am realizat că mai fusesem în Ciocanu (trecând din judeţul Braşov în Argeş) şi gândul că timpul trecuse de atunci cu folos mă umpluse de bucurie. Plănuim o întoarcere cu bicicletele.

Poiana Mărului
Într-o zi cu soare strălucitor de noiembrie, am pornit cu Corina, Eduard şi Vlad înspre Poiana Mărului. Am ajuns la timp pentru a urca un deal, la capătul satului, în partea stângă. De sus am admirat culorile, am mâncat bunătăţi şi ne-am bucurat de lumina apusului.

Cotul Turzunului
Oltul coteşte spectaculos aici, iar dealurile molcome dintre Bogata Olteană şi Dopca vă vor dezvălui priveliştea. M-au deranjat gunoaiele de pe lângă râu, dar am ales să nu ne oprim. Prin Dopca, am purces spre Cheile Dopca, la care însă nu am avut acces din cauza noroiului foarte mare. Până la urmă, dacă nu iese una, încercăm o alta. Aşa că, înainte de Mateiaş, dealurile ne-au mai inspirat o dată şi le-am mai colindat toţi trei: tata, Marcel şi cu mine.


♣ WW [Winter Wonderlands]
Noua
Pe 8 ianuarie a nins pentru prima oară sănătos la Braşov în 2021 şi de atunci a tot nins (în cele mai multe zile ce-au urmat). Ninsoarea aceea a fost nisoarea mea preferată din acest an. M-a umplut cum nicio alta nu a făcut-o. Aşa că am dorit să prelungim magia şi a doua zi şi am pornit-o în căutarea Izvorului Honterus. Pentru aceasta, de pe Strada Stejarului (unde locuim noi) am ajuns pe Strada Plopilor (via Strada Gării Noua), apoi am urcat prin pădure, trecând de cartierul din dreapta noastră şi de barieră. Era o linişte fantastică şi ne-am întâlnit cu foarte puţini oameni. Cum pe mine şi Marcel însă ne fură peisajul, la intersecţie am luat-o (intenţionat) în stânga, şi nu în dreapta. Nu ne-a părut rău. Vom merge la izvor într-o altă zi.

Purcăreni
La Purcăreni nu am fost decât vara, la cules de mure. Dar îmi aminteam de frumoasele dealuri din apropiere. De ce să nu ofere o panoramă deosebită şi iarna? Mai ales că ninsese mult şi (cum mi-am dorit) ningea şi când am ajuns la capătul satului, aproape de pădurea de brazi. Am urcat noi (eu, Marcel şi tata) frumos cât am putut, apoi am cotit dreapta şi am urmărit linia satului – biserica din centru se vedea tare frumos! Aşa de bine a mers un ceai cald!

Predeluţ
Pe când ne apropiam, am avut un sentiment tare bun (şi nu înţelegeam cum de nu mai fusesem niciodată în Predeluţ!). Am încercat să urcăm cât mai mult. Pe undeva ne-am intersectat cu Strada Izvorului şi mi s-a dezvăluit winter wonderland-ul visurilor mele. Sau poate că a fost mai frumos şi decât în acestea, mai ales că a început să şi ningă. De undeva de lângă pădure am stat să mâncăm nişte covrigi cu tata şi să urmărim cum peste zăpada pufoasă din jur orizontul devenea tot mai roz.

♣ Animăluţe
Pârâul Rece
Pentru o variantă cu mai puţine bătăi de cap (trafic), am luat-o prin Râşnov şi ne-am minunat la vederea frumuseţii împrejurimilor. Iar la baza pârtiei de schi unde mi-aş dori să mă reîntorc s-au oprit o mulţime de ciute şi s-au uitat curios la noi pentru vreo două-trei minute. Am înţeles (din surse sigure) că apar şi în sezon pe pârtie.

♣ Ştiaţi că?...
La Turia puteţi cumpăra brazi care pot fi replantaţi?
Prin octombrie, Marcel şi cu mine eram deja cu gândul la bradul de Crăciun. Ne gândeam să luăm unul pe care să îl replantăm deoarece doi brăduţi cumpăraţi în ghivece şi replantaţi nu rezistaseră. Am aflat că aceştia vin, de regulă, cu rădăcinile retezate, de aceea nu se pot dezvolta. Am fost primiţi cu multă prietenie la Turia, dis-de-dimineaţă, am colindat grădina imensă (l-am luat şi pe tata cu noi) privind la dealurile pe care am înţeles că se mai plimbă ursul şi ni l-am ales. A fost dezgropat, apoi împachetat de drum şi acasă, după reîntoarcerea din Dobrogea, Marcel i-a făcut un ghiveci uriaş, de toată frumuseţea. Ne-a bucurat de Crăciun şi acum are 4 luni de când este la noi, a crescut, s-a lăţit şi o duce tare bine pe terasa noastră din apropierea pădurii. Sperăm să avem şi casa în curtea căreia să îl replantăm.

Una dintre cele mai faine băi secuieşti restaurate se găseşte la Peteni?
Din august 2020, am o provocare de wild swimming pe lună. Era luna a şasea, frig cât cuprinde şi... unde urma să îmi fac eu baia? ... M-am frământat mult... până când am dat de sauna şi baia de la Peteni (ce bine-i să citeşti şi să te interesezi). Baia Fortyogó a fost reabilitată cu ajutorul comunităţii, nu vă costă nimic să o vizitaţi, dar trebuie să duceţi propriile voastre lemne şi să faceţi o programare. Este minunată, primirea este minunată şi ne vom reîntoarce cu siguranţă! Aaah, şi mi-am făcut şi baia pe ianuarie într-un izvor mineral – nu mi-am simţit picioarele câteva secunde, însă aşa de bine mi-a prins ca stare de spirit!...

Puteţi vedea cel mai bătrân copac din România la Mercheaşa?
Are 930 ani. Din parcarea oficială (nu urmăriţi indicaţiile Google Maps, viraţi la dreapta imediat după semnul de ieşire din Mercheaşa, cum corect ne-a indicat unul dintre puştii întreprinzători din zonă), mai sunt 5-7 minute, în funcţie de pas, până la măreţul gorun. Traseul este foarte drăguţ şi bine marcat şi stejarii şi perii din zonă au toţi peste o sută de ani. Noi (tata, Marcel şi cu mine) am ajuns acolo în weekendul cu temperaturi foarte scăzute, aşa că nu am putut zăbovi foarte mult, însă liniştea şi frumuseţea locurilor ne-au inspirat să revenim într-o zi.

Să nu uit să menţionez două aspecte la final.
Nu, nu vreau să vă bat la cap cu cât de greu se pun cap la cap informaţiile dintr-un astfel de articol. :D
Aş vrea să o recomand pe Ana-Mariapentru oricine are nevoie de fotografii cu iz culinar (şi nu numai).
Apoi, aş dori să îl trag public de urechi pe bunul meu prieten Cătă, care, deşi a împărţit cu Alina, Horia, Marcel şi cu mine trasee de prin împrejurimi în trei ocazii în toamna/iarna aceasta, nu m-a lăsat să vorbesc despre ele. :D
Eh, poate că-l conving data viitoare. Până atunci, bucuraţi-vă de drum şi de viaţă! ♥
February 19, 2021
How was travelling to & through Egypt in 2020? | Project Egypt
At the beginning of October 2020, Marcel and I decided to risk it and buy 2 plane tickets from Bucharest to Sharm el-Sheikh via Istanbul [we were used to flying Pegasus Airlines and the deal was a very good one—around 896 RON (EUR 183)/pp.]. We would have elections at the beginning of December, so another lockdown was out of the question in Romania [this is how we thought things out], my birthday was in that period and I wasn’t in the mood to celebrate it, my dear friends born close to me weren’t celebrating it either, so I was free to go! J And I wanted so much to see and understand how things were elsewhere, too. It was as if starting to travel all over again. [Until we got to Egypt and realised how wrong we were and got a taste of the old ways – which I loved.]

Extra preparations at home
These were necessary:
Visas: we enquired and found out that we didn’t need any for South Sinai until April 2021;
Coronavirus insurance: Egyptian authorities were requiring it and the only company that I found in November 2020 to provide it was Groupama; we paid 98 RON (EUR 20) together for 2 weeks;
PCR tests: they were not needed in Turkey at the end of November 2020, but we did need them for Egypt; even if we don’t agree with this practice, the desire to get away was greater; the only facility that guaranteed the processing of the tests over the weekend was Hiperdia; to see how complicated things can become (I made a lot of calls), the tests needed to be made 72 hours before entering Egypt (which was happening a little after midnight, on Monday morning, so the only option, considering the processing time of at least 1 day, was taking the tests on Friday morning); we scheduled ahead, it cost us 390 RON (EUR 80) each, we got the results late that Friday evening [ask for an English version, too!] and the funny thing is that the Egyptian authorities only checked them superficially. [You can also take a test upon arrival for USD 30 but I wouldn’t have traded 2 days of travel – staying in the hotel room, waiting for the result – for that.]
By plane via Istanbul
What changed?
Masks worn everywhere, empty (and eerie) airports, closed stores. Other than that, it was the same; the planes were packed [only the last flight, Istanbul to Bucharest, was emptier i.e. there was nobody seated next to us]. A good thing was that the cabin bag was also checked-in [and we got to carry sun lotions > 100ml, lucky us!].
Still, we didn’t get sick. My opinion is that a strong immune system and hand/surface disinfection are important and work. Aaaah, and happiness. Stay truly happy and you’ll stay alive (and vice versa).
What did we do differently?
We took time to rest, as we had a long layover in Istanbul on our way to Sharm, so we booked a room at the very clean and friendly ISG Airport Hotel [a 2-minute free shuttle ride away; EUR 51.77, en-suite double room]; we were able to enjoy a good sleep, time without the masks on, and a warm meal].
When we got back, we headed straight to Kepler and booked a kep for 1 hour each (EUR 7). Again, we were able to relax and rest (without our masks on) in a friendly and modern environment. Can’t wait to be back! J
Where did we stay?
We tried several types of accommodation: 5* resorts (it was our first time and it was a below-average experience), small hotels, boutique hotels, bungalows, and apartments.

I’d recommend only two because our expectations didn’t match reality. [I should add here that the rates were down even 80-90%, given that tourism arrivals had dropped by 70-80%; still, we ended up paying a lot because we wanted to feel spoiled after a tough year. Sadly, many camps along the Nuweiba-Taba road were left in ruins and we found that many restaurants had closed, too.]



in Sharm:
Oonas Dive Club (USD 22/night, en-suite double room, breakfast included) – we loved it here because it was close to the beach, clean, friendly, full of light… and aaah, the view ♥

in Nuweiba:
Nuweiba Lodge (EGP 1000/2 nights, breakfast included) – comfy bungalows on the beach and it's where I met CND
![CND [Catelul Nostru Drag] at Nuweiba Lodge, Nuweiba, Egypt](https://i.gr-assets.com/images/S/compressed.photo.goodreads.com/hostedimages/1613974131i/30906000._SX540_.jpg)
We rented a car in Sharm from AVIS (USD 140, 9 days; deposit USD 300). However, that car was hit in the parking lot of Moona Resort, listed as an Airbnb property. Long story short, Airbnb didn’t help us or reimburse us, our host lied about our stay in a public review and didn’t even pick up our calls and when he did, he pretended not to speak English. We ended up paying USD 120 to AVIS to repair the car [overpriced, I know, Marcel checked it with his Egyptian friend]… so be careful what car rental company you’re using and where you’re parking your car. You should also bear in mind that AIRBNB sucks – I’ve already deleted my account.
Were the restaurants open?
Yes… but to tell you the truth, we didn’t enjoy the food in Egypt. We found it less than mediocre; it didn’t seem to have enough salt and desserts [I’m a baking blogger] didn’t seem to have enough sugar or a balanced taste.
I have, however, some places to recommend:
in Sharm:
Oonas Restaurant – the place where we had most of our breakfasts at a wonderful table outdoors, in a very friendly atmosphere [the two men managing the restaurant are wonderful!] P.S. The artichokes au gratin are delicious!!
the desserts at Coral Restaurant – the pastry chefs there are very talented
The German Bakery – this is where I celebrated my birthday (the café in Nabq is nicer than the one in the Old Market area) and this is where I had the best desserts in Sinai; there are also many vegetarian savoury dishes to choose from
in Dahab:
Dai Pescatori – this was the place that saved me in Dahab; the pizza tasted like real Italian pizza and the ambience is lovely
Don’t go anywhere near Blue House Restaurant!! One of the worst places I’ve dined in – it’s filthy and the food is really bad.
Don’t leave Sinai without
eating mangoes, kumquats, and guavas
drinking guava juice
[they are all extraordinary – guavas are my soft spot!]
Were we able to travel around and do things?
We returned to normal in Egypt, something we missed with all our heart! I saw around 20 people wearing masks in 2 weeks and we only wore them once, when visiting a hypermarket.
Our time was spent mainly outdoors and in water, so… there was no need for them anyway. I do remember a police officer stopping our car in Dahab at one point and asking about the masks. ‘We’re in the car [d’oh!]’ was my reply. In Romanian, we call that exces de zel.
We had most of the places all to ourselves – which was a plus visiting now.
We snorkelled – my favourite places are here and I’ll also mention that the access to the Blue Hole costs EGP 280 (2 people, 1 car).

And El Fanar is not all it’s cracked up to be [EGP 100/pp.] – although I did see a shark there.


We kayaked in Nuweiba; our kayaks were included in our accommodation price at Nuweiba Lodge.

We sandboarded in the Sinai Desert – the rental of the boards ended up costing us EGP 200 for 1 day [it is usually EGP 300].
We learned how to kitesurf in Dahab Lagoon – USD 60/hour/pp. and it was splendid.


We drove to St. Catherine – which is a magical place – and to Fjord Bay Taba – which is pretty at sunset –.

Extra tips
Short skirts/dresses/trousers and sleeveless tops are tolerated in the resort towns of Sharm el-Sheikh, Dahab, and Nuweiba.
If you don’t wish to withdraw money from your card, bring USD not EUR.
Be careful not to be caught in a scam – here’s a list.
To conclude, I’m glad that I went to Egypt, I’m glad that I got to compare things, I’m glad that I snorkelled there.
Many bad things happened during our trip but I choose to keep the good ones in my ♥
February 12, 2021
Istanbul, fascinanta şi eterna noastră escală
Îmi plac trecerile. Şi-aşa va fi şi aceasta: de la un Egipt recent la un Iran mai vechi, despre care mai am o grămadă de poveşti de spus, prin Istanbul.
Milano obişnuia să fie locul în care opream, pentru o escală mai lungă sau una mai scurtă, la începutul vieţii noastre de călători. Mi-a plăcut mereu oraşul acela, însă l-am considerat oleacă prea pretenţios pentru felul meu de a fi.
Istanbul, pe de altă parte, este unul dintre oraşele pe care le iubesc cel mai mult. Este o nebunie care pulsează. Am descoperit nebunia aceasta frumoasă în 2011, când am venit special ca să colindăm oraşul şi împrejurimile sale, la mijlocul lui decembrie. A fost cu tronc.
Hmmm... partea cea mai faină când redescoperi un loc? E ca-ntr-un film care ţi-a plăcut la nebunie şi îi ştii, de pe-acum, scenele importante... ai timp pentru detalii (şi cred că acestea fac, în fapt, deliciul călătoritului).

Aprilie 2019, în drum spre Iran
Pe un soare strălucitor, aterizam în partea asiatică şi luam un Havabus până în Kadıköy, de unde ne „infiltram” timid parcă într-o zonă a Istanbulului pe care nu o cunoşteam, dar care ne încânta. Părea totul atât de autentic (unul dintre aspectele pe care le iubesc la megalopolis este felul fără de ocolişuri cu care-ţi sunt servite toate)!
Aşa ajungeam, în urma unei drăguţe recomandări, la Walter's Coffee Roastery, unde ne-am pus pe amestecat şi preparat cafele cu lapte – fantastic ne-am răcorit şi amuzat.

Dar ne era foame, aşa că am apelat la o mai veche cunoştinţă: Saray Muhallebicisi (din Kadıköy, de această dată). O dragă prietenă îmi recomandase acest loc cu deserturi fabuloase şi îl vizitasem cu Marcel în 2014, la prima reîntoarcere din Iran. „Tu, Alex, ştii desertul acela pe care-l bănuiam că are pui? ...să nu spui nimănui [ehhh, spun eu acum tuturor!], am văzut acum meniul, am mâncat pui!”... Fusese ciudat că îmi aminteam că îmi plăcuse. Aşa călcasem eu strâmb în viaţa mea de vegetariană convinsă, o singură dată, ce-i drept, fără să ştiu, în de pe-acum 35 de ani. De data asta nu alegeam desertul cu pui, ci o budincă ce era cufundată în sosul acela de ciocolată turcesc pe care îl iubeam (şi care nu îmi iese... încă!) şi-ncă nişte bunătăţi, urmărind freamătul plăcut al localnicilor şi tramvaiul ce rula înaintea noastră, când şi când.

Apoi, am făcut şi nişte cumpărături, descoperind Atlas Campus, pe care încă-i urmăresc pe Instagram. Rucsăcelul de la ei a fost nedespărţit de mine prin (aproape) luna petrecută-n Iran.

La final, ne-am delectat cu apusul din port (redat mai sus), am urmărit încântaţi traficul maritim, localnicii dansând şi ne-am încărcat cu bucurie, înainte de a reveni la aeroport.
Mai 2019, la reîntoarcerea din Iran
Eram obosiţi (zborurile din Iran tot la 3 pleacă din Teheran şi nu-i chip să te odihneşti bine înainte), dar nu am putut să nu revenim în Istanbul. De această dată, în Taksim, tot cu Havabus.
Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu nu pot trece prin Taksim fără să-mi cumpăr un simit. J Nu am ratat nici Saray Muhallebicisi de aici, primul în care păşiserăm în urmă cu 5 ani.

Şi am plecat în căutare de săpun din lapte de măgar, descoperit în urmă cu un an în Edirne(devenisem dependentă de el). Am găsit şi-am dat şi de Dogo, una dintre mărcile mele favorite, şi-am plecat şi cu o pereche de pantofi, cadou de la Marcel ♥.

Şi cu un cer senin până-n Bucureşti. Ce-mi puteam dori mai mult după cea mai frumoasă şi complexă călătorie a vieţii mele?

Ianuarie 2020, la reîntoarcerea din Brazilia
[la dus am avut doar câteva ore, care nu ne-au permis să explorăm oraşul]
Ne era dor de Sultanahmet. Ca laitmotiv, eram obosiţi după zborul de reîntoarcere din Guarulhos, orele petrecându-ni-le în compania unei iranience – ca să vedeţi coincidenţă! – care studia în Brazilia. Oboseala însă nu avea a face! Nici chiar primul contact cu frigul după luna din America de Sud nu ne afecta! Am ajuns uşor la destinaţie cu Havaist (de această dată, de pe noul aeroport al Istanbulului... gigantic, ce-i drept!). Am rătăcit străzile, amintindu-ne unde fusese localizat hostelul la care stătuserăm în urmă cu 8 ani, urmărind istoria delicat luminată, savurând un fabulos şi nou descoperit Supangle, un suc de rodie, o masă la o terasă încălzită.

Noiembrie 2020, în drum spre Egipt
[la întors ne-am folosit timpul scurt pentru a dormita într-unul din kep-urile din zona de tranzit a aeroportului Sabiha Gökçen (SAW); vă recomand din tot sufletul Kepler – puteţi rezerva dinainte sau pur şi simplu merge acolo pentru închiriere (personalul este foarte prietenos), este modern, curat, o experienţă inedită, un moment de răgaz şi... sunt curioasă de cum vi se va părea baia :D]
De această dată, am decis din două motive să nu ieşim la colindat prin Istanbul – eram foarte obosiţi (călătoriile lungi ne solicită foarte mult prin pregătiri şi, chiar de-am plecat duminică la drum, sâmbăta având-o liberă – o nouă variantă ajutătoare! –, nu dormiserăm foarte mult) şi nu aveam chef să vedem Istanbulul mai trist decât îl ştiam (se simţea din aeroport o oarecare apăsare, ce-mi era necunoscută) şi cu masca pe faţă. Ştiam că o vom purta mult şi bine pe avion şi după şi... am decis să închiriem o cameră la ISG Airport Hotel. Totul a fost foarte simplu: am ieşit din aeroport, am găsit un telefon dedicat, de la care am chemat shuttle-ul. Acesta a venit destul de repede, ne-a dus la hotel, am dormit, am mâncat [pe terasă, tare fain, mi-era dor de puţin aer mai cald!] şi... eram gata de a ne continua drumul!

Mai este o parte bună pe lângă cea menţionată de mine la început... se pare că urmează o nouă escală în Istanbul, la final de an. Credem în steaua noastră şi poate că şi Iranul va reîncepe să emită vize turistice. Sau poate că Omanul va fi deschis. Oricum ar fi, vom continua să ne trăim visul!
February 5, 2021
A traveller’s perspective on 15 South Sinai travel scams
I believe in always playing the honesty card. Sure, everybody lies – at times, we’re not even aware of it. Trying to limit the amount of lies/day is a thing to consider.
I also believe in portraying a destination the way I truly perceived it.
The snorkelling off South Sinai’s Red Sea Coast was the best of my life, but – on the whole – I didn’t enjoy the trip there.

Much of my disappointment was linked to the human element. I did meet extraordinary people, but only a few. I did read a lot before going there but experiencing lies and harassment every day wears on you.
1. Bezness
I was looking at the older Slavic (maybe Russian woman?) having talked on the phone for at least half an hour and at the young Egyptian man on the deck chair, by her side. Marcel was also telling me about another Egyptian man changing places and hook-up tactics around the beach. And it was only an example of a sad phenomenon that I first experienced in Jordan; you can read about it here. It’s derived from the real pandemic of our times: NPD.
Solution: Read about bezness and narcissism, about romantic liars and love scams. Don’t believe every man can fall for you in 1 day (even if you are special), don’t play his game, don’t send money if things get serious. Test him. Test him every single day.

2. Overpriced trips
Like in all resort towns around the world, ‘entrepreneurs’ flourish. And offer those same trips reeking of commercial and probably organised by a company from which they get a commission.
Solution: Don’t hurry to accept. Do your homework. Compare the prices, learn more about the sustainable character of the trip.
3. Hassle on the beach
Well, you can’t sit and relax on a beach (mainly in Sharm and Nuweiba) without somebody trying to sell you something [the same applies to Sharm and Dahab promenades].
Solution: Politely refuse and walk away or, if you get really annoyed as the days pass, don’t even make eye contact. I understood that it’s socially acceptable (so don’t feel guilty).

4. Helping you get somewhere
Everywhere around Sharm el-Sheikh, there will be ‘good’ people willing to help you get from point A to point B. They’ll always expect a tip.
Solution: Walk firmly, like you know the surroundings like the back of your hand (even if you don’t), and buy an Egyptian SIM. It’s easy and cheap (there are kiosks even as you land, next to the airport exit).
5. A massage with an enormous price tag
The most elaborate scam I’ve witnessed in 5 years! A guy wants to accompany you to a place you’re searching for (see scam no. 4). Meanwhile, he befriends you and tells you that his best friend is from your country, then invites you to his store to give you a gift to deliver back home. The person in question doesn’t pick up the call, but you end up staying because there’s always another story, a tea, a hookah. And then, he notices that you may need a massage and forces it a bit on you. He’s always claiming to have nothing but best intentions while offering a free massage to his new friend. But nothing is free, right? Especially when you end up paying for massage oils and lotions. When you didn’t even want or need a massage. Or if you don’t even like massages.
Solution: When somebody appears to be too good to be true, he/she probably is. The story is very complex, there are only some glimpses above. The bad part was that it left us both sad, disappointed, with trust in humans shattered once again. Only a psychopath can make you feel like that.
6. ‘The restaurant is closed’
This one’s common and well-known. And the person speaking the above sentence probably has a commission on the way from another restaurant that will be, of course, recommended to you! [Actually, the restaurant that we were headed to was closed, but we weren’t thrilled to be dining at a place simply shoved down our throat.]
Solution: ‘No, thank you. I would like to choose the restaurant on my own.’ [plus firmly walking away both from the first scammer and the second one (if applicable)]
7. You can get to St. Catherine on your own!
Marcel and I were a bit confused. We read that we needed to drive in a convoy or get special permission. You can go there with your passports but be prepared for at least 20 checks (too many, in my opinion!) and many weird questions. Not all the members of the military speak English and some will try to find reasons to squeeze money out of you.
Solutions: Know your rights and if straight and lawful ways don’t apply, act like you don’t understand what’s going on. They’ll get bored trying to explain the situation to you.

8. Official lies
- Ras Mohamed is closed.
- Why?
- Because of the weather… and the… sharks.
[As we returned to the hotel, very disappointed – it was our last day –, our receptionist told us ‘But I’ve just booked a guest on a Ras Mohamed snorkelling tour today – he's just left.’]
Solution: It’s tough arguing with officials – you’d expect at least them to provide some transparency. My decision was to address Egypt’s Ministry of Tourism.

9. Different prices at local stores
We used to buy a lot of guava juice. So, we did experience a whole range of prices.
Solution: Ask the price before buying. Always.

10. ‘Let me keep your car key’
You’ll hear this at snorkelling places that also host restaurants. What’s the catch? Being invited to have a bite at the key holder’s restaurant after your snorkelling session. You’d probably feel guilty to refuse.
Solution: You shouldn’t. There are also more creative solutions to hide car keys if you don’t want to depend on anybody. Hint: if it happens at the Blue Hole, there are many rocks around. ;-)

11. Dirty restaurants, bad food
‘Please look at our menu’ could be heard along Dahab promenade. I usually research my restaurants (also because I am an ovo-lacto-vegetarian). But I like to be spontaneous at times, so I did choose a restaurant that (almost) promised the moon to Marcel. What seemed neat from the outside was extremely dirty once we got to our table. Banana skins on the floor, dried-up pieces of flatbread. We tried, we even changed the table. Once we got the food, it was even more ‘fun’. I couldn’t eat my vegetarian dish – it looked and tasted horrible. I was not the only one feeling this way. We decided to be honest about it. We called the waiter and told him politely that we’d pay but that it was so bad that we couldn’t eat. In the end, we paid only part of the bill and I found comfort at the pizza restaurant that I loved.
Solution: Know what you want to eat, ask the staff to allow you to go inside the restaurant, feel the smells, and trust your gut. If there are problems, let the staff know. [Unfortunately, I saw many restaurants where I wouldn’t have been caught dead eating.]

12. Car rental?
This is a tricky one. We found our car hit in the parking lot of our apartment rented via Airbnb (see scam no. 13). We ended up paying the damages (at an overinflated price – Marcel did check with an Egyptian friend).
Solution: Be careful where you park the car. Discuss all aspects concerning deposits, deposit refunds, possible accidents and insurances with the car rental company.

13. Airbnb hosts
Most accommodations that we’ve booked in Egypt looked far better in pictures than in reality. It was the same for the apartment rented via Airbnb – and I wouldn’t even mention the review full of lies that our ‘host’ left after I reported him or how Airbnb didn’t do a thing about it.
Solution: Research your accommodation, read reviews, read particularly the bad reviews. If possible, book directly with the accommodation and avoid Airbnb.
14. Airport taxis with a surcharge
There can be big differences between official airport taxi rates and unofficial ones – and this can indeed be found at almost every airport in the world.
Solution: Book ahead or ask for a trusted member of your accommodation staff to book a taxi for you.
15. Luggage scams at the airport
As soon as you arrive at the airport, there may be a man approaching you with a cart and simply taking the bags out of your hands and putting them on the cart. He may even claim that he’s an official airport employee. You’ll need money to get your luggage back.
Solution: Resist. Be firm. Take your luggage from the cart or from his hands and tell him that you can manage on your own.
In the end, it is not a pandemic consequence – because there are people everywhere in the world suffering. It is an easy way to make money in a country where I am sure that many are struggling, but they WORK to survive.
In my idealism, I would like these scams to stop; realistically, I just hope you travel to Egypt better prepared, slalom through all the scams, and enjoy your trip!
P.S. Links to all good and bad experiences in South Sinai will follow in 2 weeks.
January 29, 2021
Sporturi cu plăci în Egipt: sandboarding & kitesurfing
Pomeneam aici – şi-aşa aflaţi şi cum de-am ajuns noi în Egipt la final de 2020 – că-mi plac sporturile cu plăci. Şi mai erau şi două dintre motivele pentru care i-am fost şi îi sunt recunoscătoare Egiptului.
Ambele au fost în premieră şi, cumva, pe nepusă masă.
Credeam că voi face windsurfing şi speranţele să apuc – într-un final! – să văd şi eu cum e să cobori dunele de nisip cu placa se apropiau de zero.
De acasă nu reuşisem să găsesc nicio companie care se mai ocupa de sportul acesta în Deşertul Sinai (cu toate că mie mi se pare o super-activitate care îmbină statul în aer liber cu ceva nou şi foarte antrenant).
Ne băteau – încă din Sharm el-Sheikh – o grămadă de agenţi la cap... să luăm excursii, să facem tururi /iar noi fugim de astea ca apucaţii/. Până când am zis că pot să întorc situaţia în favoarea mea.
- - Dar o excursie de sandboarding organizaţi?
Rămâneau, cu fiecare intervenţie a mea, blocaţi. Unii mai încercau să îmi mai dea la telefon pe x sau y, să pară că rezolvă ceva. Una dintre cele mai amuzante întrebări a fost „Dar, bine, voi aveţi plăci?”. /Nu, eu am maşină închiriată şi te-aş fi bâzâit la cap pe tine să îţi mai plătesc şi transportul până la duna respectivă dacă aş fi avut plăcile cu mine./
Cu toate acestea, nu am renunţat la visul meu. Am ajuns chiar şi la Dahab (deci, mai aproape de deşert) şi am întrebat-o şi pe recepţionera hotelului la care stăteam dacă ştie vreo companie care ne-ar putea duce la sandboarding). Chiar şi ea făcuse ochii mari.
Până la urmă, în a doua dimineaţă, la micul dejun, dau de postarea în engleză a unei bloggeriţe (vedeţi cum suntem şi noi buni la ceva?), Marcel îi scrie omului pe WhatsApp şi... bingo! Mergem pe după-masă la hotelul lui să le luăm, doar că nu este acolo şi aşa se duce de râpă visul nostru de-a face sandboarding la apus. Ne promite, însă, că le vom avea a doua zi la 9 la hotel. Să mă încred, să nu mă încred? Motive – din interacţiunile mele egiptene până-n acel moment – nu prea aveam, dar ce să şi facem?
- - Nu a venit nimeni cu plăcile în dimineaţa asta?
Dezamăgire. Până la urmă, le recuperăm de la acelaşi hotel vizitat deunăzi. 300 LE toată ziua, 2 plăci, una mică şi-una mare, dar cumva... aceasta din urmă imposibil de folosit.
/Mergem la St. Catherine, cu controale cu duiumul, dar ne place la nebunie şi... chiar unul dintre militari zâmbeşte când îi arătăm plăcile şi îi spunem că asta vom face. Ne vom şi da. Eram cool. Dar nu asta urmăream, am lăsat de mult în urmă bifarea experienţelor. Este vorba despre ce rămâne cu adevărat în suflet. Despre cum creştem. O spun mereu./
Ochiserăm nişte dune pe drum şi două rămăseseră în joc. Era amuzant, ca atunci când căutăm ape şi intrări în ele cu caiacul.
Am oprit la prima, aflată cam la 1/3 dinspre drumul de întoarcere de la St. Catherine către Dahab, deci cam la jumătate faţă de intersecţia mare, pe partea stângă. Am urcat. Marcel a încercat să coboare nisipul. Nici măcar nu s-a mişcat. Zic, să încerc şi eu. Nimic. Am râs de ne-am cocoşat. Ce să şi facem? Vântul se auzea jucându-se printre stâncile din spate. Am plecat înspre a doua dună.

Ehhh, aceasta mult mai înaltă, mai abruptă şi... mai greu de urcat. Marcel se dă primul şi reuşeşte! Urmez eu... e cu plecare mult mai grea decât la snowboarding, ca o zăpadă nărăvaşă, ce ţi se împotriveşte. Până la urmă, însă, când începi să accelerezi, dus eşti! De cotit, însă, e mult mai greu faţă de cum este pe pârtie. Aahhh, şi dacă te-apuci şi frânezi... nu prea mai e chip să te reurneşti.

Marcel încearcă din nou, cu placa mică, dătătoare de vănătăi. Se trânteşte intenţionat la final în nisip, să vadă cum este.
Eu mai urc o dată. E aşa de greu, dar mă ajut de placă. Simt că am nisip peste tot, însă priveliştea de sus este sublimă. Parcă de mult timp nu am mai luat guri de aer atât de sănătoase. Parcă de mult timp nu am mai simţit aşa că trăiesc!

După o a treia încercare a lui Marcel, plecăm spre maşină. Chiar de pare aproape, e multişor de mers până la drum. Dar ne încarcă teribil, avem zâmbete mari pe chip şi curând vedem şi-o cămilă.

Iarăşi nisip, pe cer culori şi în zare turcoaz.
- - Aveţi idee unde se ţin cursuri de kitesurfing?
- - Încercaţi la centruldin spate.
...
- - Să ştiţi, însă, că nu vă garantez că astăzi veţi fi şi în apă.
Sau poate că tipa aceea blondă, frumoasă şi simpatică din Rusia dorise să spună „pe apă”?
Nu ştiu, îmi puneam o grămadă de întrebări pe măsură ce înaintam tot mai mult în turcoaz. Eram consolată cu ideea că toate sporturile astea cu plăci încep, cum e şi normal, cu lecţii pe uscat.
Povestim cu Colea, cum mie îmi place să descos pe toată lumea. Aflăm că e de 12 ani în Dahab, plecat din Volgograd. Normal că află şi de fascinaţia mea pentru Rusia şi pentru poporul ce-o locuieşte.
Înţeleg, în mare, despre ce este vorba. Îmi amintesc de taster session-ulde kiting de lângă Râşnov, din urmă cu 10 ani. Mi-e groază să nu mă tragă kite-ul după el, cum mi se întâmplase în trecut, pe uscat. Se întâmplă – şi şi-acum mă doare piciorul.
Apa este puţin adâncă în mare parte din lagună, de aceea-i şi un loc atât de potrivit pentru începătorii în acest sport. Facem cu rândul, încercăm să controlăm kite-ul, să înţelegem vântul, mai facem câte-o poză. Colea se oferă chiar să facă el fotografii cu GoPro-ul nostru, căci ştie cam care vor fi finalurile acţiunilor noastre.

Eu am luat o „pauză pentru decantare”. Este poate primul instructor care m-a înţeles şi mi-a respectat dorinţa, fără să încerce să insiste.
Cu toate acestea, stau pe lângă el şi Marcel şi urmăresc ce fac, încercând să internalizez. E greu, e buzz-ul acela de zi specială şi parcă toate trec prin mine.
- - Şi-acum vom înota.
Nu înţelegeam ce-ncerca să ne spună Colea, conducându-ne spre apa mai adâncă. Văzându-l pe Marcel cum pleacă din apă şi încearcă să controleze kite-ul tot din apă, mi se pare mişto de tot. Şi cam cât de aproape se poate de the real deal.

- - Vreau şi eu!
Şi uite ce-nseamnă un profesor chibzuit: nu să tragă el de elev, ci elevul de el... că ar vrea să mai înveţe!
Senzaţia cât m-a tras kite-ul prin apă şi m-am jucat cu el a fost nemaipomenită.
Soarele apunea şi zăream silueta unei biciclete de cealaltă parte a lagunei.
- - La mulţi ani! trecuse pe lângă mine tipa blondă, frumoasă, ce făcuse aventura toată posibilă.
Îi mulţumesc şi îi zâmbesc din toată inima.
Aşa ne despărţim şi de Colea. Îl îmbrăţişăm tare, ne schimbăm de hainele ude şi ne reîntoarcem pe drum.
