Olivia-Petra Coman's Blog, page 17

My year of wild swimming

 I went full circle. It all started in August 2020, after I had watched this (I loved its creator’s drive although I, later on, became disappointed in her – that is another story). This one – the short version – happened because, before the plandemic, I used to swim at least once a week. Water was one of those Top 5 elements that I missed when everything (bizarrely and unfairly!) closed in March 2020.

So, after almost 5 months, I couldn’t fight my feelings. I didn’t want to.

I started swimming again!

 

Month no. 1 – August 2020

Lake Buhui, Romania

After kayaking the lake, Marcel and I decided to swim in it. The water did seem warmer from the kayak, but we had so much fun! It felt like a rebirth! And my Dad filmed it all. J

 

Month no. 2 – September 2020

Danube River ~ km 552, Romania

An impromptuish trip to Oltenia turned into so much more. Last summer, as restrictions eased and many people felt like living life even more intensively than they used to, was special. One of the summers I loved most (unlike this one, filled with pressure and blackmail)! So, being able to swim in the magical Danube – which has always been in my ♥ – was a dream come true. Marcel and I prolongued summer, the water temperature was perfect at ‘Plaja’ (about 3 km upstream from the outskirts of Zimnicea), and I could see Bulgaria across the water that was flickering bright.  

My favourite.

 

Month no. 3 – October 2020

Dunărea Veche River, Romania

Braşov gets very cold in the second half of October (sometimes in the first, too). So, while in Braşov we were wearing beanies at night, Dobruja (SE Romania) boasted a beautiful Indian summer. I took advantage of it and swam in some cool water. Thankfully, the air temperature was around 24°C as we exited Măcin on the way to Smârdan.

 

Month no. 4 – November 2020

Red Sea ~ Sharm el-Sheikh, Egypt

I chanced it – with all the restrictions nazically imposed on travel –, but Marcel and I believed in our star and made it to Egypt. I completed my November challenge on the last day of the month and it felt great even though the coral was destroyed (central part of Naama Bay)!

 

Month no. 5 – December 2020

Red Sea ~ Sharm el-Sheikh, Egypt

We stayed for a few days to snorkel around Sharm before heading north to Dahab, so my first swim of the month naturally occurred on the first day of December, Romania’s national holiday… It was a perfect afternoon for snorkelling in the eastern end of Naama Bay!

Top 5

 

Month no. 6 – January 2021

Mineral spring in Peteni, Romania

I feared January with all my heart (winters are rough in Romania). In the end, we found a restored traditional bath with a sauna in Peteni. We were welcomed beautifully, we brought wood for the stove, and I needed to break some ice to enter. The water was probably 1-2°C, I felt my feet froze… but when I got out, I had no issues standing in the cold air, in my swimming gear… wet. We entered the sauna and got into the water again.

You really feel you’re alive after exposure to water that’s so cold! I think this was the point when I started to truly love the challenge!

Top 5

 

Month no. 7 – February 2021

Black Sea ~Vama Veche, Romania

After trying to find a spot to swim around Braşov, I realised that February was also tricky and cold, so I convinced Marcel to drive me to Vama Veche. We left on February 27th– a beautiful and warm spring day in (technically still) winter. We arrived at the seaside on a cold windy evening. The last day of winter was even windier, but we went to the beach. People encouraged me, Marcel was walking barefoot on the cold sand. I took a look at the sea; I had never seen our Black Sea that beautiful. Light turquoise. Inviting. Perfect. 7-8°C. The huge waves didn’t stop me but called me even more. My feet froze again but I loved every bit of it!!

Top 3 (my second favourite, actually)

 

Month no. 8 – March 2021

Pădureni-Moacşa Lake, Romania

Technically, I kept telling myself that the cold months were behind me. With the highest amounts of snow I’ve seen in my life in Poiana Braşov before and after completing the March swimming challenge, it didn’t feel like it. I was lucky to take advantage of one warm spring afternoon at the end of March and swim in the lake. The water was very cold but bearable, compared to the previous two months.

I was starting to get used to the cold!

 

Month no. 9 – April 2021

Argeş River Delta, Romania

As we were planning to leave on a trip through Albania and believed in our star again, the first stop was on the other side from Poşta, a less-known destination for birdwatchers. A muddy dip went well after some kayaking and I – surprisingly! – experienced some of the warmest water of the year-round swimming challenge!

 

Month no. 10 – May 2021

Ionian Sea ~ Gjipe Beach, Albania

Albania was a breath of fresh air and I realised again (after Egypt!) how corrupt the European Union is in imposing laws and pushing restrictions that are senseless. There were none observed in Albania. Anyway, I came back recharged. We both did! One of the most beautiful beaches we explored in Albania was Gjipe. The coolest way to get to it is to hike to it; it’s not difficult and it doesn’t take more than 15-20’. There were few people when we arrived, the water was cool but so refreshing… as the air was very hot at the beginning of May. I swam for about 1 hour – I couldn’t bring myself to get out. Definitely one of my longest continuous swims over the year.

 

Month no. 11 – June 2021

Crişul Pietros River, Romania

Close to its source (on the way to Padiş), Crişul Pietros is one of the most beautiful and cleanest rivers I’ve seen in Romania… and its shade is light turquoise. It was calling us both. I entered first. ‘How is it?’ asked Marcel. ‘My soul has frozen’ I replied.

Note to self: even June can be a difficult month for a swim!

Top 3 (my third favourite)

 

Month no. 12 – July 2021

Black Sea ~Vadu Beach, Romania

My dream was to have my final swim in the Danube Delta, but the mosquitoes were definitely crazy this year, so we moved on to the seaside. Marcel and I had been to Vadu before, but this was our first swim there. It was long and refreshing after the storm.

 

So, officially, there were

5 swims in the sea (2*Black Sea, 1*Ionian Sea, 2*Red Sea)

4 swims in rivers (Danube, Dunărea Veche, Argeş, Crişul Pietros)

2 swims in a lake (Buhui, Pădureni-Moacşa)

1 swim in a mineral spring (Peteni)

Unofficially, there were many more in the 3 countries mentioned and I enjoyed each to the full!

Because, even if swimming pools are nice, too, nothing can beat nature!

So I decided to continue for another year. No segregation law can take away the joy that simple things can bring into one’s heart! ♥

Prin jurul Braşovului (IV)

 Am zis că au venit vacanţele şi poate că poposiţi şi pe la Braşov şi, că pe lângă ideile din ediţiile I, II şi III, vă vor prinde bine şi cele din aceasta – primăvară/vară—

 

☼ Pe unde-am dat de aer curat?

Cu soarele primăverii, ce a fost tare capricioasă în 2021 – şi iarna lungă, chiar de-mi place la nebunie, o recunosc! –, am simţit nevoia să stăm şi mai mult în mijlocul naturii şi să inspirăm adânc.

 

Râşnov

În zona Râşnovului mergeam în adolescenţă cu prietenii mei aproape săptămânal la picnic primăvara târziu până la mijlocul verii. Puteţi găsi pâraie curate, un loc de pus pătura şi linişte, multă linişte. Noi am avut mult vânt de ziua tatălui meu, însă a avut şi el rolul lui: a risipit norii şi am putut servi bucatele picnicului după placul inimii.

 

Vâlcele

Nu mai fusesem acolo cu Marcel din 2010, când jucaserăm badminton la final de februarie în zonă. Ne-a făcut plăcere să revenim, să urcăm un deal de la capătul localităţii (înspre Sf. Gheorghe, pe partea stângă) şi să ne bucurăm de pâlcuri de zăpadă şi de lumina frumoasă.

 

☼ Cum să fug de apă?

Nu pot şi... nu vreau! J

Ambele escapade acvatice pe care vi le propun au avut loc pe

 

Lacul Pădureni-Moacşa

În afara sezonului, nu am avut nimic de plătit, însă în sezon se plăteşte, pentru că este concesionat.

Am reuşit să îmi fac wild swimmingu’ nr. 9 (aveţi aici linkul cu isprava nr. 8), a fost rece apa, dar am supravieţuit... afară era atât de cald... o zi de primăvară absolut minunată.

 

Şi pentru că ne-am achiziţionat o Barakuţă pentru călătoria din Albania ce urma, am zis să o testăm pe apă înainte de plecare şi tot pe lacul susmenţionat am făcut-o, pentru că un pasionat de SUP îmi spusese cu ocazia înotului că era posibil. Se recomandă, totuşi, vâslitul pe partea stângă a lacului, pentru a nu deranja pescarii.

 

☼ Ce-am mai degustat?

O altă surpriză, oferită mai târziu, de ziua tatălui meu a fost o degustare de brânză la

 

Meşendorf 65

Ne-a plăcut atmosfera, ne-au plăcut culorile, ne-a plăcut brânza (am mai cumpărat şi după şi am făcut o pasiune pentru cea cu trufe).

Iar plimbarea pe colinele din spatele şurii-restaurant a fost dătătoare de bucurie enormă, pentru toţi trei.

P.S. Se poate şi cu bicicleta şi coborârea se face chiar prin proprietate.

☼ Care ar fi locurile din Braşov unde vă puteţi bucura de verdeaţă?

Pentru că, să recunoaştem, verdeaţa este un plus al oricărui oraş.

 

Dealul Şprenghi

Sunt multe locuri prin care se poate urca, însă, la final, se obţine liniştea, o privelişte minunată asupra Braşovului; dacă se completează totul cu o gustărică locală dătătoare de bucurie, tabloul este complet.

 

Zona Bisericii Sf. Martin

Am iubit mereu partea aceasta a Braşovului, cu precădere primăvara şi vara. Aerul răcoros al serii, Tâmpa cea atotveghetoare ce pare de aici atât de aproape şi, din nou, liniştea.

 

☼ Ştiţi că avem colonii de castori pe Bârsa?

Una dintre ele se găseşte în apropierea viitorului Aeroport Braşov. Este o zonă verde, pitorească, trebuie urmăriţi copaci căzuţi, limanuri bine conturate; noi încă nu am dat de ei, dar mai încercăm.    

 

☼ Când am mai fost cu bici?

În iarnă, primăvară timpurie, apoi primăvară târzie şi mijloc de vară (am tot fost plecaţi din Braşov). Dar a fost mare bucurie de fiecare dată.

 

Plaiul Foii

M-a surprins tare plăcut, nu îmi venea să cred că nu mai fusesem pe acolo (ulterior, am realizat că mai fusesem, dar nu cu bicicleta, şi nu la sfârşit de mai). Am fost cu Marcel şi cu tata şi am pedalat până la cabană, unde ne-am răcorit şi hidratat şi ne-am întors, în aceeaşi stare de „zi perfectă”.

 

Sânpetru

Pentru a nu părăsi „vara perpetuă”, am luat-o pe câmp în aceeaşi formaţie, înspre Bod Colonie, la ieşirea din Sânpetru înspre Bod Sat. La un moment dat, ne-am blocat într-un „zid” de câini, aşa că am făcut cale întoarsă, apoi o buclă, prin stânga, printre case, ce ne-a adus la locul de plecare. Era bucurie mare, erau mulţi copii pe biciclete, era soare de iulie pregătindu-se de culcare.

 

Mă gândesc mereu că vreau să mă mai bucur de tot ce am în jur. Să nu îmi pară rău de ce nu mai am, ci să lupt pentru a păstra ce-mi este mai drag. Vin vremuri grele, aşa că încă profit de bucuriile cele mici, care, sunt, în fapt, cele mai mari. ♥  

Which do you prefer: Maramureş or Bucovina?

 Marcel and I celebrated New Year’s Eve in Maramureş. It was our fourth time in this northern and remote part of our beloved Romania. We couldn’t get enough but there was also another reason for our fifth return: my Dad had not been to Maramureş and he wished to see it.

So, here are some of our trip’s highlights (and dealbreakers) that could help you set up your travel plan (because let’s face it, most travellers are open to travel discoveries and finds).    

 

Maybe you like Maramu

 

Our supreme moment

On our second day, we took a walk around Călineşti Village, after the rain. We met friendly villagers greeting us, saw curious goats, and enjoyed the evening light at Călineşti-Căeni wooden church. The 17th-century church is one of the most beautiful I’ve seen in Maramureş, its energy and setting are fantastic. The whole visit was soothing and the frescoes that we could see through one of the windows were impressive.

 

A museum visit that was meant to happen

During our last visit, we stayed in Bogdan-Vodă, which is so close to Dragomireşti, where you can learn a lot of things about traditional life in Maramureş /e.g. why is a red pot on top of a tree in a Maramureş household? there is an unmarried woman living there/, at Muzeul Ţărăncii Române [The Museum of the Romanian Peasant Woman]. The guide is a nice local lady, there is a small souvenir store inside, and the old wooden house seems to have so many stories to tell…

 

These places haven’t changed, but they were super-crowded

I wanted my Dad to see the Merry Cemetery(entrance fee: 5 lei) and read some of the epitaphs on the crosses painted in Săpânţa blue. But so many other people had the same idea at the same time, so I think my Dad enjoyed his shopping session more, as he went searching for local products.

 

The highest wooden church in the world, Săpânţa Peri, has the same nice energy even if tens of people are visiting it. Marcel and I were there (first and) last in 2010 and it was still not completed (and it was a wintery March). The garden and courtyard have changed a lot since. 

 

You can find tasty crêpes in Sighetu Marmaţiei

Savoury and sweet, so… you could have a regular meal or treat yourself to something fruity at Cresp. The service is friendly, the street is charming, we left well-fed.

 

Overrated:

We stopped in Ocna Şugatag to walk through Pădurea Crăiască but we couldn’t find a place to enter the forest, not even after asking the locals. We also wanted to cycle to Gavril Lake but there were road repairs underway /to be honest, I had high expectations regarding this lake and was a bit disappointed by its setting/.  

 

 

Maybe you like Bucovina

 

Our arrival/welcome in Ciocăneşti

…was wonderfully unexpected. Hmmm… we slept in ‘our small wonderful house’ (“căsuţa minunată” like my Dad would call it). La Căsuţa din Ciocăneşti (400 lei/night) is a modern and comfy space, adorned with the local patterns (which I love/can be found around the village) and situated on a green pasture, seemingly away from it all. It’s got everything you need for a perfect getaway, the hosts are wonderful, and… I’d return there in a heartbeat! ♥

 

Moldoviţa blew my mind

I couldn’t believe how beautiful this monastery was, completed in 1532 by the order of Petru Rareş, the son of Stephen the Great! Marcel felt the same and my Dad joked that we were lucky to be able to see it in between rains. The scent of lilac and the peacefulness of the place were something that I’ll always remember.

 

Arbore

Reminding me of Gura Humorului Monastery (which had been my favourite on my previous visit to Bucovina), Arbore Monastery, completed in 1502 by the order of Luca Arbore, is actually so different! Albeit some of its frescoes were destroyed, it takes you back in time and it is luckily undergoing restoration. The monastery’s courtyard is also full of character.

 

Marginea

I am crazy about black pottery, which is unique in Europe and stands as proof of Romania’s Dacian heritage. I wanted to reach Marginea so much! I was partly disheartened by the blasée attitude of one of the potters and by the many kitschy designs. On the other hand, if you look, small treasures can be found.

 

For next time we’re there

I admit: I was a bit hmmm… fearful… and I didn’t insist on riding the longest zipline in Romania and in Central Europe despite going there prepared to do that. In my defence, it was too foggy and I always want to enjoy the view. J I’ll be back! Marcel was actually quite determined to have a go but got dismayed by the weather.

We were also planning to ride Mocăniţa Huţulca and return to the start point by bicycle but the cold rain stopped us and we cancelled our booking.

…Next time!

P.S. Bistriţa River also looked splendid and wild all the way to Cârlibaba, so who knows what our paddling future might bring!

 

It was rainy, it was cold [don’t even get me started on the 6°C on June 1st, at 10am… leaving aside the gaslighting and manipulation that we are subjected to, the ‘Great Powers’ are playing around with the HAARP technology while they’re pointing fingers at us for a climate change that I used to believe in… until I didn’t], we saw wild boars somewhere near Tg. Mures and deer on Borşa Slope, we had a traditional dinner in Romuli and all breakfasts outdoors, we laughed, we took advantage of the few moments of sunshine, and, in the end, we enjoyed it all.

 

Chemarea Apusenilor

 De prima oară când am ajuns în Apuseni, tot în iunie, în urmă cu 7 ani, mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Verdele şi sălbăticia m-au cucerit cel mai tare. Cazarea noastră a fost în respectiva perioadă în Bubeşti, lângă Arieşeni, iar dealurile acelea domoale, dătătoare de traseuri între satele şi cătunele pe care toată această regiune le găzduieşte, m-au fascinat.

/Shhh: nu mă spuneţi, partea din Alba este preferata mea, prin peisaje şi izolare/

 

Am suspinat

/de încântare, cum altfel?/

 

Astfel, pe drumul de întoarcere înspre Braşov, am trecut de Gârda Seacă, amintindu-ne de aventurile din Peştera Vârtop de lângă Casa de Piatră şi apucând de această dată înspre Izbucul Tăuzului. Ne asigurase o fetiţă duioasă conducându-şi bicicleta că vom ajunge la vreo 2 km după ieşirea din sat. Traseul a fost scurt (mie acestea îmi plac: scurte, spectaculoase, cu un wow mare la jumătate şi cu premiu la final). Era verde tot în jur – şi pădurea tânără –, foarte mult noroi pe potecă – l-am pus pe seama umezelii din jurul izbucului – şi unul dintre poduri (primul) căzut, luat de ape. Ce să facem? Am ţopăit pe bolovani şi, udându-mi dreptul, am tropăit direct prin apă la întoarcere. Locul este minunat şi ne-am întâlnit cu simpaticii Adela şi Vali din Cluj, cu care am făcut schimb de păreri. Nu vreau să vă stric surpriza. Vă voi spune doar că m-a dus mai degrabă cu gândul la America de Sud prin vegetaţie, aşezare şi – din nou! – umezeală. P.S. Mi-am luat şi premiul la final: nişte clătite delicioase cu gem de cireşe amare şi căpşune, servite fix în punctul de plecare/sosire.

 

Ne-a pus pe gânduri

/şi ne-a şi întristat puţin/

 

...vizita la Geamăna. Ne doream amândoi de mult să ajungem aici. Am nimerit după ploaie, s-a putut urca până în dreptul bisericii scufundate, iar de acolo mai este o potecă ce dă-ntr-un luminiş. E mai umblată toată zona asta decât orice obiectiv pe care l-am avut în vedere în această călătorie. Am dat de un domn care încă mai stă vara unde fusese Geamăna odată, pe dealuri adică: îi pasc vacile acolo; la apă nu le lasă, au mai murit otrăvite ale altora. El povestea când am ajuns, oamenii îl ascultau şi mai puneau întrebări. Povestea de păşuni, de cum cimitirul zace încă sub exploatarea de cupru care a înghiţit tot. 25 de bani primiseră pe metru pătrat pentru proprietăţile lor sătenii. Pe 10 august, de Zilele Satului, tot el ne-a spus că se mai întorc oameni şi plâng şi nici măcar nu mai ştiu unde-şi aveau casele... pentru că pe dealuri, natura a pus stăpânire pe tot şi reperele au dispărut. 

 

Au sădit dezamăgirea

/cu toate că „La pomul lădat...”/

 

Anul trecut, în Crişana, lângă Barajul Drăgan-Floroiu, unul dintre cele mai sălbatice lacuri pe care m-am dat cu caiacul, tinerii din Cluj pe care i-am întâlnit ne-au povestit că Lacul Beliş-Fântâneleeste şi mai frumos. Atât de curioasă m-au făcut că aş fi vrut să îl văd şi simt de anul trecut, însă nu a fost timp. Dar a fost anul acesta. De pe drumul dinspre Cluj, am găsit o singură intrare – unde era toată lumea concentrată –, însă nu m-a inspirat lacul în sine, fiind foarte dezamăgită la văzul defrişărilor. L

 

Muma Codrului este un loc lăudat şi ultralăudat. Mi-am zis „Nu mai coc sau gătesc nimic, să vezi ce bine voi mânca”. Din primul moment m-au lovit pretenţiile de Masterchef... fără gust în farfurie /făceam o comparaţie directă cu pastele menţionate mai jos/. Am plecat flămândă de la micul dejun de 2 ori. Prima oară am primit o omletă cu gălbiori, brânză maturată şi 4 feliuţe de roşii. A doua oară, am zis să mergem la sigur şi am cerut unt şi gem. Am primit 6 jumătăţi de felii de pâine, adică fix 3 felii /iar unul dintre proprietari, dând cu ochii de review-ul meu negativ, m-a întrebat dacă ar fi trebuit să îmi aducă o jumătate de kilogram de unt.../. Când aceasta este atitudinea, îţi dai seama că nu poţi cere mai mult pentru că nişte oameni închişi la minte – dar care au părerea despre ei că sunt vizionari şi că nimic nu poate fi îmbunătăţit – nu pot da mai mult. Camera a fost foarte basic şi pentru distracţia de 2 nopţi şi 2 MD+cină (socatele şi dulceaţa de gogoşari iuţi = faine) am plătit un foarte piperat 600 lei. Şi s-au mai şi supărat că în ultima seară nu am mâncat la ei (ci la Farmer’s House, unde a fost delicios, chiar şi pentru mine ca vegetariană – Beiuşul este foarte bogat şi inovator culinar!).

La Padiş ne-au înfiorat gunoaiele şi defrişarea şi nu am mai avut chef de niciun traseu şi, fiind oameni de apă, şi nu de munte, am preferat o baie-n Crişul Pietros.

 

Baia nesperată

/sau Wild Swimming 11; început în august 2020/

 

Turcoaz deschis, curat pe maluri şi limpede, diferit de alte ape din România, cel puţin atât de aproape de izvor, Crişul Pietros ne-a chemat, departe de restul lumii + semnal. Aveam hainele de apă la noi. Cu toate că am simţit că îmi stă sufletul când am intrat cu totul într-o mini-piscină naturală formată pe curs, am simţit fericire. Şi am simţit ce simt de fiecare dată când înot în ape reci /aproape toate au fost reci anul ăsta/: reboot.

 

Pe drumul spre/dinspre Apuseni

/pentru că-i cale lungă-nspre vestul României şi musai să ne bucurăm de ea J /

 

În opoziƫie cu locaƫia anterior menƫionată am găsit atmosfera, primirea, natura din jurul Casei Raţiu din Turda (200 lei/noapte, MD inclus). Multă atenƫie la detalii; un mic dejun absolut fabulos, elegant servit; Pârâul Racilor ce trece prin proprietate şi este încadrat de frumoasa grădină, confortul din camera noastră – am căzut de acord cu Marcel că este una dintre cazările noastre preferate din toate timpurile.

 

De mult îmi dorisem să ajung la Sic, să văd stufărişurile. Într-adevăr, calea uşoară este să fie văzute la intrarea în sat, cu tot cu podeţ şi turnuri, însă noi, ca mai mereu, am ales calea mai grea. Care nu-i grea din cale-afară. Doar mers pe un drum îngust, pietruit, de ţară, cu pădurea în stânga şi lacurile care apar la vreo 400m după coordonatele GPS. Am mers cu bicicletele mare parte din drum, cu toate că era foarte cald. Am zărit oiţe, lume bine dispusă la intrarea într-o altă parte a satului (?) – nu ne aşteptam să găsim atât de multe gospodării... Însă m-am aşteptat să dăm de dude, linişte şi păsări. Aşa a fost. Iar la final, ca să pecetluim bucuria, a mai scos Marcel şi nişte apă cu ajutorul cumpenei. Plecam din nou la drum şi trebuia să ne răcorim! 

Eu iubesc tare de tot Sighişoara şi am fost acolo de multe ori, însă, de această dată, a fost din nou o oprire culinară. Am mai scris despre Café Martini; de fiecare dată sunt surprinsă plăcut, plec sătulă şi zâmbitoare. E valabil şi pentru Marcel. De data asta aici am avut oprirea şi la dus, şi la întors. Am mâncat nişte tagliatelle cu trufe şi hribi de toată minunea. Iar la întors, au avut şi hencleş cu prune!

 

Noua schimbare de mojo şi marea surpriză

 

Deşi satul Coleşti, unde era localizată cazarea noastră era minunat, izolat, cu locuitori de treabă, iar Câmp şi Câmp-Moţi erau şi ele localităţi faine, traseul de bicicletă pe caniculă (şi chiar şi în afara caniculei) părea unul greu. Noi erau oricum dezamăgiţi de păţaniile de la cazare, aşa că am mers cu gând de Crişana, şi nu de Apuseni în acea după-masă. De dealuri line, de fân proaspăt cosit, de ape răcoroase.

Aşa am ajuns în Ştei, la Le Dessert, unde am fost întâmpinaţi cu mare căldură, sandvişuri delicioase şi dulciuri atipice, un cadru colorat ce mi-a reamintit de verile din copilărie.

Apoi, am mers la Remetea, de unde ne-am început, pe biciclete, traseul de anul trecut. Şi a fost cum ne-am aşteptat – chiar mai bine!, cu toate că uneori există teama de a nu te mai simţi la fel în locurile ce ţi-au picat cu tronc –. Mirosul de fân, lumina, amabilitatea oamenilor, dudele – parcă mai bune ca niciodată! –: toate, la locul lor!

La 3 km de Remetea, la reîntoarcere, căci am continuat prin Şoimuş până aproape de intrarea în Pocola, dinspre râu, ne-a sărit în cale un pisoi. De abia se ţinea pe picioare (noi auziserăm mieunat şi la dus, însă nu am văzut nimic) şi nu prea vedea bine. Am oprit, am vorbit scurt şi Marcel l-a luat cu el până la maşină. I-am cumpărat mâncare şi, cu toate că ne-am făcut griji – avem 2 chinchille teritoriale acasă şi ultima oară când am încercat să adoptăm un pisoi nu a ieşit bine în primă fază – şi ne-am gândit chiar să îl lăsăm la cazarea din Coleşti (căci aveau spaţiu suficient acolo şi o altă pisică; la final mi-au spus că au 5 pisici şi au pus pe seama ideii că mi-au refuzat acceptarea pisicii recenzia proastă...), bine că nu am făcut-o! Când inimile-s curate e cu final fericit! Iar Peticel doarme acum pe canapea pe piciorul meu, cât vă scriu. J   

    

 

Dacă mergi cu inima deschisă şi cu o dorinţă mare de a descoperi, indiferent de obstacolele ce-ţi vor ieşi în cale, drumul te va iubi, la rându-i. ♥

 

P.S. Voi încerca să postez şi vineri. Sunt în urmă cu articolele, o ştiu, însă promit să scriu mult anul acesta – pregătesc ceva fain pentru www.inreperta.com şi ştiu că mă voi răscumpăra faţă de voi. Ştiu că şi articolele-n engleză lipsesc de ceva timp. Următorul va fi cu siguranţă în engleză.

Despre fluturi | Episodul 6

 Dacă din America de Sud mă reîntorceam la începutul anului trecut cu mult bine-n gânduri şi-n inimă, oricât aş vrea ca şi Egiptul să se înscrie pe aceeaşi direcţie, nu-i chip. Ce pot face, însă, este să confer detaşare unora dintre momentele care au picat greu.

 

Până la urmă, ne-am dorit amândoi să plecăm. Eu mi-am imaginat pentru 2 luni cum înot în apa caldă şi turcoaz, ca să conving Universul cât de mult vreau să fiu acolo. Să scap de apăsarea crizei ăsteia. Să văd cum e şi altundeva.

Nu, Egiptul nu mă atrăsese niciodată.

Poate că citisem prea multe rele despre el.

Poate că mi se părea mult prea comercial.

Dar acum era cartea câştigătoare. Nu prea departe. Nu prea scump. Şi, intuiam, liber.

Avem nevoie cu toţii să evadăm – şi nu, nu vorbesc doar de vacanţă aici. Lipsa asta de mobilitate-n lume naşte minţi încuiate.

Şi uite că după 1 zi şi jumătate, apucam să îi spun iubitului meu „Poate că totuşi nu este aşa cum se vorbeşte; ştiu că omul ăla de aseară ne-a zis că restaurantul era închis şi ne-a trimis la prietenul lui care avea restaurantul indian... o fi fost excepţia”...

De agresivi erau mai puţin agresivi decât în Maroc. Bine, nu mă topeam de dragul lor, însă convieţuiam. Cu toate că cel mai drăguţ gest din toată călătoria fusese tot al tânărului turc din avion. Aşa-mi recuperasem rucsacul din compartimentul de bagaje, la aterizarea în Istanbul.

 

-       E tot cald, dar suportabil. Hai să facem plimbarea până la magazinul cu produse pentru scufundări, să vedem dacă au stick pentru GoPro, şi apoi mergem la un snorkelling aici la noi, în golf.

Eram tot în Sharm, ziua a 3-a. Deja recunoşteam feţele de pe promenadă.

-        Bună! Mă mai ştiţi? Sunt băiatul de pe plajă. V-aţi mai gândit? Vreţi să luaţi o excursie?

Era un tip deschis ca energie şi simpatic.

-        Da, te ştim. Bună!

Din priviri mă înţeleg cu Marcel să îi spunem adevărul.

-        Noi mâine mergem să închiriem maşina, e rezervată de 2 luni. Şi plecăm în nord – Dahab, Nuweiba... apoi ne întoarcem aici.

În mod neaşteptat, chiar şi auzind că nu va face bani de pe urma noastră, nu pleacă. Stă şi povestim de locuri de snorkelling din jurul Sharmului. Că la Ras Mohammad este minunat, iar la El Fanar se înoată mult.

Apoi, după ce cumpărăm de la doi bărbaţi diferiţi o gentuţă şi lapte de cămilă – am tot intrat în modul „Vreau să ajut cât pot, în baza situaţiei globale dificile” –, care s-au oferit să ne conducă unde aveam treabă, mi-am dat seama că şi tovarăşul meu de viaţă se găsea în acelaşi mod, socializând poate prea mult în condiţiile în care aveam număr de Egipt şi 20 GB de date.

Ajunseserăm oricum în căutarea unui al doilea magazin, căci primul nu avea ce doream noi. Eram singuri, într-un final, când, dintr-o parte, auzim un arhicunoscut „Bună! Ce faceţi? De unde sunteţi?”.

Noi, tot drăguţi, deşi mă reobişnuisem să nu mă uit în ochii interlocutorilor mai ales când simţeam că numai interesul e de ei, am lansat un „România”, fără să ne oprim însă.

-        Aaaaah, români! Faină naţie! Unde mergeţi? Vin şi eu cu voi!

Şi fără să avem ocazia măcar de a ne împotrivi, ne-am trezit cu individul după noi.

Ştiţi punctele acelea din viaţă în care toată povestea poate lua o altă direcţie? Îmi mirosea mie că era unul din acele momente.

Simţeam că nu-i a bună. Omul începuse a-i îndruga lui Marcel vrute şi nevrute, că era chiropractician, că lucrase în Italia, unde-şi obţinuse atestarea... Mergeau atât de repede că de abia mă puteam ţine după ei.

Magazinul era închis.

-        Haideţi cu mine până la magazinul meu, totuşi. Să vă dau o carte de vizită şi nişte tricouri pe care vreau să le trimit unei prietene românce.

Eu eram aproape setată să o apuc pe un alt drum, ce ducea înapoi pe promenadă.

-        Hai, Marcel!

-        Mica, nu putem să lăsăm omul aşa, mergem până la magazin, luăm cartea de vizită şi plecăm.

[De-ar fi fost atât de simplu!]

Magazinul era mic, îmbâcsit şi...

-        Cea mai dragă prietenă e din România.

Deschide Facebook-ul. Ne-o arată. Apoi, încearcă să o sune pe Messenger. Nu i se răspunde.

Încercăm să aflăm măcar din ce parte a ţării este.

El ridică din umeri.

-        Vreau să le trimit ei şi fiului ei tricouri. Ea e aşa, ca voi. Când vorbeam cu ea, simţeam că vorbeşte din suflet.

Cât mai povestim, pregătiţi totuşi să plecăm, Marcel îşi pocneşte încheietura mâinii, pe care căzuse la fotbal cu puţin timp înainte de plecarea din ţară.

Omul nostru parcă atât aştepta, sărind ca ars:

-        Nu, nu aşa. Eşti tânăr acum, dar mai încolo ce de probleme vei avea!...

...şi începe el să îi maseze mâna, insistând să fac poze înainte/după şi explicându-ne că lucrează cu un ulei special dintr-o floare de deşert de lângă Luxor, din care nu mai are oricum, că îi cumpăraseră nişte oameni tot ce mai avea.

Mie mi se părea din ce în ce mai ciudat, ne povestea că şi prietenei românce îi trimisese prin poştă, când avusese nevoie, butelci cu uleiul respectiv. Îmi doream doar să plec şi să înot şi să urmăresc peşti.

Când... trece la mine. Eu nici nu mă omor după masaje şi nici nu suport să pună mâinile pe mine bărbaţi pe care nu îi cunosc şi nu îi las din proprie iniţiativă în cercul meu intim.

 

Marcel însă îmi spune să mă las pe mâinile lui. Încerc. Cu toate că ceva dinăuntrul meu îmi spune altceva.

/nu îmi pică bine omul ăsta/

Până la urmă, cedez cumva, îmi masează individul faţa, pielea capului, sper în sinea mea că e spălat pe mâini. Foarte amuzant, totul se întâmplă pe colţarul din magazinul lui prăfuit.

Unde vine şi pisica lui, la un moment dat.

Apoi, apare şi-un ceai. Minune, mai găsise ulei din acela special cu care ne masa! /oaaaa! nu se vânduse tot!! (eu mă gândeam să îi fac programare lui Marcel la o sesiune de masaj ca lumea, într-un loc igienic, şi să luăm atunci şi uleiuri şi tricourile pentru prietena din România, ca omul cinstit care sunt... însă îmi doream tare de tot în momentul acela să plec)/ Dar nu, mai fumăm o narghilea de mango, mai intră un client mai vechi ucrainean în magazin, căruia îi face un magneţel cadou, numa’ să dea bine în faţa noastră. Îmi mai masează mie picioarele, acum dacă tot arătam ca o „baby” /nemaiavând faţa căzută de la căldură, d’oh!/, lui Marcel genunchiul. Şi începe să pună uleiul în nişte borcănaşe /care nu, nu aveau 250ml fiecare, în fine/. Calculul pentru ulei se face pe gram. Mai vin adăugate şi aromele de narghilea. Totul la un curs ce te-ar fi făcut să râzi şi cu ...u’. Îl corectez, cu ajutorul aplicaţiei XE. Se înşelase „puţin”, cu vreo 35 USD, când ne ceruse 140 USD pe 3 uleiuri şi 12 arome de narghilea.

Deja ştim că e făcătură... una de proporţii, dar ruşinea, ah, ruşinea. Apoi, te gândeşti de ce ţi-ar fi zis individul atâtea despre credinţa lui, dragostea pe care ar trebui să ne-o purtăm...

Omul meu îi explică frumos că ăştia-s bani mulţi şi în România... Suntem răsfăţaţi cu cadouri peste cadouri. Încearcă să ne împace, însă plecăm cu un gust amar, cu 100 USD lăsaţi pe masă şi, înainte să coborâm la intersecţia cu hotelul nostru, ne invită la masă /pe care nu o acceptam oricum, soţia lui sunându-l cu ceva timp înainte, supărată/ şi îşi aduce mezina în maşină. WTF?!

Şi îţi aminteşti cum suna telefonul şi el respingea apelurile, spunându-ţi că este obosit, însă continua să îţi facă ţie masaj. Sau cum de abia legase două cuvinte să îţi răspundă în italiană după ani de zile petrecuţi acolo. Sau cum îşi luase un apartament pe care tu poate nu ţi l-ai fi permis cu cât câştigi în România... cu banii jos.

Îţi ia doar juma’ de oră după ce scapi de stimuli /se pare că tot mai perspicace eşti!/, tragi un plâns şi te speli pe faţă. Blochezi individul pe Facebook.

/Marcel primeşte apeluri după apeluri pe Facebook zilele următoare. El nu vrea să fie băiatul rău dar îl blochează şi el pe individ, în cele din urmă./    

Manipularea este ceva cât se poate de real. Se întâmplă pe la toate casele. Se întâmpla la nivel macro de peste un an. Ne prinde.

Remediul? Recunoaşte că ai fost gâscă. Mergi mai departe, îţi ierţi scăparea şi eşti mai pregătită pentru data viitoare. Până la urmă, cea mai importantă lecţie este că NIMENI nu îţi poate spune cum să te simţi sau cum să îţi trăieşti viaţa. Te poţi oricând ridica, poţi oricând pleca, poţi oricând spune „Nu”.

Silver lining-ul norului? Să ştiţi că uleiurile alea chiar sunt bune. Şi-acum le mai folosim. 

 

Schimbam locaţia. Era un hotel lăudat şi ultralăudat, boutique, foarte scump comparativ cu media egipteană şi pentru murdarul Dahab /sau, mai nou, cu asta-i echivalent „hippie”? :D/.

Eram întâmpinaţi personal de mica echipă; se remarcau proprietarii: ea – franţuzoaică, el – egiptean şi recepţionera. Foarte prietenoasă aceasta din urmă, însă un „prietenos” care, pe măsura trecerii zilelor, a dat clar în prefăcătorie.

Stilul spaţiului se bucura de bunul gust franţuzesc, dar materialele folosite lăsau de dorit – la un an şi puţin după deschidere, uzura se simţea şi banii nu se justificau (gândiţi-vă că aici veneau cupluri în luna de miere cu şofer personal chiar din Arabia Saudită!) – nu în condiţiile-n care noi nu am da atât de mulţi bani pe cazări, ci o făcuserăm ca să ne răsfăţăm după un an cum ştiţi şi voi că a fost /ca să nu folosesc steluţe în loc de vocale cenzurate cu bună ştiinţă/.

Asta şi mic-dejunurile care nu-ţi ajungeau nici pe-o măsea să fi fost cel mai mare bai!

Doar că simţeam că încercau să ne bage pe gât lucruri – n-aţi dori o cină pe barcă? dar o excursie călare? „Nu ştiam că aveţi o lagună turcoaz.” „Păi, vă putem duce acolo.” – în acelaşi timp păstrând aparenţele pentru că ştiau că scriu. Îmi aminteam de o cazare de lângă Nistru unde păţiserăm la fel cu 8 ani în urmă. Nu le convenea că nu cinaserăm la cazare decât în prima seară, că ne descurcam să mergem singuri pe peste tot, chiar simţeam un pic de strâmbat din nas faţă de naţionalitatea noastră – am mai mulţi prieteni francezi, însă ei nu m-au privit niciodată aşa; şi nu, dacă aţi simţit vreodată ca români că sunteţi stigmatizaţi, nu a fost doar în capul vostru. Inclusiv la Master, în Scoţia, m-am simţit aşa.

Punctul culminant a venit când, într-o zi de sâmbătă, ne-am întors oarecum abătuţi de la o tentativă de snorkelling şi Marcel a spus – pe drept cuvânt – că locaţia respectivă însemna mult circ, multă mizerie şi „foarte mulţi localnici”. Asta a fost cam ca păţania arbitrului român – pe nedrept hulit – cu „negrul”. S-au inflamat proprietarii de nici nu am ştiut ce-i cu noi. „Dar ce? Ei nu au dreptul să se găsească acolo?” „Noi am spus doar că erau localnici acolo, [cucoano]...” [nu i-am hulit, nu i-am denigrat]

No, şi de acolo, s-a rupt „vraja de iubire”... cel puţin cu Marcel, de care au început să se ia proprietarii inclusiv că fuma [deşi amândoi fumau]. De mine mai aveau nevoie, că, deh, încă scriam. :D

Asupra a ce aş vrea eu să trag un semnal de alarmă, din nou? Asupra narcisismului mascat. Asupra identificărilor [cu orice – discuţie lungă cu Marcel de peste un an încoace] care nu sunt benefice. Asupra sentimentului că te consideri superior unui alt om cu toate că, în aparenţă, fix pentru eliminarea superiorităţii ăsteia militezi.    

 

Nuweiba... un turcoaz deschis al Mării Roşii aici (pe care-l căutasem) şi o apropiere parcă şi mai mare de Arabia Saudită. Încă de la sosirea la cazare, mă simt privită de sus de cel care – urma să aflăm – o administra.

Tot cu el ne trezim şi pe plajă.

-        Faceţi scufundări?

-        Avem amândoi permis PADI, îi răspunde Marcel... însă pe mine parcă nici nu mă bagă în seamă, mai ales că îi spun că am o sinuzită cronică ce mă împiedică momentan să mă scufund. /ştie că m-a pierdut de clientă şi simt cât se poate de tare cum dispreţuieşte femeile/

-        Nu aş încerca oricum să înot astăzi, dacă aş fi în locul tău, e vânt puternic.

La fel suntem trataţi şi când încercăm să luăm masa. Dispreţ dublu: eu sunt vegetariană.

Doar că ceva se schimbă apoi... ne împrietenim cu proprietarul de drept al locului, aflat în vizită acolo, cu prietenii lui din Cairo.

Dintr-o dată, guduratul ia locul atitudinii răutăcioase. Şi creşte în intensitate, pe măsură ce Marcel începe să îşi petreacă tot mai mult timp în compania proprietarului.

Mai au şi adevăratele sentimente zvâcniri, când ne spune – cu satisfacţie – că nu vom putea face snorkelling într-un golf pe care ne doream să îl explorăm sau neîncrederea privind capacităţile de snorkeller ale lui Marcel când nu doreşte să îi împrumute nişte greutăţi. Şi jur că ar fi vrut să mă vadă în apă cât am manevrat caiacele ciudăţele, dar dătătoare de bucurie, pe deasupra coralului din zonă.

Despărţirea de locul acela a venit fix de ziua mea. Iar proprietarul – devenit prieten – a stat la o poveste cu noi şi a aflat toate nuanţele interacţiunii noastre cu administratorul său. Căci iubesc sinceritatea şi merg în ea până-n capăt. Mai mult, îmi place să fac măştile să cadă.

 

...şi pentru că în orice poveste avem nevoie de o rază de soare şi aceasta este necesară – chiar foarte necesară! – şi în vremurile acestea, în scenă intră CND [Căţelul Nostru Drag], aciuat pe lângă bungalow-urile din Nuweiba chiar când ne găseam şi noi acolo.

Soţia proprietarului locului i-a dezinfectat rana de pe spate, noi l-am hrănit şi a început să se întremeze. Cunosc mult prea bine drama căţeilor în ţările musulmane – căci este o realitate că primesc mai puţină hrană şi afecţiune decât suratele lor ce torc. J

CND nimerise bine. Am stat pe plajă împreună, am mâncat împreună, ne-am jucat împreună. Obişnuia să ne păzească, să adoarmă la uşa noastră şi noaptea, dacă mă mai plimbam pe plajă, nu era chip să mă lase singură şi neprotejată.

Când am plecat, am realizat că îmi las cel mai bun prieten făcut în Egipt în urmă. Ne-a condus până la ieşire şi mi-au dat lacrimile. L-am pupat, l-am îmbrăţişat şi l-am urmărit cu privirea cât a alergat după maşină. Mi-ar fi plăcut să poată veni cu noi. ♥

 

...ca să mai şi râdem, înainte de a vă dezvălui ultimele nebunii de ni s-au întâmplat în Egipt, la aeroport am plecat veseli... pentru că, până la urmă, plecam.

Ne-a întâmpinat un individ, care – nici una, nici două –, imediat ce am deschis portbagajul, a înşfăcat rucsacurile, le-a pus pe un cărucior şi... mai să plece cu ele.

Amintindu-mi de chestii similare pe care le-am trăit într-o intersecţie din Kenya, tot pe întuneric, şi pe care aproape le-am trăit la periferiile capitalei ghaneze, am zis că sigur este o păcăleală mare cât ziua aceea de duminică (aflată, e drept, la început).

-        Te rog să ne înapoiezi bagajele. Sunt ale noastre, avem mâini şi spate, reuşim noi să le cărăm...

-        - Da, dar eu... ştiţi...

Ei bine, când eşti hotărât, apeşi bine cuvintele şi îi transmiţi celui din faţa ta din „nu cred că ai şanse să ne păcăleşti chiar pe noi”-ul tău, nu se poate să iasă decât aşa cum e drept şi să pleci cu rucsacul pe spate.

 

Cum noi ne schimbaserăm planul de călătorie şi datele din mers şi cum trebuia să mai dormim undeva 2 nopţi, pe când eram la Nuweiba începusem să mă rog de al meu iubit să rezervăm un apartament găsit pe AirBnb, în Sharm. Până la urmă, săracul a acceptat – ce să şi facă?! [îmi cam urmăresc eu scopurile]

Mare greşeală.

Vorbesc eu cu gazda – individul [veţi vedea de ce îi spun aşa] vorbea bine engleză şi m-a asigurat că am de toate în apartament cât să îmi fac un tort, căci venea ziua mea. Fix de ziua mea, ajungem la cazare după apusul soarelui şi multe aventuri faine, dar ne lasă un gust amar vibe-ul apartamentului, complexul – în general – şi, la o primă privire, realitatea nu se prea pupa cu pozele. Chiar şi canapeaua era ruptă!

-        - Hai să ieşim mai bine, faci tu tort acasă!

Sunt de acord şi, chiar dacă suntem afectaţi de energia negativă şi ne mai ciondănim, şi chiar dacă de abia găsim un restaurant deschis – deh, plandemia vieţii ce a falimentat, din păcate, atâtea afaceri! –... la final, seara se termină frumos.

Mai puţin frumos este dimineaţă, când – premieră! –, în încercarea de a îmbuca şi noi ceva [eram în pustie], coborâm în faţa clădirii şi ne găsim maşina... lovită.

Şi de aici, urmează un scheci cu iz oriental, de care acum râd, însă atunci nu îmi prea venea. Vi-l redau pe scurt, pe scene:

§  Îl sunăm pe proprietar – nimic;

§  Sunăm la Avis [care ne închiriase maşina] – ni se spune să facem poze şi să încercăm să obţinem înregistrarea de pe camerele de supraveghere;

§  Aflăm că sistemul CCTV nu este funcţional de 5 săptămâni! [faţă căzută];

§  Apoi că paznicii de la intrarea în complex [care legitimează cu ardoare pe absolut oricine vine] îşi schimbaseră tura; cu toate acestea, nu există nicio înregistrare suspectă a cuiva din afara Moona Resort;

§  Ni se promite că vor fi interogaţi toţi proprietarii şi suntem asiguraţi că se va găsi vinovatul [cum să nu?!...];

§  Între timp, după ce apucăm să mâncăm şi noi ceva, rămânem şi fără maşină, aceasta fiind dusă la reparat, că nici să mergem cu ea nu mai puteam;

§  Mă apuc, la sfatul domnului de la Avis [cât de cât de treabă], să fac plângere la AirBnb [praf ca organizare şi superficialitate a asistenţei acordate – nu vă doresc să ajungeţi la mâna lor];

§  Trebuie să apelăm singuri la şeful asociaţiei de proprietari a complexului – el nu ne sună, deşi ne promisese;

§  Până la urmă, tot acesta, de faţă cu Marcel, încearcă să îl sune pe proprietarul întregului complex [acelaşi individ care ne închiriase apartamentul şi care acum se preface că „no speak English”];

§  Marcel se interesează cât ar costa reparaţia la un prieten egiptean, însă nouă ni se cere de vreo 8x mai mult;

§  Plătim însă doar de 7x mai mult peste 2 zile, când predăm maşina, cu bunăvoinţa domnului de la Avis, adică 125 USD;

§  Şi, ca să nu avem surprize de oaspeţi la miez de noapte (yala era mai specială), strângem toate bagajele şi plecăm la o cazare unde ne simţiserăm în siguranţă;

§  Tovarăşul proprietar de complex nu ratează ocazia de a mă calomnia după ce îi las un review negativ şi minte cu neruşinare că am rupt canapeaua, că am făcut prăjituri şi că am lăsat apartamentul mizerabil [cu toate că nici nu am prea stat p-acolo];

§  Peste câteva luni, deşi după multe documente solicitate şi trimise de noi, o firmă de consultanţă din Dubai concluzionează că nu are ce să le facă celor de la AirBnb [nici măcar banii de cazare nu i-am primit înapoi], chiar dacă, dintre termenii contractuali, însuşi cel ce făcuse referire la „un loc de parcare păzit” nu fusese respectat.      

 

În concluzie, feriţi-vă de Moona Resort, AirBnb, poate chiar şi de Avis şi nu vă lăsaţi păcăliţi în Egipt. Capcane sunt multe.

Pe de altă parte, banii vin şi pleacă şi nu ei reprezintă esenţa vieţii. Mai dureroasă este lupta cu un sistem corupt până peste poate, însă şi aici consider că, atunci când le vom da peste nas în număr tot mai mare, şi cei mari vor cădea.

Şi o vor face cu zgomot. J

...

 

Pentru că prăpastia dintre noi se adânceşte şi pereţii de stâncă se îndepărtează unii de alţii. Pentru că aş fi vrut să fi putut exista un „noi”, să fim prieteni până la adânci bătrâneţi şi să putem povesti despre toate năzbâtiile prin care am trecut împreună. Odată... atât de mult e de-atunci... şi atunci puteam purta o discuţie... simţeam că „Dar tu cum eşti?”-ul acela chiar aştepta un răspuns.

Mama mi-a spus mereu că ceea ce îmi doresc eu, prietenul pe care mi-l doresc eu, este foarte greu de găsit. Voi fi curajoasă, aşa cum şi-a dorit mereu să fiu, şi nu voi renunţa la călătoria pentru a-l găsi. Nici măcar nu îl voi mai căuta, însă ştiu că voi fi deschisă pentru a-l primi dacă va fi menit să vină.

Mă doare că nu putem experimenta aceleaşi senzaţii, că nu te laşi să creşti, să crezi, să vezi unde te poate duce drumul. Mi-a devenit foarte clar zilele astea că nu vom pleca în aceleaşi locuri, că spiritual ne-am despărţit de mult... cu mult înainte ca eu să pot accepta asta.

Nu ştiu ce va fi, dacă voi putea măcar fizic să îţi mai fiu alături o perioadă. De încercat voi încerca. Poate că ai nevoie de mine. Poate că ai nevoie să mă ştii „acolo”.

Cu toate că simt că nu va mai fi niciodată aşa cum a fost şi cum am dorit să mai fie. Sau poate că poteca pe care-am păşit împreună s-a vrut mereu cu răscrucea asta de vânturi vrăjmaşe. La care eu mi-am ridicat întrebări şi tu ai grăbit pasul, doar-doar oi afla adăpost. 

Te-am iubit, te-am iubit cu adevărat şi, undeva, într-un sertar, adânc ascunsă-n mine, dragostea aceea va exista mereu.    

Şi-am părăsit şi eu răscrucea, şi m-am dus de-a curmezişul...

 

P.S. Drama cea mai mare nu este că am plâns o săptămână întreagă fără ca cineva din afara casei să ştie, că prietenii mei iau constant decizii care se dovedesc a fi greşite şi care le dau de furcă sau că şi ultima fărâmă de comunicare s-a dus cu cei mai mulţi dintre ei... ci felul disperat în care se agaţă de viaţă fără a încerca măcar să o înţeleagă sau să o... trăiască.

 

Această postare este cathartică şi nu va fi inclusă în newsletter sau în linkuri de social media.  

 

De ce-a fost Albania o gură de aer proaspăt?

 Pentru că, de când am intrat în ţară, am simţit presiunea din Macedonia de Nord /poveste lungă, viitoare/ cum dispare. Am văzut mulţi oameni strânşi laolaltă, pe spaţiile verzi dintre suişuri şi coborâşuri, vorbind, jucând volei, râzând. Mi-au dat lacrimile şi i-am mulţumit lui Marcel că m-a adus înapoi într-una din ţările pe care le iubesc cel mai mult.

În satul de lângă frontieră ne-au întâmpinat feţe liniştite şi binevoitoare. Am fost ajutaţi. Nu o dată. Şi nu vom uita niciodată starea de bine pe care sosirea în acest loc-minune a transmis-o. Sau schimburile de replici pline de bună dispoziţie pe care le-am avut la capătul stâncos al peninsulei, printre măgăruşii ce nu i-am văzut în nicio altă parte a lumii în număr mai mare.

Drumurile întortocheate, la înălţime şi incredibil de spectaculoase nu mi-au dat doar fiori, ci şi timp de gândire. Am luat noi decizii, pentru care nu am avut deschidere acasă. Tot deschiderea m-a făcut să realizez că prietenii vin, cu siguranţă mult mai pe sufletul tău, când laşi inima să vorbească. Nu este nici măcar nevoie de o limbă pe care s-o stăpâniţi de ambele părţi. Şi pleci cu dorinţa de a reveni. Cu măsline şi gem de portocale. Cu oregano. Cu o plantă de lămâiţă la pachet.

Te îmbrăţişezi de nenumărate ori aşa cum o făceai înainte şi cum îţi doreai să mai fie. Pentru că pentru tine chiar nu s-a schimbat nimic. Şi nici în Albania nu s-a schimbat nimic din ceea ce iubeai /cu toate că cea mai importantă lecţie a acestei călătorii a fost aceea că generalizările nu sunt bune/.

 

...

Am simţit că am venit să repar lucrurile. Ultima oară am plecat din Albania tristă, în cel mai greu an al vieţii mele. Şi atunci, fusese vorba de cineva apropiat care se dovedise a fi o minciună gogonată.

În aprilie 2016 a plouat mult. În mai 2021 am avut soare. Nori grei au fost într-o singură zi. Aceştia s-au risipit pentru că am ştiut să căutăm lumina. Şi, de-acolo, totul a devenit şi mai fain: am primit prăjituri din partea casei, plaje pustii şi mare turcoaz, ecouri ale verilor fabuloase din copilărie. Am zâmbit cu toţi dinţii şi în magazine şi restaurante şi am renunţat la plan pentru a reîntregi bucuria de pe drum. 

Am văzut şi simţit râuri şi lacuri fabuloase, ni s-au cumpărat portocale pentru suc de către oameni binevoitori de la restaurante de multe ori şi mai am şi acum brăţara pe care-am primit-o ca să mă apere de rău.

Soarta s-a jucat parcă şi mai frumos decât o făcuse de pe când am început să căutăm flamingi. Am salvat o prietenie printr-o întâmplare frumoasă. Am realizat că românii şi aromânii pot comunica liber. Şi când, încă o dată, picurii s-au transformat în raze de soare pentru a ne lăsa luminoasă redescoperirea canionului nostru preferat din lume, am ştiut că-i menit.

Nici măcar pelicanii de lângă mal din ziua următoare nu au mai părut o coincidenţă.

 

A fost una dintre cele mai frumoase călătorii din viaţa noastră şi voi povesti pe îndelete despre ea. Am întinerit la loc tot ce îmbătrânisem în ultimele 14 luni în puţin peste două săptămâni. Mi-am regăsit o forţă fantastică, ce m-a însoţit aproape toată viaţa. Dorul mi-e în suflet constant. Nu îmi mai fac griji, pentru că nimic nu mai este forţat de această dată. Iar la reîntoarcerea în România, am realizat că soarele a ieşit şi aici, după multe ploi.      

On the Caspian coast of Iran, through Ardabil, Gilan, and Mazandaran

 Our last story had taken us to Kandovan and then, through the outskirts of Tabriz, the rain, and the cold (the unusual cold!) to Ardabil in the Province of ARDABIL. Marcel and I were stopped for speeding and got a fine but we couldn’t understand the police officer or the text on the fine. Ah, well… Our plan was to cover the Caspian coast all the way to Bandar Torkaman. First, however, a UNESCO site that I had been dreaming to see: Sheikh Safi al-Din Khānegāh and Shrine Ensemble: 500-year-old Sufi mysticism. In a burst of luck, the rain stopped and the sun came out. We were able to wander around the complex, wonder at the delicate turquoise tiles, representative of Central Asia, and witness one of the most beautiful sunsets of our lives.

  

When we couldn’t get hold of our host in Ardabil – apart from Tabriz, our homestay.com experience was disastrous! –, we remembered that Ramin [our host and friend from Tabriz] had told us about the hot spring resort of Sarein. We didn’t go to the spa, in the end – it would have been separate, anyway –, but we found a nice hotel, had a good night’s sleep and savoured a good coffee and the glorious view while getting back to the road. As a side note, I will never forget our chef Darius or the wonderful mirza ghasemi that he cooked for me. As I was using a translation app to communicate the fact that I was vegetarian to our waiter, I wrote down ‘Please tell the chef that…’ ‘I amthe chef’ he replied and we all started laughing. 

  

My friend Mehria – whom I had met in Tehran while renting the car – had told me not to miss the Astara Bazaar. I remembered her big green eyes while we were shopping for clothes in this place! I bought so many pairs of shalwars in various colours… that my smile was already wide. With another town called ‘Astara’ just across the border, it was a bit difficult to find the beach that I was searching for, as the GPS kept taking me to Azerbaijan. In the end, we reached Sadaf Beach and found many cars parked there and many people enjoying the warm water… albeit all dressed up. J       

 

Our first stop in GILAN was Talesh; the heavy traffic did not prevent us from buying strawberries [tutfarangi], so delicious in Iran in May!

 

Approaching Bandar Anzali, I believe that the fatigue had defeated me. Seeing a white doggy trying to cross the street limping made my mood drop completely while feeling inspired by his strength [one of the travel memories that will always stay in my heart]. When Marcel returned to the car, we went after the little dog and tried to feed him but he seemed too scared and traumatised. Sadness won that afternoon. We did reach Anzali Lagoon, sat on a bench and watched the water – I couldn’t believe how much it resembled the Danube Delta and how water was again taking away all my bad energies. We found a restaurant that prepared a fabulous dinner for us and the lady owner felt that I was still tense, so she handed over some bread: ‘Go and feed the birds’ I think she said in Persian. And she was right – our smiles came running back… because it’s a strange but wonderful thing: at the end of the day, you never go sad to sleep while you’re a guest in Iran. This family restaurant, with such a Romanian name – Dorna –, was where Marcel got hooked on fava beans.

  

I had heard so many good things about Gilan Rural Heritage Museum. Unfortunately, by the time we passed Rasht, it had closed. I knew it in my heart that we’d return, so I didn’t worry much.

 

Quite late, after a long drive along rice fields, we returned to Ramsar and MAZANDARAN, where we had enjoyed our accommodation so much a few days earlier. I didn’t particularly like the vibe of the city, but I loved the view and the sun.

 

We needed time to recharge because the trip was tougher than I thought it would be. I was curious whether our difficult days would pass… or not. 

 

În Tabriz ajunge-o zi

 Cred că aveţi şi voi locuri din lume în care aţi visat să ajungeţi, aţi ajuns şi realizaţi că visul şi realitatea nu se suprapun, nici măcar nu se apropie… Bun, măcar ştim cum stă treaba şi mergem în căutare de alte zări, cum sănătos ar fi să facem în orice domeniu al vieţii. J

Dar, pentru că eu eram pentru prima oară în Tabriz şi plănuisem să stau 2 nopţi şi nu ştiam cum va fi, am stat şi am dus până la capăt aventura din vestul Iranului.

De remarcat este drumul dintre Masuleh şi Tabriz – depinde care-i deschis; cert este că ambele încercate de noi (de pe-unul am fost întorşi, erau lucrări) duc prin nişte peisaje care amintesc de ţărişoara noastră.

Se conduce la foarte mari altitudini (peste 2000 metri pe alocuri) şi însăşi intrarea în Azerbaidjanul de Est (provincia a cărei capitale este Tabriz) are-o spectaculozitate aparte.   

 

Mă pusese de la început pe gânduri aglomeraţia fantastică din oraş.

Parcă nici în Teheran nu văzusem aşa ceva. De parcat era tare greu, că nu prea era unde. Am preferat să ne deplasăm pe jos sau cu taxiul, cu toate că am avut maşină închiriată.

 

La început, oamenii mi s-au părut foarte deschişi spre nou şi moderni, însă, cum bine am fost avertizată, era doar cazul unora (în majoritate tineri), ce rezistau tradiţionalismului poate mai marcant decât în restul Iranului.

Am observat toate acestea colindând oraşul seara, încercând diverse feluri de mâncare, poate mai apropiate de bucătăria turcească (pentru că populaţia este de etnie turcă aici). Am fost surprinsă de procentul mare pe care această etnie îl are în Iran şi de cum aceşti locuitori îşi impart cumva dragostea de ţară între Iran, Turcia şi Azerbaidjan.     

 

De făcut… nu sunt multe de făcut. Da, poate că cel mai mare bazar al lumii este cea mai mare atracţie a oraşului şi în miile sale de magazine (citisem undeva că sunt peste 55000) se pot găsi multe.

Am stat pe acolo, e drept, vreo două ore, însă am găsit calitatea lucruşoarelor slabă, preţurile mari comparativ cu cele din alte locuri ale Iranului şi aglomeraţia – foarte mare în anumite zone. Am fost chiar pipăită pe fund într-un fel foarte libidinos, lucru care, iarăşi, nu mi s-a mai întâmplat altundeva în Iran. Aşa că, am preferat să ne plimbăm, să stăm pe bănci, Marcel a jucat chiar fotbal cu nişte puşti simpatici.

/Zâmbesc gândindu-mă că 2019 mi-ar fi dat ocazia să merg şi-n cel de-al doilea cel mai mare bazar al lumii – sau aşa se spune – din Kumasi, Ghana, cu peste 10000 de magazine, dar am lăsat-o pe o altă dată când ne-am dat seama că timpul nu ne permite./    

 

Din păcate, clădirile foarte vechi ale Tabrizului nu s-au păstrat, din cauza unor cutremure mari cu epicentrul aici, din secolul al optsprezecelea.    

Ni s-a recomandat să vedem Casa Constituţiei, construită în perioada Qajar (1868), dinastie regală iraniană de origine turcică; vitraliile dinăuntru sunt impresionante, însă pe mine m-a încântat mai mult grădina. Simţeam nevoia de răcoare pentru că era incredibil de cald.  

/Eram şi în perioada mai dificilă a lunii şi este greu cu căldurile acelea din regiune chiar şi primăvara, cu toaletele publice, cu toate straturile de haine de pe tine şi cu hijabul – m-a deranjat mai mult decât prima oară când am fost în Iran –; nu ştiu cum rezistă femeile de acolo… sunt de admirat!/

 

Şi ca să ne mai creştem starea – mai încercaserăm asta cu nişte deserturi în prima jumătate a celei de a doua zile în Tabriz –, am zis să mergem în Parcul El Goli, pe care doream să îl văd de mult /şi ni se spusese că mai era luna cea mai frumoasă pentru a-l vizita/.

Este imens – şi tot nu reuşesc să vă redau o imagine fidelă a lui –... se urcă, se coboară, e plin de flori. Şi în acea zi de vineri (zi liberă în Iran), era şi de oameni. Noi păream singurii străini. Şi ne-am bucurat experimentând chestiile pe care poate acasă nu le-am experimenta, însă acolo ne-au făcut să zâmbim şi să realizăm că uneori poate pica mai bine să te prosteşti dându-te cu „lebedele” pe lac, uitându-te după lalele sau savurând o căpşună decât să vizitezi un muzeu.    

#sillythings #theymatter

 

 

Până la urmă, şi în ţările care ţi-au intrat cel mai tare în suflet, sunt locuri care nu îţi plac/nu ţi se potrivesc/nu te mişcă. Probabil că diferă de la caz la caz.

Eu sunt oricum fericită că ne-am făcut un prieten acolo. Îl cheamă Ramin, m-a dus să îmi caut havij bastani, a încercat – împreună cu soţia lui – să ne facă şederea cât mai frumoasă (am stat la ei în casă) şi să îmi bucure mie sufletul cu cât mai multe fructe şi legume (aflând că sunt vegetariană) şi a umblat să îmi facă rost de antibiotice (când mă găseam în punctul critic al călătoriei din Iran).

Încă vorbim, cu aceeaşi seninătate cu care ne-am spus „rămas-bun”. ♥

A lyrical visit of the fairy-chimney village of Kandovan

 ‘Go to Osku’ one of the many friendly people we met in Iran told us.

‘Osku… Osku… where is Osku, Marcel?’

…and then we realised it had long been on our travel map. The road from Urmia to Osku took us from warm to cold and patches of snow on the side of the road.

There it was… oneof the 3 (at that time) rocky hotels in the world, near the 800-year-old troglodyte village of Kandovan. It was getting dark… but the dim lights of the sloped pathways around our sleeping space were fascinating.

After dinner, we went to the village and walked around, looking at the local artisans’ works and trying to climb higher and get a glimpse of the old fairy chimneys on the opposite side. It was cold and I started feeling raindrops on my already-frozen hands.

‘Tomorrow will do’ we reassured one another as we went to sleep with the taste of noghls on our lips.

…but the following day was even worse. It was raining so heavily that we barely made it near the rock-hewn houses. And we were already soaked. The thoughts of walking peacefully past them and striking a conversation with a local were dripping away.

Yet the memory is still strong and I know that someday Marcel and I will head there again and watch Kandovan soak in the sunshine.   

What made my heart skip a bit that day [I love bridges]? Getting to walk on the old Aji Chay stone bridge, northwest of Tabriz, whose latest major reconstruction dated back to the nineteenth century.

It was still raining and getting even colder as we started stumbling upon views after views that made us smile, wow, and make some more memories, on our way to Ardabil.