Olivia-Petra Coman's Blog, page 19
January 22, 2021
My favourite snorkelling spots in South Sinai
Egypt’s Red Sea Coast was an eye-opener. I had snorkelled before in memorable locations – Zanzibar, Colombia’s Caribbean islands, the Red Sea stretches of Israel and Jordan. None prepared me for the wows that followed.
As I love water with all my heart, almost no day went by without a dip in the sea. The air temperature was perfect, the sea temperature – just right. At the end of November/beginning of December, I could comfortably swim in my bathing suit around Sharm el-Sheikh, but needed an extra layer (some 0.5 mm neoprene shorts and a rashguard shirt) in Dahab and Nuweiba, even at El Fanar.
We also travel with our own water shoes, fins, mask, and snorkel, which we always wash and dry properly [Egypt’s dry winter air helped us a lot to this end].
Eel Garden
We were staying 6 minutes away on foot, so we walked. There is a public beach, where you can leave your towel.
The miracle begins right from the shore and the swim through the passageway stretching beneath me was something so majestic… that I’ll always remember it.
At its end? The reef wall and the light-turquoise open water, one of the most beautiful underwater pictures I’ve seen. It’s captivating. It’s mesmerising.
The tricky part? The currents.
They are strong the farther you swim from the shore, so be careful.
Blue Hole
At first, given the ‘reputation’ of the place, I was very reluctant to swim there. I had read a lot of articles on the, sadly, too many casualties at the Blue Hole, but then, once I got into the water, I realised that divers should come well-prepared here… but there are no actual dangers for snorkellers.
The moment I got my head into the water (I’d recommend entering on the left side, from the stairs to the viewpoint), I realised that I had never been closer to a natural aquarium experience. Our world is, indeed, wonderful. This time, the wonder came in shades of dark blue and the contrasts were so strong right before sunset… that it was hard to say goodbye.
The only downside? The too many restaurant owners (even guards) insisting to help you out (keep your car keys, for instance) and the too frequent boats arriving and departing (from the left side of the Blue Hole).
Naama Bay [the eastern end]
I’ve read so many stories… about how the coral is destroyed in Naama Bay and that other places in Sharm are better options. Indeed, I had swum about 500 meters to the west of Oonas Dive Club Hotel and was disappointed. The coral was dead, the water – murky. On the eastern end (the beach adjacent to Oonas), however, the visibility was good – excellent on some days.
The coral is destroyed close to the shore, but as you swim farther, you encounter a healthy reef and vibrant life.
It abounds in surgeonfish – very territorial –, lionfish, and pufferfish /all possibly hazardous, do your homework/. I’ve also spotted a bluespotted stingray, but by far the most emotional encounter was with a giant manta ray (2-3 metres in size).
I may not have liked my overall experience in Egypt, but the snorkelling I’ve had was the best of my life. For that, I’d return!
Hope that my chronic sinusitis recedes [I am working on it] and that I can dive again and put my PADI certification to good use. Until then, snorkelling in itself provides access to an enchanting world, which we should protect!
How can we do that?
Use natural sun protection, good for the corals – mango butter, shea butter, carrot oil.
Apply the do-not-touch rule – safer for you, safer for the animals.
Don’t stand or lean on the coral.
Leave the beach clean and help keep the beach clean if it’s been littered by other people.
January 18, 2021
Redescoperind Maramu
Urma să fie a patra oară a mea şi a lui Marcel acolo. Avuseserăm parte de o primăvară cu iz de iarnă, un început de vară şi o primăvară strălucitoare (şi capricioasă, în acelaşi timp). Şi, acum, o călătorie de iarnă, ivită parcă de nicăieri... şi începută c-un curcubeu ce părea să aducă veşti bune pentru anul ce sta să înceapă în doar câteva ore.
Premiere?
Drumul de la Bogdan-Vodă, prin Botiza, la Groşii Ţibleşului
Cine ştia că-i atât de fotogenic şi spectaculos şi că pe la jumătatea lui vom fi avut drept musafiri fulgi deşi de zăpadă? L-am pus pe lista „Musai să revenim”, zona merită studiată şi explorată.
Muzeul Florean
Iubesc experienţele ieşite din tipar. Aşadar, când am citit despre acest muzeu în aer liber, am zis că nu îl putem rata (aşa că a fost bine să urmăm „indicatorul” gânditor dintre Rogoz şi Baia Mare, şi nu aplicaţia). Se conduce lejer, ba chiar am văzut ciute şi, într-adevăr, operelor din piatră li se pot conferi varii interpretări.
Prima tură de snowboard pe nocturnă
La Cavnic. Am mai prins doar o oră de la 18 la 19 (preţ: 30 lei). Ziua fusese foarte aglomerat şi amânaserăm cât putuserăm. Pârtia este faină, cu toate că pe seară se lasă un pic frigul şi am dat de nişte porţiuni de gheaţă, trăgând nişte căzături pe cinste. Însă magia nocturnei şi a urcărilor pe telescaun punctase bine de tot în sufletele noastre.
Bisericile de lemn
Am văzut atât de multe, fiecare cu farmecul său, cu câte-un element care le diferenţiază vrând-nevrând... însă mi-am dorit foarte mult să le vizitez pe cele din...
Rogoz
Masa moşilor ne-a impresionat chiar şi pe ploaia aceea măruntă. Încă din faţa bisericii de secol XVII am schimbat saluturi cu localnicii, urându-ne „La mulţi ani”.
Deseşti
Poate că povestea din moşi legată de piatra de temelie a bisericii, la reconstrucţie, nu este doar o poveste. Locul unde se găseşte este atât de plin de lumină încât nu pare întâmplător ales.
Plopiş
Am fost întâmpinaţi la ceas de seară de fetele din sat.
„Ce biserică frumoasă aveţi!”
„Aţi văzut-o şi pe cealaltă?”
Şi, cum coborau dealul, pe dalele acelea de piatră, am prins şi noi poftă de umblat. Ne-am potolit-o în lumina aceea roşiatică, întorcând capul din când în când după biserica aflată-n reconstrucţie.
Am dormit bine
Ea a fost catalizatorul drumului nostru către Maramureş. Nouă şi totuşi veche, frumoasă prin decoraţiuni, căldura gazdelor şi... plimbările pe deal sunt dătătoare de privelişti de poveste.
Am mâncat bine
Am fost primiţi cu atât de multă ospitalitate, cu toate că toţi ai casei erau obosiţi. Pâinea şi smântâna şi papanaşii... aveau toate un gust din acela plin, de bucate de casă, pregătite cu drag.
Am revăzut
Baia Mare, în straie de sărbătoare
Drumurile noastre prin capitala Maramureşului fuseseră în grabă. Ne-a picat bine să colindăm oraşul alene, admirând una dintre cele mai frumoase poveşti de iarnă puse în scenă în centru. O cină, un vin fiert...
Mănăstirea de pe deal din Ieud
Pentru mine, se prea poate să nu fie niciun loc maramureşean mai aproape de suflet decât această biserică. Cea mai veche din Maramureş. Mă reîntorc de fiecare dată cu acelaşi dor, îi mângâi pereţii de lemn şi îmi amintesc de mirosul de săpun de casă pe care l-am simţit prima oară când am urcat spre ea. Anii au trecut, liniştea-i neschimbată.
Surpriza de pe drumul de întoarcere
Magazinul şi muzeul Virginiei Linul
Din Salva. „Ne putem întoarce, te rog?” Şi aşa am intrat în universul creatoarei populare şi a meşterilor cu care colaborează. Şi şi-a făcut loc în bagaj o pereche de opinci. Iar Marcel mi-a făcut cadou o ie de care m-am îndrăgostit de cum am văzut-o pe umeraş. La final, am vizitat şi muzeul plin de culori şi iz de tradiţii păstrate.
Poate că, după un an greu, pleci la o depărtare de 6 ore ca să te rupi de tot. Însă Maramureşul, chiar şi când te aştepţi să îţi dea mult, te surprinde cu şi mai mult!
Dincolo de costume tradiţionale, regionalisme, cergi şi genţi din lână bogată, stau omenia, răbdarea şi zâmbetul cu care drumeţul este poftit.
Cam cum spune Marcel, că toate călătoriile prin Maramu ne-au ieşit tare bine! ♥
January 8, 2021
My 2020 [i.e. the good things in it]
My 2020 was bad… the second-worst year of my life – I like telling the truth. 2016 was, however, far worse. And if I got through that year, I was sure I’d get through 2020.
Of course, I needed to wait it out but the energies changed. They’re much lighter and people less bitter [but that’s not the topic of this article].
What were the small things keeping me afloat in 2020?
[‘cause, let’s face it, small things count the most]
I discovered it in 2019, but I used it almost daily in 2020… it was a lifesaver during lockdown [when I was scared and felt insignificant and believed a lot of b***shit]. It kept me sane, I was able to exercise and limit the extra kilos a bit. Sports is always good for our minds.
As the travel sector went down, so did a lot of companies, services, and apps associated with it. One of them was Trover – my favourite app [and I still can’t believe that I can’t share my travel discoveries with the wonderful Trover travel community anymore]. So, I needed a replacement. That’s when I discovered Animal Crossing Pocket Camp. I made virtual friends there – the animals in the game, but also my human friends are helpful and generous [they are mainly Japanese… so we’re on different time zones, but we manage somehow]. Studies are showing that people playing games like Animal Crossing are happier than other people. I can relate to that. To me, it’s a bubble full of colour and Good.
Shea butter
When we returned from Ghana, Marcel and I brought some shea butter with us. Under lockdown, I was left without body lotions, so I started to apply it daily and… wow! I’ve never seen such a hydrating product, reducing cellulitis, repairing heel skin, protecting against dangerous radiations and mosquito bites! I know that our bodies are different and that they don’t always react the same way, but to me, shea butter is the one. My ultimate beauty product.
Guavas
Even when it comes at the end of the year, you know how much you loved guavas when you can’t stop eating them. Guilty: I became obsessed [in such a good way!] with Egyptian guavas. I did have a passionate love story with blueberries this summer, I got the chance to taste Brazilian papaya [=the best!] again, but aaaah… the guavas took the trophy away.
Water and salt
Masks and thyroid issues aggravated my sinusitis. After trying all sorts of treatments [that didn’t work], I returned to the basics. A mix of water and salt to pump into the nose and clear the sinuses. Incredibly efficient. Another secret? Combine it with bedstraw oil drops (for thyroid disorders) and you’ll find a new you.
Nature never disappoints and I turned even more towards a life protecting and nurturing it.
As a special mention, I would like to also list my love for baking and the people who knew how to make me smile [and who stuck around] as strong anchors in 2020.
And then, there’s travel. Always travel. For a year ‘celebrating’ the death of travel, Marcel and I travelled a lot. Heck, I even travelled more than in some of the normal years of my existence on Earth.
[people should understand that absolutely nobody can tell them what to do, how to act, how to feel… there are always loopholes if one has the energy to look for them]
Marcel and I mostly travelled through Romania in 2020 – and apart from a few highlights from the other international trips we took [we spent the month of January in South America and the end of November/beginning of December in Egypt] –, these national trips were our favourite.
I was telling Marcel a few days ago… ‘Why even travel to <civilised> [who even decides what’s civilised and what’s not? anyway…] parts of the world when we’ve got this gorgeous country to roam, with the animals populating it, and the kind people building up such a nice overall vibe?’ I am grateful to be a Romanian and to be living here… I wouldn’t wish to move anywhere else.
[also ponder over this – the more civilised a place, the more restrictions it’s got]
So, how was travelling through Romania this year?
Liberating.
I’ve long lost the desire to stick to norms and regulations, even [should I say ‘especially’?] in travel [and even if they were hidden!], and I’ve never had a thing for mass travel and crowded places. I enjoyed nature, open spaces, spots where I could marvel and learn. Romania is perfect for this and despite finding stiffness and rules in the cities, the villages never gave in to fear.
Which were my favourite travel moments through Romania in 2020?
Reading by Stipoc Canal, in the Danube Delta
In my hammock, on a lovely June morning, with willow branches above, green water with turtles next to me… and big relief in my heart.
Cycling
around Crişana
Close to sunset time, in the playful end-of-June light, from Remetea to Şoimuş and then Petreasa [and its delicate 18th-century wooden church] and back. Fields, mulberries, goats, and smiles.
around Ilieni
…the fishing lakes and the country roads. I first rode with my Dad by wheat fields, dodging mosquitoes, and bewildered by the mid-July sunset. Marcel joined my Dad later.
around Vama Buzăului (twice!)
Because we loved it that much! One was at the end of July – during one of my favourite summers in a long time –, one was at the beginning of November – wowing at the autumnal colours –. Both with Marcel and my Dad. Both before sunset.
Lake Buhui kayaking and wild swimming
A difficult dirt road ride from Anina through a wonderful forest [we even saw roedeer!] later, you reach Lake Buhui. A special place and one of my mojo moments last year. The light was wonderful, the water – warmer than it seemed from the kayak… it was the first month of my wild swimming challenge (I’m at month 6 now), Marcel joined me, and my Dad filmed it all.
Horseback riding in the mountains around Gheorgheni
Doing your homework sometimes means getting through to the right person and place. And horse. J I loved the hours spent in the saddle at the official end of summer (and August) – I had been away from horses for too long! I intend not to let it happen again. E-mail me for details on how to directly book this wonderful experience.
The end-of-October morning heat in Dobruja
While we had been wearing scarves and beanies in Braşov for some weeks, in Dobruja, summer was still happening. I enjoyed a breakfast prepared by Marcel and I from the ingredients brought from home, the company of a beautiful dog, and the 25°C on my skin. All in the courtyard of our favourite campsite in Romania.
♥ Kayaking the Danube and wild swimming at ‘Plaja’ [‘The Beach’]
It’s marked because it was last year’s happiest moment for me. Marcel and I kayaked from km 555 to km 558 – near Zimnicea – and arrived at this wild river beach facing the Bulgarian town of Svishtov. I got into the water. It was warm and lovely, even its twinkle was magical.
♥♥ Swimming/snorkelling with sea lions in Argentina
This was for many months my favourite experience of last year. It still is one of the most emotional moments of my life. Puerto Madryn can be a wonderful base for animal experiences in all seasons. I’ve come to love sea lions even more… they are curious, affectionate, and… soft!
♥♥♥ Sandboarding in the Sinai Desert
Wishes do come true when they’re from the heart. If my other two favourite moments of last year were spent in/on water, this one was spent on sand. I wanted to try sandboarding out for such a long time! I searched a lot until I did find a guy in Dahab [please drop me an e-mail for his number], who rented the boards to us for the day and we went dune hunting. It was wonderful and challenging. Coupled with the magic experienced at St. Catherine’s Monastery, it was a beautiful day.
Bottom line—what have I learned from last year? [maybe they’re things that I already knew, but their effect was reinforced in 2020]
Simplicity is the key.
Not all the people in your life should stay in your life.
You don’t need to break the piggy bank or go abroad to really travel.
Do what your heart tells you to do.
I’ve always followed mine. ♥
December 30, 2020
De ce îi sunt recunoscătoare Egiptului?
Sunt o norocoasă – chiar acum vorbeam cu o prietenă dragă. Cum-necum, am ajuns, cum îşi dorea Marcel, „la apă caldă şi turcoaz” în noiembrie şi decembrie. Am mizat şi pe faptul că nu va fi niciun lockdown la noi (cu alegerile ce stau să vină... cu toate că eu consider toate lipsirile acestea de libertăţi drept neconstituţionale şi o mare bătaie de joc la adresa umanităţii – dar, na, asta-s eu şi părerile mele). Revenind la Egipt, că acolo am ajuns, eu am fugit mereu de ţara asta, căci am auzit multe lucruri rele despre ea şi oamenii de acolo.
Surprinzător, însă, am reuşit să disociez cele bune de cele rele şi astăzi vă voi vorbi despre primele din listă. Rămânând doar în Peninsula Sinai, căci aşa ne-a şezut bine tot anul, în natură, următoarele aspecte au fost cele ce mi-au făcut sufletul să tresalte—
Cel mai bun snorkelling din viaţa mea
Cum apa este o mare parte din viaţa mea şi a lui Marcel şi cum nu iubim niciun element mai mult, am fost din 13 zile (2 au fost pe drum) 9 în apă şi din cele 9, în 7 am făcut snorkelling. Care a fost de zile mari şi a bătut inclusiv Zanzibarul şi bucata de Caraibe a Columbiei. Oamenii ăştia nici nu cred că realizează cu adevărat ce bogăţie au pe coasta Mării Roşii. Atâtea culori, atâtea vieţuitoare, aşa o vizibilitate... ca în acvarii gigantice m-am simţit (şi voi reveni cu sugestii şi păţanii). Oricum, mi-e dor de ce am văzut şi simţit în apă.
Varianta de reef spying din caiac
(Pe asta nu am mai încercat-o!) Dar e tare mişto, mai ales la cât de limpede este marea! În preţul cazării noastre de la Nuweiba intrau şi caiacele (altfel se închiriau la nişte preţuri de te speriai), aşa că... nu puteam da cu piciorul. A fost minunat. Am fost doar noi doi. Fără veste. Coralul şi munţii din Arabia Saudită.
Wild swimming în luni reci (la noi)
Din august (Lacul Buhui), am câte-o provocare de wild swimming pe lună. Dacă în septembrie am înotat în Dunăre, lângă Zimnicea, într-unul din momentele preferate ale anului meu, în octombrie am găsit rămăşiţe de vară pe lângă Măcin – şi provocarea a fost finalizată în apele Dunării Vechi. Dar ce urma să mă fac în noiembrie şi decembrie? Ehhh... am fentat un pic sistemul (că doar români suntem şi „ne descurcăm”, cum a zis-o Teo) şi am bifat sesiunile din noiembrie şi decembrie în Marea Roşie, la vreo 25°C (temperatura apei). Să vedem ce m-oi face în ianuarie şi februarie. :D
Vitamina D (şi cum mi-am luat gândul de la pandemie)
Cum la Braşov de pe la începutul lui noiembrie a fost multă ceaţă şi nu am mai văzut soarele cu zilele, mi-a lipsit (unde mai pui că nu prea mai ies ziua pentru că nu suport ideea de mască şi simt că mă sufocă – asta-i altă poveste). Şi am realizat ce buni prieteni suntem eu şi cu soarele chiar dacă pielea mea deschisă la culoare l-a cam considerat duşman în ultimii ani. Cele mai bune metode prin care să ne întărim imunitatea (mai ales în perioada aceasta) sunt cele naturale. Aşa că mi-am luat cât de multă vitamina D am putut.
Apoi, mască nu am purtat – căci nu se purta nici înăuntru, nici în afară (poate am văzut vreo 20 oameni cu mască, în total, în 13 zile). Oamenii îşi vedeau de viaţă. Cum o ştim. Cum era înainte. Restaurantele erau toate deschise, inclusiv în interior, însă noi preferam să ne bucurăm de căldură şi de terase. Cu toate acestea, economia le-a fost lovită şi egiptenilor şi am înţeles că turismul a suferit pierderi de 70-80%. Pe scurt, pe lângă câţiva moldoveni şi italieni, mai eram noi. În rest, ruşi, cazaci, ucraineni şi bieloruşi. Cu foarte puţine excepţii, a fost total neaglomerat în toate locurile unde am fost – de la restaurante la plaje sau rezervaţii naturale. Adevărul este că, psihic, a fost minunat să ne eliberăm de presiunea pe care pandemia a pus-o pe noi – şi să nu ne mai luăm atât de în serios. Nu de alta, dar o putem lua razna.
Sucul de guava
Trecem la vitamina C. Am dezvoltat o fascinaţie pentru guava în Egipt – am mâncat şi am băut guava de cel puţin 2-3 ori în fiecare zi. Am adus câteva şi acasă, cât să ne ostoim dorul – şi cam aşa se face sucul acasă. Guava conţine mai multă vitamina C decât portocalele. Consumul lor l-am suplimentat cu kumquats (fac tare bine sinusurilor) şi curmale (în plin sezon – cele din Siwa, umede, pe nume „Rotab”, sunt cele mai bune pe care le-am mâncat în viaţa mea – iartă-mă, Iran! –).
Untul de mango
Că vorbim de fructe, un fel de fruct naţional al Egiptului este chiar mango. Dulce, zemos, minunat. Cine a ştiut? Cine a ştiut că toate cele cresc în Egipt şi că Egiptul nu e numai piramide? Cine a ştiut că există unt de mango, minunat pentru hidratarea pielii sau pentru protecţie împotriva razelor dăunătoare (şi un produs, până la urmă, natural, care nu face rău nici coralilor când suntem în apă). E drept, l-am căutat mult, dar în Dahab îl găsiţi sigur, la „Back to Nature”, în două variante.
Sandboarding, în sfârşit!
Cum bucuriile de zi cu zi şi felul mulţumitor (înăuntrul nostru) în care ne trăim viaţa ajută să nu ne îmbolnăvim şi să avem un tonus ridicat, eu mi le fac mereu. De această dată, am fost parcă şi mai perseverentă în a încerca un sport pe care îmi doresc să îl încerc de mult. Nu numai că l-am găsit în Dahab pe tipul care ne-a făcut rost de plăci la un preţ ok (detalii – într-unul din articolele viitoare), ci ni le-a şi dat să facem ce vrem cu ele. Aşa am ajuns să căutăm şi încercăm dune şi am găsit-o pe cea perfectă undeva înainte de primul checkpoint de după intersecţia dintre Dahab şi St. Catherine. Aşadar, în sfârşit, sandboarding!! După ultima tentativă nereuşită, chiar anul acesta, în Florianópolis, Brazilia.
Liniştea de la St. Catherine
A fost cea mai frumoasă zi pentru mine cea petrecută în Deşertul Sinai, cu plăcile, ulterior vizitei la una dintre cele mai vechi mănăstiri din lume. Nu-s fană a locaşelor de cult, am mai spus-o, dar de crezut, cred. Îţi şi dai seama uneori că ţi-e şi greu să nu crezi când, într-un haos total, în care oficialii dau dovadă de exces de zel – în căutare de bacşiş – şi eşti oprit de 15-20 ori pentru verificat acte înainte de a ajunge la destinaţie, în jurul Mănăstirii St. Catherine, e o linişte cum nu credeai că vei simţi în acest an. Să îi spunem „magie”?
CND
O altă întâlnire emoţionantă de pe uscat a fost cea cu CND (nume de cod „Căţelul Nostru Drag”), unul dintre cele mai curate şi pline de iubire suflete pe care le-am întâlnit în călătorii şi prietenul meu cel mai bun din Egipt. A ajuns la Nuweiba Lodge, unde stăteam, în aceeaşi zi cu noi, şi oamenii faini de care s-a apropiat Marcel (printre care şi proprietarul locului) l-au îngrijit, i-au oblojit rana şi i-au dat de mâncare. De hrănit l-am hrănit şi noi şi ne-am jucat cu el şi ne-a ţinut companie la micul dejun, pe plajă, ba chiar ne-a condus la plecare. Am plâns... şi încă mă emoţionez când îl pomenesc.
Prima lecţie de kitesurfing, de ziua mea
De CND ne-am despărţit fix de ziua mea. Am mers pe gut feeling. Era greu să ajungem la Blue Lagoon (şi nu aveam chef de un drum cu barca sau cu 4x4 duhnind a comercial încolo). Îmi doream apă turcoaz şi vântul era numa’ bun. Windsurfing? :D Mai era o lagună, ce-i drept, şi nu trebuia să intrăm în Dahab, per se, căci mă apăsa fantastic oraşul acela. Punem pe GPS „Dahab Lagoon” şi, cum oprim, vedem kite-uri pe cer. Măi să fie... Găsim şi un club de kitesurfing şi mă bucur să aflu că-s ruşi proprietarii şi instructorii. Şi aşa mi-am serbat ziua de naştere (şi a fost cadou de la Marcel), într-unul – aveam să aflăm – din cele mai bune locuri din lume pentru învăţat kitesurfing, cu mândrul meu şi cu Colea. :P
Era pe lista de sporturi de încercat încă dinainte de Columbia, dar acolo nu a fost suficient vânt. Ce-mi face mai mult cu ochiul? Windsurfing? Kitesurfing? Cred că voi continua cu ambele, se pare că mie-mi plac sporturile cu plăci.
Apusurile din apă
M-am obişnuit cu ele. După snorkelling, după caiac, după kitesurfing. Apusurile de la Marea Roşie au ceva special. Una dintre teorii este că munţii roşiatici reflectându-se în apă reprezintă unul dintre motivele pentru care această întindere de apă se numeşte astfel. De această dată, am prins inclusiv chemarea la rugăciune în apă de multe ori şi am stat, liniştită, urmărind pur şi simplu soarele cum coboară.
Călătoritul, care nu a murit
A fost minunat să fim pe drum din nou. Nu ştiu cum am făcut, dar eu şi cu Marcel am călătorit mai mult în acest an decât în alţii. Ne-am dat seama cum e să ne fie luat unul dintre cele mai preţioase lucruri pentru noi – libertatea. Şi am replicat. Iar dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, va fi o prioritate (am spus-o mereu). Se vor găsi chichiţele care îţi vor înlesni drumul spre destinaţie. Uneori, însuşi Universul va pune umărul de dorinţele vor veni din inimă.
Închei anul cu urări de bine pentru voi şi cu multă speranţă că Binele (cum îl văd eu) va învinge! ♥
December 21, 2020
Birthday wishes
This disappointing year brought out the worst in my friendships. It’s probably why I didn’t wish to throw even a small party on my birthday. [I had purposefully taken down my birth date from Facebook and, of course, as expected, so many forgot.] It’s not that this date defined our friendship [I consciously wanted to be under the radar in 2020], it’s that – as I told a friend yesterday – I know my worth. I give a lot. I don’t expect to get 100% back from you. But if you can’t even give me 5% love, that’s not a relationship, is it?
I have realised even more this year that being friends in the deepest sense is sharing views – which sadly drove me away from the people who stubbornly stuck to their ways.
There are some people whom I considered my close friends and they completely forgot about my special day – while I tried to make every day special to them. Which adds up as—I cared too much and they didn’t care at all. It’s time to leave. And I’ve already packed my bags.
I did have some really beautiful surprises, however, from people who showed their love and they melted my heart and made me cry tears of joy. In the end, I believe that our energies and feelings should go into two-sided relationships, which have the true potential to grow and bloom.
The thing that I am most grateful for in these moments is the real detachment that I found, after years of trial and error. I am set to continue down this path because it lets me see things even more clearly than before. The power of letting go and crossing on the other side is cathartic.
What do I miss most/did I lose this year? MY FREEDOM.
Along the same line, I’ve put together some deep wishes that I hope the Universe would process. In the end, every bit of energy we contribute adds to the higher energy of the Planet. Where there’s Good energy, the Bad energy will vanish.
I wish…
people would really be kind (not in this manipulative way that the pandemic is shaping our lives, making us look like the bad wolf if we don’t stick to the norms of the society, if we don’t report or frown upon [totalitarian behaviour] people who don’t conform, or if we don’t ultimately act as the biggest hearts on Earth – even though we are not –; I’ve been a supporter of living outside norms for more than half of my life: I don’t intend to get married, baptise my kids, live a traditional life… and I’ve been able to exist as different as I am)
we could protect the Earth, the waters, the animals, all life… in the end… not because of the consequences of our inaction, but because this Planet is our home and we’d do it with love
wars and conflicts would stop all over the world and we’d all live in harmony, with every person’s right to have peace in his/her heart when going to sleep respected, with a secure and safe life respected
to be able to travel freely wherever I want, because travel is (for those who truly understand it) knowledge and knowledge means being able to discern between right and wrong
to be able to do what I want and live the way I choose (because I am responsible enough to decide on my own and I do not need anybody to tell me how to live my life and protect those around me… scepticism has grown in me over this year and I’ve become allergic to politics-infected decisions)
to be able to meet and hug whomever I feel like it (as it was before because I’ve had a taste of the normal in Egypt this month… and I loved it, as I loved our way of living… it was by no means perfect, but it had the potential to be improved… while now we are living in an artificially-constructed world reeking of pretence and wishy-washy behaviours)
we’d all start calling out bad and dangerous demeanours and encourage people suffering from narcissism and other sociopathic disorders to start acknowledging them and addressing them
for the truth to come out in all the places and topics covered in shadow
for the pressure in the world to disappear, for us all to be able to look at a bright sun and lead lives filled with light
for fear to be gone, for people to resume thinking on their own, unwilling to give in to gaslighting and become enslaved to it
I believe that we all deserve our chance to choose. You may miss the right turn or the right path, but you’d still live a free life.
And you should respect my right to live my life as I choose as much as I respect yours. No pointing fingers. No judging. No ridiculing.
We have never had freedom in the truest sense of the word but inside our minds and hearts. Sadly, even the freedom that we did have has reached worryingly low levels this year. We should be able to get it back. Not ‘allowed’!
I have a line that has stuck with me for more than 30 years and it comes from one of the stories that shaped my childhood – ‘Ali Baba and the Forty Thieves’. At the end of the story, Ali Baba grants slave Morgiana ‘her freedom’, as the greatest gift of life.
Well, if you connect the dots, you are surely going to understand me and my perspectives better. That’s the first step towards respect. And acceptance of a different view.
November 27, 2020
În 5 paşi veseli prin Dobrogea de nord
Pentru că săptămâna trecută nu mi-a ieşit postarea, am zis să fie aceasta cu două! Şi pentru că toamna-i mai lungă-n Dobrogea, poate că mai apucaţi să colindaţi şi voi pe unde-am făcut-o noi.
E drept, tradiţionala Deltă am trăit-o anul acesta în iunie, însă întotdeauna mi-am dorit să zăbovesc mai mult în jurul Măcinului.
Cum stam noi într-o după-masă de vineri şi ne uitam la un documentar (îl puteţi şi voi vedea aici), ne-a lovit ideea: „Ce-ar fi dacă am pleca peste-o săptămână încolo, cu reîntoarcere duminică seară, oricât ar fi de târziu?”.
Nu mi-a fost greu să găsesc o cazare fix pe gustul nostru şi s-o rezerv, în Greci.
Şi-aşa am ajuns noi la Turtle Camp.
Ne-am simţit foarte bine primiţi din primele momente şi dimineaţa ni s-au oferit sugestii preţioase de către proprietarul locului (am ocupat căsuţa ce da-n spre tufele de trandafiri pe care le-am zărit a doua zi, în timp ce-n spatele casei era plin de gutui!). Ne-am bucurat de căldura aceea a dimineţii tare mult, luând micul dejun în aer liber – vara noastra eternă continua destul de departe de Braşovul unde purtam deja căciulă seara. Mi s-a topit sufletul cât am ţinut-o în poală pe mogâldeaţa roşcovană tare lipicioasă a casei. Am avut, cu toate acestea, timp să remarc cât de bine organizate erau toate în cel mai drăguţ camping vizitat de noi în ţară. Chiar şi duşul mi-a picat ca un amestec de dimineţi de vară islandeză/toamnă timpurie scoţiană, cu un twist de duioşie românească. Să nu uităm că zona Munţilor Măcin este cea mai săracă în precipitaţii din toată România – şi să drămuim apa. ♥
Că tot vorbim de apă, marea mea speranţă-n provocarea de wild swimmingde octombrie (erau departe zilele toride ale lunii august!) sta-n cele 24 grade din aer, căci Dunărea Veche era rece. Întâi am lansat caiacele. Am cotit la stânga după Centrul de informare turistică din Măcin şi am ajuns pe un drum de ţară. Un domn cumsecade ieşit cu căpriţele pe-acolo ne-a spus să îl urmăm până când va urca pe dig, astfel reuşind să îl trecem. Am fost rapid pe apă, minunându-ne de frumuseţea atât de sălbatică a pădurii. Această primă tură a fost una mai scurtă, în care-am încercat să descoperim locuri şi peisaje şi-am vâslit în aval până la cotul pe care-l făcea râul – a fost mai greu un pic să ne întoarcem, dar ne-am dat seama că nu era chiar atât de puternic curentul. Mi-a plăcut mult că malul era curat – cu foarte puţine excepţii –, aşa că mi-a fost şi mai confortabil să înot. Nu ştiu dacă a durat un minut, căci am simţít apa aceea rece pe peste tot – cu toate că eu sunt născută iarna şi ador frigul (eh, poate s-or fi schimbat nişte lucruri în mine anul acesta!). Până la urmă, am făcut-o şi pe-asta, dar mă gândesc cu groază la următoarele luni. :D
La final de zi, porneam şi noi pe Culmea Pricopanului. Ştiam că nu aveam timp să finalizăm traseul şi că Parcul Naţional Munţii Măcinului era, în fapt, închis, aşa că nu aveam unde plăti taxa de intrare. Ne-am întâlnit cu mulţi oameni ce coborau, veseli şi plini de energie. M-am bucurat! Am urcat până la un fel de intersecţie de trasee, unde semnul nostru a luat-o la dreapta, iar noi – la stânga, minunându-ne de plante pe care munţii noştri din zona Braşovului nu le au şi unduiri ce nu ne erau cunoscute. Priveliştile erau fabuloase! Am ajuns până în Şaua Şerparu, unde ne-am reîntâlnit cu traseul lăsat în urmă şi ne-am întors. Se lăsau întunericul şi răcoarea serii (după ce toată ziua fuseserăm răsfăţaţi de-un aer văratic). Concluzia? Mie-mi plac munţii pleşuvi, cu care m-au cucerit Scoţia, Iranul, sudul Albaniei, Asia Centrală... şi se pare că Munţii Măcin nu erau mai prejos. Din România, inima mea-i acolo.
Îmi dorisem mult să ajung la Cetatea Troesmis şi ştiam că fusese un punct strategic din această parte a Dobrogei. Văzând lăţimea Dunării Vechi şi măreţia întregului relief, am înţeles de ce. Mă voi reîntoarce într-o zi, voi explora mai mult şi voi vâsli cu Marcel până la Măcin.
Cum să fiu aproape de unul dintre locurile mele preferate din lume şi să nu trec să îl văd? Parcheşul mă primeşte mereu la fel. Pe canalul principal chiar am spus pe o înregistrare „Pentru mine aşa arată fericirea!”. Acum am înţeles cu adevărat cum este şi toamna aici – şi Marcel mi-a promis că mă va însoţi şi-ntr-o iarnă pe apă-n această minune. Spre mirarea noastră, ni s-a confirmat că punctele albe văzute de sus, dinaintea coborârii pantei spre apă, erau pelicani. Am văzut şi egrete, cormorani, chire... ne-am bucurat mult! Am încercat să pătrundem şi pe canale laterale, însă nivelul apei, chiar dacă mai ridicat faţă de iunie 2020, era tot scăzut. Aşa că ne-am hotărât să finalizăm ceea ce nu am făcut în 6 ani, furaţi mereu de peisaj şi animăluţe: am vâslit pân’ la Dunăre! Fusese o zi cu vânt şi valurile de pe dragul meu fluviu mă uimiseră. Aş fi vrut să intru şi pe Dunăre, dar ne-a împiedicat... digul. Întrebându-i curioşi pe binevoitorii pescari, am aflat că acum câţiva ani canalul principal comunica liber cu Dunărea. Am ajuns destul de înfometaţi înapoi pe uscat (cu toate că ne luaserăm gustări cu noi) şi... se schimbase şi ora, aşa că era întuneric pân-am ajuns la Isaccea şi nu am mai apucat să vedem Noviodunum. De întors ne vom întoarce, nu încape vorbă! Aaah, şi să nu uit vestea cea bună – permisele pentru Delta Dunării (inclusiv Delta Superioară) sunt din nou disponibile online.
Alte informaţii
Bacul
Sunt treceri şi noaptea de la Brăila, cel puţin la sfârşitul lui octombrie erau la 21:30 şi 22, apoi se putea suna pentru o trecere de urgenţă (tariful normal plătit a fost de 24.50 lei: noi doi + maşina). A fost o experienţă diferită faţă de toate trecerile Dunării pe care le ştiam; aşa înfofolită nu fusesem niciodată. Fericirea, însă, era neschimbată.
Unde mâncăm?
Cu nebunia de pandemie, multe locuri s-au închis, din păcate. L Şi eram şi în afara sezonului. În mod convenabil, Popas Laura se găsea aproape de cazare. Mâncare bună, aer curat, personal amabil.
Lacul Iacobdeal
Aici s-a aplicat ceea ce spun eu de multe ori – că iubesc mult mai mult drumul decât destinaţia. Dacă tura de călărit din Cerna nu ne-a ieşit (vedeţi de ce aici), am zis să profităm totuşi de zi şi praful către Lacul Iacobdeal face intrarea în scenă a peisajului şi mai romantică. Nu m-a mişcat prea tare lacul în sine (era şi foarte aglomerat – iar eu fug de aglomeraţie de dinainte de 2020), dar mioarele întâlnite pe drum şi felul în care culmile domoale din jur se aşezau nu au avut cum să nu-mi intre-n inimă.
Cu mare dragoste faţă de vechea noastră Dobroge, închei aici, cu fericire că parcă toate drumurile s-au unit la finalul acestui an şi cu urări de bine de drum către voi!
#nuincetamsaumblam
November 24, 2020
Back to Argentina | Project of our month through South America
It’s been almost a year – and I can’t believe it! We can consider ourselves lucky that we managed to (almost) get to Level 12 of Jumanji… sane. [You know the joke, right?]
For all those in love with travelling and the world, here’s a small guide based on our last NORMAL trip. Hope that you’re going to find it useful while exploring Brazil, Uruguay, Argentina, and Chile.
#nevergivein
Part I (6 days) | Guarulhos to Porto Alegre
Route and transportation:
[Braşov – Bucharest (by car) + Bucharest – Istanbul (by plane) + Istanbul – Guarulhos (by plane)]
Guarulhos – Florianópolis (by plane, LATAM booked via travel2be.com): USD 37; 1h25’ –the flight got delayed for more than 1 hour and nobody knew what was going on–
//
Florianópolis – Bento Gonçalves (by bus, Santa Cruz booked via busbud.com): EUR 29; it should take around 8h, but we got late and arrived in 9 hours – otherwise, pretty clean and decent bus ride
//
[as Parques Nacionais de Aparados da Serra – closed during the New Year holidays, we changed our plans and headed to Gramado and Canela]
Bento Gonçalves – Caxias do Sul – Gramado (by bus; tickets bought locally): R$ 13.50 + R$ 28; 1 hour + 2 hours
//
Gramado – Porto Alegre (by bus; tickets bought locally) R$ 65; around 2h30’
Accommodation:
Campeche: Sagui Hostel R$ 500/3 nights (1 in the van + 2 in the en-suite double room); 2/10 I liked the location of the place, very much actually! Close to the beach and a short and pleasant walk away to shops and restaurants around. They also have a reconditioned van in which you can sleep - and this is also a pretty cool idea (and I preferred sleeping there rather than in our double room). But, this is where the good things seem to end. I didn't understand the hype surrounding this place or the high scores attached. My personal experience was that I stayed for two nights in a humid, small, and dark room, on an age-old mattress and linen full of holes. The level of security as to my things in the room seemed 'zero' to me (even if the door closes, the windows can easily open). Also, the double room is very close to the common area, so you get sleep probably at 3am (when everybody else does) and we were even woken up at 6:30am by the works carried around the premises. Friendliness of the staff? Only 1 person was friendly to us. And I felt harassed before arriving about my actual stay-- 'Will you come?' 'Will you pay?' 'Provide us with this and that...' ...but when I actually gave solutions and options, not one was followed through. It is such a shame, as the place has SO MUCH potential, could be better maintained, kept clean, and refurbished altogether.
Bento Gonçalves: Sonho da Serra Pousada R$ 300/2 nights, breakfast included; 10/10 By far the best accommodation of our month through South America. Charming, spacious, welcoming, so friendly... And the breakfasts were wow! We came for one night, stayed for two. Canela: Hospedaria Provençal R$ 130/1 night, en-suite, breakfast included; 9/10 The location is very nice and quiet and I loved the hydrangeas all around and the feeling that you are actually staying in the middle of nature. Our room was spacious and the breakfast was truly rich and tasty. The place could be a tad better maintained.
Where to eat:
Bento Gonçalves: Regina Massasecia – Italian artisan pasta at its best
Canela: Containner Bistrot – a modern take on Brazilian classics and European success stories in terms of food
Not to miss: pineapple juice, fresh coconut water & sugar cane juice (Florianópolis), grape juice, wine & berries (Bento Gonçalves), açaí, pão de queijo, papaya [in my opinion – the best in the world]
Highlights:
Campeche, Parque Casa na Árvore, Canela, Cascata do Caracol – you can read about all of them here
Part II (2 days) | Porto Alegre – Colonia del Sacramento
Route and transportation:
Porto Alegre – Montevideo (by bus, EGA booked via bubud.com): UYU 4250, around 12 hours –we were about half an hour late, but it was by far the best company we’ve travelled through South America with; they serve great snacks–
Montevideo – Colonia del Sacramento (by bus, COT): UTU 416, around 2h45’ –very comfortable ride!–
Accommodation:
Montevideo: La Posada USD 27/night; 8/10 I liked the building in which the hostel is located and its overall style. The location is also superb - you have lots of places to discover around; it is full of shops during the day and the restaurants stay open until late. Both the owner and employees are friendly and helpful - we were given our room earlier to the regular check-in time simply as a nice gesture (we were very tired following the overnight bus ride). The only thing that I didn't like is the fact that the place could be better maintained.
Where to eat:
Montevideo: Alvarez Bar – traditional Uruguayan food, delicious passion fruit smoothies, value for money
Not to miss: Uruguayan wool products
Highlights: Montevideo’s Ciudad Vieja, the vibe of Colonia del Sacramento – we spent only a short while in Uruguay, but we liked the country and the people very much. Both laid-back. Staying in Ciudad Vieja was one of the favourite memories of the trip, while walking around Colonia, enjoying its art (check out some of painter Daniel Barbeito’s works), or having a meal on a terrace were all lovely and seemed timeless. Tip: You can leave your bags at the bus station – against a fee; they only accepted cash at the time of our visit.
Part III (3 days) | Meeting our friends and time spent around BsAs
Route and transportation:
Colonia del Sacramento – Buenos Aires (by ferry, Colonia Express): ARS 2686, 1h15’ –nice crossing!–
Accommodation:
Muñiz: [we didn’t want to intrude too much, although our friends did offer to have us; anyway, we only spent time apart while we were sleeping] Lo de Hugo USD 102/3 nights; 10/10 I liked this apartment a lot and felt at ease here - it's new, clean, and well-maintained. The property's neighbourhood felt friendly and safe.
Where to eat:
San Miguel: Allu Pastelería Artesanal – your place for bakes and all things sweet [my dear Nuria’s cake shop – she delivers]
Nordelta: Le Pain Quotidien – perfect for breakfast, brunch, lunch… delicious pastries and vegan dishes
Not to miss: dulce de leche, conitos de dulce de leche, dulce de leche liqueur, pizza Fugazza, art and handmade jewellery and bags (Recoleta, Buenos Aires) + accessories and incense sticks (San Telmo, Buenos Aires)
Highlights: the reunion with our friends, Nordelta + Tigre, boliche night, Buenos Aires
Part IV (5 days) | Andean Northwest
Route and transportation:
Buenos Aires – Salta (by plane, flybondi): ARS 2229; 2h10’
Around Salta (by car, Salta Rent a Car booked via booking.com) – USD 170/4 days; deposit: USD 400 | OK, but they took some time to return the deposit.
Accommodation:
Cabra Corral: Terrazas del Lago USD 40/night/en-suite, breakfast included; 7/10 The location is beautiful and the hosts are nice. Some issues should be settled regarding the property. Although pretty clean, it is not that well maintained and there is a certain clogged smell all around the building. Plus, under some heavy rains, we woke up to water on our bed and on the floor. So, a pretty high rate for what it offers.
Salta: Ama respira y vive USD 28/night/en-suite, breakfast included; 9/10 Neat and colourful house, with nice energy. Very welcoming and friendly host. Stunning garden. The breakfast selection could be improved.
Juella: Casa de campo entre frutales y cerros de colores USD 120/2 nights; 10/10 Marcel and I loved the house! It is superb, with all those nice touches and old, colourful items! The area is also tranquil, we cooked ourselves and enjoyed the environment and the great hospitality of our hosts!
Where to eat:
Salta: La Verbena – a cute bistro in the middle of nature
Cafayate: Heladeria Miranda – the place to taste wine sorbetto
Not to miss: drinking mate and buying some for back home (if you like it very much – and a bombilla, of course!), at least a glass of Torrontés (Cafayate), oranges and orange juices (Salta), lemons and lemonades (Jujuy), alfajores, Rogel, corn, avocados, quinoa, handmade crocheted items, coca leaves (to chew for altitude sickness relief and to make tea -> not to transport to other regions of Argentina)
Highlights: the roads to Cafayate and San Antonio de los Cobres, rafting down Juramento River (ARS 2900, lunch included –vegetarian option available upon request), seeing llamas, Salinas Grandes
Whilst I didn’t enjoy the northwest as much as other parts of Argentina, Marcel and I did make some wonderful Bolivian friends, rode stupendous roads, saw many animals in the wild, and ran in the rain around the salt flats located at 3450m.
Tip: If possible, avoid Tren a las Nubes; it is overrated and very expensive (ARS 6500).
Part V (7 days) | Patagonia (via BsAs)
Route and transportation:
Salta – Buenos Aires – Bariloche (by plane, LATAM booked via lucky2go.com): EUR 64: Salta – Buenos Aires; 2 hours + Buenos Aires – Bariloche; 2h15’ –pretty pleasant flights–
Bariloche – Esquel (by bus, Via Bariloche booked via busbud.com): EUR 15; about 6h15’ The worst bus company used by us in our entire trip. Nasty personnel, very impolite (the bus attendant and I engaged in some swearing following a very rude gesture that he did towards me)... bottom line, we arrived late in Esquel and lost our bus to Chile, having to pay for a taxi to the border (we barely made it). But, nah, some people don't care about your time and efforts, they don't even bother to keep the bus clean.
Esquel – border (by taxi): ARS 2000; about 1h20’
Border – Futaleufú (by foot + hitchhiking)
//
Futaleufú – Trevelin (by private transfer, arranged at our accommodation): CLP 40000; about 1h30’
Trevelin – Esquel (by bus, tickets bought locally): ARS 120; about 45’
Esquel – Puerto Madryn (by bus, Don Otto booked via busbud.com): EUR 42; around 10h30’ –we waited for the bus for more than 1 hour; consequently, we arrived 1h30’ late; the food was bad and the bus was pretty dirty–
//
Around Puerto Madryn (by car via expedia.com) – USD 86/2 days | One of the best experiences in terms of car rental of my traveller's life. The guys at AVIS were extraordinary: fast, professional, very friendly... and helped us with extra suggestions.
Accommodation:
Buenos Aires: Departamento 2 amb. en Núñez, luz y vista al río USD 36/1 night, entire apartment; 8/10 Good area, friendly owner and friends, close to Aeroparque.
Futaleufú: Outdoor Patagonia & La Yunta CLP 80000/2 nights, breakfast included; 6/10 I wish I could be able to review the restaurant and the hostel separately because it would be fair to do it this way.
As it is not possible, I will try to explain my rating.
The food at this place is in my Top 3 best I've had over the 1-month trip through South America. I loved it to death! So, it clearly deserves 10 stars.
The accommodation, however, is one of the Top 3 worst I've had over the 1-month trip through South America.
The rooms are basic, the basic of the basic (comfy beds, however) and really overpriced. The common space downstairs is rundown and the bathrooms... some of the most disgusting I've seen. I tried to limit my trips to the loo and I actually wanted to move after the first night, but then I said to myself 'OK, I'll try to hang on (for the sake of my boyfriend)'.
Breakfast is also very basic, delicious though, and the entire energy in the hostel is off... The staff is great, kind, and helpful... but the owner is only interested in money, trying to shove as many activities as he can down your throat. If you resist, he will make sure to make you feel guilty over it.
Aaah, and don't rely on the transfers to Argentina or on the bikes at the reception (some are of very bad quality).
So, 1 star for the hostel.
10+1=11 11/2=5.5 :D
[The same company organised the rafting session for us; the guys who accompanied us on the river are true professionals.]
Puerto Madryn: Shai Shai Hue USD 129/3 nights, breakfast included; 10/10 A very comfortable place to stay in Puerto Madryn (and use it as a base for your travels around the area). Welcoming and kind hosts, beautiful garden, clean room and bathroom. Good selection for breakfast - just what we needed to start our days.
Where to eat:
Futaleufú: Café Mandala – delicious homemade cakes and delightful owner
Gaiman: Ty Te Caerdydd – exquisite Welsh cakes to take home and munch
Not to miss: raspberry smoothies, orange alfajores, and pichanga (Futaleufú), chipas and empanadas (Argentina), handmade jewellery and accessories to take home from Chile and postcards from Argentina
Highlights: Bariloche [I fell in love with this town, it was my favourite urban settlement of the entire trip!], Argentina/Chile border crossing [it was one of the most adventurous border crossings of my life, I told the story here in Romanian], rafting down Futaleufú (CLP 60000/Puente a Puente + CLP 15000/Macal; lunch included), walking and biking around Futaleufú, swimming with sea lions (USD 85) and the animal encounters around Punta Loma [free entry], Península Valdés (ARS 850 + ARS 120/car), and Punta Tombo (ARS 550), the Welsh community in Trelew and Gaiman and Museo Paleontologico Egidio Feruglio [for a dinosaur close-up]
Part VI (4 days) | Return to BsAs, goodbye Brazil, hello Istanbul
Route and transportation:
Puerto Madryn – Comodoro Rivadavia (by bus, Central Argentino booked via busbud.com): ARS 860; around 6h30’ –we were quite late; the company has friendly staff, but the conditions are not the best–
Comodoro Rivadavia – Buenos Aires (by plane, Aerolineas Argentinas booked via gotogate): EUR 93.21; 2h15’
Buenos Aires – Guarulhos (by plane, flybondi): ARS 8038; 2h10’
/return to Romania, via Istanbul/
Accommodation:
Buenos Aires: Becka’s Tango House USD 23/night; 8/10The building itself is superb and so are the rooms. The area is safe and central and our host was friendly and welcoming. However, the premises could be better kept and maintained.
Guarulhos: Casa dos Gattos R$ 108/night, en-suite; 10/10 The common areas are simply wow, the neighbourhood is very safe and vibrant to explore, and you feel welcomed the right way. Other pluses? The short ride to the airport (GRU) and the fact that you can be picked up from there and dropped off (against a small fee); the snacks that you get upon check-in; the fact that you have a dedicated and secure spot to leave your bags if you need to explore some more after check-out time.
Where to eat:
Guarulhos: Macaxeira – traditional Brazilian food (with a twist); City Bread – not only a great breakfast option, always packed
Not to miss: caipirinhas (Guarulhos); Garoto, cashew nuts, açaí powder, cocoa, and tapioca pearls (to take home); simit (Istanbul)
Highlights: meeting Nuria and Telemaco again ♥ [they picked us up at the airport], eating in Guarulhos [Brazilian cuisine is still one of my favourite in the whole world; they know how to cook!], rediscovering Sultanahmet – a few notes here—
We recalled our time spent around this beautiful part of Istanbul – a city that we love with all our heart – 8 years before. We walked, we felt the fresh and cool air, Marcel had pomegranate juice, I discovered Supangle, we ate outside and felt joy. Havaist buses provide a fast and reliable connection from Istanbul Airport downtown.
OTHER INFO:
Buying a SIM
In Brazil, you need that CPF [a national number], but at Claro you can get a SIM without it.
In Argentina, we were helped by our dear friend Telemaco to buy our SIM cards and we did need to provide identification proof to register them, but it worked and we were able to charge them online.
Uber
We used Uber in Argentina, Brazil, and Uruguay and, while it was a bit more expensive around Montevideo, the rates were very low even outside towns in Argentina and Brazil.
Safety
While the small part of Chile that we travelled around and Uruguay felt very safe, we did get insights from our friends as to possible robberies at gunpoint around San Miguel (on the way to Nordelta). As expected from our previous trip, locals did warn us that ‘we were in Brazil, so everything could happen’… even in the south (and especially in ‘Porto Alegre’). The only weird vibes I felt were in downtown Florianópolis. We travelled at various times of the day, but never felt threatened. A good tip of mine is to trust people and be kind. In the back of your mind, however, stay cautious, never look flashy, and always seem like you know what you’re doing [even if you are not].
Happy travels!
[and if they don’t return, we will!]
*Rates are listed in the currency used at the time of booking.
**All the recommended restaurants also serve vegetarian dishes.
November 9, 2020
Dealbreakers prin România şi nebuni pe… drum
Am avut o săptămânăăă... de nu am apucat să scriu nimic. Destul cu plânsul (am auzit că-i sport naţional şi mie nu îmi prea place) fără scop!
Mai bine e atunci când ne plângem cu scop, doar-doar tragem un semnal de alarmă şi se remediază ceva – ori de la sursă, ori de la utilizatori. :D
V-am spus acum câteva luni că nu fac parte din categoria de călători care din „minunată” şi „grozavă” nu scot o destinaţie. La mine e mai din topor: îmi place – se va şti, nu îmi place – se va şti. Cam aşa sunt şi în fiecare zi a vieţii mele. Mi se pare mai corect faţă de toată lumea şi aştept să mi se aplice acelaşi tratament.
Astăzi, deşi iubesc România ca pe ochii din cap, sunt lucruri de rezolvat, aspecte pe lângă care nu ar trebui să trecem nepăsători şi iată peste ce dealbreakers am dat pe drum în această toamnă. Plus încă 3 despre care doresc să vorbesc de mult.
Gunoiul de pe lângă monumentele istorice din jurul Corabiei
Ştiaţi că cel mai lung pod al Antichităţii avea un picior la noi în ţară (bine, pe-atunci, „ţară” nu avea însemnătatea de azi)? Însă, îl puteţi vedea într-un spaţiu îngrădit, în care mai răsar ba o pungă, ba un pet, din cartierul Celei al Corabiei. Izvoarele istorice spun că însuşi Constantin cel Mare a fost prezent la inaugurarea lui, în 328. Măsura 2437.50 metri şi unea Sucidava (actuala Corabia) cu Oescus (astăzi – Ghighen în Bulgaria).
Că tot veni vorba de Sucidava, la cetate nu am mai prins deschis. Cu toate că speranţele erau mici, am făcut un drum într-acolo şi m-au oripilat grămezile de gunoi de lângă intrarea principală.
Între noi fie vorba, cu tristeţe o spun: în toate călătoriile de anul acesta, cumulat, – şi şi în Banat m-a deranjat gunoiul! –, nu am dat peste cât gunoi am dat în estul Olteniei. Cu toate că de simţit m-am simţit tare bine şi am amintiri frumoase tare!
Ce am făcut? Am contactat Ministerul Culturii, care a redirecţionat cererea mea Direcţiei Judeţene pentru Cultură Olt şi, de când m-am reîntors din călătorie, am şi primit un răspuns. Administraţia publică locală a primit o amendă de 15000 lei şi mi s-a spus că suprafeţele în cauză au fost salubrizate.
Eu încă mai sper că ne vom responsabiliza cu toţii şi vom fi mult mai atenţi unde şi cum ne aruncăm gunoiul!
Intrarea pe Lacul Suhaia – ia-o de unde nu-i!
Am aflat cu mirare – şi sunt convinsă că nu mulţi ştiu asta! – că pe Lacul Suhaia erau pelicani, chiar şi la sfârşit de septembrie. A doua zi, ne-am dus să îi vedem. Nu ni s-a permis accesul pe lac, pe motiv că „deranjăm pescarii”. În realitate, cred că era ideea că noi nu plătim nicio taxă de intrare, căci pescarii înşişi ne-au poftit să ne lansăm caiacele, în mai multe rânduri. Mi-ar fi plăcut mai multă transparenţă, cu toate că domnul de la intrare a fost drăguţ şi ne-a lăsat să intrăm măcar cu maşina. Am înţeles că dispoziţiile nu erau ale lui. Vă daţi seama că s-a fâsâit tot momentul, cu toate că pelicanii erau superbi! ♥
Aşa că m-am adresat Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pentru a şti motivul pentru care ni s-a îngrădit accesul pe apă, căci lacurile, vorba ’ceea, fac parte din natură. Nu zic bine?
Mită electorală
Nu am crezut niciodată că poveştile cu mită electorală sunt „doar poveşti”. De cel puţin două ori, m-am surprins însă, cu o săptămână înainte de alegerile locale, holbându-mă pe geam la pungile roşii cu care, probabil, în localităţi-cheie (sau nu) din sudul ţării, se cumpăra votul. Trist.
Dragoste de ţară
Bunicii mei erau de origine maghiară. Lucru des întâlnit în Transilvania. Doar că nu erau şovini. Bunica obişnuia întotdeauna să îl tachineze pe bunicul meu când o lua pe arătură. De pildă, tatăl meu este român şi ei nu s-au împotrivit niciodată relaţiei dintre mama şi tata. Cu bunicii mei vorbeam în maghiară, însă oridecâteori aveam lângă noi pe cineva ce nu cunoştea această limbă, comutam pe română. I-am iubit atât de mult pe cei trei bunici ai mei... au fost copilăria mea! ♥
Apoi eu, deşi mândră de moştenirea mea culturală venită pe două căi, mă consider româncă 100%. Şi îi admir pe cei, la origini, „corciţi” ca mine, care au reuşit să se ridice peste politică, pretenţii teritoriale şi aroganţă.
Din păcate, în satul Inlăceni, am avut parte de o experienţă neplăcută în jurul întregii poveşti creionate mai sus. Este frumos, este până la urmă „satul labirint” şi legenda spune că un poştaş a venit să aducă scrisorile în vechime şi după trei zile tot în Inlăceni era, că nu ştiuse pe unde să iasă. :D
Doar că, în timpul unui tur al bisericii unitariene ce tronează mândră pe unul dintre dealuri, doamna care l-a ţinut (în totalitate în maghiară – dar nu asta este problema, că i-am tradus eu la final lui Marcel cum şi ce-am putut) a făcut referire la un moment dat la simboluri secuieşti care nu s-au putut afişa în sat. Şi exprimarea a fost—„Pentru că, nah, suntem în România”... M-a durut, nu vă puteţi imagina cât. Nu aveam pretenţii de la domnul ungur care participa (care mi-era destul de simpatic; îmi mărturisise că venise în România, deoarece îi plăcea la nebunie, chiar dacă urma să stea în carantină la întoarcerea în Ungaria) sau de la soţia lui (care, deşi neaoşă, părea un pic nesuferită). Ci de la doamna care, până la urmă, era ca reprezentant a ceva acolo şi care mă convinsese că avusese de multe ori acelaşi discurs. Îmi venea să îi spun „Ia ia-ţi mătăluţă bocceluţa şi ţuşti în Ungaria dacă aici nu îţi convine”. Nu am făcut-o. Poate din aceleaşi motive pentru care tot anul ăsta mulţi dintre români nu s-au revoltat împotriva măsurilor impuse de minunaţii noştri guvernanţi. E o jenă, o fugă de conflict. Uneori o am chiar şi eu, cu toate că de cele mai multe ori zic verde-n faţă.
Şi mai e ceva – ştiu cumva că oamenii de tipul acesta nu au fost şi nu vor fi niciodată fericiţi. Vor trăi undeva „in-between”. Căci nici în Ungaria nu sunt primiţi cu un covor de flori, pentru că vin, până la urmă, din România. Cam la fel cum cazacii mongoli sunt priviţi de sus, de altfel, de un popor blajin din Kazahstan şi ajung să nu se integreze niciunde.
Nu mai bine ne bucurăm de ce avem? Niciodată nu m-am simţit tratată urât de români pentru că îmi curge şi sânge maghiar în vine, dar de mai multe ori mi-a fost ruşine de comportamentul câtorva etnici maghiari faţă de români. Şi nu ar trebui să fie aşa! Suntem totuna! ♥
Păcat de cai!
Mie-mi place foarte mult Măcinul şi toată zona din jur. De fiecare dată când am mers în Deltă mi-am dorit să zăbovesc. Anul acesta am avut norocul să revin în Dobrogea doar pentru această parte a ei şi mi-a tresăltat inima! /va urma/
Cum ne place să călărim şi ne place să mergem pe munte cu caii – şi Marcel a văzut un documentar şi m-a bătut la cap să mergem să călărim, i-am întins telefonul şi i-am spus „Sună tu”. A rezolvat, a stabilit tot, domnul i-a spus că se merge doar la pas, dar că la final, ne poate da caii să galopăm, dar că trebuie să ajungem mai repede.
„A fost amabil cu tine?” l-am întrebat, curioasă. A dat din cap că da.
În mintea mea erau ecouri din Delta de prin 2017, când cel ce se ocupa de Padoc Cerna făcuse un mişto crunt de mine la telefon, motiv pentru care şi anulasem din timp tura.
Aveam şi acum inima strânsă. Simt oamenii foarte bine şi mă întristează când îi văd pe alţii că trec prin viaţă fără vreo corespondenţă reală între ce fost şi cum au simţit, fără pic de inteligenţă emoţională – şi mai şi scriu despre asta!
Cert este că am fost sunaţi duminică de dimineaţă şi întrebaţi dacă mai mergem, că erau mulţi cai de pregătit. Marcel chiar a spus că vom ajunge mai repede şi i s-a spus că nu era cazul. Şi pornim noi la drum, şi ne rătăcim (cu tot cu GPSu’ pornit). Sună omul meu să i se confirme locaţia; i se răspunde tăios că pleacă fără noi dacă nu ne grăbim. Întârziaserăm până în 8 minute! A fost prima oară când Marcel s-a uitat înspre mine şi mi-a confirmat că nu i-a plăcut cum a fost tratat de respectivul bărbat.
Am ajuns, am salutat. Duduia care am înţeles că se ocupa de tură m-a luat repede, că ar fi plecat fără noi, că la 12 au altă tură (era puţin după 10)... deci, ca pe bandă e-acolo. Când am întrerupt-o şi i-am spus că am venit să mă simt bine, nu să mă certe ea, a schimbat placa (văzând că sunt dintr-o bucată) şi a începutul cu periatul... Când am intrat şi l-am văzut şi pe proprietar, aflând şi că nici măcar calul meu şi-al lui Marcel nu urmau să fie unul lângă altul, am spus „Eu nu fac asta, mulţumesc!”. Am întins casca şi am plecat. Marcel m-a urmat.
Am înţeles că domnul plin de narcisism ce vedea banii dispărând pe poartă ar fi zis „De aceea ar fi trebuit să plătiţi înainte!”.
Stimate domn, şi dacă v-aş fi dat banii, tot aş fi plecat, căci nu îmi place să îmi fac singură rău într-un mediu toxic şi să încurajez astfel de „afaceri”.
Şi sper că tot mai mulţi români vor înţelege că am stat destul cu capul plecat şi că stă doar în noi să facem alegeri. Cu adevărat.
Şi acum, suplimentul de trei, aşa, ca-n basme, promis la începutul articolului—
autogari.ro
Mi s-au împleticit planurile de drum prin cap atunci când am pornit solo din Târgu Secuiesc înspre Focşani (şi o localitate de lângă) şi inclusiv oameni care lucrau la autogări mi-au spus că site-ul este degeaba.
Aeroparking Otopeni – NU, mulţumesc!
...şi cu toate că bănuiesc că oricum le-a scăzut clientela cu vremurile prin care trecem, este bine să ştie cât mai mulţi ce am pătimit noi la întoarcerea din Iran, în mai 2019. Sunt impresii la cald—
<Ne-am găsit mașina lovită în parcare.
Răspunsul administratorului, în stare de ebrietate? „Doar un homosexual își lasă mașina lovită în parcare și apoi dorește despăgubiri.”
În afară domnului care ne-a luat de la aeroport, s-au purtat execrabil cu noi (mai ales cu iubitul meu, căruia i-au adresat injurii).
Călătorim în jurul lumii, ne-am lăsat de mai multe ori mașina la ei (am primit bon fiscal doar în această ultimă ocazie), însă nu ne-am așteptat să pățim așa ceva. E și mai greu când astfel de momente amare, pentru care ai vrea să poți da mai puțin de 1 stea, se întâmplă la ține în țară, cu mahalagismul aferent.
NU ÎȘI PREȚUIESC CLIENȚII ȘI, MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU, TOATE AFACERILE CARE NU FAC ACEST LUCRU SE DUC DE RÂPĂ.
În locul dumneavoastră, aș fi mai atent(ă) cu unde îmi las mașina.
Noi am ajuns la Poliția Otopeni, într-un final, și așteptăm rezultatele.>
Care nu au fost favorabile, lăsându-ne un gust şi mai amar. Am înţeles că cei de la Aeroparking au fost amendaţi, dar noi nu am fost despăgubiţi. O altă instituţie din România care lasă de dorit – şi poate că generalizez, şi poate că sunt şi oameni faini acolo, care-şi fac treaba. Eu nu am avut experienţe bune cu Poliţia română. Şi când te gândeşti că i-am ajutat şi cu un interpretariat pe loc, fără să le iau vreun ban! Da, tot pe cei din Otopeni.
Anti- sau pro-vaccin?
Nici una, nici alta. Dar m-a oripilat de-a dreptul experienţa pe care am avut-o cu o femeie cu cel puţin o uşoară afecţiune psihică (şi sunt drăguţă aici), la cabinetul ei din Livada Vulturului, atunci când ne-am dus să discutăm despre plecarea în India şi ce vaccinuri ar trebui să facem.
[SINGURUL VACCIN CARE ESTE OBLIGATORIU – dar şi acesta, doar în anumite locuri din lume – ESTE CEL DE FEBRĂ GALBENĂ. Cel care ni l-a făcut, înainte de plecarea în Brazilia, din 2011, chiar ne-a sfătuit să nu ne facem prea multe vaccinuri. Era un medic minunat şi un călător care înţelegea cu adevăratul lumea şi umblatul prin ea. Chiar şi vaccinul de febră galbenă poate avea efecte secundare – şi Marcel a avut. PARTEA BUNĂ ESTE CĂ VALABILITATEA LUI ESTE PE VIAŢĂ. În trecut, era de 10 ani; oamenii de ştiinţă s-au răzgândit, însă.]
Marcel aşa este el – pune multe întrebări, se gândeşte, se răzgândeşte. [Şi este foarte bine!] Eu sunt mai impulsivă – şi e fain, într-un fel, dar atitudinea asta = inconştienţă de foarte multe ori.
No, şi „medica” (aşa o „alint eu”) s-a aprins că omul meu nu părea de convins. Ca să nu mai spun că ne-ar fi băgat pe gât o grămadă de seruri şi pastile de care nu aveam real nevoie. Aşa că am plecat şi ne-am descurcat pe cont propriu şi ne-am vaccinat doar împotriva Hepatitei B.
The end. Sper că am pus pe gânduri măcar pe cineva şi că atitudinile acestea constructive vor fi cele contagioase, nu virusul ăsta-minune.
Atenţie, în acest context, când vă gândiţi la vaccinul ce stă să apară. Faceţi-vă bine cercetările, fiţi împăcaţi cu ce băgaţi în voi dacă vă decideţi să vi-l administraţi. Că efect nu ştiu cât va avea.
October 31, 2020
Why stay in Guarulhos… and other places to discover in southern Brazil
How can I translate this title?
Well, ‘Why choose Guarulhos over São Paulo’ and highlights from the South Region (like Brazilians call it)…
All good? …or should I say ‘Tudo bem?’…?
We flew to and from Guarulhos in January 2020, we found inexpensive fares around Brazil (from there) and also to neighbouring Argentina (we were actually on the inaugural flight from Buenos Aires).
When this virus situation is over (and it will someday!), I am sure that travellers will return to the South American giant. Then, my suggestions would again be useful for all those wondering whether to choose Guarulhos or not.
A short ride from/to GRU
With Brazil’s largest airport located only about 20-30 minutes from downtown Guarulhos (depending on the traffic), it is very convenient to stay there. A R$ 25 transfer away.
A safe city centre, full of life and exquisite food
Unlike São Paulo’s reputation (the difference in the number of inhabitants is huge and also a factor!), Guarulhos’ reputation is of a more tranquil city. The city centre was vibrant when we visited, with clubs full (oh, how I miss those old times!), restaurants serving amazing food (like Macaxeira; hmmm… I’ve just remembered how much I love Brazilian food), and a general feel-good vibe. With pink lemonades.
Charming accommodations
Like Casa dos Gattos (en-suite double room, R$ 108/night), full of colours, character, and cats. It felt welcoming and snacks were (cutely!) included in the room rate.
Quaint streets
Up and down, up and down, but nice. Colourful. Not always easy to climb in the noon heat, but fun and familiar.
Shops with Brazilian goodies to take back home
Cocoa, cashews, powder açai… or maybe some cachaça? There are so many Brazilian products famous all over the world. Why not spend time to buy some for home, especially if you’re about to fly back.
***
I was telling you something about highlights, about the places that I truly loved in southern Brazil…
Staying in Campeche, Florianópolis
It is a fantastic area: safe, lively, with laid-back restaurants, a short walk to shops and the beach, which is wide and wild. Definitely my favourite part of Ilha da Magia.
Downtown Florianópolis
The statistics show that Florianópolis is one of the safest cities in Brazil. Curiously enough, downtown Florianópolis felt a bit sketchy. Still, I loved my time spent there, walking the streets, sipping sugar cane juice, and enjoying the overall charm.
Probably my favourite of this list. Possibly because I am still a kid, crazy about treehouses, slides, and swings. Loved the area, the vibe, the welcome – I also wrote about it here (in Romanian, though); it’s a spot for children of all ages (entry fee: R$ 15). JExpect to pay about R$ 25-30 for an Uber/taxi ride from/to Bento Gonçalves, the charming Italian-flavoured town.
Canela, on the whole
Fascinating little town in the German-heritage area of Rio Grande do Sul, with a beautiful cathedral and wonderful Christmas traditions celebrated all the way into the first two weeks after New Year’s. Lots of memories that can be made in Canela. And it’s easily reachable by taxi/Uber from Gramado (R$ 7-14, depending on the area).
Cascata do Caracol
It was crowded when we got there (we did pay R$ 20 as entry fee), but there were many things to see and do, apart from the waterfall. We were, however, set to admire Cascata do Caracol from all angles, hike to the source, and enjoy it as much as we could. We were staying very close to the park, so getting there by Uber (R$ 11-12) was the most convenient way.
One more thing!
Hydrangea all around
The perks of visiting southern Brazil in summer? The hydrangea that you find all around, as there are entire parks full of these elegant flowers. They are special and will make your trip feel the same way. ♥
October 20, 2020
De făcut în estul Transilvaniei/Olteniei
Chiar de nu reuşesc să scriu toate articolele pe blog la timp (adică lunea; jonglez cu foarte multe chestii în ultima perioadă), o fac cu mare dragoste.
Ştiu că pot inspira, că pot ajuta, că pot (încă!) reda oamenilor încrederea în a călători.
Noi nu ne-am oprit din a umbla şi nu ne vom opri.
Două dintre ultimele isprăvi pe drum au fost în estul Transilvaniei – pentru a sărbători finalul verii, la sfârşit de august – şi în estul Olteniei – pentru a explora locuri nedescoperite încă de noi şi... pentru ce-i scris sub „Ceva inedit”, la mijloc/final de septembrie –.
Ce experienţe mi-au plăcut cel mai mult?
Marcel şi cu mine iubim tare mult caii – chiar visăm să avem grijă de caii noştri într-o bună zi! – şi am realizat că nu am mai călărit de prea mult timp.
M-am pus pe căutat. Aşa am ajuns la Gheorgheni, pe un val de căldură, înconjuraţi de privelişti fabuloase şi de profesionalismul şi căldura celui ce ne-a însoţit în aventura noastră pe munte. Cu Fanta (calul lui Marcel) şi cu Goldie (calul meu), iepe, în fapt. După ce ne-am obişnuit mai întâi în manej, a fost minunat să ne găsim tot mai sus, să învăţăm secrete ale mersului pe cal, temeri de-ale cailor, apoi să ne servim sandvişul ce a picat numai bine în aerul răcoros de la destinaţie.
Am coborât pe altă parte şi, fiind mai abrupt, am condus caii pe cărare în jos, am şi galopat când am ajuns pe teren plat şi am promis că ne vom reîntoarce pentru lecţii în manej şi alte aventuri – tot mai lungi – călare. Pentru că ne-a plăcut la nebunie, pentru că stilul de călărit western ni se potriveşte şi... mamă ce comodă mi-a fost şaua!
La Drăgăneşti-Olt am ajuns la prânz, pe o căldură domoală ce nouă ni se părea numa’ bună, în timp ce localnicii, răsfăţaţi cu toridul de peste 40°C al verii, o vedeau drept „răcoare”.
Cu mare drag spun că mi-am dorit mult să ajung la Muzeul Câmpiei Boianului „Traian Zorzoliu”, unde am fost ghidaţi cu multă pasiune de chiar cea ce-l conduce şi care ne-a povestit cu căldură şi optimism despre colegii ei şi proiecte trecute şi viitoare în care au fost implicaţi.
Sunt impresionante artefactele străvechi expuse aici, dar şi bordeiul în care am păşit timid, Satul Neolitic recreat cu multă trudă şi tradiţiile ce pulsează în acest loc. Nu vă spun mult mai multe, vă încurajez doar să mergeţi şi să descoperiţi cu ochii şi paşii voştri, veţi rămâne cu multă informaţie în suflet!
Mi-era dor de Dunăre! Aşa că ne-am reîntors la ea! Nu cu mult timp în urmă, vâsleam la Baziaş în căutare de păsări şi descopeream plăcuţa cu km 1075. Acum eram la marginea Zimnicei – orientându-ne după fosta Tabără Dunărica, ne-am apropiat şi mai mult de Dunăre, mergând apoi o bucată în paralel cu ea, pe drumul de ţară, până am ajuns la km 555 (avem noi ceva cu „5”-ul pe Dunăre!). Aici am lansat caiacele – sunt cam 3 km până la „Plajă”, cu o pauză pe care am luat-o într-un golfuleţ (o să îl vedeţi şi pe Google Maps atunci când căutaţi), unde se găseşte şi un vapor-restaurant abandonat. Viteza apei este destul de mare. Dacă la dus, am făcut vreo 1h15’, la punctul de start am fost în sub 25’. Ce a fost cel mai fascinant, în afara păsărilor de pe malul vecin, oraşului Sviştov la 800 m peste apă şi senzaţiei generale de bine pe care Dunărea ne-o dă?
Plaja, plaja aceea la care visam, am găsit-o pustie, aşa că am tras o baie zdravănă, moment care mi-a intrat în suflet drept unul dintre momentele preferate ale vieţii mele. Apa era caldă, te ducea un-doi şi, ca la finalul călătoriei din Iran – când m-am îmbăiat în Golful Persic –, m-am tăiat într-o piatră /va urma/. Nimic grav, doar am râs, înţelegând coincidenţa.
Amintirea Dunării pe care-o iubesc lucind în lumina soarelui nu mi-o va putea lua nimeni din inimă! ♥
Ceva inedit
De ce am plecat in Oltenia?
Un tare drag prieten mi-a povestit într-o seară de quiz de nişte sate din Oltenia, aproape de Dunăre, unde văzuse, cu ocazia unui drum pe acolo, fotografii ale oamenilor care locuiseră în case şi care muriseră. M-a intrigat.
Am apucat şi noi pe un drum prăfuit înspre Dăbuleni – de unde ne-am aprovizionat cu legume –, apoi am continuat spre Potelu. Da, erau acolo! Am văzut şi prin satele vecine, e drept, fără fotografii, doar numele şi anul morţii.
Am aflat că este o tradiţie preluată de la vecinii bulgari, ortodoxă, pentru comemorarea morţilor. Aşa sunt cinstiţi acolo cei ce nu mai sunt!
Ce m-a mai surprins plăcut?
Păi, au cam fost surprize şi vi le relatez/recomand în continuare.
(sunt aducătoare de voie bună)
Într-o zonă din Odorheiu Secuiesc ce prezintă panorame surprinzătoare, am găsit GALFFIS, am fost întâmpinaţi cu căldură şi am putut alege pe îndelete. Fiind foarte cald, am optat pentru bomboanele de ciocolată, în combinaţii surprinzătoare... cred că cel mai mult mi-au plăcut unele care aveau gust de turtă dulce. Cu siguranţă mă voi mai opri pentru o nouă doză de dulce de oridecâteori voi fi prin preajmă!
O fi cea mai vizitată atracţie nou lansată a momentului, însă chiar merită amintită! Mi-a plăcut atenţia cu care au fost realizate mini-cetăţile, mi-a plăcut faptul că au fost puse în valoare şi locuri mai puţin cunoscute, mi-a plăcut că proiectul continuă. P.S. Porţile secuieşti sunt minunate!
Izvorul Mureşului
Din nou, am stat prost cu timpul (însă ne vom reîntoarce pentru a ajunge la izvoarele oficiale – ale Oltului şi Mureşului –, din munţi). Deocamdată, însă, Marcel m-a dus pe coclauri cu bicicleta în partea stângă a drumului, iar izvorul (comercial) al Mureşului era în dreapta drumului [căutaţi „izvorul turistic al Mureşului” pe Google Maps]. Am apucat-o în jos pe un drum, apoi, după coborârea pantei, imediat la dreapta [am întrebat şi noi, nu vă gândiţi că nu!], până am ajuns la un pod, pe care l-am trecut şi am zărit izvorul, mai jos, în dreapta noastră. Peisajul este foarte frumos în această zonă şi am adorat văcuţele păscând pe pârtia de schi (ce nu ştiu dacă se mai foloseşte sau nu).
Mi-era foame, se lăsase frigul (parcă pentru prima oară după vara ce părea făr’ de sfârşit) şi ploua, iar noi urma să trecem munţii. Undeva pe la Moeciu de Jos, vedem o parcare mai mare, lumină şi ceva îmbietor. Intrăm – patiserie românească (şi nu numai), prăjituri clasice româneşti şi o îngheţată foarte bună. Ca să nu mai spun de faptul că mi-am găsit un sandviş vegetarian extraordinar cu pesto. M-am/ne-am săturat şi... am revenit deja, acum vreo două weekenduri.
Să vă mărturisesc ceva. Mie nu îmi place cafeaua. :D Mai bine zis, nu îmi plăcea. Nici acum nu o beau, dar... de când am fost în Columbia (şi am adus cafea boabe de acolo), o mănânc. :P În dimineaţa aceea însă, am zis să las de la mine şi mi-am luat cafea de la Joy Coffee din Slatina. Şi a fost braziliană, de această dată, şi a avut şi frişcă, şi a fost bună. Primirea – tare călduroasă. Ne-am luat şi Marlenka la pachet şi nişte limonadă din apă de trandafiri. Şi cam aşa a fost micul nostru dejun. Ce ne şi trebuia mai mult... pe drum?
Plaja Oltului
Dacă în urmă cu o lună făceam o scurtă coborâre cu caiacele pe Olt, mi-ar fi plăcut să fi avut timp să savurez şi aici, aproape de vărsarea în Dunăre, acest râu legendar pentru noi, românii. Lângă Islaz, am păşit pe una dintre cele mai întinse plaje ale unui râu pe care le-am văzut vreodată. Măcar de atât am avut timp! Marcel şi cu mine (ne-)am promis că ne vom reîntoarce. Şi apa aceea turcoaz pare un premiu pentru cine ar ajunge la finalul unei călătorii lungi cu caiacul... Încă visez... ♥
Aşa cum visez şi la următoarea călătorie!
