Olivia-Petra Coman's Blog, page 13

Ce facem dacă ajungem în Lovech?

 Ne bucurăm.

De soare, de vară.

 

Dar dacă suntem deosebit de înfometaţi şi căutăm înnebuniţi mâncare prin centru şi toate ni se spune că-s închise?

Se găseşte însă un tinerel într-un bar cochet care să ne direcţioneze înspre Lappetto, un fast food de cartier, cu alţi tineri foarte amabili şi săritori ca şi clienţi, care pun pariu că se întrebau ce caută nişte români în miez de noapte pe-acolo...

 

Doamna de acolo nu vorbea engleză, nu se putea plăti cu cardul, însă i s-a făcut milă de mine şi a făcut o jumătate de pizza vegetariană şi am plusat cu o clătită-gigant.

Deh, tocmai ce trecuse ziua mea onomastică – deosebit de obositoare anul acesta – şi era prima oprire în drumul spre Edirne şi-un Kırkpınar de zile mari, despre care urma să scriu.  

 

Apoi privim podul acoperit peste Râul Osam (datând ca element original din 1874), care este vizitabil şi plin de magazine – mie mi-a plăcut tare unul cu lucruşoare realizate manual de pe partea dreaptă (în capăt, cum se urcă de lângă parcarea mare), însă nu am putut face fotografii acolo. Mai este unul fain cu tablouri şi cercei, tot pe partea dreaptă, cum se intră pe pod.

 

Chiar dacă nu vizitaţi Cetatea Medievală din Lovech (se spune că prima construcţie de aici ar data din perioada romană), drumul într-acolo şi înapoi, pe lângă râu, este pitoresc şi dătător de răcoare chiar şi-n zile toride. Partea veche din Lovech este foarte frumoasă şi autentică şi merită să i se acorde măcar câteva zeci de minute.

 

(Cazarea am avut-o în Varosha, aşadar urcuşul la cetate nu a durat mai mult de 10 minute şi dudele-au venit ca răsfăţ.)

 

Dăm o raită pân’ la Peştera Devetashka, una dintre cele mai frumoase peşteri văzute de mine vreodată. Este atipică şi în lunile iunie şi iulie, mai multe săli sunt închise pentru a proteja liliecii aflaţi în perioada de reproducere. Cu toate acestea, merită plimbarea... pe deplin!

 

Căutăm Nero, îngheţata-minune bulgărească, pe care, la finalul unei fapte eroice, o primesc în dar.

 

Şi ca să nu ajung să spun că anul acesta nu am fost într-un lan de lavandă, am ales ţara care se află printre primii trei producători de lavandă, la nivel mondial. (Mi-am dorit întotdeauna să ajung să văd movul de aici, este prima oară când am şi reuşit, undeva pe lângă Kazanluk – un orăşel tare modern, plin de horticultori, aşa a părut.)

 

Din nou, avusesem fler să aleg oprirea-n Lovech. Din nou plecam cu fericire-n suflet!  

Around the Persian Gulf

 More than 3 years ago, I was there with my friends enjoying those days. I couldn’t return since because of the very strict travel rules, but I hope those change, too.

In the meantime, I did promise to write this article… and it’s better late than never. Until we can make new memories together. J

 

Qeshm Island

It is the largest of all the islands mentioned in this piece; naturally, it also offered the most in terms of adventure.

I’d recommend renting a car for at least one day. I’d also recommend hydration (I loved Rani – apricot flavour; I could drink it nonstop) and keeping your eyes on the animals around. You could even spot a fennec. 

           My highlights on Qeshm?

          Swimming – I used neoprene shorts and a long-sleeve UV blouse, found a secluded spot and just enjoyed the water (as I would be reassured the following day, currents are strong).

         The mangrove forest – a boat can be rented from the office in Tabl and the surroundings are pretty around sunset time.

          The salt cave of Qeshm is small, but the entire experience is lovely; you get to ask questions to the curator and feel like an explorer.

            Chahkooh Canyon – heading there either early in the morning or during late afternoon is recommended; the heat can become overbearing otherwise.        

One of the nicest memories of the entire trip through Iran is the time spent around the boat/terrace of Fulton Boutique Hotel, with Mahdi and Mohamad, sharing opinions and laughing over the happy events of our lives. Friendship matters.     

                

Hengam Island

…was my favourite.

Yes, there is a Silver Beach (and it shines).

The sea is electric turquoise; I would’ve loved a swim, but only Marcel had the privilege.

He was also the one to taste the famous local dish that involves seafood and oil.

There are plenty of things to buy from the bazaar. I believe that the bazaar on Hormuz Island sells products of higher variety and quality (sellers are nicer on Hengam).

The loveliest thing about this island is that you get to see dolphins. Up close. We were there in mid-May. We negotiated with a fisherman on Qeshm, he took us to Hengam and stayed with us to stroll around and watch the dolphins play. I’ve never seen so many in one spot!  

Hormuz Island

It was close to 40°C in the shade when we got to Hormuz. The boat ride was arranged by Mohamad (who also helped and saved us many times, our car rental included). We were accompanied by Mona and Amir and we had a lot of fun crossing the sea. Our return trip was very adventurous and bumpy and I didn’t know that those clear and beautiful waters could turn so wild.

 

We rented a tuk-tuk with our private driver for the day, while we travelled in the trailer and were introduced to the highlights of the island.

It is a beautiful place and the colours are different (more vivid after the rain) and change a lot depending on the part of the island that you’re discovering. To me, the happiest moments were spent

swimming and snorkelling– it felt so refreshing that all my cares were gone; the visibility is very good;

shopping in the local bazaar – I found so many nice items, from handmade trousers to sand necklaces;

visiting an art gallery – (it was located inside the school building) and Marcel did buy a painting (he got a bit confused with the exchange rate… but it’s such a nice item to take home and you get to see it every day).

 

Bandar Abbas

It is the gateway to Qeshm Island and it is well connected to other cities in Iran by road, rail, and air.

However, to me – and I hope I don’t offend anyone –, it’s the only city in Iran where I didn’t feel at ease.

Maybe it’s also because we bid farewell to the car I’ve grown so close to over 3 weeks there… and I cried remembering our entire trip – an adventurous and beautiful trip, possibly my favourite so far.   

 

Iran has a special place in my heart through the beauty that I’ve experienced there, every day. And I am not only talking about the diverse and wow-inducing landscape, but also of the beauty in people’s hearts. Of how welcome and happy you feel.

I just hope that I get to see my friends soon and spend happy moments again, together! ♥

Despre suflete pereche

Mai mult decât în orice altă perioadă a vieţii mele, în ultimul an m-am gândit la suflete pereche.

 

Poate şi pentru că în jurul meu a rămas destul de gol şi cu oamenii pe care i-am primit alături a fost musai o legătură de suflet strânsă.

 

Se spune – şi aşa o simt şi eu – că suflete pereche putem avea mai multe în viaţă, că facem parte din aceeaşi familie de suflete. Şi nu trebuie să fie neapărat o legătură romantică. Sau chiar să fie vorba despre un om. O astfel de întâlnire îţi dă un pic viaţa peste cap, în cel mai frumos sens /dar nu în stil de marfar ce-ţi răvăşeşte existenţa, cum „nimic din ce am crezut că este într-un fel nu este, în fapt, aşa” ca în cazul flăcărilor gemene – o altă poveste şi explicaţia lipsei mele din peisaj din primăvară şi până acum/.

 

Întâlnirea s-a produs acum un an, pe 20 iunie, pe fondul a două biciclete, a unui mieunat puternic /la cât de înfometat era, tot nu înţeleg de unde şi-a găsit puterea/ şi a ceea ce ştiam de pe-atunci că se va întâmpla. Peticel este tot la Braşov. Încă-l ţin în braţe, îl pup cu patos în fiecare zi şi îi mulţumesc din toată inima că mi-a redat încrederea în prietenie adevărată. A schimbat multe vieţi, le-a luminat!

 

Cealaltă întâlnire a avut loc probabil că pe 12 decembrie 1982. A fost mereu acel Panda Uriaş ce mă aştepta la poarta grădiniţei sau mă întreba dacă nu cred cumva că fustiţa pe care urma să o port în oraş este prea scurtă. Care termina cât ai zice peşte cartofii prăjiţi pe care îi pregăteam, chiar dacă se lamenta că nu-i vrea. Cel care a fost mereu complicele meu şi unul dintre cei mai mari susţinători.

 

Astăzi ar fi împlinit 98 de ani. Şi, cumva, cum de Peticel mă întreb uneori dacă nu e spiritul mamei, aşa mă întreb dacă nu bunicul meu sau Tata al meu a trimis mogâldeaţa aceasta în cale-mi fix de ziua lui, ca să îmi stoarcă emoţii şi experienţe de care, altfel, viaţa m-ar fi privat.

 

Recunoscătoare? În fiecare zi! ♥    

 

When things turned sour in Shiraz

 My love story with Iran started with this city – the city of poets (Hafez did live here!)…

I couldn’t help but return to see it. Feel. Remember.

It went smoothly at first, minus the traffic jam.

Staying in a traditional home;

Visiting a hip restaurant (hipper than I found in any other place in Iran);

/one small note: the food and the drinks – modern/Iranian fusion – were delicious/

Vakil Bath and Vakil Mosque /built mid-18th-century and restored in the 19thcentury, during the Qajar Period, it is extraordinary at night/…

…and then came the time to see the bazaar again…

 

Asking for the price of a havij bastani had gotten out of my system many days before.

I had never felt even the slightest intention to be cheated by any seller during my first or my second trip to Iran. I loved the people and I trusted them.

But there are rotten apples everywhere apparently – especially when you’re charged 4 times the normal price for your favourite carrot drink with ice cream.

 

Sadly /and this was my thought back then…/, globalisation and globalised ‘customs’ have reached even the genuine country of Iran, where the culture and the core of the nation are preserved.

Now, 3 years later, I understand even better the danger perceived back then. We should fight and keep our national identities intact, our way of being as our ancestors did. In every country of this world.

 

…and I hope to return to Iran soon and find Shiraz as I had back in 2014.

 

‘How

Did the rose

Ever open its heart

And give to this world

All its

Beauty?

It felt the encouragement of light

Against its Being.

Otherwise,

We all remain

Too

Frightened’

― Hafez

 

Maramureş printr-un singur loc: Vişeu de Sus

 Am iubit dintotdeauna Maramureşul şi ceva m-a chemat mereu într-acolo.

Curios, primul meu drum în Maramureş (sunt deja la al optulea; ştiu că nu am mai scris de multişor – am călătorit) a fost la Vişeu de Sus. Al doilea – la fel. Mai apoi, m-am găsit întotdeauna gravitând în jurul acestui loc.

 

Am revenit aşadar, că aşa a fost scris, şi am avut timp să mă bucur de ce-acest Maramureş în miniatură parcă are de aşternut în suflet călătorului.

Vă redau în continuare ce mi-a plăcut, ce am făcut, poate v-oi da idei de pus în practică—

 

De plimbat

Vişeu de Sus este al doilea oraş din ţară ca suprafaţă.

Nu numai că aveţi străzi şi străduţe pe care să le colindaţi (şi să nu vă plictisiţi), dar mai sunt şi dealurile frumoase din jur, ce deschid privelişti minunate asupra aşezării. De neuitat ar fi şi rătăcirile cu tâlc, la o horincă şi-o discuţie despre gruiuri, într-o ospitalitate pe care eu o îndrăgesc tare.    

 

De minunat prin sălbăticie

Vaserul l-am perceput altfel, cu apă mai multă decât îl ştiam, şi pe o vreme care nicicând nu a fost mai frumoasă în toate călătoriile mele în şi prin Maramureş. Păstrez amintirile drumului cu Mocăniţa în mine şi încurajez fiecare pasager să îl trăiască aşa cum îl simte, pe măsură ce trece pe lângă pădurile-acelea impenetrabile.

 

De relaxat în apă

Câteva ore bune petrecute între două bazine, sauna umedă, salina şi duşul cu senzaţii. Cu pauze delicioase de-o gustare. M-am simţit bine la Mirage şi sper să mă reîntorc şi să încerc şi piscina exterioară.   

 

De mâncat într-un cadru fain

Auzisem multe lucruri bune despre „La Cassa”, însă a fost prima oară când am luat masa acolo. Mi-a plăcut la nebunie ce am găsit în farfurie, iar cadrul prietenos mi-a dat o stare tare bună.  

 

De băut un ceai

...sau un fresh. Poate şi de mâncat un croissant. Pe o terasă mică, dar cochetă. Birt Coffee Shop.

 

Ca bonus, chiar şi de nu mergeţi cu maşina, drumul cu trenul /şi-a fost prima oară când l-am experimentat/ este pitoresc, mai cu seamă când peronul din Vişeul de Jos la care cobori este cufundat în lumină la sosire.

 

Sunt imagini care te urmăresc toată viaţa.

Şi locuri ce revin în viaţa ta când te aştepţi mai puţin.

Povestea continuă.       

My favourite road in the whole world: Chelgerd to Shushtar

 Our trip from Borujerd to Chelgerd (we went there secretly hoping to snowboard one last time) was beautiful, passing rivers and green plains and snowcapped mountains.

Sar Agha Seyed is a beautiful terraced village that we would have liked to see but mountains of snow lay on one side of the road and the other. Not a chance for our small car to get through. After asking the hotel owner, we did manage to find somebody to take us there, on an 18-hour roundtrip. Wow! Next time, for sure. /either way, the views were some of the wildest I’d seen in Iran and my life/

There wasn’t any opportunity to find havij bastani in the mountain town or anything vegetarian (except some French fries), but ultimately, combined with the pickles from Vanai and with an ice cream bought from a local store, I was happy to be able to eat something before going to bed. It was a very funny moment, one that I’ll always remember.  

 

The road from Chelgerd to Shushtarcrosses from Chaharmahal and Bakhtiari Province (Bakhtiari are herders) to Khuzestan Province (where the highest temperatures in Iran are constantly recorded).

It goes through the mountains and – with the snow melting –, groups of people moving with their sheep, goats, and donkeys were not a singular sight.

One turquoise river winding through the desert, another bright turquoise lake, and a landscape that crosses from high peaks full of snow to shrubs dotting the cliffs… these were all extremes that we’d stop for… in a trip that should’ve taken 6 hours but took 8.

Such is the glory of the road, of the wows, of how free you feel in your heart.

Of how the cool air on one side of the mountain turns to dampness at almost 40°C.  

 

How was Shushtar?

☼ People were even friendlier than in other parts of Iran (and people in Iran are amongst the most welcoming nations I’ve encountered)

☼ We made friends (and we still keep in touch!) at a car wash, where we went to wash our car

☼ We got free bread from a store we passed by

☼ Marcel got a free haircut

☼ I was taken to buy havij bastani to the best place in town by our kind receptionist, whom we met again downtown Shushtar by chance

38°C at 6pm. 36°C at 10pm. Beginning of May. I never felt – up to that point and from that point on – that I couldn’t breathe and walk.

The ancient hydraulic system is a wonder. You feel and are surrounded by water.

If you’re lucky, you may spot otters in the parks along the river.

And it’s nice and cool in the traditional houses, where there’s also a sense of centuries past.

 

…and a beauty lingering in the air, along the streets, and in the hearts of the people.

You know that you are where you need to be.

De făcut pe lângă Petriş – în Arad şi Timiş –

 Voi merge mai departe cu poveştile de anul trecut, legându-le de cele pline de fluturi tot de atunci, şi întregind cercul. O vom lua pe opriri şi secţiuni, căci, la cât de tare am capul în nori uneori, sunt şi foarte organizată. J

 

La Petriş am ajuns pentru că am ales să stăm la Pensiunea Miliza, unde nu numai că am fost primiţi cu zâmbete minunate, ci am servit nişte mic-dejunuri faine şi o cină la fel, ne-am răsfăţat în salina artificială şi în sauna de lângă aceasta. Unde mai pui că se pot cumpăra produse locale tradiţionale de aici – şi mă refer la gemuri, siropuri, făcute cu drag.

 

Cu toate că unele obiective de pe hartă s-au găsit mai departe o ţâră de Petriş, parcă toate s-au potrivit. Prima zi a fost un fel de Indian Summer, soarele zâmbind de la început şi până la apus.  

 

Cele 17°C de după prânz m-au încurajat să înot în Lacul Surduc. Localnicii oricum mi-au spus că apa lacului este întotdeauna rece. Din Fârdea, am luat-o la dreapta, apropiindu-ne tot mai tare de lac, apoi pe jos. Albastrul acela electric mă chema. Picioarele mi-au îngheţat încă de la început şi a fost una dintre cele mai grele provocări de wild swimming, însă am dus-o la final. Apa este foarte curată, ceea ce aduce un plus experienţei.  

 

Cu caiacul pe Bega

Cu toate că se răcise puţin, am zis să nu renunţăm la căiăceala pe Bega... mi-o doream de atât de mult timp. Am parcat lângă podul din Remetea Mare şi ne-am schimbat în hainele de apă. (Deja face parte din întregul mise-en-scène să ţopăi în sutien pe lângă râuri.) Am fi dorit să vâslim până în Ghiroda, însă venea seara şi era frig, cu toate că atmosfera era faină tare, aşa că am parcurs doar o treime din întregul traseu. O grămadă de verde (încă!) şi multă linişte (cu siguranţă-i de repetat!)... Am reuşit să ne şi întoarcem la locul de plecare, cu toate că avea ceva viteză apa!

 

Drumeţie la Cetatea Şiriei

Soarele din ziua anterioară fusese înlocuit de picături reci. Doar că eu cred în norocul meu şi nu mă opresc. La sosirea în Şiria, ploaia se oprise şi soarele ieşise, ce-i drept, cu dinţi mari, printre nori. Am urmat cel mai greu traseu. Cu mult noroi, însă am ajuns cu bine sus şi cu privelişti minunate-n suflet. A fost un sentiment de Stăpânul Inelelor printre ruine, mai că ne-aşteptam să apară vreun Nazgûl şi să ne lase cu gura căscată. Deocamdată o făcuse toată ziua aceea, cu tot cu ploaia ce ne ocolise.

 

Vizită-ntr-un sat neobişnuit: Charlottenburg

E singurul sat circular din România, aşa umblă povestea. Şi acolo se mai găsesc plantaţii de aronia şi unul dintre producătorii români de sucuri din această superplantă. E drept, se pot cumpăra produse de la singurul magazin din sat – însă nu vă recomand asta, din motive de narcisism /să zicem că nu sunteţi trataţi cu cea mai mare prietenie/, însă experienţa de-a ajunge acolo merită.

 

...pe data viitoare!

Cu o nouă bază şi noi întâmplări.

A brief stop in Markazi Province… and intro into Lorestan

 When I travel, I always do it with an open heart... and the love that I give returns... most of the time unexpectedly.

Iran has power over me. There is an unforgettable charm, which calls me to explore it. I did cross almost all its provinces and today is about what happened in Markazi and Lorestan.

 

Markazi

Our first stop was at the old Arak Bazaar. Built in the 19th century, it is different from other bazaars in that its routes are geometrically symmetrical.

Lake Meyghan followed. It was very hot and the clouds were mercilessly gathering at the horizon. This lunar sight is one of Iran’s largest salt lakes and a walk around its shores is a very interesting experience. We arrived on a Thursday and there were even buses taking visitors closer to the lake; of course that we were invited for a ride!

 

Lorestan

As we left Lake Meyghan and started driving towards Borujerd, the air got colder, it started raining, and the snow-capped mountains appeared again. /This is what I had pictured Lorestan, anyway: green and cool./

People around Borujerd were extremely hospitable – this incredible hospitality can be felt all around Iran; it’s just that, in certain areas, it’s even more present. We were taken to be shown views, we were invited for a sleepover, we were smiled at a lot.  

 

One of our wishes was to see Lake Gahar. The landscape to the starting point of the trek to the lake leaves you breathless. Unfortunately, as I hadn’t been able to communicate well with the Iranian authorities on this specific point, our trek was denied (we were explained that there was a prohibition period inside the natural reserve and that we couldn’t enter without a permit). We needed to return to Borujerd.  

Yes, I was upset but my positive side always wins, so I told myself that it’s better to make the most of our stay in the area.

The starting point was Kapargah Canyon, just outside Borujerd. It’s a beautiful place. However, after some trekking, the trail became difficult because of the heavy mud.

We had heard something about the village of Vanai, famous for pickles, so we drove there. People were again so friendly to us! We did buy pickles and they served us along the way – this always happens when we are open to what the road is ready to teach us and offer us.

The old bridge in Borujerd was last on our wish list. J From the early Qajar period, Ghale Hatam bridge is excellently kept and offers beautiful photo opportunities. 

We met wonderful people there, took selfies with the locals, and ended up going to have tea at two sisters’ home. Their mother welcomed us dearly and treated us so well even though it was Ramadan and they couldn’t join us. We still keep in touch even if they don’t speak English and I don’t speak Persian.

 

…and it’s always a pleasure to have your days turned around. Trust in the person beside you takes you a long way… straight to their heart!

Despre fluturi | Episodul 8

La hotarul dintre noiembrie şi decembrie am fost 9 zile prin ţară – şi de mult nu mai colindaserăm plaiurile noastre în atât de multe zile puse cap la cap. A fost tare frumos.

Iniţial, ar fi trebuit să mergem să ne vizităm prietenii în Iran, însă, cum acolo se intra în respectiva perioadă doar cu vaccin şi situaţia nu este prea roz economic, ceea ce a dus la proteste şi la o stare grea a oamenilor, am transformat biletul de avion într-unul deschis. Mie nu îmi place să călătoresc în ţări unde localnicii sunt sub o tiranie mai mare decât în ţara mea şi nici nu am ce căuta acolo dacă mi se impun condiţii.

Aşa că am zis că singura variantă ar fi să mergem în ţara ce-o iubesc mai mult decât Iranul, a noastră Românie. Că e bine să rămână bănuţii la noi, chiar de-am bătut-o în lung şi-n lat de când ne ştim şi aprofundat-o de doi ani încoace.

Plecaţi iniţial cu gândul de a ne vedea cu o prietenă tare dragă pe la Timişoara, planurile s-au schimbat. Am rămas însă tot în zona Banatului.

Şi pentru că îmi doresc mult ca tema principală a anului meu să fie tot ce-i românesc şi să lupt pentru a-l păstra aşa, pentru prima dată, „Despre fluturi” va avea o temă românească.

 

Vorba lungă sărăcia omului.

Ajungem noi în prima seară la graniţa estică a judeţului Arad, care-i mare tare, că doară-i printre primele 5 din ţară. Suntem întâmpinaţi cu voie bună într-un sătuc. Ea nu este româncă, soţul este. Din Ucraina de loc, a stat mult în Ungaria, de unde mai povestim şi în maghiară. Nu pot să mă abţin (poate că-i la mijloc şi o uşoară nostalgie după vremurile faine ce le vreau înapoi!):

„La voi în ţară am băut cea mai bună votcă din viaţa mea. De câte ori am fost în Ucraina, când se putea, înaintea plandemiei ăsteia, am venit cu câteva sticle acasă.”

Peste câteva minute, se aud ciocănituri în uşă:

„Mai aveam o sticlă de votcă şi am vrut să ciocnesc cu voi.”

♥

/poza-i cu micul dejun (sic!)/

 

Parcă nici nu era sfârșit de toamnă. Cele 17 grade ne duceau de nas. Și soarele strălucitor părea să facă același lucru.

Văd lacul în care plănuiam să îmi fac înotul lunar. Albastru electric. Apa mă chema.

Parcăm și drăgălim un cățel simpatic, apoi o apucăm printr-un coridor de verde râzând și glumind. Deodată, ne oprim, când realizăm că suntem pe terenul oamenilor pe care-i vedem în dreapta noastră și față de care ne cerem scuze.

În loc de supărare, ni se dau explicații. Cum să ajungem la apă, care ar fi variantele, mai ales că află de planul meu.

E clar: poporul nostru sigur nu va dispărea. Îi place prea mult viața.

Iar noi ne-am ales drumul spre lac și-am tras și-o baie în apa care avea până-n 5 grade.

 

Şi-aşa plecăm noi spre Cetatea Şiriei, cu vreo 10 grade pe puţin mai puţin decât în ziua precedentă. Şi cu ploaie. Nu ştiam dacă urma să putem urca, însă noi îi dăm mereu cu speranţa înainte.

Ploaia se opreşte, într-adevăr, chiar pe când ne apropiem de cetate, printr-unul din satele vecine. Ca-n „Stăpânul inelelor” arăta, cuprinsă-n ceaţă. În afara drumului pe şosea, ni se arată două trasee. Noi, bineînţeles, că o luăm pe cel mai greu… că, nah, iubim provocările (eu nu neapărat în acea zi). Era noroi şi-un vânt tăios… în fine. Cumva-cumva ajungem în vârf. Meritase. Îmi voi aminti mereu ziua aceea şi bucuria ce-o simţisem în suflet. Vedem apoi venind două doamne – ele fuseseră cele ce-o luaseră pe celălalt traseu chiar înainte să ajungem noi la punctul de plecare.

Povestim de parcă ne ştim de-o viaţă, aflăm de unde sunt. Chiar de-s din Timiş, judeţul vecin ştim că-i cel mai mare din ţară şi că au de bătut cale lungă până acasă. Ne spun de unde au luat vinul fiert şi ceaiul. Aşa e românul. Se poate să îl vezi o singură dată, însă în respectivele momente se va comporta ca prietenul tău cel mai bun.

Candoarea aceasta a poporului nostru blajin o ador şi nu am mai întâlnit-o sub această formă nicăieri în lume!

 

Ultima zi de toamnă a fost şi prima zi cu ninsoare pentru noi. După trei încercări nereuşite, ajungeam în Cheile Nerei, prin Pădurea Magică – căci aşa mi se părea – la Cascada Văioaga, Ochiul Beiului şi, ne doream să urmeze, Cascada Beuşniţa.

Ne pregăteam să urcăm.

„Nu este apă, să ştiţi” ne spune un domn ce tocmai cobora pe cărare.

Hmm, parcă nu am fi vrut să ne stricăm prima imagine. Aşa că ne-am întors. Spre clătite calde şi pufoase, cartofi cu brânză de ţară şi păstrăv pentru Marcel. Ah, şi câte-un vin fiert delicios! Căci tare frig mai era...

Ne înduioşau căţeii ce se plimbau prin jurul terasei, iar pe proprietară o ajutase Marcel, cât a putut, să regleze o lampă de încălzire. Era o femeie tare caldă, simpatică. Avea ochi mari.

Ne-a sugerat unde să mai mergem dacă aveam timp şi, aflând de păţania noastră...

„Oricând veţi dori să veniţi, ne puteţi suna înainte şi vă vom spune cu drag cam care-i nivelul apei.” 

 

De 1 Decembrie, parcă România însăşi mi-a făcut mie un cadou: cea mai frumoasă amintire din această călătorie a noastră!

Fusese o zi însorită, caldă, plină de magie. Iar magia a rezistat chiar şi după apus. Frigul a răbufnit, însă. Eram la Sicheviţa. În căutarea morilor de apă, o localnică ne rugase deja să o urmăm cu maşina pentru a ne arăta locul unde puteam vedea o astfel de moară.

Apoi, din dorinţa de a mai vedea una, am ajuns în capătul celălalt al satului. Am umblat noi peste apă şi pe lângă ea, însă nu am aflat-o. Dintr-o dată, am auzit un glas blând şi am ridicat ochii spre o doamnă cu chip luminos:

-        Căutaţi moara? Haideţi, vă duc eu.

Şi aşa, am servit nu numai o felie de mărinimie românească, ci şi o poveste de viaţă, în care copiii doamnei plecaseră să lucreze în străinătate pentru a-şi croi un viitor, cu toate că mama lor ce-i chema înapoi vedea lucrurile foarte clar şi simţea că respectivul viitor strălucit ar fi putut fi creat şi acasă. Băiatul urma să îi moară într-un accident de maşină.

Ea rămăsese însă cu acelaşi spirit românesc de credinţă în viitor, în atemporalitatea în care bunătatea, adevărul şi dragostea au loc, în timp ce fizicul şi materialul sunt îngropate.

 

Era atât de cald! Nu ai fi zis că-i decembrie. Poate că s-a şi potrivit aşa, fix în ziua aceea să mergem la Sviniţa, în căutare de smochine.

Vorbisem cu domnii de la plantaţie în urmă cu câteva zile şi păruseră foarte calzi şi primitori. Un motiv în plus să mergem!

De această dată, urcam pe deal, nu rămâneam pe drumul ce-o tăia pe lângă Dunăre. „Cred că în asta”, mi-am spus eu, a nu-ştiu-câta oară, „stă magia”. Trebuie să te abaţi de la drumul principal. J Ajungeam, cu ajutorul localnicilor, la doamna care se ocupa de plantaţie. A fost atât de drăguţă, ne-a dus chiar şi la plantaţie, unde stau 300 de smochini ce dau rod bogat. Nu numai că mă încânta priveliştea, mi se părea extraordinar ca plantaţia aceasta să fi fost în România, eu să nu fi ştiut despre ea şi să fi căutat de fiecare dată smochine prin şi de prin alte părţi.

Veţi rămâne surprinşi (dulceaţa încă nu am gustat-o, deşi am cumpărat), însă aceste smochine uscate sunt cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată. Sunt fericită că sunt româneşti, crescute de o familie atât de inimoasă (am cunoscut-o şi pe mama doamnei) şi aştept luna august pentru o porţie maaaree de smochine proaspete! ♥

 

Pe drumul spre Sviniţa ochiserăm un loc de intrare în Dunăre, chiar în Golful Eşelniţa. Se înnorase şi se lăsase răcoarea până reveniserăm la el.

Cu toate acestea, ne-am echipat şi am intrat. Apa era cel mai rece element din toată povestea. Încet-încet însă, pâcla de nori lăsa locul soarelui să se joace un pic înaintea apusului. Cu galbene şi portocalii atât de intense... că de abia am putut privi înspre lumină, cu toate că mă chema-nspre ea de pe Dunărea cea mare, asigurându-mă că totul va fi bine în perioada ce va urma...

A fost unul dintre apusurile-minune ale vieţii mele.

Apoi, Marcel a zărit un domn păstor, ce bătea potecile din jurul golfului împreună cu căpriţele sale. [Noi căutăm de ceva timp un teren unde să ne clădim o căsuţă pentru când nu suntem la Braşov – de aici şi drumurile prin ţară, uneori repetate în anumite zone –. Iar eu cam vreau apă, că toată-s numai apă! ♥]

A vorbit cu el mult, pe stilul sfătos şi prietenos al neamului nostru, şi a aflat multe informaţii... care apoi ne-au dus – sincronicitate! – la un alt domn, cu care încă ţinem legătura pentru veşti de lângă Dunăre!

Mă gândesc... cum o fi oare şi-un răsărit văzut de acolo?   

 

După două încercări nereuşite, ajungeam şi la Herculane. La provocarea mea de înot din decembrie. Apa din bazin – mai caldă decât speram, aşa că ne-am „răcorit” în Cerna cea verzuie.

Cea mai bună parte a experienţei? Am trăit-o sub ochii şi încurajările oamenilor strânşi de prin toate colţurile ţării şi povestind agale, în stil românesc molcom şi cald, despre viaţă. ♥

Din nou, cum am mai spus-o, neamul ăsta nu are sfârşit. Va supravieţui şi va triumfa.  

 

Atunci când am planificat efectiv călătoria prin ţară, plandemia era în plină desfăşurare, cu toate fricile şi vulnerabilităţile omului exploatate, cu hotărâri de guvern abuzive şi cu reguli de prost gust aplicate.

Practic, eu şi Marcel nu am mai fi avut voie să facem nimic, să mâncăm sau să ne odihnim, aflaţi la drum, poate că ne-ar fi dorit sistemul pietrificaţi de spaimă în apartamentul nostru.

Doar că, o mai spun, români suntem şi, cu toate că aud multe păreri contrare pe tema asta, a mea-i că ne ajutăm între noi! ♥ Aşa a fost şi cu proprietara frumoasei pensiuni la care am poposit în Oltenia. Ne-au primit, ne-au ospătat, ne-au răsfăţat – a fost una dintre cele mai deosebite, şic şi primitoare cazări din întreaga noastră viaţă de călători şi am putut explora şi împrejurimile, cu toate că vremea se cam stricase. Ah, şi nu vă spun ce mâncare serveau acolo...

Am fost trataţi ca nişte oameni, fără a ni se şti istoricul sau a ni se pune alte întrebări, şi la fel ar trebui să facem cu toţii, în toată lumea, şi să nu ne mai abatem nicicând de la această cale!

 

În ultima zi a călătoriei, ne vorbea lemnul. Urma să vedem biserica de lemn veche din Pojogeni. Ajungeam acolo. Era răcoare lângă pădure. Un localnic ne indicase deja drumul, iar un altul ne confirmase că eram pe poteca cea bună.

Mirare, însă... bisericuţa ce-o căutam nu mai era acolo.

Alţi localnici, alte explicaţii. Şi mai urma să încercăm în două locuri din Pojogeni pentru a vedea dacă puteam da de bisericuţă.

Am ajuns la un alt cimitir şi am păşit pe sub brazii falnici însă în acelaşi timp delicaţi.

Nici această bisericuţă nu era cea căutată, însă am intrat în ea. M-a impresionat lumina ce bătea pe unul dintre elementele de lemn şi am luat-o ca pe un semn. Ieşind apoi în curte, ca să mai ascult liniştea, am observat un domn înalt care îngrijea de un mormânt şi părea foarte emoţionat.

Ne-am salutat şi l-am întrebat dacă îl putem duce undeva (dat fiind locul izolat în care ne găseam).

„Mulţumesc, nu, doar o ţigară dacă aveţi... Magazinele din sat deschid doar mai târziu.”

„Frumoasă bisericuţă aveţi aici!”

„Da, primarul a vrut să o transforme într-un muzeu, însă noi, sătenii, ne-am împotrivit. Am spus că o renovăm noi, bărbaţii mai tineri, şi că vrem în continuare să se ţină slujbe aici.”

Văzusem sacii cu materiale de construcţii.

Am mai aflat că mormântul era al fratelui său, că el lucrase în Germania dar se întorsese acasă, că locuia de cealaltă parte a pădurii.

 

A fost ceva pur românesc în acea întâlnire. În ce se vorbise. În cum se vorbise.

A venit să încheie frumos călătoria-minune.

Cu speranţă pentru orice va fi să înfruntăm. Cu credinţă. Cu dragoste.

Poporul nostru poate. ♥

 

...iar bisericuţa de lemn mult-căutată am aflat-o la Târgu Cărbuneşti!

 

Travel mojo lost and regained near Iran’s border with Turkmenistan

 At the beginning of this week, the new Persian Year started. I kept in touch with my dear friends in Iran, we exchanged thoughts and wishes, and I still have an open ticket to fly to Iran.

When times get better. Or it feels like it’s meant to be.

For now, I have many more stories to tell about our last time in Iran. The last one left us here, in Mazandaran Province.

 

Bandar Torkaman and the outskirts of Gorgan

After some relaxing and a rich breakfast, it was time to head to Golestan Province. ‘We are driving to Bandar Torkaman’ I was texting my dear Iranian friend. A left turn from the main road meant plains, strawberries sold by locals, and some more humid air.

It was Monday and we were in a hurry to catch the weekly fair. Soon, the sight of men wearing white turbans made us realise that in Central Asia we were! Close to a country that’s remained mysterious to me to this day.

During the late afternoon, there were not too many merchants at the fair, but we did manage to buy fruit, vegetables, and various spices (I had heard that Golestan cinnamon was extraordinary, I bought some, and I’ve been using it to make desserts ever since).

There’s a bazaar with Turkmen traditional products along the beach. The products are colourful and beautiful – you can find many cotton and woolen hats and bags… but the sellers seemed a bit slick and aggressive.

We would have liked to get a fishing boat out to the Caspian Sea, but we couldn’t manage to discuss it with anybody. Things seemed bizarre and, by the time we reached the gates of the (former?) caviar processing factory in town, a police car appeared. We decided to stay for the sunset, which was beautiful, and then leave. (The mud made our access to the beach impossible.)

The rest of our evening was spent in a hotel on the outskirts of Gorgan, trying to decipher what our time in Bandar Torkaman had been about.   

    

Radkan Tower and the adventurous road

I woke up determined to rise from the former day’s ‘I haven’t understood anything’. So, we headed to Radkan Tower. The road was winding until we reached 2000 metres, views, and a bit of snow. I could feel the energy shifting. Our descent took us to a sea of green and a large tower rising above it. As I touched it, the mojo of the trip changed. I knew that it was a tomb and the peace around it was unbelievable. It was hard to leave; we eventually did.

Our small car managed wonderfully even on terrain that I thought would mean going back, like slippery rocks near a stream. We finally made it to a small village, locals greeted us, and then – after some more winding roads and views that made us stop and marvel, we reached the main road – and I screamed with joy!

We were now in Semnan Province, unknown to us but friendly… and things had started falling into place. The energy was lighter, again. A constant in Iran.

‘What do you think? Should we keep the car and drive south?’

 

Badab Soort and Mahdishahr

We left the car in an improvised parking lot and politely told the men who were in charge of it that we’d trek to Badab Soort and not take a tractor ride even though they said that it would be difficult and take longer than we thought. It was a very pleasant late afternoon walk, of under half an hour.

The springs are beautiful. Depending on the sun, one can see a variety of colours. The travertine is very fragile, though.

At one point, it was Marcel’s favourite moment of our entire second trip to Iran.

It was time to find our home for the night. 

‘There’s a nice hotel in Mahdishahr…’

‘Let’s go.’

We enjoyed our evening searching for havij bastani and chenjeh around town and found 2 falafel sandwiches plus 1 soft drink for about EUR 0.60.

Laughter, kindness, and hospitality were included.