Olivia-Petra Coman's Blog, page 21

How to travel with your Dad and stay friends after :-)

Laughing is good. I always smile and laugh, as I am a pretty cheerful person. So, I told myself ‘Let me pass this state on to you – maybe you need it’.And hopefully, my Dad will laugh, too.[Especially as we’ve got another trip planned at the end of July/beginning of August. Together. I just hope that our too-cautious authorities don’t mess our plans up. And yours either – if you’ve got them.]
The following stories are from the summers of 2018 and 2019 (when REAL travelling was still possible – this is sadly possible now only if you find loopholes). [I didn’t have the time to publish this article so far – actually, I’ve been struggling with time lately, but I think its moment has now come.]
So, how to cope as a weathered :P traveller with your Dad on the road?
By leaving him do things his own way (marked ♫)The first time I crossed borders with my Dad was to Bulgaria. Late August 2018. We stayed close to Durankulak – at Black Sea Holiday (EUR 33/apartment/night). ♫ He immediately made friends with the man in charge of the house, Simion (whose mother was Romanian; he couldn’t speak our language, but we managed). A very kind man, indeed! He even woke up early to prepare two bicycles for Marcel and I, so we could explore the countryside. My Dad still keeps in touch with him and they hope to see each other again.That evening, we had dinner at a very sought-after restaurant near Durankulak Lake, called ‘Kibela’ (many Romanians were crossing the border only to have dinner at this place). Of course, the fish dishes were the stars, but ♫ my Dad stuck to what he knew – chicken. The same happened the following day, for lunch, when we got back from Tyulenovo (via Ezerets, where the beach and sea were stunning – and we’ll return). The night before, Marcel and I did encourage my Dad’s first kayaking session. He liked it, but he was not crazy about it. So, we kayaked and snorkelled at Tyulenovo (the waves were very high and the sea was rough outside the bay, but the views over the reddish cliffs were grand), he swam. ♫ I suggested that he put on the fins right before getting into the water; of course, he didn’t (stubborn father, stubborn daughter) and he fell, as the shores were quite rocky.



No damages registered, we moved on.
By taking it slowly (marked ♦)Back to Romania and a short stop in Vama Veche to meet up with Maria & Vlad; they were going to leave for a long time, so we took advantage of the opportunity to meet up. ♦ Later on, though, we relaxed at Casa de langa lac (EUR 45/2 en-suite rooms/night). One shouldn’t assume that three persons have the same pace even if they’re travelling together. We were in Năvodari, Marcel didn’t like the industrialised waterfront; we still kayaked and my Dad gladly took pictures of us. Cherhanaua Taşaul disappointed us all – after so many good things heard about it, the food was average (and some dumping grounds were discovered by us on our way to it).All of us had a surprise the following morning, as we left to the beach – pelicans had gathered some meters away from our accommodation.  ♦ We did some beach hopping and my Dad didn’t mind, as we shared some fresh bread and chocolate croissants in the car, the way travellers should. I wasn’t impressed by Corbu Beach, but I absolutely loved the sand dunes and views of Vadu Beach. And I wasn’t the only one!
By finding new experiences that he embraces (marked ►)At the beginning of last year I found out that one of my closest friends, Graham, was travelling from Australia to Europe, accompanied by his wife, Betty. We had been enrolled in the same Scottish History Postgraduate Programme at UHI and there was a connection from the start between us. I couldn’t miss the chance to meet them!Marcel didn’t have any free days left. I had an idea – my Dad had never flown, so I bought him the tickets to Italy for July. …and here we were, landing at Roma Ciampino. The AirLink ticket allowed us to reach Roma Termini (EUR 3.2) and then take another train to charming Tivoli (EUR 2.6). ► My Dad was happy with the streets and the atmosphere of Tivoli and our accommodation was simply delightful – La Mensa Ponderaria (EUR 50/en-suite double room, delicious breakfast included). He kept filming and uttering wows in Villa d’Este, while I kept cooling myself with the cold drops of the fountains around.






I convinced him to have a panino for dinner and he treated me to gelato. ► Our best moments of the day had been, however, those spent walking back to our accommodation from Villa d’Este and enjoying some pineapple juice in that tremendous heat. He liked it that much that we are still searching for that perfect pineapple juice to replace that flavour we couldn’t forget!           By living in the moment (marked ☼)Tough days on the road should begin with a nice breakfast and beautiful views. It’s how we left Tivoli, jumped on a train to Roma Tiburtina (EUR 3), then on a FlixBus to Naples (EUR 23.98 return trip), and then on another train to Pozzuoli (EUR 2.2).
☼ My Dad didn’t mind the long trip and was delighted by our final stop. Even though our flat (EUR 82/2 nights, light breakfast included) wasn’t much, the view of the sea was. ☼ The prize for a happy day spent together included a Neapolitan pizza at Pizzeria Marzano and some typical snacks that the owner and staff offered us. I was crazy about the hospitality of the south!
By being empathetic, flexible, and mature (marked ♠) We had listened to the people at the terraces beneath our flat until 3am. Or maybe 4. I didn’t mind. I only missed Marcel. ♥Still, I woke up easily, had breakfast, and left very fast, because we knew that it was going to be a very hot day.Through areas of litter and accents of the locals that I couldn’t decipher, we did reach higher Pozzuoli and found a supermarket open (where we stopped to stock up). ♠ Marcel and I had told my Dad not to take his new shoes on the trip… but he did. :D So, we couldn’t walk to Cuma Archaeological Park or get to Baia and snorkel above the ruins because he got blisters. He simply wanted a swim and that’s that. I was initially disappointed and I cried, but then I let go of my expectations for the day. Even though we ended up at a private beach (EUR 9/person, 1 bottle of water included), the sea temperature was perfect. We couldn’t have wished for more. The currents of the Tyrrhenian Sea were surprisingly strong and the visibility was not the greatest, but we were happy.
♠ At a point, we did leave smiling. The shower taken in the apartment was the coolest and my favourite of 2019 (after that heat, just imagine tepid water turning suddenly cold and refreshing you all the way)!We went shopping again in the evening and then… we had our treats. Dolci Momenti al Porto had my first Babà in store (delicious Neapolitan pastry soaked in rum) and an Aperol. I also discovered a super-cute shop with beautiful souvenirs and organic products – and you should visit it, too; it’s called Bibì Nature Bazar.    

By sharing your world with him (marked ☺) A very humid morning in Pozzuoli… and we needed to get to Naples and catch the bus back to Rome. It didn’t start well, but we got our smiles back and explored contrasting but charming Napoli for a bit. As we sat down to wait for the bus, ☺ I started sharing travel secrets with my Dad, discussing safety concerns and luck on the road (much needed for those tricky connections). A train ride (from Tiburtina to Trastevere; EUR 1) and a longish walk later (it seemed like that in that day’s heat), we got to 4321 B&B (EUR 36/double room/night, light breakfast included), which we used as our base, as it was a very safe area at all times. ☺ We were able to meet my dear friend Graham and his Betty. We exchanged gifts, travel stories, smiled a lot, had dinner – everything in Piazza di Santa Maria, in Trastevere.  It is so wonderful to meet up with friends in a corner of our world – I just hope we will be able to do that in the future, too!
By finding the silver lining in every cloud (marked ♣)A morning walk, a history lesson, and some refreshing sorbets later, we hugged Betty and Graham goodbye. I was sad, but optimistic – of course, we were going to see each other again. ♥
♣ I had already thought that my Dad got lost somewhere around Trajan’s Column… It turned out that he was fascinated by the ancient buildings all around and couldn’t stop filming.It was time to get back to our accommodation and it should have been an easy task, but we got lost. There was also a severe heat warning in place in Italy that day… and my Dad wouldn’t drink enough water. So I bought him some (sparkling – and to this day… there were some connections made in my mind… and I always have frizzante when I suffer from intense heat), several times. ♣ We calmed down, found our way back to the apartment that gave us the chance to freshen up before heading to the airport. Wonderful house rules, if I might add. Also, we discovered a different area of Rome together.
I won’t lie. It is not easy to travel with a parent, especially if you’ve travelled a lot with your partner or on your own for the past 13 years… if you have different personalities… and, of course, there is the generation gap. There was a lot of fighting, especially in Italy.But you can make it work, make it fun, allow your parent to see and experience new things. Why not share if you can?  

Despre fluturi | Episodul 5

Şi dacă tot ne aflăm la o mare răscruce a omenirii – de care, însă, vom trece… căci după noapte vine zi –, m-am decis să mă concentrez mai mult asupra binelui decât asupra răului. Am fost susţinătoarea primului de când mă ştiu, încă de la impactul pe care basmele l-au avut asupră-mi, în anii copilăriei. Ştiu atât: că Binele (la loc de mare preţ, de unde şi majuscula) triumfă mereu. Şi ca să vă conving (pe cei neconvinşi) de puterea acestui gând, vă voi relata pe rând frânturi de bunătate de prin călătoriile mele. Ultima a fost în America de Sud şi... m-a încărcat teribil.
Iubesc poporul argentinian. Este unul dintre preferatele mele. La plecarea din Comodoro Rivadavia, una dintre puţinele localităţi mari din deşertul Patagoniei, ne-a însoţit la aeroport un domn de peste 70 de ani. Nu îşi arăta vârsta. Era tare vorbăreţ, cu toate că îi înţelegeam uneori greu accentul – îmi mărturisise că era de undeva din nord, de pe lângă Tucumán, şi ne admira că umblam atât de mult, descoperind atâtea locuri minunate, pe care el nu avusese ocazia să le descopere. După ce i-am povestit eu, în mare, de călătoria de o lună pe care o duseserăm aproape la bun sfârşit prin 3 ţări vecine şi a sa, ne-a spus că el vrea să ştie, în primul rând, cum ne-am simţit în „Argentina lui” ♥. M-a cuprins o emoţie teribilă, în care erau amestecate şi părerile de rău că în curând urma să îmi iau rămas-bun de la unul dintre locurile pe care-l iubesc cel mai mult.La salutul călduros de final dintre noi, m-a întrebat şi cu ce mâncare favorită plec eu din ţara lui. M-am uitat şugubăţ la el şi-am izbucnit— „Dulce de leche!”„O, nu” a spus el, râzând „dar ăsta-i un desert!”

-           - Bună ziua! Aş dori să cumpăr acest colier. /un caiac din lemn, lucrat manual în turcoazul lui BLU al meu/ Se poate plăti cu cardul?-           - Din păcate, obiectele de artizanat nu se pot plăti cu cardul.-           - Aah! /cred că pe faţa-mi se citea clar că eram dezamăgită, sunt tare expresivă şi nu-mi stă în fire să mă ascund/ Astăzi este ultima noastră zi plină în Chile, nu avem bani de-ai voştri, mâine o să ne întoarcem în Argentina…Doamna îmi zâmbeşte şi îmi face semn că îi pot duce cardul.
Mexicanca hippie de la hostelul la care stam, aflând de fascinaţia mea pentru dulciuri şi deserturi speciale, mă trimite la Café Mandala, de (cam) peste drum, unde ne întâmpină proprietara cu o prăjitură delicioasă cu umplutură de zmeură şi smoothie-uri din aceleaşi fructe de pădure, pare-se la mare căutare prin partea aceasta de Chile. Mi s-a părut o combinaţie genială, iar ea s-a scuzat că nu are şi alte deserturi pregătite în acel moment. /În toată perioada cât ne-am găsit noi prin zonă la rafting şi alte cele, fusese şi-un festival şi… na… lumea a cumpărat./ -           -Vă puteţi reîntoarce, însă, mâine. Am în plan un tres leches fantastic.-           - Ohooo… /zic eu şi fac rapid o trecere în revistă… Kosovo, Albania, Columbia… pe acolo l-am mai gustat… dar şi în România, căci îl prepar şi eu, fiind unul dintre deserturile mele favorite dintotdeauna/ Mâine vom fi aici.Între timp, i se desface lui Marcel fermoarul la rucsac – aşa este după 3 săptămâni pe drum, în ritm nebun. Ea vine, atentă, la noi şi încearcă să ne ajute să remediem situaţia.…A doua zi a fost grea, cu un traseu de mountain bike şi drumeţie, însă cred că m-a făcut să termin victorioasă toate cele fix prăjitura la care visasem toată noaptea. -           - Am venit.Cât ne-a servit delicatesa şi obişnuitele smoothie-uri, am fost pupaţi de restul de cliente din cafenea, întrebaţi de unde venim… şi, uite-aşa îmi place mie când dintr-un străin ajung să mă simt ca acasă undeva pentru că bunătatea din oameni şi căldura lor fix asta fac.
Eram hămesiţi (nu mai mâncaserăm ceva consistent de la micul dejun luat în Juella, în urmă cu vreo 26-27 ore). Între timp, ajunseserăm din nord-vestul andin în Buenos Aires (având timp să vedem şi câmpurile de sare de la Salinas Grandes) şi apoi în Bariloche – capitala argentiniană a sporturilor de iarnă. M-am îndrăgostit de acest loc, mi-a căzut tare bine, însă după o plimbare matinală cu suişuri şi coborâşuri, ne era şi mai tare foame. Am ajuns, aşa, la una dintre cele mai lăudate pizzerii ale oraşului. Un loc foarte modest, însă intim, prietenos şi... iată-l şi pe proprietar:-           - Ne puteţi face o pizza mare?-        - Din păcate, nu; doar pe la 12-12:15 pornesc cuptoarele. Vă pot servi cu produse de patiserie până atunci. Avem cafele, sucuri... (mă uit la ceas; era puţin după 10)-       - La 12:30 trebuie să fim la autogară. Avem un autobuz spre Esquel. Dar nu este nicio problemă. Vă mulţumesc mult.-            - Aşteptaţi-mă o clipă.(dispare după tejghea)-             -... Cu ce aţi spus că doriţi pizza?
Ajungeam din nou în Buenos Aires (care ne plăcea tare), cât să dormim vreo trei ore înainte de plecarea spre Bariloche. Nu avea sens să îi deranjăm pe prietenii noştri şi să mergem în San Miguel. Mai ales că zborul spre Patagonia era din Aeroparque. Marcel a sugerat să ne găsim o cazare în apropiere. Ţinusem legătura cu gazda noastră pe AirBnb (nu prea folosesc sistemul, însă uneori e dat să găsim cazări care ne plac acolo) şi îmi părea un om cald şi fain. Problema era că... îmi spusese cu o seară înainte că era în vacanţă, în Brazilia, că urma să mă întâmpine la apartament prietenul lui... Doar că, în Aeroparque, nu veneau nici bagajele şi nici cu şoferul de Uber nu reuşeam să ne găsim. La telefon vorbisem cu o domnişoară – fiica prietenului (cel mai bun – aveam să aflu – al) proprietarului.Ajungem, într-un final, în faţa blocului gigantic, dintr-o zonă fancy a capitalei argentiniene. O sun pe domnişoara responsabilă de noi. Cred că sărăcuţa era cu prietenele în oraş, dar a venit imediat să ne dea cheia. Ne-au pupat toate trei, curioase de cum ne simţeam în Argentina, apoi ni s-au oferit sfaturi de cum să ne comandăm mâncare (era foarte târziu şi eram lihniţi). O singură problemă rămăsese: trebuia să plecăm la aeroport la 4 şi nu ştiam ce să facem cu cheia. „Mă văd eu cu ei” auzeam de cealaltă parte a telefonului, când domnişoara îşi sunase tatăl.În zori, a fost acolo, ne-a pupat, ne-a întrebat cum ne-am simţit, unde mergem şi i-a părut foarte bine că destinaţia următoare era Bariloche.Fără încruntări, reproşuri sau energie negativă.Doar zâmbete, voie bună şi rămas-bun la 4:00.
După mulţi nori şi multe serpentine şi lipsă semnal şi sălbăticie, ajungem în civilizaţie – sătucul Juella din NV andin, la sub 300 km de graniţa Argentinei cu Bolivia.Eram, ca mai în fiecare zi pe la acea oră, obosiţi, înfometaţi şi... părea că nu prea aveam noroc cu magazine sau restaurante deschise... deşi parcă zărisem eu o sandvişărie.-        Nu, ne întâmpina cu căldură gazda noastră [găsisem din nou cazarea pe AirBnb şi îmi picase cu tronc]. Pentru mâncare, trebuie să vă întoarceţi în Tilcara. ... [deznădejdea noastră]-        Soţia mea v-a trimis nişte prăjitură şi gem [urma să vedem apoi bucăţile gigantice din frigider], dar cu drag vă invit să luaţi cina cu noi. Nu avem cine ştie ce – nişte bucăţi de pizza făcută-n casă, legume –, dar împărţim cu voi. ♥...A fost o experienţă minunată să petrecem două zile în casa aceea de la ţară, dintre munţi, plină de culori, de farmec şi de o dărnicie pe care-o simţisem din prima clipă de la cel ce-o clădise.
Îmi amintesc că era atât de cald… că de-abia ne-am îndurat să ieşim din apartamentul prietenilor noştri, unde aerul condiţionat ne făcea viaţa mai uşoară. Cu toate acestea, ne hotărâserăm să îi ajutăm cu nişte cumpărături cât ei se oferiseră, drăguţi cum sunt ei întotdeauna, să pregătească masa de prânz. Nu mai ştiu chiar toate ingredientele, ştiu însă că era o sâmbătă leneşă, cu puţină lume pe străzile care nu ne erau decât vag familiare din ce colindaserăm cu prietenii noştri în ultimele două zile. Ştiam că nu toate magazinele urmau să fie deschise. Şi mai ştiam locaţia aprozarului din care ne aprovizionaserăm şi cu o seară în urmă. Vânzătoarea ne recunoscuse şi ne zâmbea. Ne-a dat şi ea sfaturi, ne-am dat şi noi seama cam ce ne doream şi ne-a servit (din ce-am văzut, în aprozarele din Argentina nu prea pui tu mâna pe ce vrei să cumperi, doar ochii :P).Şi-aşa ne-am perindat noi şi-am găsit de toate, mai puţin Coca-Cola rece, la care poftea al meu iubit. Se vindea în recipiente de sticlă de 1 litru… din acelea de care la noi nu mai sunt. Le mai ţineţi minte?... Şi se face că, după ce-am umblat noi străzile, am ajuns la un fel de magazinaş unde aveau, dar trebuia şi noi să avem sticlă. :D Aşa că le-am explicat doamnelor de acolo povestea noastră, că urma să plecăm, că am fi vrut să le ducem prietenilor noştri nişte băuturi reci la prânz şi… am plecat cu două sticle, promiţând că le returnăm.Vreo două ore mai târziu, în drumul nostru spre Buenos Aires, am oprit să ducem sticlele înapoi. La fel cum am făcut-o într-o dimineaţă cu iz de mare în Cartagena columbiană. Şi, la fel ca şi-atunci, cred că am stârnit un zâmbet mare.   
Eram în Ciudad Vieja din Montevideo, care mă cucerise. Încercam să ne deplasăm spre un alt loc din Uruguay, pe care îmi doream să îl văd de ani buni: Colonia del Sacramento.…de Über-ul pe care l-am comandat ar reuşi să ajungă la timp! Nu mă pot îndepărta mai mult decât am făcut-o, pentru că pierd conexiunea la reţeaua wi-fi a hostelului, care bate până la prima străduţă pe care pot trece maşinile. Şoferul mă sună. Îmi explică. E reţinut de o furgonetă ce blochează drumul. Şi minutele se scurg. Iar eu gesticulez de îngrijorată ce sunt.O doamnă foarte drăguţă se opreşte şi mă întreabă:-           - Este totul în regulă? Vă pot ajuta cu ceva? ♥Îi fac semn că nu şi îi mulţumesc din tot sufletul. Acum, că revăd scena, mi-ar fi plăcut să o fac de zece ori mai călduros decât am făcut-o pentru că ştiu că intenţia a fost din suflet.Până la urmă, apare şi Über-ul. Gonim până la autogară şi recuperăm chiar vreo câteva minute faţă de ETA. Domnul se străduieşte cât poate, înţelegând situaţia în care ne găsim.Şi prindem şi autobuzul spre Colonia.     
Pe drum, câteodată bagajele-s grele, mai ales când pleci pentru mult timp.Aşa se făcea că ne doream să vedem un parc plin de hortensii – cel din imagine –, plănuiam să ajungem pe jos la el şi rucsacurile ne-ar fi incomodat. Aşa că, după ce-am ajuns la un restaurant cu personalitate din Gramado, în sudul Braziliei, unde părea mai mult o lume de basm decât una reală, mi-am luat inima-n dinţi, am făcut ochii mari şi m-am dus la doamna ce gestiona treaba:-       - Credeţi că ne-am putea lăsa rucsacurile mari la dumneavoastră timp de o oră-o oră şi jumătate? Avem autobuz la şapte spre Porto Alegre şi dorim să ajungem până-n Parque Carrieri.…No, şi-aşa văzurăm şi marea de albastru.   
Mai ai câte-o seară, cum e chiar şi asta, când eşti trist şi îngândurat, dar ştii că nu te poţi minţi şi oricum nici măcar nu ai vrut vreodată.Brazilia nu mi-a dat niciodată highs prea multe, mai degrabă i-am dat eu multă răbdare, consideraţie şi speranţă că „mâine va fi mai bine”. Relaţiile cu chimie şi dragoste adevărată nu funcţionează aşa. Treaba-i de ambele părţi şi nu te simţi niciodată sleit. Iar eu chiar aşa mă simţeam, pe terasa aceea pretenţioasă, cu doar chelneriţa ce încerca să schimbe câteva vorbe cu mine în portugheză, iar mie – deşi înţelegeam – mi-era greu să mă exprim. Într-un punct, începe şi îmi povesteşte că ea-i din tribul cutare din nordul Patagoniei şi faţa-mi se luminează pe dată:-           - Eres argentina!!Acum înţelegeam căldura, chimia şi simpatia, neobişnuite pentru Brazilia. Pentru mine acolo.Am iubit îmbrăţişarea pe care ne-am dat-o la final (momente din acestea de pe drum nu aş vrea să pierd din cauza pandemiei ăsteia nebune) şi… încă ţinem legătura! ♥Mai ai câte-o seară, cum e chiar şi asta, când simţi cum cursul vieţii tale se schimbă.
Până la urmă, cea mai frumoasă şi luminoasă amintire a călătoriei în America de Sud este prietenia.Prietenia adevărată nu moare în lipsa timpului petrecut împreună, invidia şi răutăţile nu îşi au locul în ea, apoi… ea nu îşi schimbă consistenţa, strălucirea şi toate acele mici elemente ce o fac specială. Se simte la fel, chiar şi după 9 ani.  

Prin jurul Braşovului

Toţi călătorii, indiferent de cât au colindat, mai intră în pană de idei şi caută noi şi noi senzaţii şi puncte pe care să le adauge pe harta imaginară a sufletului lor.Braşovul are foarte multe de oferit... uneori, însă, după ce ai trăit o viaţă-ntreagă (minus colindatul) aici şi mai ales dacă ai o fire curioasă, tânjeşti după ceva nou.Dacă eşti un om care pune pe primul plan caracterul interactiv, starea de bine şi ceea ce te poate învăţa o nouă aventură, citeşte mai departe.Le grupam, de obicei, în jurul postării de Ziua Naţională (cum am făcut în 2018 şi 2019), dar consider că anul acesta avem cu toţii nevoie de sugestii de umblat.   
Curiozităţi De ziua lui şi înainte de izbucnirea pandemiei, la început de martie, l-am dus pe iubitul meu la Seliştat. Eram în căutarea unor movile asemănătoare piramidelor de la Şona, însă noroiul incredibil de mare şi ploaia rece ne-au împiedicat să ajungem la ele. Am văzut însă un afiş cu florile ce se găsesc pe dealurile din împrejurimi vara şi mi-a dat o poftă fantastică să revin, mai ales că izolarea locului, pe un drum din Bărcuţ la capătul căruia nu ai zice că găseşti atâta forfotă, m-a fermecat.  

Istorie Eu am crescut la Bod. Feldioara era următoarea staţie de tren. J Apoi, eu am văzut Cetatea Feldioara şi în ruină, în toamna lui 2010. M-am bucurat tare mult că a fost restaurată, însă a durat ceva timp până să ajung să o vizitez. S-a întâmplat în acest an, în februarie. Am fost întâmpinaţi cu căldură, am povestit pe teme istorice şi apoi am păşit cu emoţie pe poartă, apreciind priveliştile şi expoziţíile temporare.  




Privelişti 8 Martie. Frig, umed, dar veselie în noi. Ca ultimă bucăţică a aceleiaşi călătorii de weekend de ziua lui Marcel, am avut ca ultime obiective Felmer şi Cobor. Drumul dintre sate este tare frumos, am văzut oiţe şi panorame deosebite, semnalul dispărând şi cuprinzându-ne din nou setea de izolare.

Mie mi-a plăcut dintotdeauna Cheia. Prima oară fusesem pe acolo în 2017, în drum spre Vălenii de Munte, de unde trebuia să luăm piese de schimb pentru a putea pleca în Turcia, cu Măzduţa, la Kırkpınar. Fusese în zori, era tot vară. Acum însă, de 1 iunie, era frig şi ploua. Copiii din noi însă nu au putut sta locului. Ne-am dus într-acolo, poposind pe la pârâiaşe de pe drum. Am avut norocul să prindem o pauză de la picuri, cât am admirat multele berze de pe dealul opus şi Marcel m-a păcălit să oprim (eu credeam că vom colinda); el s-a pus să pescuiască. :D  


Bicicletă Prima ieşire în adevăratul sens al cuvântului după cele două luni odioase :D a fost cu Marcel şi cu tata la Dâmbu Morii. Am plecat de lângă casă (Noua), după ce tata ne-a dojenit un pic că nu am fost gata la timp (cred că s-a obişnuit deja). Nu o facem intenţionat. J Traficul redus din săptămânile în care ieşeam o dată pe săptămână (dar nu postam, ca să nu fac poftă nimănui) explodase cât am trecut podul înspre Săcele. Am luat-o la stânga pe Strada Stejarului (în Dârste), apoi am urcat în dreapta pe lângă Timiş, ne-am oprit să ne răcorim şi sus (la Dâmbu Morii), cum un domn foarte drăguţ ne avertizase, era foarte multă lume. Prânzul l-am luat lângă un izvoraş de lângă fostul ştrand. A picat bine, ne-am întors (după coborâre tot pe lângă Timiş) pe partea cealaltă a străzii (evitând podul), până am ajuns în Noua. Şi a început ploaia. J      



Am zis să facem şi partea a doua, în aceeaşi formulă. Ca să nu îl mai obligăm pe tata să vină până în Noua şi să se întoarcă şi inspiraţi de Dealul Lempeş /vezi mai jos/, am pornit din Triaj, luând-o pe câmp spre Sânpetru. A fost tare plăcut, ne-am întâlnit cu familii ce făceau acelaşi traseu, cu păstori şi oiţe şi nu ne-a plouat. Am continuat înspre Hărman, încercând să ajungem în zona Mlaştinilor Hărman. Marcel şi tata au cules mentă, am admirat câmpurile pline de maci, dar norii ne-au gonit înspre casă, prin câmp şilanuri de gr­âu, ieşind chiar pe drumul spre Oneşti, la vreo 200-300m de Centura Braşov.


Caiac Dacă doriţi să vă reintraţi în formă şi să vă bucuraţi cu adevărat de natură – mie mi-a prins bine după 2 luni în casă şi 4 luni departe de apă, la ieşirea dinspre Ariuşd înspre Araci, Oltul se lăţeşte şi în stânga drumului veţi vedea nişte iazuri. Când am fost cu Marcel, am fost singuri jumătatea timpului, apoi au venit doi pescari. În rest, am împărţit impresii cu păsările, stâncile şi liniştea. P.S. De acest sat mă leagă multe amintiri din copilărie, căci mergeam cu părinţii mei şi cu bicicletele acolo.

Drumeţii Într-o zi îmi trimite tatăl meu nişte fotografii. Mă uit peste ele (fusese la cules de diverse plante pentru ceaiul lui pe care-l prepară în fiecare an) şi zâmbesc. Îmi place tare mult. „Tata, unde-i asta?” „În Schei, mai sus de Strada Pajiştei.” El fusese cu bicicleta. Eu am urcat cu Claudiu şi Marcel, apoi ni s-a alăturat Vlad... pe el nu-l mai văzusem de la ziua mea, din decembrie. Pe Claudiu – din martie. E uşor traseul, este foarte scurt, dar este foarte fain şi dătător de wow-uri... chiar şi pentru braşovenii get-beget. Nu ştim nici noi chiar toate cotloanele. Iar... printre căsuţe, străduţe în pantă şi prospeţime a pădurii, bucuria împărtăşită cu prietenii se simte.

  Dealul Lempeş este ceva special pentru mine. Întotdeauna a fost. În adevăratul sens al cuvântului, nu mai fusesem pe el de 7 ani. Până-ntr-o după-masă leneşă de iunie, când am prins o fereastră de soare printre ploi cu nemiluita. Am condus până la ieşirea înspre Hărman, minunându-ne de cât de mult s-a construit în zonă, apoi am urcat. Mirosea a vară, a fân, a flori. Ne plăcea la nebunie! Am oprit să jucăm şi-un badminton, apoi ne-am continuat urcuşul. La final, vântul a început să sufle cu putere, cât am coborât, la apus, în culori tari.


De curând am scris pe Instagram că ceea ce contează până la urmă nu reprezintă provocările unui sport sau ale unei călătorii. Ci felul în care acea experienţă ne-a atins, ce ne-a făcut să simţim şi cum ne-a făcut să creştem.

From Kakum to Ada

Well, I am a bit behind on the adventures… and I couldn’t skip telling you this one, which includes my favourite moments in Ghana. So, looking back to October 2019, Marcel and I had spent 2 nights close to Elmina, at Ko-Sa Beach Resort. That morning, though, the start was earlier than usual, as we had planned to experience the canopy walk at Kakum National Park [and it was apparently opening at 6am].Our driver for the last two days was there to pick us up and we continued through the dark, noticing people start their morning activities. As the light came into the picture, so did the red of the earth and the cheerfulness in the colours worn by children heading to school. In a very laid-back Ghanaian style (which didn’t bother me at all), we had to wait around half an hour for things to start operating around Kakum. Eventually, a guide showed up and we agreed to pay an extra fee (for the early walk – the rules are still fuzzy to me, but I didn’t mind again)… and off we went!
It is an easy 10-minute walk to where the actual canopy tour starts. Of course, curious as he usually is, Marcel asked many questions about plants. Of course, in love as I am with heights, I couldn’t wait to start ‘swinging’ on the ropes, as our guide was telling me that not many people bear the feeling and the distance down, so there’s an emergency exit after the first bridge. There are 7 altogether and the highest platform sits at 45 metres. It ended too fast! I would have liked to stay a bit longer! Or to do it again! It’s true, we didn’t see any animals, but simply that stillness in the morning air and the chance to walk near the treetops were fantastic! One of my favourite activities in Ghana!Some more nice surprises were on the way. We found noni tea at Kakum's visitor shop – something my Mom used to love and it was difficult to find in Romania. And then, for only GHS 2, right after we exited the park, we bought ourselves a cacao fruit. It was the trip’s culinary highlight for me! J
Next off, we headed to Cape Coast and our driver knew of a good place for an air-conditioned trotro to Accra (near BLCC). We were thrilled, bought some snacks, and enjoyed the ride. I posted a pic, e-mailed my Dad (work things)… and we were already on the outskirts of the capital. The thing is… we still didn’t know where to take a trotro to Ada from. A guy on our bus kindly made some phone calls. And, then, I heard a voice from behind me, telling me ‘Don’t worry, I’m from Ada, I’ll take you to the trotro stop’. My face suddenly lit up and I thanked him from all my heart. And that’s how I met David.I never felt otherwise than safe in Ghana… well, except that time. I had seen our trotro make a few stops and taxi drivers simply grab bags from passengers (something I had experienced before, in Kenya)… and the unease crept into me. When David told us to keep our valuables safe, as we got off the trotro, it grew even more. Then, we took a cab and a break from the hustle and bustle around and we tried finding a ‘line’ through the crazy traffic of Accra. At one point, the hustle and bustle reappeared, as we continued by foot because we had been stuck for some minutes – enjoying the conversation with David, but nonetheless stuck in traffic. He didn’t even let us pay for the taxi. J It was a nice gesture. We reached our trotro in the end, in the middle of something that seemed a large market. He instructed the driver to take care of us and then left smiling and promising he’d check on us.The ride was adventurous – the trotro was so packed that the rear door (we had the last seats) didn’t even close… but we didn’t mind the fresh air. We passed busy crossroads, heavy traffic, but then the green became the norm and village life replaced city life. I wished to arrive before sunset, to be able to find the accommodation and take care of things… but as we finally stopped in Ada Foah, the guys on motorbike taxis told us that we were on the wrong side of the river.… /let me just catch my breath… What?/A lesson I learnt over the years is: deal with what you’ve got.‘So, how can we get on the other side?’‘You could hire a boat.’‘Where are the boats?’‘That way.’‘Thank you!’We rushed through the market, smiled back at curious glances and kind faces… a little dog warmed up to us and joined us and everybody thought that he was ours. As we started negotiating our crossing –and realising that our accommodation was quite far-, we had to leave him behind. [I hope that he is safe and happy. ♥] We did accept the offer of a man whose face said ‘kindness’ all over.‘It’s safe, Marcel, I trust him.’‘I have the same feeling.’ So, we climbed into the boat with our backpacks and witnessed the sun going down over mighty Volta River. It was my mojo moment: letting a perfect stranger guide us on water for some tens of minutes. We found out that the currents of the ocean were strong and we felt some waves even on the river. In the end, the lights of the pier let us know that we had reached the end of our journey.One shared cab ride later (it was already dark), we arrived at It was my favourite meal in Ghana. If I remember correctly, I ate kakro – some spicy plantain fritters. The sauce was also spicy, but I loved it! We shortly fell asleep in our basic but very cute room in this eco-retreat, which was encouraging sustainable travel. They had compost toilets, were supporting the protection of the turtles on the nearby beach (you could even sign up to be woken up if there were sightings! …which we did) and the collection of waste, and were helping out the vulnerable members of the community. I knew that we were surrounded by water and I couldn’t wait to see the wonders!At breakfast, I watched the fish, the fishermen, the lagoon… everything was just perfect. I knew from the first moment that the Volta Region had become my favourite part of Ghana.Bliss took over as I munched on my fruit pancakes.

We then decided to stay one more night. After checking with the staff and switching rooms and informing our accommodation at Wli that we wouldn’t make it there, we started taking it all in. The prospects of at least one (maybe two, depending on our luck) long trotro ride to Wli and then back to Accra were not appealing anymore. We were tired and we needed to relax. This seemed the perfect place to do that!We went for a walk on the beach. The sand was burning hot.I looked at the wide beige stretch and I understood how small I was – a point so close to Togo with nothing more than water all the way down to Antarctica! Marcel took my hand and we visited the village, checking out the handmade items on offer, then returned to our room and washed some clothes, repacked our bags… things you must do on a journey. Lunch was delicious and we went for a swim in the lagoon right before dinner. The water was so warm, the warmest I had experienced last year! Marcel got out on the other side and helped two fishermen prepare the net for the morning fishing session. The guy at the reception had arranged a kayaking tour of Volta River’s canals for our last morning there. It wasn’t too windy, so we went. It started and ended at the pier where our boat had dropped us two days before. I enjoyed the stillness of the small canals, the waves of the open water, the mangroves, but our guide was a bit aloof. It seemed that Marcel and I were on our own – in my opinion, at least some basic kayaking skills are needed for this tour. We completed a 3-hour trip in half the time because we were in a hurry to check-out (sadly, our home for the past two nights wouldn’t have made an exception… not even for 10 minutes).
Still, I am glad that I had a taste of the Volta. We left with a trotro the other way (than we came) to Accra. It was long, crowded, and a huge storm was waiting for us in the city.
I had a last glimpse of my water paradise as we flew from Accra to Milan (via Lagos). 
It is calling me back! ♥    

Delta Dunării: prima călătorie după 2 luni în casă

Este un an greu, cu o apăsare pe care nu ştiu dacă am mai simţit-o. Poate că mulţi sunt în situaţia mea – au avut ani consecutivi grei şi se aşteptau să poată lua o pauză în 2020. Sau măcar să plece într-o călătorie prelungită. Mda...Marcel şi cu mine suntem printre norocoşii care au reuşit să finalizeze o călătorie anterior declarării pandemiei, de o lună. Am fost în America de Sud, ne-a plăcut la nebunie şi ne-am şi întors cu bine.Apoi, ne-a lipsit să fim pe drum, să schimbăm aerul. După 2 luni în casă, şi să mergem la o depărtare de 10 minute de casă, în Săcele, noi locuind în Cartierul Noua din Braşov, mi s-a părut o mare aventură!Având în vedere că două călătorii programate (A-->Z) în această perioadă au picat şi a trebuit să anulăm tot (încă aştept returnarea banilor pe biletele de avion – WizzAir a făcut-o doar; cu RyanAir şi Cabo Verde Airlines via opodo nu ştiu ce se va întâmpla; şi ştiu că şi printre voi mai sunt păţiţi – vă ţin pumnii), ne-am gândit să mergem prin ţară. Pe de o parte pentru că ne place mult să călătorim prin România şi cel puţin una dintre aventurile noastre pe an se desfăşoară în ţară. Pe de altă parte, pentru că ne doream amândoi să stăm în natură. Aşa că am plecat cu caiacele în Deltă de Rusalii.Dacă sunteţi curioşi cum am văzut prima călătorie după carantină, cum s-a simţit şi cum am trăit-o, citiţi mai departe. Ca răspunsuri la întrebări care poate vă sunt pe buze.
Cu câţi oameni am interacţionat îndeaproape?Deşi îmi lipsea interacţiunea umană, cu niciunul.În afara părinţilor lui Marcel, la care am oprit puţin, trecând prin Oneşti. Au fost, surprinzător sau nu, foarte puţini oameni şi foarte puţine maşini la traversarea Dunării cu bacul, de la Galaţi (mai mulţi au fost la întoarcere, nimic exagerat, însă).
În campingul Lacului Lăţime erau oameni, dar am găsit şi noi un spaţiu pentru cort. Nu am pescuit şi chiar am fost lăsaţi să stăm gratuit peste noapte acolo. Ne-a căzut bine gestul şi ne-a plăcut mult acolo. Am mâncat dude. J
Apoi, la sediul ARBDD din Tulcea era doar un paznic şi mai erau nişte automate – care funcţionau tare prost, aştept ziua când permisele pentru Deltă se vor putea cumpăra din nou online!). Am trecut uşor cu bacul spre Tudor Vladimirescu (şi, din nou, a fost aglomerat doar la întoarcere, dar domnii au suplimentat cursa). Preţurile nu s-au modificat nici pentru permise, nici pentru trecerile cu bacul: acces maşină – 10 lei/zi; acces individual – 5 lei/zi (merită achiziţionat un permis de 1 săptămână, care-i 15 lei/persoană), permis de pescuit – gratuit (se poate obţine online); trecere bac Galaţi 23 lei (autoturism+2 pasageri); trecere bac Tudor Vladimirescu 24 lei (autoturism+2 pasageri). Poliţiştii de frontieră care ne-au verificat actele şi ne-au interogat (doar puţin... dacă avem permis de acces maşină, acces individual şi pescuit în Deltă, întrebându-ne şi de zona în care urma să mergem) au fost foarte amabili.Chiar şi la benzinărie la toaletă mi-a spus Marcel că totul era foarte curat, proaspăt igienizat, cu protecţii de unică folosinţă.În singurul magazin în care am intrat (unul micuţ) nu eram decât noi şi proprietarul şi nu am purtat măşti. Ne-am oprit să cumpărăm fructe şi legume de pe marginea drumului la întoarcere. Ne-am bucurat chiar după Parcheş să găsim cireşe, vişine şi caise („La Marinel”) – nu cred că vreodată am mai mâncat caise la început de iunie! Am luat ardei şi roşii undeva înainte de Lepşa, ba chiar şi miere tot din Vrancea. Îmi place să încurajez producătorii locali şi îmi dau seama că toată lumea are nevoie de un bănuţ în plus în această perioadă. Ce m-a bucurat? Oamenii nu păreau speriaţi.
Ce măsuri suplimentare am luat?Unele normale, nicidecum exagerate.Virusul există, nu contestăm asta. Felul exagerat în care se prezintă lucrurile mă sperie mai mult. Şi ce nu îmi place este incertitudinea – din cum se transmite, prin ce, de la cine. Parcă nimeni nu se luptă să afle. Aşadar, ne-am luat nişte măsuri de protecţie. În Deltă şi-n împrejurimile ei ştiu că nu se prea poate achita cu cardul, asta-i o treabă ştiută de mine din 2011 când am fost pentru prima oară acolo, aşa că am dezinfectat banii daţi şi primiţi.Am avut la noi câte o sticluţă de spirt cu care am mai dezinfectat ambalajele în care au venit produsele cumpărate. Am spălat fructele bine cu apă – dar asta fac de când sunt copil. Am avut un săculeţ suplimentar pentru hainele purtate deja – eu oricum rar port de două ori acelaşi tricou într-o călătorie.Ne-am luat mănuşi ca să putem strânge gunoiul pe care eram siguri că îl vom găsi. L-am strâns şi în alţi ani, cu mâinile goale. Deci, nimic special.Partea bună a fost că gunoiul văzut a fost în cantităţi mai reduse faţă de anul trecut, cel puţin, şi că am văzut că şi alţi oameni erau puşi pe curăţat. Noi am strâns din trei locuri diferite, ne-am reciclat şi gunoiul nostru şi... la sfârşitul zilei, eşti fericit când simţi că ai contribuit cu ceva.     
Unde am mâncat?Ne-am pregătit singuri.A fost prima oară când am mers în Deltă şi nu am oprit nici măcar o dată la un restaurant. În zona Pardinei, unde ne-am reîntors în acest an, nici nu prea sunt. Cred că „minunata” carantină şi închiderea restaurantelor ne-au obişnuit să ne pregătim toată mâncarea singuri, în fiecare zi, de câte trei ori, aşa că am ştiut ce să ne luăm la noi, de ce aveam poftă şi, folosindu-ne de vasele (vezi 5) şi de tacâmurile noastre ce ne însoţesc în fiecare călătorie şi care se spală foarte uşor, cu puţină apă, am preparat feluri faine. Cu noi au venit legume, fructe, conserve de fasole, brânză, puţină pâine, covrigi, cornuri cu ciocolată (care ne-au prins tare bine pe apă). Mama lui Marcel ne-a dat o socată la pachet. Bună! J Iar eu am făcut un chec cu lămâie, nu pot sta fără să coc şi pace!     Oricum, a fost cald şi nu am avut întotdeauna poftă de mâncare. Ne-a şi rămas multă, însă tot ce-am mâncat în Deltă, preparat sau servit cu mâinile noastre, ne-a picat tare bine!
Unde-am dormit?În cort.Ştiu, camparea nu este permisă oriunde în Deltă, dar mai ştiu şi că locurile unde camparea este autorizată sunt vreo 7 cu totul, nicidecum în zona unde plănuiam noi să ne găsim pe apă. Am avut la noi saltele, saci şi perne, însă într-o singură seară s-a lăsat frigul... în rest, am cam dormit dezveliţi.Dată fiind situaţia, înainte de a arunca cu pietre, gândiţi-vă că poate mai mult bine am făcut, lăsând locurile unde-am poposit mai curate decât le-am găsit.
Cum a fost, în fapt?Minunat! JÎncă de pe drum – Marcel nu mai condusese atât de mult de la începutul lui martie –, când am plecat pe weekend să îi sărbătorim ziua de naştere, cu primul kürtőskalács cumpărat, a venit şi senzaţia de normalitate pe care eu o iubeam. Era viaţă adevărată ce trăiam şi puteam să o îmbunătăţim pe aceea, nefiind siliţi să adoptăm una noua – eu nu voi face asta niciodată mai mult de 5%!Când am văzut Dunărea, parcă toată nebunia din ultimele luni s-a risipit. Foarte rar pentru stilul nostru de a călători, am luat-o foarte încet. Aşa am ajuns de-am văzut Lacul Lăţime numit mai sus. Lebedele ce ne-au trecut pe deasupra capului în acea primă seară păreau aducătoare de Bine.
Ca dovadă, toate s-au aşezat. Ba chiar ne-au întimpinat pelicani după trecerea cu bacul.Un al doilea loc nou pe care l-am încercat a fost Canalul Stipoc – şi care a devenit unul dintre locurile mele preferate din Deltă. Cercetări ca să-l găsească a făcut Marcel şi a găsit fix ce ne trebuia: un canal foarte curat, umbrit, cu pescari prietenoşi. M-a cucerit însă cel mai tare apa verzuie, rar întâlnită în nuanţa aceasta în Deltă. Contrasta puternic cu rotocoalele de nisip pe care vântul le ridica pe dig. Nu m-am simţit ca la noi în ţară, ci, mai degrabă, ca într-o locaţie subtropicală. Ivan-pescari ne-au condus, înconjuraţi de ochişori curioşi de broscuţe, spre Lacul Potelciuc, în care nu am putut intra din cauza nivelului scăzut al apei.


A doua zi ne-au trezit văcuţele şi caii de peste drum, care se adăpau la gârlă. „Hai să vezi, zici că-s animale din Africa, aşa se apropie” m-a trezit Marcel. Vedeţi de ce spuneam de faptul că nu m-am simţit chiar ca în ţară la noi? J
A fost fantastică dimineaţa aceea – echipamentele noastre de apă se uscaseră cât de cât, aşa că Marcel mi-a fixat hamacul, cu ajutorul corzilor pe care le folosim pentru transportul caiacelor, aşa, ca să nu rănim copacii. A fost minunat pur şi simplu să mă legăn, să citesc de pe Kindle-ul meu şi să simt transpiraţia sălciilor pe piele.


Într-un punct, Marcel, care pescuia, m-a chemat să îmi arate o minunăţie de broască ţestoasă ce-şi croia drum prin verdeaţa apei. ♥ Prima de apă văzută în Deltă.Ne-am îndreptat apoi înspre Lacul cu Coteţe, vâslind un pic pe Mila 35 până la intersecţia cu Gârla Sireaşa. Anul ăsta a fost mai plin de vaporaşe şi bărci mai mari cu motor, care, în mod neobişnuit, nu prea s-au dovedit politicoase (sau ai lor pasageri), nereducând viteza, cu toate că mai ales pe Lacul cu Coteţe ştiu că este o limită de viteză.
Iubesc acest lac, este unul dintre preferatele mele din România şi chiar din lume – ador deschiderea lui, aşa că toate vibraţiile negative le-am lăsat în urmă. Mai ales când am zărit două siluete şi am început să îi fac semne lui Marcel, care mă urma.
Doi dragi pelicani, nu prea temători şi frumoşi tare, poate cei mai mari pelicani pe care i-am văzut atât de aproape!


A urmat Colonia Trofilca, unde lui Marcel îi place în chip deosebit. Dacă la mijloc de august 2019, cormoranii nu mai erau, gălăgia lor plăcută mă făcea să zâmbesc acum. Pe unii i-am văzut de foarte aproape, alţii primiseră chiar şi-un lopătar între ei.


Marcel prinsese doi peşti, cărora le dăduse drumul cu vreo două ore în urmă. Îşi mai pierduse un băţ în aprilie 2018, fix pe Lacul cu Coteţe. Se pare că nu a fost să fie, nici de această dată; am căutat undiţa amândoi cât am putut, dar nu a fost de găsit.
Bucuria mare a fost că tristeţea lui nu a durat mult. Iar de cu seară o broscuţă a venit curioasă pe rogojina aşternută în faţa cortului şi ne-a făcut să râdem din nou.    Micul dejun l-am luat în maşină, căci a trebuit să gonim pentru a prinde bacul. Minune-mare ne-a trecut calea – un şacal (ştiam că sunt, dar nu mai văzuserăm niciodată în Deltă). Pelicanii de lângă trecerea cu bacul ne-au condus cu privirea de sus.Urma locul meu de suflet – Parcheş. Am hrănit căţeii cu care ne întâlnim în fiecare an (acum erau mai mulţi) şi nu am văzut niciun om prin preajmă, în afara unui puşti blond, ce pescuia instruit de tatăl său.Am trecut de nuferi, ghidaţi de doi cormorani curajoşi, pe sub – cred – 200 pelicani în total, în diverse reprize. Parcă nicicând nu mai văzuserăm atât de mulţi! Tot timpul spun că se simt protejaţi aici, în Delta Superioară. Nu-i prea multă vânzoleală. Ce-i drept, noi nu ne-am întâlnit cu nimeni, cu nicio barcă. Chiar am luat-o uşor, am savurat totul, fiind împiedicaţi să pătrundem în lacurile adiacente de nivelul foarte scăzut al apei... cu peste 1 metru mai scăzut... m-a îngrijorat. Trebuie să avem grijă de CASA noastră; fiecare acţiune, cât de mică, va conta. Am întâlnit un cormoran singur care nu s-a speriat deloc şi ne-a lăsat să ne apropiem de el. Savurez toate aceste momente, în care natura te ridică.




Nu numai că a fost la fel în Deltă, a fost una dintre călătoriile noastre preferate acolo. De-abia mi-a venit să cred că lăsam în urmă scaieţii mov, florile galbene şi puful omniprezent şi ne reîntorceam la aer rece şi ploaie prin Lepşa. Din nou, la limită. ;-)
Dar cât de tare ne încărcase statul în natură 4 zile!   Să ne ţinem în viaţă, fericiţi, prin suflete pulsând şi să nu ne pierdem dragostea de a colinda lumea!

Pandemic Old School Math

Update to this article, 3 and 1/2 months later :
As expected, the pandemic brought out the worst in most of the people. This is what I see and feel - empathy has become rare. :-( It's not an excuse, but it was mainly caused by fear. People who were scared of different other things before the pandemic tend to be more terrified now, easier to gaslight, and ultimately easier to control.I've completed the rollercoaster ride, too. I've had my time of fear and uncertainty, but I am now back to where I stood in the beginning (so stage 3, I guess). I am not saying my solution is better than your playin'-it-safe approach, I am only saying that it applies better in my case and that it feels that I am taking a bit of freedom back. With all the censorship around on social media -worrying, I'd add-, I needed it. I am also not saying that we should believe everything that's stated or published, but that we should be able to think on our own and decide. These questions and facts may be of help:
Why is wearing masks mandatory? As I've understood, we are talking about particles so small that they can easily pass through. Plus, breathing in those amounts of CO2 is not healthy at all. For those convinced that the pandemic did good in reducing pollution, what are your thoughts on the dumping of the used masks into the world's oceans? Why are we only taking care of our health, but not of our home’s?Why are we told to stay at home? Why are we told to keep away from friends and family, even after 3 months (I knew that it was not going to be 'only 14 days’; didn't you?)? We did trust them before the pandemic, right? And there were viruses around back then, as well. In line with the theme of the article specified above, one clever move of the narcissists is alienating you from everyone dear to you, because you are an easier target. Easier to manipulate.Why are we not allowed to exercise, to go to the beach, paddle down a river, hike a mountain? Not only do we lose our shape, but it's depression that starts creeping in when we are no longer doing the things that we love. I went kayaking in a remote part of my country last week. How many people did I get into close contact with (even if I craved contact)? ZERO. Vitamin D helps and we get it from the sun. I returned a new woman from that trip. Staying in nature helps. I had developed Restless Leg Syndrome and couldn't sleep because of staying indoors and not moving too much. Until a few days ago, I needed to take Magnesium every night to be able to calm my body down and get some solid sleep. Why are we not encouraged to travel anymore or why are our travels limited? One of the greatest benefits of travelling is that it opens you up, makes you see things more clearly, and leaves you with your own conclusions. It is a dangerous asset to have in this new world. Not to mention the people actually stuck abroad, losing a lot of money and time, not being able to return to their base.   Why has going to work become such a big issue? As our society goes, we have to earn money to survive. If your business is shut, you'll still have bills to pay, you'll still need to buy food, pay employees and/or rent (if applicable). Why have schools closed? Although I am a big fan of studying online (and did study History online for 3 years), it was at a postgraduate level. We are social beings. How could you expect a child to understand that he or she can't talk to the child he/she used to be friends with? How could you expect a child to stand still for hours, locked inside the house? The minds of our future generations might be messed with. We are talking about lockdowns that have still not been lifted in some countries – that’s around 90 (!!) days – Argentina, for instance. Go figure. Why are other medical disorders not treated? Or surgeries postponed? So that more people could die? We are bombarded with 'Please do this... and that... for the sake of others'. Isn't this manipulation, when the authorities are not lifting a finger if something happens to you and it’s not connected with the virus? (I have heard the story of a relative of a close friend in my country, I’m not making up stuff, and it’s the European Union.)As you can see, all these are my thoughts and feelings. I just wish we were left to live our lives and try to be happy. It’s not like it was easy before the pandemic, anyway.
What are the consequences?Let’s do the math (I’ll deal with each bullet separately):
PHYSICAL DAMAGE New disorders may developPSYCHOLOGICAL DAMAGEIsolation, end of relationships, losing the sense of belonging, divide et impera (used since ancient times in war strategies) or friends going against friends/taking opposite sides in the whole story – which shouldn’t exist, but they do
PHYSICAL DAMAGE + PSYCHOLOGICAL DAMAGEVarious disorders caused by the lack of activity, stress, depressionPSYCHOLOGICAL DAMAGEBreaking our spirit, acute sense of loss of freedomFINANCIAL DAMAGE…leading to severe stress, severe psychological disorders, hopelessness, desperation, rise in poverty and crime, and even thoughts of suicidePHYSICAL DAMAGE + PSYCHOLOGICAL DAMAGEA turn in the normal development of children, which could lead to severe physical and psychological effects during adulthoodPHYSICAL DAMAGE     Serious development of the initial disease, possible death
It seems to me that for a while now, several countries have tried to start a war (see Syria, Venezuela, Iran-USA tensions). Some countries were wise to resist (Iran), others gave in. However, we haven’t had anything to go global. Until now.
I keep telling my boyfriend that a war would have been easier. At least, you would know what you’re fighting. (Only in an extreme situation, where this pandemic and war would be the only choices – normally, I’m 100% for peace.) And then, there’s the ‘a-ha’ moment: we are going through a war as we speak.
I’m a very strong person; still, it was hard for me, too, during these months. It’s like a bad movie that we were cast in against our will. And I have this weird feeling that doctors, researchers, journalists, heads of state were either paid into this or are too self-absorbed to at least be open to listen to a different opinion than their own.
It’s sad to see intelligent people being controlled and bowing without a fight. Is it not a mix of Orwell’s ‘Animal Farm’ and John le Carré’s ‘The Constant Gardener’?
All these can come to an end if courageous persons stood up and told the truth.
What would anybody have to gain from this? (you could ask)For starters, apart from money and control, narcissists take much of their joy from seeing the misery and struggle in other people’s lives. They can never be happy, so they push the limits of what’s ethical. A puppet theatre play. A global reality show. An escape room game. Now, you do the math.

Conceived as a special blog post – not included in the weekly newsletter nor shared on social media – cathartic.

Prietenia în vremea pandemiei

Am citit câteva articole – chiar multe, faţă de cifrele la care m-am aşteptat – care spuneau toate cam aşa: mamă, ce roz sunt toate cele... şi în acest ritm flu-flu de dans, cum au înflorit relaţiile în toată perioada carantinei...O fi... nu zic nu... or fi fost alţii mai norocoşi decât mine – cu toate că mă consider o super-norocoasă –.Problema este că, în peste 7 ani de când scriu, am realizat că adevărul spus modest, neepatând, nu vinde, nu prinde la public.Oamenii vor poveşti fie cu norişori risipiţi şi artificii şi inimioare la final, fie poveşti într-atât de întunecate încât pot mii, sute de mii de oameni să comenteze, să se certe, să facă viralitate.Ţin minte că editorul unei reviste de bord a unei companii aeriene din Turcia mi-a cerut direct, la scrierea unui articol despre Bucureşti, să scot toate aspectele negative – care, pentru mine, erau realitatea destinaţiei –, că nu mai putea să o „vândă” bine.
Ei bine, atâta m-am tot învârtit... să scriu, să nu scriu acest articol?... Nici măcar nu îl share-uiesc pe canalele mele, nu îl includ în newsletter şi ştiu că cei care îşi doresc sincer să se bucure de prietenia mea deja o fac. Şi nu se vor simţi lezaţi.Îl scriu pentru că este cathartic. Îl scriu pentru că poate va veni o altă fată în căutare de răspunsuri şi se va convinge că nu ea este cea nebună, găsindu-şi măcar alinare prin ceea ce-am trăit eu.
Am suferit şi-am plâns în ultimele trei luni cât nu am făcut-o în ultimii 5 ani. Într-un punct, iubitul meu a fost singurul care a ştiut ce se întâmplă, iar apoi au mai aflat printre picături şi alţi oameni. Multora nu le-am spus pentru că nu am vrut să îi necăjesc, ştiind cât de mult ţin la mine.
Uite că un astfel de eveniment neaşteptat pune la încercare prieteniile. Eu, una, m-am simţit singură. Peste faptul că unii prieteni – sau foşti prieteni – sunt mult mai temători decât mine în faţa infectării sau nu avem aceleaşi opinii, vine faptul că m-am simţit abandonată. Că am simţit, în cazul multora, că nu ar zice nici măcar un „Servus” dacă eu nu spun nimic. Şi poate fi considerat unilateralul una dintre etichetele prieteniei? ... Cam nu.
Am înţeles, e o perioadă ciudată, cu schimbări de stare. Sunt empat şi de fiecare dată mă pun în papucii celuilalt. Şi eu am avut schimbări de stare. Zici că cei mai mulţi au luat-o razna. Nu este doar părerea mea, am mai discutat şi eu pe tema asta cu cine am putut. Divide et impera-ul ăsta modern chiar prinde la multă lume.
Am înţeles că sunt copii la mijloc. Eu nu am, dar, din exemplul prietenilor care m-au implicat în viaţa copiilor lor, se poate să ai viaţă socială şi după ce devii părinte. Nu se termină lumea. Cum nu se termină lumea nici cu pandemia asta, câţiva tot o să supravieţuim. J Ne este atât de frică de moarte, însă atunci când e să ne trăim cu adevărat viaţa, dăm din colţ în colţ. Iar problemele ni le băgăm sub preş, întâmpinând îngrijorarea prietenului nostru, care cu siguranţă ne vrea împăcaţi, cu agresivul „Sunt bine”. Sau, în anumite cazuri, cu adâncirea narcisismului la care pierderea conexiunii cu sinele a dus.
Am înţeles că prioritate nu mai sunt în vieţile multora dintre prietenii mei. Că telefonul sună doar când au nevoie de o traducere, de ajutor de vreun fel, negândindu-se, nici măcar prin tacticile lor de manipulare, că alternând, măcar în raportul 3:1, cu un telefon de „Am sunat doar ca să văd ce mai faci”, fără să turuie două ore doar despre ei, ci să fie real interesaţi de ce am eu de spus, mă pot recâştiga. Căci sunt o toantă când vine vorba de dragoste, de a dărui. Eu trăiesc intens, iert de câte ori simt că omul din faţa mea îmi vorbeşte din inimă. Însă când sănătatea îmi este pusă în pericol de acţiunile unui prieten care-şi vede doar propriul interes, ajungând să mă ia de sus, să îmi vorbească arogant şi să ţipe la mine, când eu mi-aş fi dat şi inima pentru omul respectiv, atunci mă opresc din a trăi în minciuna frumoasă pe care-o îmbrăţişez de ani de zile. Tot timpul am luptat împotriva minciunii. Uneori, mă mai complac... de dragul anilor... din convingerea că omul respectiv va redeveni acela pe care cu mândrie îl numeam „prieten”. Am greşit. Am acceptat. Nu am spus ce mă deranjează la timp. Poate că nu ar fi prelungit relaţia, dar aş fi fost mai uşurată.Am înţeles că, până la urmă, anii nu au a face. Nu poţi fi prieten cu cineva pentru ceea ce a fost. Mai avem ce să ne spunem când ne vedem? Sau este liniştea aceea înfiorătoare între noi? Poate că acum x ani ne era ok să mergem în cluburi sau să ţopăim pe Republicii. Dar poate că eu am crescut într-o direcţie. Şi tu într-o alta. De ce să ne mai chinuim? Am înţeles că mai sunt şi cazuri fericite. Oameni cărora nu numai că nu ai ce să le reproşezi, ci ştii că sunt acolo no matter what. Sunt recunoscătoare vieţii acesteia frumoase că mi-a scos în cale, la maturitate, femei cu care sunt mai pe aceeaşi lungime de undă decât cu cele din prima jumătate a vieţii care au rămas lângă mine. Inteligente emoţional, înţelepte, curajoase şi bune. Sunt recunoscătoare şi pentru relaţiile pe care le-am păstrat, cu oameni deosebiţi de pe alte continente. Când eram copil, am avut momente când plângeam că „nu voi găsi prieteni adevăraţi”. I-am găsit. Unii nu au fost pentru totdeauna, ci doar cât a fost menit să ne îmbogăţim vieţile unii altora. Însă chiar şi prieteniile deosebite pe care le am cu bărbaţii cei mai dragi din viaţa mea – mai vechi şi mai noi – vin să finalizeze articolul acesta pe-un ton pozitiv.
Oricât de mult ai petici o relaţie, ştii când s-a terminat. Poate că ai şi plâns-o deja, nerecunoscându-ţi că este finalul. Magia stă în renunţare. De ieri seară mi-am schimbat viaţa. Ştiţi cum mi s-au legat lucrurile azi? J   

Down Juramento River

‘Marcel, it’s raining through the roof!’
‘Do you really think we’re going to be able to go rafting today?’
…
Those were our early-morning talks. We were next to Cabra Corral Dam, a violent storm had hit us during the night, but things were starting to settle down over breakfast.

I had contacted Salta Rafting some months back, they seemed a very friendly bunch, and they were very receptive and understanding to all the changes that I had to make… that I couldn’t disappoint them.
So, as we had no reception and even our B&B hosts couldn’t make a call (echoes of the storm, obviously), we started driving. We should have been on time, but the road became more and more challenging. Why? Because it was full of rocks – which we weren’t allowed to remove (some men from an official truck were gathering them) –, so we slalomed.
    The scenery was fascinating. It all seemed so remote… and at one point, when we turned onto the dirt road, wilderness took over completely and, surprisingly, Juramento River was clear.
‘…contrary to what you said, my love!’ I giggled.
We were welcomed in a very friendly manner. The rafting base looked lovely! We filled in papers, took our gear, went through the training – all under a bright summery light.
The starting point – and moment – was near. Preto would be our guide – a very polite and charming man. A wonderful family from Bolivia would be our teammates. Paola and Marco were travelling through Argentina with Nicole, Santi, and Andresito – who was the youngest person in our boat. In Romanian, we would call him mezin.I had a feeling that we would get along just great. In fact, our river adventure started peacefully – with birds and flat water (which reminded me of the Danube Delta). Indeed, under the scorching sun, the first few hundred meters paddled were whitewater… while the first rapid ‘La Isla’ marked the clear border with the blackwater – which accompanied us till the end. ‘Casi casi’ our photographer laughed it off, when our team barely recovered after the first bump.

Ha ha… a new experience happily embraced, surrounded by the beauty that – framed by the high cliffs – could only be discovered from water. Aaah, the Andean North-West…     We went on, saw 6 condors flying high above us and tried to imagine how they’d perceive us and our raft down in the river bed. ‘Casa de Condor’ ­– the last rapid (there are 10 altogether) of the descent does have a point.Other highlights are the dinosaur footprints that you can see along the way.Or maybe even the moments when you make changes inside the boat and show the guys that girls can paddle and be in sync, too! ;-)



A delicious lunch followed after the well-deserved showers. I even had my own vegetarian version of it! And we got the chance to bond even more as a team. My heart starts smiling every time I realise that I am surrounded by warm and considerate people. People who share their food and stories with you. ♥ We still keep in touch and I hope to be able to meet them again.
In the end, it is not the grade of the river that counts (the rapids range between 2 and 3+ on Río Juramento), but what the river teaches you. The memories you take with you. The nature that wows you. The thrills that you experience. Or the courage of a little boy who starts paddling again at the end of the route, enjoying the last drops of water on his skin.

4 poveşti decantate de pe 4 continente

Câteodată, ca în poveştile clasice dintre Bine şi Rău, când acesta din urmă ne seduce într-o primă fază, aşternând praful peste personajul pozitiv al poveştii, căruia, până aproape de final, nu i se prea dă crezare, ai nevoie de timp. Nu există un interval standard. Fiecare după necesităţi şi după cât de mult doreşte să îşi deschidă ochii şi sufletul.Ce nevoie? Cea de a-ţi recunoaşte, fără vreun reproş, că de această dată te-ai înşelat.
Despre cum se vede şi cum se simte BraziliaMulţi dintre români au o imagine mitizată despre Brazilia. O imagine ce nu se pupă cu realitatea.Acum 9 ani, la prima mea călătorie în Brazilia, nu mi-a plăcut ţara. Nu mi-au plăcut oamenii. Dar cumva, atunci a trebuit să mă păcălesc că îmi place, pentru că unul dintre cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea era un brazilian. Şi vorba este că trebuie să le iubeşti ţara ca să te accepte.Mi s-a confirmat după 9 ani. Taximetrişti care, la auzul primelor critici – frumos spuse, nu vă gândiţi la altceva – despre Brasil, schimbau foaia. Sau ne trezeam cu explicaţia dată – „Aaaa, sunteţi a doua oară aici, deci v-a plăcut” – din partea unor oameni care nu s-ar fi gândit măcar că ajunseserăm a doua oară în Brazilia pentru că se nimerise să fie mai ieftin să zburăm acolo decât în Argentina.Nu zic, sunt şi oameni buni, dar sunt puţini... puţini comparativ cu numărul de locuitori. Am fost să ne luăm cartelă în prima zi. Eram în Campeche – am colindat magazinele, lovindu-ne de acelaşi răspuns „Aveţi nevoie de... nu-ştiu-ce cod /n.m./”. Da’ n-ar fi fost unul care să fi spus „Vă dau codul meu” sau „Mergeţi la magazinul cutare, acolo nu aveţi nevoie de cod”. M-am simţit singură.    Nu am văzut în nicio ţară pe care am explorat-o şoferi de Über mai antipatici decât în Brazilia. Pentru mulţi dintre ei, salutul nu se inventase. Sau acel „Tudo bom?” era de-o falsitate strigătoare la cer! Nici măcar nu te puteai baza pe ei – aşteptai tu frumos şi, după ce trecea mai mult de jumătate din ETA, anulau cursa. Superficialitatea era la ordinea zilei în atât de multe aspecte – de la curăţenia de la cazări şi până la mizeria pe care o lăsau pe cursele prin ţară. Ni s-a întâmplat să nu avem locuri unul lângă altul în autobuz. Unul nu ar fi spus „Luaţi-mi locul, staţi împreună, sunteţi musafiri în ţara noastră”...
Călătorind în sud, prin Santa Catarina şi Rio Grande do Sul, am simţit din plin răceala oamenilor, cu mult chiar şi peste ce experimentasem în prima călătorie. Îi simţeam neimplicaţi, egoişti, narcisişti. Nu mai simţeau sau poate că nu se mai lăsau să simtă. M-am încărcat atât de mult, că am explodat într-un punct şi am dat totul afară prin plâns. Mă marcase felul ciudat în care îşi tratau compatrioţii. Felul în care mulţi vorbeau despre argentinieni – urât. Cu toate că nu a fost un argentinian cu care să fi discutat despre Brazilia care să aibă altceva decât cuvinte frumoase de spus, chiar încercând să mă convingă să mă răzgândesc şi să văd cu alţi ochi gigantul de la nord. De unde vine oare golul din sufletul a 90% dintre oamenii cu care am interacţionat la fiecare vizită în Brazilia? Am discutat mult cu Marcel pe tema asta. Poate din faptul că „orice se poate întâmpla”, că doar te găseşti în Brazilia, şi toată lumea îţi spune acelaşi lucru. E o frică ce-au îngropat-o sub preş, frica de furturi, de jafuri, de dat în cap pur şi simplu sau de împuşcat. De ce să accepţi aşa ceva, de ce să nu te lupţi cu aceste situaţii? La întoarcere, am ajuns în Guarulhos şi oamenii ne-au părut mai normali acolo, însă tot detaşaţi. Ne clarificase şi-un şofer de Über din Pará – unul dintre puţinii simpatici –, într-o altă seară când simţeam dezamăgirea la cele mai înalte cote. În nord erau altfel oamenii. Îmi aminteam de-un Salvador măreţ. Dar şi violenţa se accentuase, aveam să aflăm.Şi mai avuseserăm ocazia să luăm micul dejun la una dintre pensiuni cu un cuplu brazilian şi unul paraguayan. Şi, mamă, cum am simţit diferenţele, încă înainte de a lăsa Brazilia în urmă şi de a-mi găsi liniştea în Uruguay!
Despre prietenia cântată din GhanaAm auzit asta de atât de multe ori – că sunt aşa de prietenoşi ghanezii, că ei îi iubesc mai mult pe vizitatorii străini decât pe compatrioţi – ...că eram intrigată să văd cu ochii mei minunea.Ce-i drept, un lucru-l pot confirma, nu am văzut popor mai zen!Doar că, de la început, eu nu am perceput treaba cum am citit-o prin articolele de călătorie. Ajung de multe ori să mă întreb dacă eu atrag excepţiile sau dacă mulţi dintre cei care umblă brambura prin lume n-au pic de inteligenţă emoţională.Prietenoşi sunt, dar costă. Să îţi indice un restaurant bun, un taximetrist de încredere – nu toţi, dar cei mai mulţi se aşteaptă la o răsplată în bancnote. Nici măcar nu mai ştii în cine să ai încredere şi în cine nu. Şi oamenii obişnuiţi sunt reţinuţi – deşi te văd alb şi în trecere, nu ar veni la tine din prima să îţi ofere ajutorul. Iar mulţi dintre cei cu care te împrieteneşti a doua zi nici nu mai ştiu cum te cheamă, deşi părea că v-aţi apropiat. De pildă, colegul nostru de avion care a spus că ne aşteaptă la ieşirea din aeroport şi a plecat cum a prins ocazia. Ghana este o ţară scumpă, mai ales pentru cei ce-o vizitează şi mai ales comparativ cu ce condiţii se oferă – de la cazări la transport şi restaurante. Toate acestea sunt îngreunate de situaţiile în care se fac miştouri (mai ales în rândul populaţiei musulmane din nord), unde să fii tras pe sfoară e o chestie căreia îi faci faţă în fiecare zi. Sunt indivizi care vor să te racoleze încă de la micul dejun pentru excursii diverse, alţii visează un trai diferit în Europa şi cerşesc indirect cadouri, se practică bezness cu europence care-s prostănace şi-şi deschid buzunarul (articol în engleză aici) şi chiar şi la monumentele istorice (vezi Larabanga) vei fi manipulat cu „nu avem şcoală – donaţi pentru copiii din sat”; în realitate, au 3.
Ce am observat, din multele drumuri cu localnicii şi cu trotro-ul, este că nu se poartă frumos între ei şi, cum aminteam sub capitolul „Brazilia”, felul în care oamenii dintr-un popor se poartă unii cu alţii este adevărata lor faţă. Nu am văzut căldura pe care am experimentat-o în Uganda. Nici nu încape discuţie! Iar lăcomia este la loc de cinste – nu există ideea de comunitate, fiecare-i pe cont propriu. Taximetriştii – cu preţurile lor uriaşe, mai mari cu mult decât aici; meşterii – cu lucruşoarele frumoase, vândute însă la suprapreţ, în condiţiile în care, cel puţin pe coastă, aerul sărat şi umed nu le face prea bine, fiind în mare parte ruginite şi pătate; băieţii de la Elmina cu trucurile lor ieftine. Cam care? Îţi scriu pe o bucată de scoică numele cu markerul (asta după ce se străduiesc mult să îl afle); după ce vizitezi castelul, ieşi şi tu ca omul. Ei te întâmpină cu măreaţa operă, cu ce minunat prieten le eşti deja şi îţi cer o donaţie. Unii (mai slabi de înger) se simt vinovaţi şi dau. Ştiţi cam cum am trecut pe lângă ei? :DAm mai avut momente ciudăţele – de-a lungul unei plimbări la asfinţit prin Cape Coast, când nu am văzut cele mai pline de bunătate priviri asupra mea şi a lui Marcel. Sau când, după mulţi bani plătiţi, cei de la o Din păcate, concluzia a fost că ce-i ultralăudat este, în realitate, la polul opus. Cam ca şi bărbaţii care se bat cu pumnul în piept cum că sunt buni la pat.   Despre o familie afgană refugiată în Iran(şi posibil despre multe altele care consideră că se găsesc în aceeaşi situaţie)Iranului şi iranienilor nu prea am ce le reproşa. Mi-au demonstrat de prea multe ori ce oameni sunt şi ce ţară au. Iar când ţi se întâmplă de zeci de ori, în sud, în nord, la est sau la vest, şi un sceptic va ajunge să creadă că e vorba de bunătate pură, şi nu de una închipuită.În cazul istorisit, însă, lucrurile au stat diferit. El – mai tânăr cu vreo 12 ani decât mine (şi, da, am simţit şi că totul a fost amestecat cu nişte flirt şi dorinţă de atenţie, încă de la început, însă nu i le-am hrănit), eu şi cu Marcel după treptele istovitoare de până la Castelul Rudkhan (aveţi articolul în engleză aici). Şi iarăşi el foarte zâmbitor când rămăsesem singură prin curtea castelului.A continuat cu mesaje în fiecare zi – iarăşi un model arhicunoscut mie, pe ton plăcut şi senin. (poate că vă întrebaţi de ce îmi dau ID-ul de Facebook sau de Instagram oamenilor ce mi-l cer; da, sunt cazuri în care această situaţie poate conduce la ciudăţenii, însă cele mai multe cazuri sunt cele care pun bazele unor prietenii straşnice)La un moment dat, a insistat foarte mult să accept o invitaţie la cină în chiar ultima seară, când ne reîntorceam la Teheran, înainte de plecarea spre casă. M-am sfătuit cu Marcel şi am spus „da”. Apoi ne-am interesat de cum trebuie să ne comportăm, înţelegând din articolele de etichetă culturală citite pe net că afganii ar fi, în general, mult mai stricţi decât persanii. Le-am cumpărat cadouri – fructe uscate şi dulciuri – şi nu m-a deranjat când amicul meu mi-a spus, timid, că nu îmi voi putea da jos hijabul nici măcar în casă şi că nu voi putea să le îmbrăţişez decât pe membrele de sex feminin prezente. Am aflat că tatăl lui era foarte religios.La început, îl admiram pentru că muncea mult pentru pasiunea vieţii lui – fotbalul, că se antrena chiar şi fără să mănânce, pe căldurile acelea din timpul Ramadanului...Mai apoi, la cina cu care ne-au răsfăţat, recunosc, servindu-mi chiar şi havij bastani – el ştia că îmi place foarte mult –, am descoperit şi aspecte care nu mi-au picat neapărat bine. Au fost foarte drăguţe sora şi cumnata lui, care ne-a şi ajutat cu tradusul, vorbind destul de bine engleza. Dar au fost şi momente de linişte, momente stânjenitoare – şi mă gândeam că poate nu ar fi trebuit să îmi doresc nici eu atât de mult să intru în dedesubturile misterioasei culturi afgane.Mama lui îmi fura ochii constant – deşi încărunţită, era încă o femeie frumoasă, cu ochii de un negru intens. Mi s-a transmis prin traducere că mă place în mod deosebit şi mi-a făcut cadou un şal.Apoi, cumva, eroina mea a picat de pe soclu când am văzut-o reumplând o sticlă de Cola cu lichidul rămas neconsumat după cină.Eu încerc să îi înţeleg pe toţi oamenii cu care interacţionez. Sunt conştientă că unele aspecte nu le pot percepe în întregime, căci doar persoanele care s-au confruntat strict cu ele pot, însă lipsa de recunoştinţă şi de sinceritate nu le suport.Sunt aproximativ 3000000 refugiaţi afgani în Iran. Iranienii le-au deschis graniţele în momente grele pentru ţara lor. Tânărul fotbalist se născuse practic în Iran şi în puţin peste 20 de ani nu fusese în Afganistan.„Nu este încă sigur” ne-au spus.Pe de altă parte, s-au plâns şi foarte mult că sunt ostracizaţi, că iranienii se uită la ei de sus, că nu au aceleaşi drepturi ca ei.Acum, eu ascult, nu trebuie neapărat însă şi să fiu de acord.Sunt refugiaţi şi refugiaţi. Şi mai este şi vorba aceea care zice că musafirul vine, stă, dar mai şi pleacă. Şi nu vorbim despre câteva zile. În cazul în care nu te poţi reîntoarce acasă, poţi schimba măcar perspectiva şi aprecia faptul că ai un acoperiş deasupra capului, mâncare să pui în farfurie şi un loc în care te poţi dezvolta.Dacă nu îţi convine, îţi iei băgăjelul şi mergi altundeva, oriunde crezi tu că îţi va fi mai bine.Dar nu poţi depinde doar de alţii să te ajute, trebuie să faci tu.De ce spun asta? Pentru că după acea vizită, tânărul fotbalist a început să pună presiune pe mine, că vrea să vină în Europa să joace fotbal, să îl ajut. Am trimis e-mailuri, m-am agitat, văzând, în acelaşi timp, de-a lungul zilelor, cum se victimizează tot mai mult, cum seninul se transforma în cer cu nori şi numai în energii negative.Fratele lui, care în Teheran insistase să ne plătească taxiul până la cazare, îmi dăduse unfollow pe Instagram – nu cunosc motivele – şi realizam cât de fals fusese.Iar amicul meu nu apleca nici măcar o ureche la ceea ce îl rugam să facă pentru el – să trimită e-mailuri singur (îl ajutam cu un model), să îşi facă rost de actele de studii şi de refugiat, să se apuce să înveţe engleza (îi dădusem chiar şi o aplicaţie).Aşa că, într-o bună zi, l-am rugat frumos să mă lase în pace, că nu mai pot. Oamenii care nu vor să fie ajutaţi nu trebuie ajutaţi. Cunosc foarte mulţi şi mai cunosc şi vorba ’ceea cu para mălăiaţă. Voi nu? J 
Despre triburile din PanamaÎnţelegerea fusese aşa – că ne ducem mai în sus pe râu, ca să fie un sat al tribului Emberá mai izolat. Cu toate că nu ne spunea la care anume urma să mergem şi costase o mică avere întreg turul. Ghidul, el însuşi Emberá, venea recomandat şi ultrarecomandat – din nou, de oameni care nu văd dincolo de ceea ce au în faţa ochilor –. Nu mi-a plăcut din prima clipă, părea deranjat de orice fel de întrebare cu conotaţii negative pe care o adresam şi care îi implica ţara. De pildă... „De ce este atât de mult gunoi pe străzi?” Dădea vina mereu şi mereu pe altcineva. Nu se gândea să împartă provizii sau experienţe. Avea un text pe care-l spunea. Şi atât. Acum i-aş pune clar diagnosticul de narcisism. Atunci încă găseam scuze.Aşadar, după timpul petrecut în sat, discuţii cu şeful tribului şi întrebări incomode din partea unor turiste americance, dansuri cu o coregrafie slab repetată şi obiecte artizanale foarte scumpe, prânz şi cină, au urmat ploaia şi somnul.

Dimineaţa nu se mai comunica în dialect, ci în spaniolă. Băştinaşii îşi scoseseră telefoanele mobile. Noi plecam şi urmau alţii.
La momentul respectiv, am vrut să cred că ieşise soarele pentru mine şi în Panama. Mi-era foarte greu să fiu întâmpinată de o poveste cu idei principale fixate-n unt expirat, şobolani, proastă creştere şi dorinţa de a evada. Îmi lipsea bunătatea necondiţionată din Columbia!Apoi, am realizat că, în afara faptului că făcuserăm toxiinfecţie alimentară (pe care ghidul nostru a negat-o, împreună cu toate sfaturile pe care i le-am dat cu prietenie şi care priveau o viitoare experienţă cu călători străini), am realizat că fuseserăm traşi pe sfoară. Rău de tot. Am descoperit pagina de Facebook a satului; acum găsesc doar site-ul. Îţi puteai face chiar programare online pentru o vizită! Deci, era doar teatru. Totul fusese doar teatru. Era slujba lor, probabil mult mai uşoară decât ar fi fost multe altele.Măcar de ar fi fost transparent totul, dar prezentarea era făcută astfel încât să-i manipuleze pe toţi cei care le debarcau pe ponton. Că ei o duc greu, că încearcă să îşi păstreze tradiţiile ş.a.m.d. Am tăcut aproape doi ani pentru că s-a întâmplat să mă ataşez de unul dintre bărbaţii de acolo. Însă tot consider că adevărul primează. Mai bine o spune chiar ghidul: <Many website are Not done by Embera people, Embera people even do not know what, how it is set up, behind is somebody else who is Not an Embera  and write what ever their come out to write on website  " that is what I think" so as tou know alot nice or bad thigs people set on website. ... Do not worry about sending pictures because this news you are saying to me  I will share with Villagers and I do not think they will be happy on have something from you...because I know this people for many years. ... Finally I want to say thank you, hope this is No going to be a problem, bad way to do a negative comment to others travelers.> (mi-a amintit de o cazare din Muntenegru, unde nimeni nu vorbea engleză, dar după ce am rezervat ceva şi am primit altceva, am plecat după prima noapte şi proprietarii ne-au sunat în engleză rugându-ne să nu le facem review rău)               Îmi vor rămâne totuşi în suflet puiul de leneş pe care l-am cunoscut, tucanii, papagalii, natura fabuloasă şi baia în Lacul Gatún. Pentru ele toate a meritat.



Se mai întâmplă. Life goes on.O dragă prietenă mi-a trimis un citat, spunându-mi că s-a gândit la mine când l-a văzut. Vi-l redau, considerând că se potriveşte de minune—„You can be a good person with a kind heart and still tell people to fuck off when needed”.Pentru că trebuie să ne iubim şi să ştim când cei din jur încep să profite şi încetează să ne respecte.  

MTB + trek around Futaleufú

It was the morning after.
Post-paddling down Futaleufú River (Puente a Puente + Macal sections) – a challenging but can’t-miss-out-on experience.Was it destiny interfering or nobody really wanted to join us on an Infierno descent that the rafting company of our choice was offering? Plan B, then.
I had a lot of respect for the professionalism of the entire team that had accompanied us down the river the day before, but I didn’t have any good words to say about the company’s owner.A bit two-faced, grumpy every morning while serving our breakfasts (we also slept in his place and, apart from the fantastic food, I do not recommend it), and money hungry.He did seem a bit disappointed that we were not even going to consider a Full Day on the river, which he had proposed (knowing all the while that we had actually missed only 4 or 5 rapids from a Full Day’s sections). On the other hand, he gladly rented us the mountain bikes booked with the help of our kind receptionist the night before (there were in high demand). See, my dears? Every penny counts.
It was win-win, after all, because we had something to fill our last day in Chile. I had spoken to a rafting teammate – turned friend – and she had told me that Reserva Nacional Futaleufú’s treks were a bit tough but beautiful and that she had almost spotted a condor from the highest-altitude mirador. We had to go.-        - I think you can get there by bicycle.Another local told us that it would take us 30 minutes… and that after crossing Río Chico, we would practically be there. Of course, he didn’t know that there were less than two years since I started riding a bicycle again and that I had never done it on mountain roads or on a mountain bike route. :DGood thing that I’m always brave to try new things out, even though I may not necessarily know how they’d all end. …or is that called foolishness?  
From the moment we exited Futaleufú, I noticed that something was not right. I mean, whenever I changed gears, it felt weird.Marcel didn’t believe me (he rarely does :P):-        - You are complaining again. Wouldn’t it be better to just ride the bike?…at one point, when a young girl interrupted our line exchange with ‘Have you by any chance seen a key? We’ve lost it and cannot get into the house we’ve rented…’, I just stopped. I wanted to help but had not seen the key. Luck was, however, on my side when Marcel finally (!!) believed me and agreed that my bike was a bit faulty. We couldn’t do anything, so we relaxed and switched bikes.
A wave of turquoise left us speechless for a second or two as we crossed Futaleufú River and stopped. So beautiful, so cold, so out of this world!... It got hotter by the minute and we started running short on water. Sadly, we only found water to fill our bottles farther up the road. To me, it was difficult. At times, I just stopped and walked and then rode again. The trickiest part was simply trying not to skid on the many small rocks around. The soil was very dry and, well, on the last descent right before getting to Río Chico –which was calmly lovely-, I walked.
We then got lost, some big dogs chased us, but found the Reserva in the end. A very nice gentleman welcomed us. We could fill our water bottles, we could leave the bicycles there. We needn’t pay a fee, but we needed to pencil our names in the big register… ‘Aaaah, nobody from Romania. Not yet’ I smiled.  The same gentleman told us that it took about 3 hours to the highest mirador and back. -       - We don’t have 3 hours. The border closes at 8pm and we still need to get back to Futaleufú, have a shower, get our bags, and…-        - I went there with my nephew – he’s a child – and we completed the trek in 2h30’./’That’s reassuring’ I thought to myself./We decided for Marcel to try and make it to the top – it was his great wish –, as I would continue trekking at my own pace, as far and up as I could go. The scenery was glorious – the mountains were perfectly framing the river that had given us so many thrills only 24 hours earlier. It seemed to flow so peacefully here. And that Patagonian summer feeling was again intoxicating.
- Just go!What pissed me off? The fact that Marcel was not considering that I was already tired, that trekking trails with steps instead of a clear path was something I dreaded – remember Iran? –, and that we had a deal.His intentions are good because he’s always trying to challenge me and make me keep up with him as far as physical activities are concerned.We had a huge fight. The first huge one in months, the first huge one of this trip. He left, I stayed and I cried. At a point, I decided to climb again, and I heard him call my name. He had waited for me! ♥ It was hard and I was worried that we would not make it back to Argentina that evening – aaaah, I forgot to tell you, we had a bus to catch and it was already paid –, but… After some ‘Falta mucho?’ addressed to the other trekkers we met, we finally arrived at the first mirador (if I remember correctly, it was called ‘Pedrero’).


We were happy to have made it, we kissed, we took pictures, and then hurried back to grab our bikes. Of course, we refilled the bottles and poured the cold fresh water over our aching bodies. I felt as if my organs were starting to hurt… and I realised I had gotten sunstroke. It is business as usual for me. However, after Colombia’s Tayrona, I religiously put sunscreen on. Apparently, that day’s sun had proved to be very dangerous. I took a pill and recovered in a few minutes.We sped it up and arrived back in town in under 1h30’ (with all the pictures and small breaks we took on the way).
It was about 16:30 when the guy who should’ve crossed us the border greeted us in front of the hostel and told us that we must leave. I had my plans – to shower and I had promised the owner of Café Mandala that I’d go there and have a slice of the cake she said she’d make –.I keep my promises.-        - We've still got 30 minutes left and I’m not leaving without a sip of raspberry smoothie.I left him there. Don’t you agree that 5pm is 5pm? I showered fast and changed while Marcel went to shower, too. There was an overnight bus ride ahead, so we needed some comfort with… ourselves.Last two things to do? Eat the cake. Drink the smoothie. It turns out that our host’s friend was even scared of his own shadow and he had arrived early to make sure that we’d find the border open. In the end, he didn’t even take us all the way to Esquel but ditched us in Trevelin.
What have we learned from this? J1.     Continue doing the things that you love if you feel that with all your heart. There will be many people trying to derail you from your course.2.     Even when it feels tough, go all the way – even if it’s at a snail’s pace at times – if you truly enjoy it. In the end, it is no one else’s experience but your own.3.     Travel memories tend to work funnily. This time around, our MTB + trek day ended up as one of the dearest of our South American trip this January. When time passes, you won’t feel bad that you cried or that you felt sick or that you fought. It will be that complex experience that will make you feel happy and race on.