Olivia-Petra Coman's Blog, page 26
May 30, 2019
Iranul prin havij bastani
Ce este havij bastani, în primul rând?Şi de ce, după 5 ani, am ajuns noi din nou prin Iran, în al doilea rând?
Havij bastani este clasificat în categoria şerbeturilor în bucătăria persană, după cum am aflat de curând, şi este suc de morcovi (havij) cu îngheţată (bastani). O combinaţie inedită, nu găsiţi? Mai ales că, în funcţie de zonă, îngheţata se prepară diferit, se serveşte diferit şi se schimbă ca arome (vanilia poate fi înlocuită de şofran sau fistic, de pildă). Cel mai important, însă, havij bastani era drogul meu zilnic – sau, cel puţin, aşa am încercat, cum în Sicilia, sloganul era „nicio zi fără cannoli” – şi momentul meu din zi când mă relaxam şi eram cel mai fericită, într-o ţară de care ne-a fost dor şi pe care am ajuns să o iubesc cel mai mult după România mea şi care a ajuns pe un Loc I, neocupat din 2014.Şi aşa am răspuns şi la a doua întrebare.
Haideţi să parcurgem împreună frânturi din Iran, prin nuanţele portocalii pe care licoarea mea preferată din această ţară ni le-a dat (au fost 24 zile, din care prima s-a petrecut mai mult pe drum, cu oprire în multiubitul Istanbul):
Ziua nr. 2 (havij bastani 1+2):Cheauni de somn şi cu soarele bătându-ne în cap (pe mine-n pled – cum cu drag mi-am alintat hijabul de-a lungul călătoriei; şi da, el este obligatoriu pentru toate femeile, indiferent de naţionalitate şi religie, şi trebuie purtat în toate spaţiile publice), am plecat să mâncăm şi să schimbăm bani printr-o zonă aglomerată din centrul Teheranului. Am ajuns într-un spaţiu mic, unde un localnic simpatic m-a făcut să zâmbesc cu toată fiinţa-mi când am întrebat „Havij bastani?” şi ne-a răspuns „Āré” [Da]. Am fost enervată însă de un ins pe jumătate iranian şi pe jumătate german, care, în mod diferit faţă de felul aşezat al localnicilor, încerca să mi se bage în suflet pe stil sectant, spunându-mi că îl pot contacta oricând dacă am nevoie de serviciile unei agenţii de turism. Eu sunt politicoasă mereu, însă oamenii care nu mă cunosc nu îşi dau seama de diferenţa dintre felul drăguţ în care ascult ce ai de spus – că aşa mi-e felul – şi faptul că îmi dau seama că o dată viitoare pentru o interacţiune nu va mai fi. Pentru că nu ne potrivim. Şi m-a enervat că mi-a stricat prima reîntâlnire după 5 ani cu havij bastani. Că nu l-am savurat cum ar fi meritat.
În aceeaşi zi, am mai luat unul şi mi-a fost servit cu îngheţată de pepene galben. Sunt atât de talentaţi iranienii la preparat îngheţată, că nu puteţi da greş!
În ziua nr. 3 şi în ziua nr. 4 am suferit, căci în munţi (Dizin) nu prea aveau tradiţie în preparat desertul (şi nici morcovi), iar în Ramsar (capitala Provinciei Mazandaran) nu cred că am căutat noi suficient de bine şi eram traumatizaţi şi de pe drum, căci, la volanul unei maşini închiriate /va urma/, nordul Iranului este cea mai solicitantă regiune în care am fost vreodată, ca şi trafic.
Ziua nr. 5 Am o fascinaţie deosebită pentru satele terasate din Iran, unde podeaua unei case este acoperişul alteia. Aleseserăm să înnoptăm în Masuleh, din Provincia Gilan. Nu am găsit havij bastani, dar, simpatic-foc, proprietarul unui magazinaş din centrul satului mi-a recomandat o îngheţată care ar fi avut acelaşi gust cu desertul de care eram obsedată. Am savurat-o a doua zi şi... surpriză! Avusese dreptate!
Ziua nr. 6 (havij bastani 3)Am ajuns pe seară în Tabriz, unde am dat de o altă lume, prin comunitatea azero-iraniană majoritară şi cel mai nebun trafic pe care l-am văzut în Iran. Gazda noastră şi noul nostru prieten, Ramin, la care-am stat prin homestay.com, m-a dus să îmi satisfac poftele. Toată un zâmbet eram! (...chiar dacă de la atâta îngheţată şi pe fondul oboselii acumulate anterior plecării în călătorie, începusem să mă simt foarte rău, cu febră mare în fiecare seară încă din Dizin).
Ziua nr. 7 (havij bastani 4)După nebunia celui mai mare bazar din lume, cu peste 55000 magazine, care nu îmi plăcuse, am ieşit în afara lui, colindând străzile din Tabriz şi, cât Marcel şi-a făcut poftele lui carnivore, eu m-am dus la o cafenea de lângă şi mi le-am potolit şi eu pe ale mele vegetariene. (În seara aceea m-am simţit cel mai rău din toată călătoria, în care tot timpul am fost bolnavă şi slăbită, cu diverse afecţiuni. A doua zi, Ramin m-a salvat şi mi-a făcut rost de antibiotice.)
Ziua nr. 8 (havij bastani 5)Tot Ramin ne-a spus că în Urmia găsim halva de morcovi (wow!) şi un anumit fel de bomboane specific regiunii (şi acestea au devenit un drog /va urma/). Aşa ne-am hotărât noi să şi intrăm în oraş după ce am traversat Lacul Urmia. Am nimerit fix pe Strada Brutarilor, unde am gustat cel mai bun havij bastani al călătoriei, cu cel mai dulce şi bun suc de morcovi şi cu cea mai bună îngheţată. L-am felicitat amândoi pe cofetar şi ne-a mulţumit cu mâna la inimă. Ce-mi mai place acest gest în Iran! ♥
Ziua nr. 9 (havij bastani 6)De la Kandovan spre Ardabil (via Tabriz) s-a făcut frig, a plouat nonstop (uneori torenţial). La un moment dat, ne-am oprit pentru o pauză de toaletă, la vederea unui sac de morcovi în faţa unui local. La toaletă tot la benzinărie am ajuns /e o poveste întreagă cu toaletele iraniene, va urma/, că localul nu avea, dar havij bastani-ul a fost bestial.
Ziua nr. 10 (havij bastani 7)Aici vine o poveste mai tristă. Şi cea mai mare lecţie cu care m-a întors din Iran. Oprim undeva între Ardabil şi Bandar-e Anzali, pe coasta Caspicii. Marcel merge să caute havij bastani. Cumpără, se întoarce, mă găseşte plângând şi rugându-l să urmărească un biet patruped şi să îi dea de mâncare. Prin faţa maşinii trecuse un căţeluş crem, frumuşel-foc, dar atât de slab, cu o lăbuţă aproape zdrobită, pe care şi-o târa după el. Chiar şi aşa, a reuşit din a doua încercare să urce scuarul şi să traverseze strada, activitate pe care mie, ca om în toată firea, şi zdravăn, îmi era frică să o fac din cauza traficului. O poftă de viaţă fantastică, recunoscută deopotrivă de iranienii care i-au acordat prioritate oprind maşinile, într-o credinţă care desconsideră câinii.
Ziua nr. 11 (havij bastani 8)Plecam de lângă graniţa cu Turkmenistanul, din Bandar Torkaman – din care nu înţeleseserăm nimic şi unde nici nu aveau tradiţie pentru havij b. [nume de scenă] – şi ajungeam la un hotel ultralăudat, care era ok, dar nu cel mai cel, undeva lângă Gorgan, în Provincia Golestan. Recepţionera vorbea o engleză excelentă, aşa că ne-a ajutat să comandăm şi a fost prima oară când am servit havij bastani blenduit direct cu îngheţată. Bine că a fost!
Ziua nr. 12 (havij bastani 9)După a doua mea zi preferată prin Iran (preferata, la acel moment), ajungeam prin nebunia şi riscurile drumului, absolut întâmplător, în Mahdishahr, Provincia Semnan. Personalul hotelului la care am fost cazaţi a fost absolut încântător. Aşa am ajuns să mănânc în oraş în seara aceea, după telefoanele lor, şi Marcel mi-a găsit havij bastani.
În ziua nr. 13, petrecută în Teheran, am înşelat havij bastani-ul cu faloodeh [un alt desert pe care îl iubesc – un fel de tăiţei îngheţaţi, în apă de trandafiri, uneori serviţi cu îngheţată], pe o stradă pe care, după Iftar [da, intraserăm deja în Ramadam de 2 zile], tarabele erau care mai de care mai ofertante – 30th Tir Street.
Ziua nr. 14+15 (havij bastani 10+11)În Borujerd, Provincia Lorestan, unde iarăşi am ajuns super-întâmplător, ne-am simţit tare bine. Primiţi, trataţi, tot tacâmul. Aici, îngheţata pentru havij bastani era cu un strat de ciocolată şi mai specială, pusă dintr-o ladă frigorifică separată.
Ziua 16 ne-a dus în munţi, printr-un peisaj încântător, înspre Chelgerd, din Provincia Chaharmahal şiBakhtiari, care a devenit provincia mea preferată din Iran, prin sălbăticia ei. Nu am găsit morcovi sau tradiţia havij bastani-ului, însă am tras o masă câmpenească de a stat mâţa-n coadă /va urma/.
Ziua 17 (havij bastani 12)Shushtar a fost una dintre cele mai frumoase surprize ale acestei dăţi din Iran. Am căutat în disperare un havij bastani în cele 34 grade (!!) ale orei 22. Recepţionerul Casei Tradiţionale la care stăteam ne-a urmărit cu maşina şi a venit cu noi într-un fel de centru nou al oraşului, unde mi-am găsit fericirea (şi m-am delectat cu ea în răcoarea cazării, cât timp Marcel s-a tuns /va urma/).
Ziua 18 (havij bastani 13)Reveniţi în locul unde a început dragostea mea pentru Iran şi pentru havij bastani, Shiraz, am găsit cel mai amar gust de havij bastani, căci, în zona bazarului, am fost păcăliţi. Spre deosebire de orice alt loc din Iran, unde niciodată nu întrebam „Chandeh?” [Cât costă?] pentru mâncare decât la sfârşit, pentru că, la polul opus faţă de India, de pildă, dacă un localnic plăteşte 10000 IRR pentru o apă, la fel vei plăti şi tu.Ei bine, aici, un havij b., pe care nu am dat niciodată mai mult de 80000 IRR (la preţurile de acum din Iran /va urma/, 2.50 lei), a fost 190000 IRR. Mda, cam aşa se întâmplă prin zonele umblate de trepăduşi cu impresii de călători /va urma/.
Ziua 19 (havij bastani 14)În cel mai neprimitor oraş din tot Iranul colindat de mine şi pentru mine, Bandar Abbas, port la Golful Persic, unde populaţia era o combinaţie între arabi şi indieni, departe de ospitalitatea şi bunătatea iraniană, unii dintre puţinii oameni care m-au făcut să zâmbesc au fost proprietarii magazinului de îngheţată de unde am luat havij bastani. Doar că nu prea aveam chef de poză.
Ziua 20 (havij bastani 15)Chiar şi în insule (Qeshm), se pare, am găsit havij bastani! Proprietara unui restaurant cu specific de fructe de mare, care îmi preparase şi mie o salată excelentă, ne ghidase înspre un fel de cofetărie din zonă, unde... bingo! Am stat puţin pe terasă, dar a început ploaia, aşa că am tulit-o.
În ziua 21 şi în ziua 22, am fost mai mult pe apă, ocupaţi cu delfinii de lângă insula Hengam şi cu culorile care nu m-au impresionat de pe Insula Hormuz. Aşa că am luat, fără să vreau, o pauză de la havij bastani.Cum, însă, în
Ziua 23 (havij bastani 16+17)am revenit în Teheran, zburând din Bandar Abbas, nu puteam să nu ne delectăm cu dulcele meu de suflet. Încă în Ramadan, ni s-au pus porţii duble la pachet şi ne-am bucurat de un apus dulce, pe terasa noastră de la hostelul minunat la care ne-am cazat în capitală.O altă surpriză a venit din partea familiei afgane care ne-a invitat la cină [cu unul dintre băieţi, fotbalist, mă cunoscusem la Cetatea Rudkhan]. Ţinuse minte că sunt ahtiată după havij bastani, aşa că ni-l servise tuturor la desert. Cu îngheţată de fistic.
Ziua 24 (havij bastani 18)A venit şi despărţirea, ca data anterioară, în aeroport. Se vede că mă uit la ultimul havij bastani ca şi cum l-aş mângâia, nu? J
M-am întors cu o nuanţă uşor portocalie, ca în copilărie, când mama mă dusese speriată la medic pentru că mi se schimbase culoarea pielii. I s-a spus cu calm: „Nu este bolnavă; a băut mult suc de morcovi”. Pasiunea pentru această licoare sănătoasă nu s-a stins.Sunt multe de spus încă despre Iran – aţi văzut /va urma/-urile din text. Multe aventuri, multe întorsături de situaţie, multe gesturi care m-au lăsat cu gura căscată. Deocamdată rămâne doar ideea că nici măcar 10 zile de antibiotice nu m-au împiedicat să îmi savurez fericirea. N.B. Chiar dacă sunt împotriva utilizării paiului, nu prea aveam cum să le explic iranienilor că nu îl vreau. În viaţa de acasă, însă, am limitat de mai multe luni utilizarea acestui element nociv pentru Planetă. Şi e tare bine!
Havij bastani este clasificat în categoria şerbeturilor în bucătăria persană, după cum am aflat de curând, şi este suc de morcovi (havij) cu îngheţată (bastani). O combinaţie inedită, nu găsiţi? Mai ales că, în funcţie de zonă, îngheţata se prepară diferit, se serveşte diferit şi se schimbă ca arome (vanilia poate fi înlocuită de şofran sau fistic, de pildă). Cel mai important, însă, havij bastani era drogul meu zilnic – sau, cel puţin, aşa am încercat, cum în Sicilia, sloganul era „nicio zi fără cannoli” – şi momentul meu din zi când mă relaxam şi eram cel mai fericită, într-o ţară de care ne-a fost dor şi pe care am ajuns să o iubesc cel mai mult după România mea şi care a ajuns pe un Loc I, neocupat din 2014.Şi aşa am răspuns şi la a doua întrebare.
Haideţi să parcurgem împreună frânturi din Iran, prin nuanţele portocalii pe care licoarea mea preferată din această ţară ni le-a dat (au fost 24 zile, din care prima s-a petrecut mai mult pe drum, cu oprire în multiubitul Istanbul):
Ziua nr. 2 (havij bastani 1+2):Cheauni de somn şi cu soarele bătându-ne în cap (pe mine-n pled – cum cu drag mi-am alintat hijabul de-a lungul călătoriei; şi da, el este obligatoriu pentru toate femeile, indiferent de naţionalitate şi religie, şi trebuie purtat în toate spaţiile publice), am plecat să mâncăm şi să schimbăm bani printr-o zonă aglomerată din centrul Teheranului. Am ajuns într-un spaţiu mic, unde un localnic simpatic m-a făcut să zâmbesc cu toată fiinţa-mi când am întrebat „Havij bastani?” şi ne-a răspuns „Āré” [Da]. Am fost enervată însă de un ins pe jumătate iranian şi pe jumătate german, care, în mod diferit faţă de felul aşezat al localnicilor, încerca să mi se bage în suflet pe stil sectant, spunându-mi că îl pot contacta oricând dacă am nevoie de serviciile unei agenţii de turism. Eu sunt politicoasă mereu, însă oamenii care nu mă cunosc nu îşi dau seama de diferenţa dintre felul drăguţ în care ascult ce ai de spus – că aşa mi-e felul – şi faptul că îmi dau seama că o dată viitoare pentru o interacţiune nu va mai fi. Pentru că nu ne potrivim. Şi m-a enervat că mi-a stricat prima reîntâlnire după 5 ani cu havij bastani. Că nu l-am savurat cum ar fi meritat.
În aceeaşi zi, am mai luat unul şi mi-a fost servit cu îngheţată de pepene galben. Sunt atât de talentaţi iranienii la preparat îngheţată, că nu puteţi da greş!În ziua nr. 3 şi în ziua nr. 4 am suferit, căci în munţi (Dizin) nu prea aveau tradiţie în preparat desertul (şi nici morcovi), iar în Ramsar (capitala Provinciei Mazandaran) nu cred că am căutat noi suficient de bine şi eram traumatizaţi şi de pe drum, căci, la volanul unei maşini închiriate /va urma/, nordul Iranului este cea mai solicitantă regiune în care am fost vreodată, ca şi trafic.
Ziua nr. 5 Am o fascinaţie deosebită pentru satele terasate din Iran, unde podeaua unei case este acoperişul alteia. Aleseserăm să înnoptăm în Masuleh, din Provincia Gilan. Nu am găsit havij bastani, dar, simpatic-foc, proprietarul unui magazinaş din centrul satului mi-a recomandat o îngheţată care ar fi avut acelaşi gust cu desertul de care eram obsedată. Am savurat-o a doua zi şi... surpriză! Avusese dreptate!
Ziua nr. 6 (havij bastani 3)Am ajuns pe seară în Tabriz, unde am dat de o altă lume, prin comunitatea azero-iraniană majoritară şi cel mai nebun trafic pe care l-am văzut în Iran. Gazda noastră şi noul nostru prieten, Ramin, la care-am stat prin homestay.com, m-a dus să îmi satisfac poftele. Toată un zâmbet eram! (...chiar dacă de la atâta îngheţată şi pe fondul oboselii acumulate anterior plecării în călătorie, începusem să mă simt foarte rău, cu febră mare în fiecare seară încă din Dizin).
Ziua nr. 7 (havij bastani 4)După nebunia celui mai mare bazar din lume, cu peste 55000 magazine, care nu îmi plăcuse, am ieşit în afara lui, colindând străzile din Tabriz şi, cât Marcel şi-a făcut poftele lui carnivore, eu m-am dus la o cafenea de lângă şi mi le-am potolit şi eu pe ale mele vegetariene. (În seara aceea m-am simţit cel mai rău din toată călătoria, în care tot timpul am fost bolnavă şi slăbită, cu diverse afecţiuni. A doua zi, Ramin m-a salvat şi mi-a făcut rost de antibiotice.)
Ziua nr. 8 (havij bastani 5)Tot Ramin ne-a spus că în Urmia găsim halva de morcovi (wow!) şi un anumit fel de bomboane specific regiunii (şi acestea au devenit un drog /va urma/). Aşa ne-am hotărât noi să şi intrăm în oraş după ce am traversat Lacul Urmia. Am nimerit fix pe Strada Brutarilor, unde am gustat cel mai bun havij bastani al călătoriei, cu cel mai dulce şi bun suc de morcovi şi cu cea mai bună îngheţată. L-am felicitat amândoi pe cofetar şi ne-a mulţumit cu mâna la inimă. Ce-mi mai place acest gest în Iran! ♥
Ziua nr. 9 (havij bastani 6)De la Kandovan spre Ardabil (via Tabriz) s-a făcut frig, a plouat nonstop (uneori torenţial). La un moment dat, ne-am oprit pentru o pauză de toaletă, la vederea unui sac de morcovi în faţa unui local. La toaletă tot la benzinărie am ajuns /e o poveste întreagă cu toaletele iraniene, va urma/, că localul nu avea, dar havij bastani-ul a fost bestial.
Ziua nr. 10 (havij bastani 7)Aici vine o poveste mai tristă. Şi cea mai mare lecţie cu care m-a întors din Iran. Oprim undeva între Ardabil şi Bandar-e Anzali, pe coasta Caspicii. Marcel merge să caute havij bastani. Cumpără, se întoarce, mă găseşte plângând şi rugându-l să urmărească un biet patruped şi să îi dea de mâncare. Prin faţa maşinii trecuse un căţeluş crem, frumuşel-foc, dar atât de slab, cu o lăbuţă aproape zdrobită, pe care şi-o târa după el. Chiar şi aşa, a reuşit din a doua încercare să urce scuarul şi să traverseze strada, activitate pe care mie, ca om în toată firea, şi zdravăn, îmi era frică să o fac din cauza traficului. O poftă de viaţă fantastică, recunoscută deopotrivă de iranienii care i-au acordat prioritate oprind maşinile, într-o credinţă care desconsideră câinii.
Ziua nr. 11 (havij bastani 8)Plecam de lângă graniţa cu Turkmenistanul, din Bandar Torkaman – din care nu înţeleseserăm nimic şi unde nici nu aveau tradiţie pentru havij b. [nume de scenă] – şi ajungeam la un hotel ultralăudat, care era ok, dar nu cel mai cel, undeva lângă Gorgan, în Provincia Golestan. Recepţionera vorbea o engleză excelentă, aşa că ne-a ajutat să comandăm şi a fost prima oară când am servit havij bastani blenduit direct cu îngheţată. Bine că a fost!
Ziua nr. 12 (havij bastani 9)După a doua mea zi preferată prin Iran (preferata, la acel moment), ajungeam prin nebunia şi riscurile drumului, absolut întâmplător, în Mahdishahr, Provincia Semnan. Personalul hotelului la care am fost cazaţi a fost absolut încântător. Aşa am ajuns să mănânc în oraş în seara aceea, după telefoanele lor, şi Marcel mi-a găsit havij bastani.
În ziua nr. 13, petrecută în Teheran, am înşelat havij bastani-ul cu faloodeh [un alt desert pe care îl iubesc – un fel de tăiţei îngheţaţi, în apă de trandafiri, uneori serviţi cu îngheţată], pe o stradă pe care, după Iftar [da, intraserăm deja în Ramadam de 2 zile], tarabele erau care mai de care mai ofertante – 30th Tir Street.
Ziua nr. 14+15 (havij bastani 10+11)În Borujerd, Provincia Lorestan, unde iarăşi am ajuns super-întâmplător, ne-am simţit tare bine. Primiţi, trataţi, tot tacâmul. Aici, îngheţata pentru havij bastani era cu un strat de ciocolată şi mai specială, pusă dintr-o ladă frigorifică separată.
Ziua 16 ne-a dus în munţi, printr-un peisaj încântător, înspre Chelgerd, din Provincia Chaharmahal şiBakhtiari, care a devenit provincia mea preferată din Iran, prin sălbăticia ei. Nu am găsit morcovi sau tradiţia havij bastani-ului, însă am tras o masă câmpenească de a stat mâţa-n coadă /va urma/.Ziua 17 (havij bastani 12)Shushtar a fost una dintre cele mai frumoase surprize ale acestei dăţi din Iran. Am căutat în disperare un havij bastani în cele 34 grade (!!) ale orei 22. Recepţionerul Casei Tradiţionale la care stăteam ne-a urmărit cu maşina şi a venit cu noi într-un fel de centru nou al oraşului, unde mi-am găsit fericirea (şi m-am delectat cu ea în răcoarea cazării, cât timp Marcel s-a tuns /va urma/).
Ziua 18 (havij bastani 13)Reveniţi în locul unde a început dragostea mea pentru Iran şi pentru havij bastani, Shiraz, am găsit cel mai amar gust de havij bastani, căci, în zona bazarului, am fost păcăliţi. Spre deosebire de orice alt loc din Iran, unde niciodată nu întrebam „Chandeh?” [Cât costă?] pentru mâncare decât la sfârşit, pentru că, la polul opus faţă de India, de pildă, dacă un localnic plăteşte 10000 IRR pentru o apă, la fel vei plăti şi tu.Ei bine, aici, un havij b., pe care nu am dat niciodată mai mult de 80000 IRR (la preţurile de acum din Iran /va urma/, 2.50 lei), a fost 190000 IRR. Mda, cam aşa se întâmplă prin zonele umblate de trepăduşi cu impresii de călători /va urma/.
Ziua 19 (havij bastani 14)În cel mai neprimitor oraş din tot Iranul colindat de mine şi pentru mine, Bandar Abbas, port la Golful Persic, unde populaţia era o combinaţie între arabi şi indieni, departe de ospitalitatea şi bunătatea iraniană, unii dintre puţinii oameni care m-au făcut să zâmbesc au fost proprietarii magazinului de îngheţată de unde am luat havij bastani. Doar că nu prea aveam chef de poză.
Ziua 20 (havij bastani 15)Chiar şi în insule (Qeshm), se pare, am găsit havij bastani! Proprietara unui restaurant cu specific de fructe de mare, care îmi preparase şi mie o salată excelentă, ne ghidase înspre un fel de cofetărie din zonă, unde... bingo! Am stat puţin pe terasă, dar a început ploaia, aşa că am tulit-o.
În ziua 21 şi în ziua 22, am fost mai mult pe apă, ocupaţi cu delfinii de lângă insula Hengam şi cu culorile care nu m-au impresionat de pe Insula Hormuz. Aşa că am luat, fără să vreau, o pauză de la havij bastani.Cum, însă, în
Ziua 23 (havij bastani 16+17)am revenit în Teheran, zburând din Bandar Abbas, nu puteam să nu ne delectăm cu dulcele meu de suflet. Încă în Ramadan, ni s-au pus porţii duble la pachet şi ne-am bucurat de un apus dulce, pe terasa noastră de la hostelul minunat la care ne-am cazat în capitală.O altă surpriză a venit din partea familiei afgane care ne-a invitat la cină [cu unul dintre băieţi, fotbalist, mă cunoscusem la Cetatea Rudkhan]. Ţinuse minte că sunt ahtiată după havij bastani, aşa că ni-l servise tuturor la desert. Cu îngheţată de fistic.
Ziua 24 (havij bastani 18)A venit şi despărţirea, ca data anterioară, în aeroport. Se vede că mă uit la ultimul havij bastani ca şi cum l-aş mângâia, nu? J
M-am întors cu o nuanţă uşor portocalie, ca în copilărie, când mama mă dusese speriată la medic pentru că mi se schimbase culoarea pielii. I s-a spus cu calm: „Nu este bolnavă; a băut mult suc de morcovi”. Pasiunea pentru această licoare sănătoasă nu s-a stins.Sunt multe de spus încă despre Iran – aţi văzut /va urma/-urile din text. Multe aventuri, multe întorsături de situaţie, multe gesturi care m-au lăsat cu gura căscată. Deocamdată rămâne doar ideea că nici măcar 10 zile de antibiotice nu m-au împiedicat să îmi savurez fericirea. N.B. Chiar dacă sunt împotriva utilizării paiului, nu prea aveam cum să le explic iranienilor că nu îl vreau. În viaţa de acasă, însă, am limitat de mai multe luni utilizarea acestui element nociv pentru Planetă. Şi e tare bine!
April 25, 2019
Why I didn’t like Madeira
It’s simple: the vibe of the island was off.
Only 2 hours by plane from the Azores, yet antagonistically different.
I’m not only talking about the weather – it’s as if light had taken refuge in the middle of the Atlantic, while darkness had taken over the island off the African coast.
The beauty of Madeira is indisputable, but to me, it takes so much more than spectacular scenery to make me love a place.
It’s commercialEverything is organised on the island – too organised. There are signs for everything and you can’t get lost, even if you try.
It is laudable that they managed to set up an infrastructure at such high standards, but it is a real curse for the naturally-wild character of Madeira.
In the end, you reap what you sow. We have seen very strange tourists there – I can’t call ‘travellers’ people cursing at cows, taking advantage of your good intentions and then leaving you hanging, or simply people who came to Madeira because they knew that they needn’t leave their comfort zones. Everything is within reach.
It’s super-crowdedYou can hardly go anywhere on the island without company, even off-season. I remember that we woke up really early to trek to Ponta de São Lourenço. When we got to the parking lot, there were barely any free spots. The trail was swarming with people. What’s the joy in pushing your way through hundreds of other people when there are MANY other beautiful places in the world that are practically deserted?
I am very surprised that we summited Pico Ruivo and were the only ones there for a good 20 minutes.
It’s very easy to get even to the remotest of places on Madeira and I believe that it was a marketing mistake of the authorities – exchanging the soul of the island for tourism popularity (thus, money).
Food isn’t what it’s cracked up to beI really don’t know what kind of experiences people reviewing restaurants across Madeira have previously had when joints ranked 4.5+ on Google were mediocre.Bananas were good. Brisa was good, but I liked Kima of the Azores more. I had two great meals – a Cuban and an Argentinean dinner, and one memorable dessert. And I liked a tea house. That’s about it. You must look if you want something special on your plate.
Mass tourism is flourishing there…and I don’t mean that in a good way: it’s actually ruining the island’s atmosphere. Buses full of retired people are driven all around Madeira. I had some time to listen to what the guides were saying – I do understand a little German – at Ponta do Pargo. It’s not that their intentions were not good, but they were simply taking people from one spot to another – that’s not actually travelling, not when there is no actual experience to connect you to the places that you’re visiting. Money is everything for most of the big tourism operators and few of them are actually committed to seeing their customers as more than bank accounts.
People are not as friendly as on mainland or on the AzoresWith a few exceptions – mainly met on our last night on the island. The locals seem to be always in a hurry and detached, but not in a good way.I believe that the many people having retired there, out of frustrations or simply pleasure, added to the cold attitude of the Madeirans. They may have lost their identity. We also met a lot of foreigners working on the island – it is a bizarre mix of nationalities and not all expats are light-hearted. A Byelorussian who was our waiter one evening had very bad things to say about his restaurant’s competitors, while putting the place we were dining at on a pedestal.
It is not the only example and it left me with a sour aftertaste. No wonder that the energies of the island are so dark if it is filled with such attitudes.
So, what did I do to try and enjoy Madeira as much as I could?I ate chocolate!
Only 2 hours by plane from the Azores, yet antagonistically different.
I’m not only talking about the weather – it’s as if light had taken refuge in the middle of the Atlantic, while darkness had taken over the island off the African coast.
The beauty of Madeira is indisputable, but to me, it takes so much more than spectacular scenery to make me love a place.
It’s commercialEverything is organised on the island – too organised. There are signs for everything and you can’t get lost, even if you try.
It is laudable that they managed to set up an infrastructure at such high standards, but it is a real curse for the naturally-wild character of Madeira.
In the end, you reap what you sow. We have seen very strange tourists there – I can’t call ‘travellers’ people cursing at cows, taking advantage of your good intentions and then leaving you hanging, or simply people who came to Madeira because they knew that they needn’t leave their comfort zones. Everything is within reach.
It’s super-crowdedYou can hardly go anywhere on the island without company, even off-season. I remember that we woke up really early to trek to Ponta de São Lourenço. When we got to the parking lot, there were barely any free spots. The trail was swarming with people. What’s the joy in pushing your way through hundreds of other people when there are MANY other beautiful places in the world that are practically deserted?
I am very surprised that we summited Pico Ruivo and were the only ones there for a good 20 minutes.
It’s very easy to get even to the remotest of places on Madeira and I believe that it was a marketing mistake of the authorities – exchanging the soul of the island for tourism popularity (thus, money). Food isn’t what it’s cracked up to beI really don’t know what kind of experiences people reviewing restaurants across Madeira have previously had when joints ranked 4.5+ on Google were mediocre.Bananas were good. Brisa was good, but I liked Kima of the Azores more. I had two great meals – a Cuban and an Argentinean dinner, and one memorable dessert. And I liked a tea house. That’s about it. You must look if you want something special on your plate.
Mass tourism is flourishing there…and I don’t mean that in a good way: it’s actually ruining the island’s atmosphere. Buses full of retired people are driven all around Madeira. I had some time to listen to what the guides were saying – I do understand a little German – at Ponta do Pargo. It’s not that their intentions were not good, but they were simply taking people from one spot to another – that’s not actually travelling, not when there is no actual experience to connect you to the places that you’re visiting. Money is everything for most of the big tourism operators and few of them are actually committed to seeing their customers as more than bank accounts.
People are not as friendly as on mainland or on the AzoresWith a few exceptions – mainly met on our last night on the island. The locals seem to be always in a hurry and detached, but not in a good way.I believe that the many people having retired there, out of frustrations or simply pleasure, added to the cold attitude of the Madeirans. They may have lost their identity. We also met a lot of foreigners working on the island – it is a bizarre mix of nationalities and not all expats are light-hearted. A Byelorussian who was our waiter one evening had very bad things to say about his restaurant’s competitors, while putting the place we were dining at on a pedestal.
It is not the only example and it left me with a sour aftertaste. No wonder that the energies of the island are so dark if it is filled with such attitudes.
So, what did I do to try and enjoy Madeira as much as I could?I ate chocolate!
April 18, 2019
Spectacol în Madeira
Tocmai azi, când eram pornită să scriu acest articol, am aflat despre tristul accident petrecut ieri pe insula din Atlantic. Îmi pare rău de vieţile pierdute! Într-adevăr, pe Madeira sunt fluctuaţii mari de altitudine, însă tot nu înţeleg ce anume a condus la un dezastru atât de mare. Ceasul rău?Mergem mai departe, cu toate acestea. Nu se ştie niciodată cât îi este dat fiecăruia dintre noi să se bucure de viaţă, aşa că eu profit de fiecare moment. Sau, cel puţin, mă străduiesc.
Nu mi-a plăcut pe insulă şi nu cred că voi reveni. Nu că nu ar fi frumoasă – este chiar spectaculoasă – de unde şi titlul! Doar că este întunecată ca vibraţie. Ştiţi căsuţa vrăjitoarei din desenele animate (parcă am mai folosit exemplul acesta, dar nu îmi amintesc unde!), deasupra căreia tună şi fulgeră, chiar dacă este soare în jur? No, cam aşa mi s-a părut mie insula. Şi ultraaglomerată (chiar şi iarna). Şi deosebit de comercială.În această postare nu vreau să vorbesc, însă, despre relele insulei, ci despre părţile ei bune, pe care am încercat să le savurez atunci când îmi mai fugea gândul la numărul zilelor petrecute pe Madeira în defavoarea celor petrecute pe Azore. Cum urmez mereu doar lumina, am încercat să mă bucur de ceea ce am şi de ceea ce puteam descoperi.
Madeira uimeşte prin peisajele saleAre stânci nebune, are plaje nebune, are privelişti nebune.Pe drumul spre parcarea de unde se pornea pe un traseu scurt spre Farul Ponta do Pargo, am dat spre o privelişte fabuloasă în stânga noastră. Ea a rămas preferata mea prin oceanul ce se izbea furios de stâncile negre. Veniserăm pe soare, însă curând a început ploaia, pe un vânt foarte puternic, ce şi-a adus contribuţia: a risipit norii. Am stat minute în şir cu gura căscată, nereuşind să ne dezlipim de tablou. Apoi, am mers încet, admirând văcuţe grej şi bucurându-ne şi de priveliştea de după far, unde am dat peste acelaşi vânt bezmetic.
La Porto Monìz nu există plajă, însă există nişte piscine naturale, iar oceanul vine direct şi le alimentează. Când am trecut noi pe acolo era final de ianuarie şi erau cam inundate, însă cred că este o experienţă faină în sezon. Peisajul cu siguranţă ne-a cucerit!
În Faial am ajuns pe o ploaie de nedescris după ce şi Porto da Cruz mă lăsase cu gura căscată. Acolo era un loc unde ar fi trebuit să îmi fac băiţa pe ziua respectivă. Ce băiţă?!... Pericol de moarte era dacă erai prins de uriaşele valuri şi trântit de stânci. M-a marcat tumultul frumos pe care l-am întâlnit acolo.
Madeira are curiozităţile eiAveţi sau nu aveţi rău de înălţime, eu zic să mergeţi la Cabo Girão. E un skywalk la 580m acolo, pe cea mai înaltă stâncă din Europa. Priveliştea în jos este fantastică, acelaşi lucru-l pot spune şi despre priveliştea spre Funchal. Locul perfect să îţi închei ziua şi să vezi apusul. Aşa de mult mi-a plăcut, că toată bucata aceea de sticlă mi-a părut prea mică, aş fi vrut mai multe senzaţii tari!
Casele tradiţionale cu faţadă triunghiulară din Santana au devenit un fel de simbol al Madeirei. Nu sunt aşa de multe, în afara celor care au fost transformate în magazinaşele cu produse locale din centrul localităţii, dar sunt savuroase. Nu credeţi? :D
Madeira te face să zburzi prin naturăPe insulă avem nişte tipuri de trasee turistice, care, la origini, aveau alte destinaţii (unele, cel puţin): veredas sunt cărările de munte care leagă vârfurile între ele sau diverse sate de vârfuri, levadas sunt nişte foste canale de irigare folosite încă din Evul Mediu pentru a distribui apa din nordul insulei (mai umed) înspre sudul mai uscat al acesteia. Pe Vereda PR [recomandată] 1.2 am mers noi din Achadas Teixeira şi a fost o umezeală tare neplăcută – picuri mărunţi de ploaie – până aproape de vârf, unde am văzut soarele şi curcubeul. Norii s-au jucat cu noi şi au dat naştere la nişte caleidoscoape-minune. La vale ne-a plouat din nou.
Madeira are un soi de vreme numai al eiE dramatică. Zici că-i venită din „Lords of the Rings”. Cum am spus şi mai înainte, eşti pe plajă în Funchal şi te bate soarele-n cap, apoi conduci 20 km şi plouă torenţial. Partea bună este că şi iarna, cu un neopren de 0.5mm faci treabă şi poţi înota liniştit. Poate că trebuie să studiezi un pic cât de liniştite-s plajele şi să ai răbdare să vină şi ziua ta bună, dar şansele-s mari ca asta să se întâmple.
La Miradouro Portela am stat să se ducă norii, ca să vedem şi noi ceva din ocean şi din aşezarea de sub noi. Erau drăguţe căsuţele albe pe care le zăream şi, dintr-o dată, care erau din nou inundate de pâclă. Am vrut să coborâm cu gondola la Rocha do Navio, dar ea nu a prea vrut. Într-o zi era vânt şi în altă zi s-a închis mai repede. Marcel glumea să ne dăm drumul pe cabluri. :D Sunt mai multe astfel de locaţii în care poţi coborî în hău, trebuie luată harta Madeirei şi studiată temeinic.
Madeira are bucate bune (dacă ştii unde să le cauţi)Apăi, primele noastre experienţe pe insulă au fost dezastruoase. Nu ne prea pria nimic, preţurile erau mari, recenziile nu se pupau cu realitatea. Deloc! Daaaar... am început să căutăm locuri frecventate mai mult de localnici. Şi aşa, am dat peste O Fio din Ponta do Pargo, unde am servit al doilea cel mai bun desert al călătoriei. Semăna cu cel din Azore – am şi descoperit cum se numea (am găsit bonul): colchão de noiva. Am lăudat preparatul, iar doamna care ne servea mi-a spus că este făcut cu lapte din Azore. Bingo!În Funchal am găsit un restaurant argentinian, La Vaca Negra. Scump, dar excelent. Era condus de o argentiniancă, ce era căsătorită cu un localnic de treabă. I-am lăudat mâncarea. Marcel şi-a mâncat vita, eu mi-am înfulecat empanadas. Mi-au adus aminte de Carlos Pellegrini şi de cele de acolo.
Pentru o explozie de gusturi şi-un Mojito, am mers la restaurantul cubanez MadCuba, tot din Funchal. Grijă mare pentru detalii şi vegetarieni mulţumiţi; tare bine trataţi ne-am simţit acolo şi am plecat într-un aer de prietenie, în urma discuţiilor cu personalul localului.
Pe partea de cafenele, ne-a plăcut Jasmine Tea House, cu un spaţiu în aer liber superb, cu privelişti fabuloase. Este condusă de doi englezi prietenoşi, pasionaţi de echitaţie şi care urmează să ne viziteze ţara în acest an. Am mâncat nişte chifle delicioase, iar supa de morcovi a fost fix ceea ce îmi trebuia.
Iar dimineţile ne-am obişnuit să ne pregătim micul dejun la cazare. Aveam un pationumai al nostru, am avut noroc să fie în fiecare zi soare la ora trezirii noastre şi mie-mi place oricum să mă răsfăţ cu aer curat în zori. Mă încarcă fantastic. Unt şi brânză din Azore, fără discuţie. Bolo do caco – pâinica tipică a insulei. Apoi, bananele de Madeira sunt celebre – mici, dar gustoase. Nu prea au ce cultiva pe culmi şi pe terenul neregulat, aşa că vezi această plantă de foarte multe ori, mai ales în sud. Au şi fructul pasiunii, din care fac şi ei suc. Dacă în Azore beam Kima, aici ne-am delectat cu Brisa, musai din sticlă! Şi vinul, ah, vinul! După cum scrisesem pe Facebook acum vreo câteva săptămâni-- „Petra şi dragostea ei pentru vinurile tari”.
Adevărul e că bei un pahar şi Madeira primeşte o aură roz. Pe dată. J
Nu mi-a plăcut pe insulă şi nu cred că voi reveni. Nu că nu ar fi frumoasă – este chiar spectaculoasă – de unde şi titlul! Doar că este întunecată ca vibraţie. Ştiţi căsuţa vrăjitoarei din desenele animate (parcă am mai folosit exemplul acesta, dar nu îmi amintesc unde!), deasupra căreia tună şi fulgeră, chiar dacă este soare în jur? No, cam aşa mi s-a părut mie insula. Şi ultraaglomerată (chiar şi iarna). Şi deosebit de comercială.În această postare nu vreau să vorbesc, însă, despre relele insulei, ci despre părţile ei bune, pe care am încercat să le savurez atunci când îmi mai fugea gândul la numărul zilelor petrecute pe Madeira în defavoarea celor petrecute pe Azore. Cum urmez mereu doar lumina, am încercat să mă bucur de ceea ce am şi de ceea ce puteam descoperi.
Madeira uimeşte prin peisajele saleAre stânci nebune, are plaje nebune, are privelişti nebune.Pe drumul spre parcarea de unde se pornea pe un traseu scurt spre Farul Ponta do Pargo, am dat spre o privelişte fabuloasă în stânga noastră. Ea a rămas preferata mea prin oceanul ce se izbea furios de stâncile negre. Veniserăm pe soare, însă curând a început ploaia, pe un vânt foarte puternic, ce şi-a adus contribuţia: a risipit norii. Am stat minute în şir cu gura căscată, nereuşind să ne dezlipim de tablou. Apoi, am mers încet, admirând văcuţe grej şi bucurându-ne şi de priveliştea de după far, unde am dat peste acelaşi vânt bezmetic.
La Porto Monìz nu există plajă, însă există nişte piscine naturale, iar oceanul vine direct şi le alimentează. Când am trecut noi pe acolo era final de ianuarie şi erau cam inundate, însă cred că este o experienţă faină în sezon. Peisajul cu siguranţă ne-a cucerit!
În Faial am ajuns pe o ploaie de nedescris după ce şi Porto da Cruz mă lăsase cu gura căscată. Acolo era un loc unde ar fi trebuit să îmi fac băiţa pe ziua respectivă. Ce băiţă?!... Pericol de moarte era dacă erai prins de uriaşele valuri şi trântit de stânci. M-a marcat tumultul frumos pe care l-am întâlnit acolo.
Madeira are curiozităţile eiAveţi sau nu aveţi rău de înălţime, eu zic să mergeţi la Cabo Girão. E un skywalk la 580m acolo, pe cea mai înaltă stâncă din Europa. Priveliştea în jos este fantastică, acelaşi lucru-l pot spune şi despre priveliştea spre Funchal. Locul perfect să îţi închei ziua şi să vezi apusul. Aşa de mult mi-a plăcut, că toată bucata aceea de sticlă mi-a părut prea mică, aş fi vrut mai multe senzaţii tari!
Casele tradiţionale cu faţadă triunghiulară din Santana au devenit un fel de simbol al Madeirei. Nu sunt aşa de multe, în afara celor care au fost transformate în magazinaşele cu produse locale din centrul localităţii, dar sunt savuroase. Nu credeţi? :D
Madeira te face să zburzi prin naturăPe insulă avem nişte tipuri de trasee turistice, care, la origini, aveau alte destinaţii (unele, cel puţin): veredas sunt cărările de munte care leagă vârfurile între ele sau diverse sate de vârfuri, levadas sunt nişte foste canale de irigare folosite încă din Evul Mediu pentru a distribui apa din nordul insulei (mai umed) înspre sudul mai uscat al acesteia. Pe Vereda PR [recomandată] 1.2 am mers noi din Achadas Teixeira şi a fost o umezeală tare neplăcută – picuri mărunţi de ploaie – până aproape de vârf, unde am văzut soarele şi curcubeul. Norii s-au jucat cu noi şi au dat naştere la nişte caleidoscoape-minune. La vale ne-a plouat din nou.
Madeira are un soi de vreme numai al eiE dramatică. Zici că-i venită din „Lords of the Rings”. Cum am spus şi mai înainte, eşti pe plajă în Funchal şi te bate soarele-n cap, apoi conduci 20 km şi plouă torenţial. Partea bună este că şi iarna, cu un neopren de 0.5mm faci treabă şi poţi înota liniştit. Poate că trebuie să studiezi un pic cât de liniştite-s plajele şi să ai răbdare să vină şi ziua ta bună, dar şansele-s mari ca asta să se întâmple.
La Miradouro Portela am stat să se ducă norii, ca să vedem şi noi ceva din ocean şi din aşezarea de sub noi. Erau drăguţe căsuţele albe pe care le zăream şi, dintr-o dată, care erau din nou inundate de pâclă. Am vrut să coborâm cu gondola la Rocha do Navio, dar ea nu a prea vrut. Într-o zi era vânt şi în altă zi s-a închis mai repede. Marcel glumea să ne dăm drumul pe cabluri. :D Sunt mai multe astfel de locaţii în care poţi coborî în hău, trebuie luată harta Madeirei şi studiată temeinic.
Madeira are bucate bune (dacă ştii unde să le cauţi)Apăi, primele noastre experienţe pe insulă au fost dezastruoase. Nu ne prea pria nimic, preţurile erau mari, recenziile nu se pupau cu realitatea. Deloc! Daaaar... am început să căutăm locuri frecventate mai mult de localnici. Şi aşa, am dat peste O Fio din Ponta do Pargo, unde am servit al doilea cel mai bun desert al călătoriei. Semăna cu cel din Azore – am şi descoperit cum se numea (am găsit bonul): colchão de noiva. Am lăudat preparatul, iar doamna care ne servea mi-a spus că este făcut cu lapte din Azore. Bingo!În Funchal am găsit un restaurant argentinian, La Vaca Negra. Scump, dar excelent. Era condus de o argentiniancă, ce era căsătorită cu un localnic de treabă. I-am lăudat mâncarea. Marcel şi-a mâncat vita, eu mi-am înfulecat empanadas. Mi-au adus aminte de Carlos Pellegrini şi de cele de acolo.
Pentru o explozie de gusturi şi-un Mojito, am mers la restaurantul cubanez MadCuba, tot din Funchal. Grijă mare pentru detalii şi vegetarieni mulţumiţi; tare bine trataţi ne-am simţit acolo şi am plecat într-un aer de prietenie, în urma discuţiilor cu personalul localului.
Pe partea de cafenele, ne-a plăcut Jasmine Tea House, cu un spaţiu în aer liber superb, cu privelişti fabuloase. Este condusă de doi englezi prietenoşi, pasionaţi de echitaţie şi care urmează să ne viziteze ţara în acest an. Am mâncat nişte chifle delicioase, iar supa de morcovi a fost fix ceea ce îmi trebuia.
Iar dimineţile ne-am obişnuit să ne pregătim micul dejun la cazare. Aveam un pationumai al nostru, am avut noroc să fie în fiecare zi soare la ora trezirii noastre şi mie-mi place oricum să mă răsfăţ cu aer curat în zori. Mă încarcă fantastic. Unt şi brânză din Azore, fără discuţie. Bolo do caco – pâinica tipică a insulei. Apoi, bananele de Madeira sunt celebre – mici, dar gustoase. Nu prea au ce cultiva pe culmi şi pe terenul neregulat, aşa că vezi această plantă de foarte multe ori, mai ales în sud. Au şi fructul pasiunii, din care fac şi ei suc. Dacă în Azore beam Kima, aici ne-am delectat cu Brisa, musai din sticlă! Şi vinul, ah, vinul! După cum scrisesem pe Facebook acum vreo câteva săptămâni-- „Petra şi dragostea ei pentru vinurile tari”.
Adevărul e că bei un pahar şi Madeira primeşte o aură roz. Pe dată. J
April 11, 2019
My favourite experiences on São Miguel, Azores
I keep telling Marcel that São Miguel became one of my favourite islands. I know that I need to go back – I owe it to my traveller’s heart – and discover the remaining 8 islands of the archipelago, but this first trip to the Azores was so lightly-vibed and so beautiful, that it turned unforgettable.It was also intense – we experienced so many mesmerising sceneries, tasty foods, and lovely interactions with people! When you say ‘it’s hard to choose’, you’ve already chosen, so here are my favourite experiences on São Miguel, in the order of their occurrence--
MosteirosNot knowing what to expect, the first wow flew out of our mouths when we saw the ocean. Wilder than the wild Atlantic we knew, but romantic at the same time: the black and rocky shores typical to volcanic islands, dotted with dramatic islets. The natural pools were flooded, but this added to the beauty of it all; I guess, winters in the Azores are like that.
Kayaking at Sete CidadesMost of the travellers reaching Sete Cidades are into hiking the trails above the twin lakes, in search of that perfect view. I, on the other hand, have always believed that a perspective from water is unmatched. Marcel and I were lucky enough to be in the right place at the right time (on a Sunday, with a massive weather improvement that we had no idea about), so we rented a double kayak and went paddling. It felt very relaxing, the green was surreal and it went well with the happy Azorean cows. ‘We found spring’, I concluded.
Jardim António BorgesI had read that Ponta Delgada’s gardens are absolutely charming, but my expectations were still exceeded. Close to its closing time, we found our way to Jardim António Borges, studied its impressive plant collection, climbed its interesting structures, and fully unwound. I wished we had more time, but this is the way great memories are created. ‘The best things in life are free’ ♪♫♬ -- do you know the song?
A Casa da CascataWhen I booked A Casa da Cascata, I knew that it was going to be special – and I am looking for unique experiences in all aspects of my life. When we entered A Casa da Cascata, I understood that it was truly special. Attention to details and to the needs of travellers, interactivity, sensational design… and simply a welcoming feeling passed on to the guests. I could see the stars while going to sleep, that’s the kind of view we had of Ribeira Grande!
Whale watching with Picos de AventuraLet me first say that Picos de Aventura is one of the most eco-friendly companies we’ve ever relied on while booking water-related activities. They are involved in conservation and are encouraging the community to contribute to the well-being of the ocean. Secondly, they are very receptive and organised and, given the good-weather window we had stumbled upon, we did go out to sea eager to see whales, while our guides communicated with their connections on land, in the lookouts, searching for the mammals on the horizon. We weren’t lucky to see whales or dolphins (and were given our money back, based on the company’s policy). However, we were lucky to spend our morning with some dedicated and warm-hearted people and the Zodiac ride was… wild. With sun, wind, rainbows, repeat. Did I mention that the Atlantic was ‘peaceful’ that day? J
Museu do Tabaco The visit to the Tobacco Museum in Maia felt like quality time spent with family. The official English speaking guide was not in, but we didn’t mind joining a tour in Portuguese, as we both understand the language and Marcel can also speak it a bit. Plus, the Azorean accent is much easier to understand than that of mainland Portugal, in my opinion. We were accompanied by a very nice young lady, who had moved to São Miguel from central Portugal (hope I remember well) and was – as we had become accustomed to people telling us – thrilled to have started a new life in the Azores, eager to understand the culture of the archipelago. We were shown the garden of the museum, we were explained the way in which islanders would smoke and prepare cigars back in the day, as well as the entire process of manufacturing cigarettes using the methods current for that period. Of course, we bought some ‘Dom Pedro’ cigars and enjoyed them back home with friends and a glass of strong wine. They’re exquisite! (I still have one left, btw!)
MosteirosNot knowing what to expect, the first wow flew out of our mouths when we saw the ocean. Wilder than the wild Atlantic we knew, but romantic at the same time: the black and rocky shores typical to volcanic islands, dotted with dramatic islets. The natural pools were flooded, but this added to the beauty of it all; I guess, winters in the Azores are like that.
Kayaking at Sete CidadesMost of the travellers reaching Sete Cidades are into hiking the trails above the twin lakes, in search of that perfect view. I, on the other hand, have always believed that a perspective from water is unmatched. Marcel and I were lucky enough to be in the right place at the right time (on a Sunday, with a massive weather improvement that we had no idea about), so we rented a double kayak and went paddling. It felt very relaxing, the green was surreal and it went well with the happy Azorean cows. ‘We found spring’, I concluded.
Jardim António BorgesI had read that Ponta Delgada’s gardens are absolutely charming, but my expectations were still exceeded. Close to its closing time, we found our way to Jardim António Borges, studied its impressive plant collection, climbed its interesting structures, and fully unwound. I wished we had more time, but this is the way great memories are created. ‘The best things in life are free’ ♪♫♬ -- do you know the song?
A Casa da CascataWhen I booked A Casa da Cascata, I knew that it was going to be special – and I am looking for unique experiences in all aspects of my life. When we entered A Casa da Cascata, I understood that it was truly special. Attention to details and to the needs of travellers, interactivity, sensational design… and simply a welcoming feeling passed on to the guests. I could see the stars while going to sleep, that’s the kind of view we had of Ribeira Grande!
Whale watching with Picos de AventuraLet me first say that Picos de Aventura is one of the most eco-friendly companies we’ve ever relied on while booking water-related activities. They are involved in conservation and are encouraging the community to contribute to the well-being of the ocean. Secondly, they are very receptive and organised and, given the good-weather window we had stumbled upon, we did go out to sea eager to see whales, while our guides communicated with their connections on land, in the lookouts, searching for the mammals on the horizon. We weren’t lucky to see whales or dolphins (and were given our money back, based on the company’s policy). However, we were lucky to spend our morning with some dedicated and warm-hearted people and the Zodiac ride was… wild. With sun, wind, rainbows, repeat. Did I mention that the Atlantic was ‘peaceful’ that day? J
Museu do Tabaco The visit to the Tobacco Museum in Maia felt like quality time spent with family. The official English speaking guide was not in, but we didn’t mind joining a tour in Portuguese, as we both understand the language and Marcel can also speak it a bit. Plus, the Azorean accent is much easier to understand than that of mainland Portugal, in my opinion. We were accompanied by a very nice young lady, who had moved to São Miguel from central Portugal (hope I remember well) and was – as we had become accustomed to people telling us – thrilled to have started a new life in the Azores, eager to understand the culture of the archipelago. We were shown the garden of the museum, we were explained the way in which islanders would smoke and prepare cigars back in the day, as well as the entire process of manufacturing cigarettes using the methods current for that period. Of course, we bought some ‘Dom Pedro’ cigars and enjoyed them back home with friends and a glass of strong wine. They’re exquisite! (I still have one left, btw!)
April 3, 2019
Verde, veselie şi vibe în São Miguel, Azore
Totul e verde şi se simte o stare de linişte şi de bine în aer. De când am luat maşina din aeroport la un tarif mic, mic de tot, şi până când am zărit satul Mosteiros ivindu-se de după o curbă în coborâre, nu m-am simţit altfel.Cu siguranţă, una dintre cele mai faine energii de care-am dat prin lume! E armonie deplină. Lumea e relaxată. Nimeni nu se grăbeşte, în cel mai bun sens posibil. Cu toate acestea, bucatele ţi se vor servi imediat la orice restaurant vei poposi. Duminică fiind, mulţi stau doar şi privesc oceanul. Care e magic. Valurile nebune mă înfioară în timp ce tremurând îmi rostesc un „wow” în suflet. E şi de plăcere.
Ca empat, da, aş putea sta aici câteva luni. Şi şi Marcel.Cu siguranţă ai ce face şi natura este splendidă. São Miguel este vulcanică, tot arhipelagul este. De unde şi spectaculozitatea. Solul bun. Iarba bună. Văcuţele vesele ce dau lapte gustos.
Ce am savurat mai întâi şi mai întâi? Bolo lêvedo – pâinica tradiţională a insulelor –, proaspătă, călduţă şi cu unt, în O Américo de Barbosa. Şi are untul de Azore o consistenţă şi o cremozitate... Merită gustat. Îl simţi în deserturi, de la creme la îngheţată. Specialişti am găsit şi în dulceţuri şi sosuri. La Miradouro da Ponta do Escalvado vindea un domn de la Quintal dos Açores, „afacerea familiei sale”, aşa mi-a explicat. Am gustat gem de pepene roşu şi mi-a spus că pe acela îl fac cel mai greu. Din motive de bagaj (care era unul singur şi şi-aşa plin), nu am putut cumpăra prea mult, însă de gemul de cartof dulce – servit cu scorţişoară şi prima dată gustat de mine – nu m-am putut despărţi. Când am zburat spre Azore, o doamnă de la Security, la vederea gemurilor, m-a învâţat cum să fac şi dulceaţă din roşii cherry, pe care să o servesc tot cu iubita mea scorţişoară.Ne-au plăcut mult atmosfera şi interactivitatea din Quinta dos Açores, totul a fost delicios.
Tot în Ponta Delgada, capitala insulei şi cea mai populată aglomeraţie urbană a arhipelagului, ne-am dus în cel mai bine cotat loc de papa, Sabores. În piaţă. Ploaia se potolise dar începuse vântul, în ton cu vremea schimbătoare şi în niciun anotimp excesiv de călduroasă în Azore, doar plăcută. Aici ne aştepta o doamnă foarte grijulie şi simpatică, care ne-a povestit despre cum îşi murează ceapa roşie şi despre cum îşi creşte busuiocul (care, între noi fie vorba, era gigantic!), apoi ne-a pregătit nişte delicioase sucuri din ananas local – mic, dar foarte aromat. Şi sandvişuri cu care ne-a mulţumit pe fiecare – al meu a fost vegan, al lui Marcel a fost cu porc. Doamna era venită de pe continent şi cu pasiune ne-a mărturisit cât de îndrăgostită este de noua ei casă. Nu a fost singura. Tot ea ne-a ajutat să ne cumpărăm şi-un ananas fain. Am luat şi-o papaya. Aceasta era adusă din Brazilia. :)
Apoi, pe străduţele cochete şi înguste ale oraşului, am purces spre desert. La treze. Aveau aici până şi açai, care îmi intrase în suflet tot în Brazilia (greu, dar îmi intrase), pe lângă zâmbete. Sunt tare eco-friendly la această cafenea vegetariană; am primit crema de caramel take-away într-un recipient de carton, căci nu încurajau (frumos!) utilizarea plasticului. Aşa de mult i-a plăcut lui Marcel dulcele acesta, că ar trebui să văd cum reuşesc să i-l fac.
La finalul aventurii culinare, am mers într-un loc cu ştaif, Restaurante da Associação Agrícola de São Miguel. Mi-am pus un decolteu şi mi-am ridicat un pic nasul şi... ce să vezi, la intrarea în restaurantul în care-i greu fără rezervare? Nu era nimic vegetarian în meniu. :) Dat fiind însă faptul că locaţia se aproviziona doar local şi că aveau materie primă, nu glumă, mi s-a pregătit imediat o salată excelentă, cu brânză de prin zonă şi ananas. Finalul, şi anume, desertul, a fost cel mai bun din toată călătoria. Cu mâna pe inimă, vă spun, o să simt mereu delicateţea lui şi aroma plină a laptelui de Azore, căci a intrat creaţia respectivă în topul meu all-time de deserturi... păcat că nu îi mai ştiu numele. Am încercat eu să caut prin meniul online al restaurantului; tot nu m-am luminat. Dacă ştie cineva despre ce vorbim aici, îl rog să dea un semn. Promit, în schimb, să îi prepar o porţie.
Ca băuturi tipice, care să susţină fericirea simţită, am gustat „Kima”, răcoritoarea cu pulpă de fructul pasiunii local, şi ceai. Tot de pe insulă. Chá Gorreana este singura plantaţie de ceai europeană. Eu nu mă simt însă ca pe continentul meu natal. Dar nici ca în America de Sud. Să fiu în Azore este altfel decât în orice alt loc în care-am umblat. Marcel se uita la mine, eu la el şi eram de acord cu asta, la fel cum observam coincidenţele peste care dădeam în fiecare zi – parcă highlight-uri din aventurile noastre anterioare se regăseau toate în 744 km2. Şi mai eram de acord cu ceva: noi nu suntem fani ceai, însă două arome ne-au fermecat aici: pe el – bergamota, pe mine – iasomia. Mai un filmuleţ, mai degustarea gratuită şi personalul amabil, mai căldura binevenită acum că a început să plouă... şi suntem cuceriţi. Se pun la bătaie şi trei feluri de pastéis: clasicul de nata, unul cu ceai şi unul cu fructul pasiunii.
După cum v-am mai spus, vremea se schimbă pe São Miguel ca pocnind din degete. Şi-aşa, dacă la Lagoa do Fogo era vânt şi era ceaţă şi era frig şi nu puteam vedea nimic, la coborâre am dat peste unul dintre cele mai fantastice apusuri de pe drum, în combinaţie cu acelaşi verde ubicuu.
Contrar atmosferei domoale a insulei, am zbughit-o să prindem finalul apusului pe plajă – prea părea apetisant de sus. Plus că, nu puteam rata una dintre cele mai tari plaje de surfing ale planetei, Praia do Areal de Santa Bárbara, doară s-au ţinut şi Campionate Mondiale aici. Nici cu Praia do Monte Verde, plaja din cea de-a doua cea mai mare localitate de pe insulă, nu mi-a fost ruşine. Iar Ribeira Grande se vedea la amurg în mare fel.
Credeam că-s mai aproape. De la noi din ţară parcurgem însă cam aceeaşi distanţă ca să atingem Azorele fabuloase ca şi până în nordul Nigeriei. Totuşi, de abia aştept să mai fac drumul încolo, să descopăr diversitatea cântată pentru restul de 8 insule din arhipelag şi, da, să mai fac o oprire şi pe São Miguel.
Ca empat, da, aş putea sta aici câteva luni. Şi şi Marcel.Cu siguranţă ai ce face şi natura este splendidă. São Miguel este vulcanică, tot arhipelagul este. De unde şi spectaculozitatea. Solul bun. Iarba bună. Văcuţele vesele ce dau lapte gustos.Ce am savurat mai întâi şi mai întâi? Bolo lêvedo – pâinica tradiţională a insulelor –, proaspătă, călduţă şi cu unt, în O Américo de Barbosa. Şi are untul de Azore o consistenţă şi o cremozitate... Merită gustat. Îl simţi în deserturi, de la creme la îngheţată. Specialişti am găsit şi în dulceţuri şi sosuri. La Miradouro da Ponta do Escalvado vindea un domn de la Quintal dos Açores, „afacerea familiei sale”, aşa mi-a explicat. Am gustat gem de pepene roşu şi mi-a spus că pe acela îl fac cel mai greu. Din motive de bagaj (care era unul singur şi şi-aşa plin), nu am putut cumpăra prea mult, însă de gemul de cartof dulce – servit cu scorţişoară şi prima dată gustat de mine – nu m-am putut despărţi. Când am zburat spre Azore, o doamnă de la Security, la vederea gemurilor, m-a învâţat cum să fac şi dulceaţă din roşii cherry, pe care să o servesc tot cu iubita mea scorţişoară.Ne-au plăcut mult atmosfera şi interactivitatea din Quinta dos Açores, totul a fost delicios.
Tot în Ponta Delgada, capitala insulei şi cea mai populată aglomeraţie urbană a arhipelagului, ne-am dus în cel mai bine cotat loc de papa, Sabores. În piaţă. Ploaia se potolise dar începuse vântul, în ton cu vremea schimbătoare şi în niciun anotimp excesiv de călduroasă în Azore, doar plăcută. Aici ne aştepta o doamnă foarte grijulie şi simpatică, care ne-a povestit despre cum îşi murează ceapa roşie şi despre cum îşi creşte busuiocul (care, între noi fie vorba, era gigantic!), apoi ne-a pregătit nişte delicioase sucuri din ananas local – mic, dar foarte aromat. Şi sandvişuri cu care ne-a mulţumit pe fiecare – al meu a fost vegan, al lui Marcel a fost cu porc. Doamna era venită de pe continent şi cu pasiune ne-a mărturisit cât de îndrăgostită este de noua ei casă. Nu a fost singura. Tot ea ne-a ajutat să ne cumpărăm şi-un ananas fain. Am luat şi-o papaya. Aceasta era adusă din Brazilia. :)
Apoi, pe străduţele cochete şi înguste ale oraşului, am purces spre desert. La treze. Aveau aici până şi açai, care îmi intrase în suflet tot în Brazilia (greu, dar îmi intrase), pe lângă zâmbete. Sunt tare eco-friendly la această cafenea vegetariană; am primit crema de caramel take-away într-un recipient de carton, căci nu încurajau (frumos!) utilizarea plasticului. Aşa de mult i-a plăcut lui Marcel dulcele acesta, că ar trebui să văd cum reuşesc să i-l fac.
La finalul aventurii culinare, am mers într-un loc cu ştaif, Restaurante da Associação Agrícola de São Miguel. Mi-am pus un decolteu şi mi-am ridicat un pic nasul şi... ce să vezi, la intrarea în restaurantul în care-i greu fără rezervare? Nu era nimic vegetarian în meniu. :) Dat fiind însă faptul că locaţia se aproviziona doar local şi că aveau materie primă, nu glumă, mi s-a pregătit imediat o salată excelentă, cu brânză de prin zonă şi ananas. Finalul, şi anume, desertul, a fost cel mai bun din toată călătoria. Cu mâna pe inimă, vă spun, o să simt mereu delicateţea lui şi aroma plină a laptelui de Azore, căci a intrat creaţia respectivă în topul meu all-time de deserturi... păcat că nu îi mai ştiu numele. Am încercat eu să caut prin meniul online al restaurantului; tot nu m-am luminat. Dacă ştie cineva despre ce vorbim aici, îl rog să dea un semn. Promit, în schimb, să îi prepar o porţie.
Ca băuturi tipice, care să susţină fericirea simţită, am gustat „Kima”, răcoritoarea cu pulpă de fructul pasiunii local, şi ceai. Tot de pe insulă. Chá Gorreana este singura plantaţie de ceai europeană. Eu nu mă simt însă ca pe continentul meu natal. Dar nici ca în America de Sud. Să fiu în Azore este altfel decât în orice alt loc în care-am umblat. Marcel se uita la mine, eu la el şi eram de acord cu asta, la fel cum observam coincidenţele peste care dădeam în fiecare zi – parcă highlight-uri din aventurile noastre anterioare se regăseau toate în 744 km2. Şi mai eram de acord cu ceva: noi nu suntem fani ceai, însă două arome ne-au fermecat aici: pe el – bergamota, pe mine – iasomia. Mai un filmuleţ, mai degustarea gratuită şi personalul amabil, mai căldura binevenită acum că a început să plouă... şi suntem cuceriţi. Se pun la bătaie şi trei feluri de pastéis: clasicul de nata, unul cu ceai şi unul cu fructul pasiunii.
După cum v-am mai spus, vremea se schimbă pe São Miguel ca pocnind din degete. Şi-aşa, dacă la Lagoa do Fogo era vânt şi era ceaţă şi era frig şi nu puteam vedea nimic, la coborâre am dat peste unul dintre cele mai fantastice apusuri de pe drum, în combinaţie cu acelaşi verde ubicuu.
Contrar atmosferei domoale a insulei, am zbughit-o să prindem finalul apusului pe plajă – prea părea apetisant de sus. Plus că, nu puteam rata una dintre cele mai tari plaje de surfing ale planetei, Praia do Areal de Santa Bárbara, doară s-au ţinut şi Campionate Mondiale aici. Nici cu Praia do Monte Verde, plaja din cea de-a doua cea mai mare localitate de pe insulă, nu mi-a fost ruşine. Iar Ribeira Grande se vedea la amurg în mare fel.
Credeam că-s mai aproape. De la noi din ţară parcurgem însă cam aceeaşi distanţă ca să atingem Azorele fabuloase ca şi până în nordul Nigeriei. Totuşi, de abia aştept să mai fac drumul încolo, să descopăr diversitatea cântată pentru restul de 8 insule din arhipelag şi, da, să mai fac o oprire şi pe São Miguel.
March 28, 2019
Thoughts and travel tales
It’s been very hectic lately. I’m trying to balance everything: translate, write, see my friends, go snowboarding, attend the quiz, fight the Romanian bureaucracy... :DHowever, I didn’t want to leave you without the weekly post, so here are some old unpublished stories of mine on travels, lifestyle, and choices.
World Nomadspostcard [November 2012]I’m writing from home now – the beautiful city of Braşov, Romania – and have just returned from a very intrepid trip in the Caucasian countries of Georgia and Armenia.Somewhere between nearly being left in the middle of the road with limited possibilities to get a ride to a city 111 km away, not being able to read or speak Armenian (or Russian for that fact), and finding myself forced to constantly select between marshrutkas, shared taxis, or taxis, part of my heart stayed in Armenia and still sighs at the sight of the rocky yet mild mountains curving down its borders. Superb Armenia, we will definitely see each other again! ;)/if you’re wondering about my favourite countries, Armenia is in my Top 5/
Digital nomads [February 2014]My laptop, my smartphone, and my Kindle [and – of course! – an Internet connection] suffice: I run a translation agency and my father is helping me a lot by managing the administrative issues of my company in our native town of Braşov. Yes, I can translate from anywhere in the world (although I like to savour my travels and I frequently turn to outsourcing when I’m on the road). I can also write from anywhere in the world. And last, but not least, I can also study from anywhere in the world: I just log into my Blackboard account and I’m online, discussing Scottish History with my teachers and fellow students. My only concern is that my boyfriend is still a full-time employee and his holiday leaves are limited. Consequently, we take advantage of every national holiday possible and stick his free days to every available weekend… that is, until he also gets this incredible freedom I’ve been enjoying for years. /if you’re wondering about how we manage to travel for 2-2.5 months every year/
My favourite shoes [January 2015]I’ve wanted them since forever. I saw a similar colour winking at me through a shop window while finding a way out of the labyrinth of Vecrīga. I wanted to return and buy them at one point, but somehow I couldn’t find my way back to them. ‘It was not meant to be’, I’d lessen the disappointment inside.I would later on find them gazing at me through the glass of another shop, this time in my hometown of Braşov. But the colour wasn’t right this time.And then, one year and a half ago, I’d find them online. The colour, the size, the price, they’d all fit. I made the call to order them and the lady shyly asked ‘Are you the girlfriend of the gentleman who called from Braşov? They’ve already been ordered. But please, do not tell him that you know and try to act surprised when you get them.’ Ha ha – I was going through a rough time in my life at that point and I remember how these shoes, in my favourite colour, made me smile. I wouldn’t part with them all through the summer and autumn; they’d accompany me to Northern Dobruja, Scotland, Apuseni Mountains, and again Danube Delta. I believe however that the sands and heat of Iran defeated and tore them a bit. I wore them last on Christmas Eve, as it was the hottest in the last 40 years in Romania and I thought they’d go well with my orange top. Hmmm… and now, as it’s snowing cats and dogs, I keep looking at them and hope to mend them and wear them again when spring returns. Just because I care so much! /yes, I love clothes and shoes and colours!/
On the road [May 2015]Loving the voyage more than the actual destination. I’ve always said it and supported it. Does this count?I admire passionate people and it feels good to be part of a group. When you’re willing to sacrifice it all for the sake of a journey, it is passion alright. This also implies that you are going to savour every encounter, open your eyes to the new foods, let your ears remember the adventures you’re on and, in the end, good or bad, learn from them all. In my life and through my experiences, passion and love went hand in hand. I can’t cook worth a dam, but putting my soul into it adds a flavour that even chefs can’t reproduce. It’s the same with travelling; the more you ride, the humbler you get. It’s when you realise that every being you meet can surprise you in a way that’ll stay with you throughout your years. /♥ the roadP.S. My cooking improved./
On ancestry [April 2017]I am a typical Transylvanian girl: Romanian father, Hungarian mother, I've spoken both languages since as long as I can remember, I have a multitude of relatives in Hungary, but I consider myself Romanian. All the way. I do take pride in that part of me that screams ‘bilingual and bicultural’. It goes back more, I reckon, far beyond those many trips to the neighbouring country or my ever-growing love for horses. Nomadism pulsates inside of me. I am said to have both Cuman and Hun traits. And somehow along the road I met my life and travel partner whose ancestry seems Tatar. Yet we are part of the same nation – a silly blonde with blue eyes and her dark-haired rider with Asian eyes. Talk about globalisation, curiosities, and the variety in our country’s faces. /our recent DNA tests show a different side to this story – Finnish influences for Marcel and probably Danish for me… J to be cont’d/
World Nomadspostcard [November 2012]I’m writing from home now – the beautiful city of Braşov, Romania – and have just returned from a very intrepid trip in the Caucasian countries of Georgia and Armenia.Somewhere between nearly being left in the middle of the road with limited possibilities to get a ride to a city 111 km away, not being able to read or speak Armenian (or Russian for that fact), and finding myself forced to constantly select between marshrutkas, shared taxis, or taxis, part of my heart stayed in Armenia and still sighs at the sight of the rocky yet mild mountains curving down its borders. Superb Armenia, we will definitely see each other again! ;)/if you’re wondering about my favourite countries, Armenia is in my Top 5/
Digital nomads [February 2014]My laptop, my smartphone, and my Kindle [and – of course! – an Internet connection] suffice: I run a translation agency and my father is helping me a lot by managing the administrative issues of my company in our native town of Braşov. Yes, I can translate from anywhere in the world (although I like to savour my travels and I frequently turn to outsourcing when I’m on the road). I can also write from anywhere in the world. And last, but not least, I can also study from anywhere in the world: I just log into my Blackboard account and I’m online, discussing Scottish History with my teachers and fellow students. My only concern is that my boyfriend is still a full-time employee and his holiday leaves are limited. Consequently, we take advantage of every national holiday possible and stick his free days to every available weekend… that is, until he also gets this incredible freedom I’ve been enjoying for years. /if you’re wondering about how we manage to travel for 2-2.5 months every year/
My favourite shoes [January 2015]I’ve wanted them since forever. I saw a similar colour winking at me through a shop window while finding a way out of the labyrinth of Vecrīga. I wanted to return and buy them at one point, but somehow I couldn’t find my way back to them. ‘It was not meant to be’, I’d lessen the disappointment inside.I would later on find them gazing at me through the glass of another shop, this time in my hometown of Braşov. But the colour wasn’t right this time.And then, one year and a half ago, I’d find them online. The colour, the size, the price, they’d all fit. I made the call to order them and the lady shyly asked ‘Are you the girlfriend of the gentleman who called from Braşov? They’ve already been ordered. But please, do not tell him that you know and try to act surprised when you get them.’ Ha ha – I was going through a rough time in my life at that point and I remember how these shoes, in my favourite colour, made me smile. I wouldn’t part with them all through the summer and autumn; they’d accompany me to Northern Dobruja, Scotland, Apuseni Mountains, and again Danube Delta. I believe however that the sands and heat of Iran defeated and tore them a bit. I wore them last on Christmas Eve, as it was the hottest in the last 40 years in Romania and I thought they’d go well with my orange top. Hmmm… and now, as it’s snowing cats and dogs, I keep looking at them and hope to mend them and wear them again when spring returns. Just because I care so much! /yes, I love clothes and shoes and colours!/
On the road [May 2015]Loving the voyage more than the actual destination. I’ve always said it and supported it. Does this count?I admire passionate people and it feels good to be part of a group. When you’re willing to sacrifice it all for the sake of a journey, it is passion alright. This also implies that you are going to savour every encounter, open your eyes to the new foods, let your ears remember the adventures you’re on and, in the end, good or bad, learn from them all. In my life and through my experiences, passion and love went hand in hand. I can’t cook worth a dam, but putting my soul into it adds a flavour that even chefs can’t reproduce. It’s the same with travelling; the more you ride, the humbler you get. It’s when you realise that every being you meet can surprise you in a way that’ll stay with you throughout your years. /♥ the roadP.S. My cooking improved./
On ancestry [April 2017]I am a typical Transylvanian girl: Romanian father, Hungarian mother, I've spoken both languages since as long as I can remember, I have a multitude of relatives in Hungary, but I consider myself Romanian. All the way. I do take pride in that part of me that screams ‘bilingual and bicultural’. It goes back more, I reckon, far beyond those many trips to the neighbouring country or my ever-growing love for horses. Nomadism pulsates inside of me. I am said to have both Cuman and Hun traits. And somehow along the road I met my life and travel partner whose ancestry seems Tatar. Yet we are part of the same nation – a silly blonde with blue eyes and her dark-haired rider with Asian eyes. Talk about globalisation, curiosities, and the variety in our country’s faces. /our recent DNA tests show a different side to this story – Finnish influences for Marcel and probably Danish for me… J to be cont’d/
March 21, 2019
Panama: colonialul, şobolanul şi plictiseala
Se face imediat anul – nu îmi vine să cred cum a trecut timpul! Pe bună dreptate, cred că am avut foarte multe pe cap. Simt că în fiecare zi am un „teanc” de lucruri de rezolvat, trec prin toate şi le finalizez, iar în ziua următoare, o iau de la capăt, cu altele. Când călătoresc, toate aceste sarcini sunt înlocuite de alte întrebări: la ce oră ajungem la destinaţie? unde dormim? apucăm să mâncăm ceva înainte de culcare? cum ajungem la obiectivele de pe hartă? [şi din toate pot rezulta multe alte întrebări, în funcţie de zonă geografică, buget, stare de spirit]
În această seară, ajungem în Panama City. Va fi târziu. Iar la aeroport (zborul este din Bogotá), ştiu că mă voi enerva pentru că taximetriştii din Panama sunt înhăitaţi, nu lasă din preţ şi ajungi să plăteşti 30 USD pe un drum cu taxiul care face, poate, 10.Nu merge wifi-ul „minunatului” aeroport Tocumen. Deci, cum am zis, mă voi enerva.Noroc de încă un cuplu german – şi ei se fac că nu au bani şi împărţim un taxi până în centrul capitalei. La 20 USD/pereche.Încă de la început, ceva nu îmi place. Am ales hotelul acesta din partea nouă a oraşului pentru că aici cazările sunt mai ieftine şi pentru că are o piscină pe acoperiş. [Nu vă spun numele lui, cu toate acestea, pentru că nu v-aş recomanda să staţi acolo.] Printre toţi zgârie-norii, mă simt ca într-o mahala, şi suntem înconjuraţi de multe persoane dubioase. Recepţionerul nu ştie pe ce lume se află. Iar camera nu e cine ştie ce. „Lasă, micuL, măcar avem aer condiţionat.” De abia dormiserăm din cauza căldurii pe San Andrés şi urma să o facem duşi, în congelatorul pe care-l pregătise Marcel cu atenţie. În Panama părea mult mai umed decât în Columbia.
A doua zi, am primit unt expirat la micul dejun, dar priveliştile şi piscina au fost fantastice.
Desluşeam chiar şi clădirile din Casco Viejo – partea veche a Panama City. Visasem să mă plimb pe străzile sale, să dorm acolo şi acum totul părea atât de aproape! La un Über distanţă.
Bun. Ajungem noi la hostelul nostru, într-o clădire superbă, în care colonialul trona, însă energiile de pe-acolo lăsau de dorit. Da, Casco Viejo era aşa cum îmi imaginasem, ba chiar mai mult, chiar şi în reconstrucţii. Un loc cum nu mai văzusem în lume. [Am citit apoi articole despre cât de periculos fusese până în anii ’90, mai cu seamă la lăsatul serii.]
Acum era doar scump – de la panamalele ecuadoriene până la o simplă bere, ce sărea de 3 USD. Da, încă din 1904, în baza schimburilor aferente Canalului, fusese mult mai convenabil pentru Panama să treacă la folosirea dolarilor americani, la paritate cu balboa. Bancomatul tot dolari îţi dă. Ce mai e fain prin vechiul capitalei? Sunt multe locuri cochete. Un „Ay Mi Negra” unde ţi se sugerează de la început că... Algunos pecados valen la pena. Eu am păcătuit cu waffle pop-ul cu dulce de leche şi nu am avut regrete. Ca de obicei.
Am nimerit într-o galerie de artă superbă – Karavan Gallery –, unde am admirat lucruşoarele expuse, realizate manual de triburile Kuna. Apoi, am mai păcătuit o dată la Pipas & Cocadas, un magazinaş în partea nouă a Panama City, deţinut de un venezuelean simpatic, care ne-a expus, pe scurt, din tradiţiile culinare ale ţării sale. Cum magazinul este specializat pe bunătăţuri din cocos, nu puteam să îl ratez. Îngheţată organică de cocos, cocada(un fel de milkshake de cocos), açaí servit într-o coajă de nucă de cocos.Şi pentru că la hostelul nostru erau o grămadă de dubioşi (foarte mulţi americani tineri în căutare de droguri), în dormitorul comun (singurul pe care ni-l putuserăm permite şi singurul care era liber) lumea dormea la ora 20, iar eu nu mai ştiam ce străduţe să mai colind prin Casco Viejo, am zis că e cazul să beau. La superba Nomada Eatery de lângă hostel, cu preţuri decente, aveau şi mâncare vegetariană, şi happy hour la Margaritas. Bingo. Ne servea o venezueleancă tare simpatică – o spun din nou: rău îmi pare de situaţia prin care trece ţara lor, par aşa popor fain!
M-a făcut de multe ori să zâmbesc şi starea mea de spirit s-a schimbat în bine. Pe atunci nu ştiam că sunt empatşi că în anumite locuri pur şi simplu nu pot sta.
Aproape de ora 1 ne-am întors şi noi la hostel. Toţi din cameră dormeau. Mă simţeam ca într-un club de pensionari. Încerc să nu fac gălăgie – la ora 20 mă sâsâiseră. Urc cât pot de repede în pat (erau toate supraetajate şi eu dormeam sus, Marcel – jos, în patul din faţă). Dintr-o dată, se aud nişte zgomote dinspre patul din spate. Zic: „O, nu, să vezi că se dă băiatul din patul de lângă la mine”. Nu bag în seamă, ci mă forţez să ţin ochii închişi. Zgomotele se intensifică şi sunt din ce în ce mai aproape. Ridic capul. Pe tăblia patului, dau cu ochii de o altă pereche, negri şi miraţi. De dimensiuni nu mi-am dat seama atunci. Animăluţul mi-a sărit în pat, iar eu am sărit din pat. Ţipasem. Marcel s-a speriat. I-am prevenit pe cei din cameră de ce se întâmplase, dar nu părea să îi pese nimănui. M-am dus aţă la paznicul hostelului – singurul membru al personalului prezent –; a mers el cu lanterna, a scotocit prin cameră, însoţit de Marcel. Nu au găsit nimic. Adevărul e că erau şi mulţi cu bagajele împrăştiate pe-acolo – cine ştie în care s-o fi băgat. Am zis că în dormitorul acela eu nu mai calc – mă săturasem şi de indolenţă, şi de colonial, şi de colegi „călători”. Iniţial, mi-a scos Marcel hamacul şi am încercat să dorm în spaţiul comun, dar erau atât de mulţi ciudaţi ce se perindau pe acolo, că nu am considerat că aş fi în siguranţă. Aşa că m-am enervat şi am căutat o altă cazare, un Über disponibil şi deschis-a fost calea. Înspre 4*, Ojos del Rio. În pijama am plecat!A doua zi de-abia am realizat că al meu ratón fusese, în fapt, un rat. Şi cei de la Lunas Castle mi-au dat banii înapoi, scuzându-se că numai în bucătărie (!!) li se mai întâmplase să aibă rozătoare în vizită. Şi când te gândeşti că mulţi încă dorm şi mănâncă pe-acolo, că au purici şi poziţionare bună pe site-uri specializate...
Plictiseala a continuat 40 de minute în larg, pe Insula Taboga, unde ce să şi faci? O baie în Pacific, o masă scumpă cu vedere înspre-o baie descompusă. Să te joci cu pelicanii bruni, să te strofoci să găseşti un magazin pentru o Cola rece.
Până şi seara, când s-a făcut o petrecere pe plajă – era sâmbătă –, oamenii stăteau şi se uitau unii la alţii în timp ce reggaetonu’ curgea... Nu am avut senzaţia că timpul trece într-atât de greu în niciun alt loc din lume. Şi nici că m-am plictisit vreundeva mai tare.
Cred că cel mai plin de viaţă moment a fost slujba de duminică. Nu, nu am fost, dar i-am auzit pe enoriaşi cum cântau. În rest, a fost doar cald şi umed. 80% arăta telefonul meu. 38 grade. Ne puteam şi aştepta că va veni ploaia. Ne-a prins pe ocean. Am mai dat o raită prin Casco Viejo, cu un scop clar: să îmi iau şi eu două din lucruşoarele ce-mi căzuseră cu tronc în Karavan Gallery. Proprietara fusese de acord să îmi deschidă magazinul în afara orelor de program. Foarte de treabă femeie! Recunoscusem accentul. - De unde sunteţi?- Din Madrid.- Frumos oraş!/am început să îi povestesc vrute şi nevrute despre aventura noastră prin Americi, care se încheia în acea seară; fiecare propoziţie se încăpăţâna să înceapă cu „Columbia”/- Faini oameni columbienii... aşa de bine primită m-am simţit în ţara lor!- Aşa este! Spre deosebire de cei de aici, care sunt nepoliticoşi, neciopliţi, superficiali...- De ce mai staţi?...
În această seară, ajungem în Panama City. Va fi târziu. Iar la aeroport (zborul este din Bogotá), ştiu că mă voi enerva pentru că taximetriştii din Panama sunt înhăitaţi, nu lasă din preţ şi ajungi să plăteşti 30 USD pe un drum cu taxiul care face, poate, 10.Nu merge wifi-ul „minunatului” aeroport Tocumen. Deci, cum am zis, mă voi enerva.Noroc de încă un cuplu german – şi ei se fac că nu au bani şi împărţim un taxi până în centrul capitalei. La 20 USD/pereche.Încă de la început, ceva nu îmi place. Am ales hotelul acesta din partea nouă a oraşului pentru că aici cazările sunt mai ieftine şi pentru că are o piscină pe acoperiş. [Nu vă spun numele lui, cu toate acestea, pentru că nu v-aş recomanda să staţi acolo.] Printre toţi zgârie-norii, mă simt ca într-o mahala, şi suntem înconjuraţi de multe persoane dubioase. Recepţionerul nu ştie pe ce lume se află. Iar camera nu e cine ştie ce. „Lasă, micuL, măcar avem aer condiţionat.” De abia dormiserăm din cauza căldurii pe San Andrés şi urma să o facem duşi, în congelatorul pe care-l pregătise Marcel cu atenţie. În Panama părea mult mai umed decât în Columbia.
A doua zi, am primit unt expirat la micul dejun, dar priveliştile şi piscina au fost fantastice.
Desluşeam chiar şi clădirile din Casco Viejo – partea veche a Panama City. Visasem să mă plimb pe străzile sale, să dorm acolo şi acum totul părea atât de aproape! La un Über distanţă.Bun. Ajungem noi la hostelul nostru, într-o clădire superbă, în care colonialul trona, însă energiile de pe-acolo lăsau de dorit. Da, Casco Viejo era aşa cum îmi imaginasem, ba chiar mai mult, chiar şi în reconstrucţii. Un loc cum nu mai văzusem în lume. [Am citit apoi articole despre cât de periculos fusese până în anii ’90, mai cu seamă la lăsatul serii.]
Acum era doar scump – de la panamalele ecuadoriene până la o simplă bere, ce sărea de 3 USD. Da, încă din 1904, în baza schimburilor aferente Canalului, fusese mult mai convenabil pentru Panama să treacă la folosirea dolarilor americani, la paritate cu balboa. Bancomatul tot dolari îţi dă. Ce mai e fain prin vechiul capitalei? Sunt multe locuri cochete. Un „Ay Mi Negra” unde ţi se sugerează de la început că... Algunos pecados valen la pena. Eu am păcătuit cu waffle pop-ul cu dulce de leche şi nu am avut regrete. Ca de obicei.
Am nimerit într-o galerie de artă superbă – Karavan Gallery –, unde am admirat lucruşoarele expuse, realizate manual de triburile Kuna. Apoi, am mai păcătuit o dată la Pipas & Cocadas, un magazinaş în partea nouă a Panama City, deţinut de un venezuelean simpatic, care ne-a expus, pe scurt, din tradiţiile culinare ale ţării sale. Cum magazinul este specializat pe bunătăţuri din cocos, nu puteam să îl ratez. Îngheţată organică de cocos, cocada(un fel de milkshake de cocos), açaí servit într-o coajă de nucă de cocos.Şi pentru că la hostelul nostru erau o grămadă de dubioşi (foarte mulţi americani tineri în căutare de droguri), în dormitorul comun (singurul pe care ni-l putuserăm permite şi singurul care era liber) lumea dormea la ora 20, iar eu nu mai ştiam ce străduţe să mai colind prin Casco Viejo, am zis că e cazul să beau. La superba Nomada Eatery de lângă hostel, cu preţuri decente, aveau şi mâncare vegetariană, şi happy hour la Margaritas. Bingo. Ne servea o venezueleancă tare simpatică – o spun din nou: rău îmi pare de situaţia prin care trece ţara lor, par aşa popor fain!
M-a făcut de multe ori să zâmbesc şi starea mea de spirit s-a schimbat în bine. Pe atunci nu ştiam că sunt empatşi că în anumite locuri pur şi simplu nu pot sta.Aproape de ora 1 ne-am întors şi noi la hostel. Toţi din cameră dormeau. Mă simţeam ca într-un club de pensionari. Încerc să nu fac gălăgie – la ora 20 mă sâsâiseră. Urc cât pot de repede în pat (erau toate supraetajate şi eu dormeam sus, Marcel – jos, în patul din faţă). Dintr-o dată, se aud nişte zgomote dinspre patul din spate. Zic: „O, nu, să vezi că se dă băiatul din patul de lângă la mine”. Nu bag în seamă, ci mă forţez să ţin ochii închişi. Zgomotele se intensifică şi sunt din ce în ce mai aproape. Ridic capul. Pe tăblia patului, dau cu ochii de o altă pereche, negri şi miraţi. De dimensiuni nu mi-am dat seama atunci. Animăluţul mi-a sărit în pat, iar eu am sărit din pat. Ţipasem. Marcel s-a speriat. I-am prevenit pe cei din cameră de ce se întâmplase, dar nu părea să îi pese nimănui. M-am dus aţă la paznicul hostelului – singurul membru al personalului prezent –; a mers el cu lanterna, a scotocit prin cameră, însoţit de Marcel. Nu au găsit nimic. Adevărul e că erau şi mulţi cu bagajele împrăştiate pe-acolo – cine ştie în care s-o fi băgat. Am zis că în dormitorul acela eu nu mai calc – mă săturasem şi de indolenţă, şi de colonial, şi de colegi „călători”. Iniţial, mi-a scos Marcel hamacul şi am încercat să dorm în spaţiul comun, dar erau atât de mulţi ciudaţi ce se perindau pe acolo, că nu am considerat că aş fi în siguranţă. Aşa că m-am enervat şi am căutat o altă cazare, un Über disponibil şi deschis-a fost calea. Înspre 4*, Ojos del Rio. În pijama am plecat!A doua zi de-abia am realizat că al meu ratón fusese, în fapt, un rat. Şi cei de la Lunas Castle mi-au dat banii înapoi, scuzându-se că numai în bucătărie (!!) li se mai întâmplase să aibă rozătoare în vizită. Şi când te gândeşti că mulţi încă dorm şi mănâncă pe-acolo, că au purici şi poziţionare bună pe site-uri specializate...
Plictiseala a continuat 40 de minute în larg, pe Insula Taboga, unde ce să şi faci? O baie în Pacific, o masă scumpă cu vedere înspre-o baie descompusă. Să te joci cu pelicanii bruni, să te strofoci să găseşti un magazin pentru o Cola rece.
Până şi seara, când s-a făcut o petrecere pe plajă – era sâmbătă –, oamenii stăteau şi se uitau unii la alţii în timp ce reggaetonu’ curgea... Nu am avut senzaţia că timpul trece într-atât de greu în niciun alt loc din lume. Şi nici că m-am plictisit vreundeva mai tare.
Cred că cel mai plin de viaţă moment a fost slujba de duminică. Nu, nu am fost, dar i-am auzit pe enoriaşi cum cântau. În rest, a fost doar cald şi umed. 80% arăta telefonul meu. 38 grade. Ne puteam şi aştepta că va veni ploaia. Ne-a prins pe ocean. Am mai dat o raită prin Casco Viejo, cu un scop clar: să îmi iau şi eu două din lucruşoarele ce-mi căzuseră cu tronc în Karavan Gallery. Proprietara fusese de acord să îmi deschidă magazinul în afara orelor de program. Foarte de treabă femeie! Recunoscusem accentul. - De unde sunteţi?- Din Madrid.- Frumos oraş!/am început să îi povestesc vrute şi nevrute despre aventura noastră prin Americi, care se încheia în acea seară; fiecare propoziţie se încăpăţâna să înceapă cu „Columbia”/- Faini oameni columbienii... aşa de bine primită m-am simţit în ţara lor!- Aşa este! Spre deosebire de cei de aici, care sunt nepoliticoşi, neciopliţi, superficiali...- De ce mai staţi?...
March 14, 2019
Tell the truth – I am, on Western Mongolia
It’s always hard for me to write articles that focus on the negative.
I smile all the time and I’ve always been happy. Plus, I always want to underline the positive in all aspects of life, because it’s what keeps hope coming back.However, when you witness wrongdoings, you shouldn’t sweep your opinions under the rug, but express them! Your wrongdoers may learn, others may be saved.
Our Altai trip, minus the days spent in Western Mongolia, was one of the best in our life. The Western Mongolia part was my worst travel experience. I keep adding ‘so far’. What went so terribly wrong?
To trust or not to trust Mongolian Kazakh travel companiesI don't like others making decisions on my behalf and I believe that many people feel the same. This is what the owner of West Mongolia did not understand. She knew that we were arriving, yet she overbooked the gers in her camp and transferred those who arrived late to her parents' home. The house is not fit for travel purposes, I didn't like the vibe there, many of the residents' things were scattered around the place. – From what I’ve read, many Mongolian travel companies disregard one very important aspect in their relationship with the customers: communication . –We befriended three Russian travellers, who had booked their ger and paid in advance, yet they were put in the same house.In the end, I demanded for my booking to be observed and refused to be transferred without our newly-made friends getting the same treatment. We did get our 5-bed ger, but were refused a discount (as we had previously booked two smaller gers). The employees at the ger camp were not helpful, we were barely provided coal and wood and froze during the first night. The owner's mother was verbally aggressive towards one of our Russian friends (after initially pretending that she did not speak Russian, following an innocent joke made by our friend).Plus, after paying in full, we were left to freeze again during the last night, although having been promised coal and wood.We had booked a 3-day horseback riding tour with the same company; with no trust in them left, we naturally cancelled it. The owner was very aggressive (in writing) towards me, trying to make me feel bad for disrespecting her culture, when the real Kazakh hospitality - as she pointed out - was never there.
‘Golden Eagle’FestivalMasquerade This was the main reason for our Altai trip. And one of our biggest disappointments. Depicted as an event exhibiting local traditions, it felt like a circus right from the start. The thing that I can’t fight, in relation to the competitors, is that the riders were exquisite. However, the organising of the festival, the trials, and the overall vibe were AWFUL. I got bored throughout the two days, cried, and couldn’t wait to get back into town – despite disliking it, too –.
I didn’t understand how people who seemed absolute beginners and couldn’t even call back their eagles once released were allowed to compete.
Plus, the ‘travellers’ attending had no clue about what was actually going on, about the pseudo-festival that the show was, and they kept pushing and shoving their cameras in the horses’ mouths. In the end, if the public is of such type, this is the spectacle that it should get.
The mystery was solved during our last morning in Khovd. At breakfast, we stumbled upon the only Mongolian organiser of the festival. He was fed up, telling us about how difficult it had been to work with Mongolian Kazakhs, that they all wanted money in order to take part in the show – no wonder I didn’t see them ask for money when being photographed! –, and that they were only about becoming famous – the way the girl rider had become a few years back –. He said that the ‘Golden Eagle’ Festival might not be organised again the following year. Either way, according to him, most of the competitors were phony – they didn’t even have their own eagles or use them for hunting anymore. Bingo!
[When you truly wish for answers, they come.]
Renting a car in Western Mongolia? Nah.Cancelling the horseback riding tour meant some days to replan. Which we did. Marcel helped a little girl get down the mountain at the ‘Golden Eagle’ Festival. Her father came looking for her and thanked Marcel. When the two were reunited, we chatted for a few minutes, learning that he used to live in Australia and that he returned to Mongolia to set up a travel agency.
He seemed very charming and friendly, even invited us to sleep over during our last night in Mongolia, and we fell for his ways.We ended up renting a car from him. It was a good car, but it obviously had some flaws – which were not mentioned to us, of course. For instance, it sometimes stopped and wouldn’t start working anymore. When this guy came to fix it – luckily, we were still in Ölgii –, he had an attitude very different from our first interactions. Yes, we had already paid him. I told Marcel that I would under no circumstances sleep at his place on the last night. He used to call us every day, to ask about the car. He would also hang up the phone when he didn’t like the replies received. At one point, we were in an area without reception, were obliged to return to Khovd, and had a flat tyre, because driving on Mongolian roads is a huge challenge. The guy had searched for me on Facebook because he couldn’t call me! Go figure.We were helped for two hours by a Mongolian family. They were the heroes of our day, they were kind and invited us for tea, sweets, and cheese when the tyre was fixed. We couldn’t have made it without them.
When we finally got back to Ölgii, we took the car to him – it wasn’t even his car; I couldn’t tell you whose car it actually was, because he kept changing his story. A great liar!
I was fed up, so I tried to tell him that he had been rude. I couldn’t communicate. He started screaming at me and started threatening us – that he would call his friends and that we would never leave Ölgii, that we’ve messed with the wrong man. Nobody had ever treated me that way and I knew that I was right to complain about all the lies that he had told us about the car. He wanted money for the damaged tyre and the additional half day. We paid. He later on called Marcel to say that he was sorry for causing a scene. Or maybe afraid that I wouldn’t keep it away from my readers.Book confidently with Shery Travel. If you dare. :D
The most decrepit part of the world I’ve seenI travelled through 66 countries and I wish to believe that I learned from my travels. I always go with an open heart – or, at least, I try to.In my view, poverty does not equal lack of hygiene. That’s simply indolence. Unwillingness to make a change for the better. Nowhere have I seen doors to official buildings that looked like barn doors or such a detachment when it came to being given a clean dish (at a camp, where breakfast was USD 10 for 2 people, not at a market!) or being provided basic conditions, like water for shower and wood for heating.
If you are still not convinced, I should tell you that people are really not that kind Some are. But only a few. The employees at ‘Pamuk’ and ‘Pamukkale’ in Ölgii were super-helpful; so was the family running Travelers Guest House, also in Ölgii. As for the lady who owns the yellow-door shop near the only museum in Ölgii, she is also kind and very talented. Most people don’t care. Or care only about your money.I tried to understand why somebody wouldn’t take you from point A to point B for 5 or 10 minutes without making you pay for it, even if they were supposed to cover that same distance in the first place. There was only one person who wouldn’t take our money. That was nice of him!There’s a sort of dissimulation in the air – and I detest it! The people that I came across tended to be ok with me until they had their way and then discarded me altogether. We were called names in the street, felt rushed and unwelcome in stores.As you travel away from Bayan-Ölgii Aimag, things tend to improve and you leave the nasty pressure you feel every single day behind.
In other places, like Khovd, the vibe was more relaxed. Children were playing, people were smiling – probably because Mongolian Kazakhs weren’t the majority anymore. We got along very well with regular Mongolians. Still, Khar-Us Lake, which should have been our stopover for the night, provided a not-so-funny surprise, when people started hovering around us on bikes, without even stopping to say ‘Hello’. We left. It didn’t feel safe.
Western Mongolia didn’t feel as the place described by so many writers and travellers. I still wonder… why is it so hard to tell the truth when you’re in this industry?Does money really weigh more than your dignity?
N.B. I wouldn’t like my experiences with Mongolian Kazakhs to be taken as generalised or to offend the good people who are surely found amongst them. I have also interacted with Kazakhs living in Russia or Kazakhstan and our encounters were nice. I have even become friends with a few. What I truly wanted to express is that I didn’t perceive the gestures of Mongolian Kazakhs as genuine. The overall vibe screamed ‘fake’. And you can’t fight what you feel.
I smile all the time and I’ve always been happy. Plus, I always want to underline the positive in all aspects of life, because it’s what keeps hope coming back.However, when you witness wrongdoings, you shouldn’t sweep your opinions under the rug, but express them! Your wrongdoers may learn, others may be saved.
Our Altai trip, minus the days spent in Western Mongolia, was one of the best in our life. The Western Mongolia part was my worst travel experience. I keep adding ‘so far’. What went so terribly wrong?
To trust or not to trust Mongolian Kazakh travel companiesI don't like others making decisions on my behalf and I believe that many people feel the same. This is what the owner of West Mongolia did not understand. She knew that we were arriving, yet she overbooked the gers in her camp and transferred those who arrived late to her parents' home. The house is not fit for travel purposes, I didn't like the vibe there, many of the residents' things were scattered around the place. – From what I’ve read, many Mongolian travel companies disregard one very important aspect in their relationship with the customers: communication . –We befriended three Russian travellers, who had booked their ger and paid in advance, yet they were put in the same house.In the end, I demanded for my booking to be observed and refused to be transferred without our newly-made friends getting the same treatment. We did get our 5-bed ger, but were refused a discount (as we had previously booked two smaller gers). The employees at the ger camp were not helpful, we were barely provided coal and wood and froze during the first night. The owner's mother was verbally aggressive towards one of our Russian friends (after initially pretending that she did not speak Russian, following an innocent joke made by our friend).Plus, after paying in full, we were left to freeze again during the last night, although having been promised coal and wood.We had booked a 3-day horseback riding tour with the same company; with no trust in them left, we naturally cancelled it. The owner was very aggressive (in writing) towards me, trying to make me feel bad for disrespecting her culture, when the real Kazakh hospitality - as she pointed out - was never there.
‘Golden Eagle’
I didn’t understand how people who seemed absolute beginners and couldn’t even call back their eagles once released were allowed to compete.
Plus, the ‘travellers’ attending had no clue about what was actually going on, about the pseudo-festival that the show was, and they kept pushing and shoving their cameras in the horses’ mouths. In the end, if the public is of such type, this is the spectacle that it should get.
The mystery was solved during our last morning in Khovd. At breakfast, we stumbled upon the only Mongolian organiser of the festival. He was fed up, telling us about how difficult it had been to work with Mongolian Kazakhs, that they all wanted money in order to take part in the show – no wonder I didn’t see them ask for money when being photographed! –, and that they were only about becoming famous – the way the girl rider had become a few years back –. He said that the ‘Golden Eagle’ Festival might not be organised again the following year. Either way, according to him, most of the competitors were phony – they didn’t even have their own eagles or use them for hunting anymore. Bingo!
[When you truly wish for answers, they come.] Renting a car in Western Mongolia? Nah.Cancelling the horseback riding tour meant some days to replan. Which we did. Marcel helped a little girl get down the mountain at the ‘Golden Eagle’ Festival. Her father came looking for her and thanked Marcel. When the two were reunited, we chatted for a few minutes, learning that he used to live in Australia and that he returned to Mongolia to set up a travel agency.
He seemed very charming and friendly, even invited us to sleep over during our last night in Mongolia, and we fell for his ways.We ended up renting a car from him. It was a good car, but it obviously had some flaws – which were not mentioned to us, of course. For instance, it sometimes stopped and wouldn’t start working anymore. When this guy came to fix it – luckily, we were still in Ölgii –, he had an attitude very different from our first interactions. Yes, we had already paid him. I told Marcel that I would under no circumstances sleep at his place on the last night. He used to call us every day, to ask about the car. He would also hang up the phone when he didn’t like the replies received. At one point, we were in an area without reception, were obliged to return to Khovd, and had a flat tyre, because driving on Mongolian roads is a huge challenge. The guy had searched for me on Facebook because he couldn’t call me! Go figure.We were helped for two hours by a Mongolian family. They were the heroes of our day, they were kind and invited us for tea, sweets, and cheese when the tyre was fixed. We couldn’t have made it without them.
When we finally got back to Ölgii, we took the car to him – it wasn’t even his car; I couldn’t tell you whose car it actually was, because he kept changing his story. A great liar!
I was fed up, so I tried to tell him that he had been rude. I couldn’t communicate. He started screaming at me and started threatening us – that he would call his friends and that we would never leave Ölgii, that we’ve messed with the wrong man. Nobody had ever treated me that way and I knew that I was right to complain about all the lies that he had told us about the car. He wanted money for the damaged tyre and the additional half day. We paid. He later on called Marcel to say that he was sorry for causing a scene. Or maybe afraid that I wouldn’t keep it away from my readers.Book confidently with Shery Travel. If you dare. :D The most decrepit part of the world I’ve seenI travelled through 66 countries and I wish to believe that I learned from my travels. I always go with an open heart – or, at least, I try to.In my view, poverty does not equal lack of hygiene. That’s simply indolence. Unwillingness to make a change for the better. Nowhere have I seen doors to official buildings that looked like barn doors or such a detachment when it came to being given a clean dish (at a camp, where breakfast was USD 10 for 2 people, not at a market!) or being provided basic conditions, like water for shower and wood for heating.
If you are still not convinced, I should tell you that people are really not that kind Some are. But only a few. The employees at ‘Pamuk’ and ‘Pamukkale’ in Ölgii were super-helpful; so was the family running Travelers Guest House, also in Ölgii. As for the lady who owns the yellow-door shop near the only museum in Ölgii, she is also kind and very talented. Most people don’t care. Or care only about your money.I tried to understand why somebody wouldn’t take you from point A to point B for 5 or 10 minutes without making you pay for it, even if they were supposed to cover that same distance in the first place. There was only one person who wouldn’t take our money. That was nice of him!There’s a sort of dissimulation in the air – and I detest it! The people that I came across tended to be ok with me until they had their way and then discarded me altogether. We were called names in the street, felt rushed and unwelcome in stores.As you travel away from Bayan-Ölgii Aimag, things tend to improve and you leave the nasty pressure you feel every single day behind.
In other places, like Khovd, the vibe was more relaxed. Children were playing, people were smiling – probably because Mongolian Kazakhs weren’t the majority anymore. We got along very well with regular Mongolians. Still, Khar-Us Lake, which should have been our stopover for the night, provided a not-so-funny surprise, when people started hovering around us on bikes, without even stopping to say ‘Hello’. We left. It didn’t feel safe.Western Mongolia didn’t feel as the place described by so many writers and travellers. I still wonder… why is it so hard to tell the truth when you’re in this industry?Does money really weigh more than your dignity?
N.B. I wouldn’t like my experiences with Mongolian Kazakhs to be taken as generalised or to offend the good people who are surely found amongst them. I have also interacted with Kazakhs living in Russia or Kazakhstan and our encounters were nice. I have even become friends with a few. What I truly wanted to express is that I didn’t perceive the gestures of Mongolian Kazakhs as genuine. The overall vibe screamed ‘fake’. And you can’t fight what you feel.
March 6, 2019
Sempre Lisboa.
Ai un sentiment fain când te reîntorci într-un loc ce ţi-a plăcut mult. Recunoşti priveliştile, unghiurile sub care cade lumina, mirosurile, aromele. Vine însoţit şi de un confort pe care cunoscutul ţi-l oferă. Cam ştii pe ce străzi să o iei, unde ai mai mâncat, ce tramvai ai mai luat ca să ajungi în punctul x. Îţi este şi teamă că poate nu va mai fi la fel. Unele locuri, însă, nu se dezmint. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre farmecul lor.Apoi, pentru că nouă ne place să ne îngreunăm existenţa şi să ne forţăm limitele, tragem de noi. Cum şi cât putem.
A fost fantastic să aterizăm în mijlocul iernii în Lisabona, după ce o mai văzuserăm toamna şi primăvara. Era a treia oară, da. Acelaşi popor primitor – iubesc portughezii şi nu îmi amintesc de niciunul care să fi fost altfel decât amabil cu mine! –, aceiaşi palmieri frumoşi – cred că, până la urmă, în Portugalia mi-au plăcut cel mai mult –, însă nu acelaşi frig!Bizar a mai fost şi că de abia găsiserăm o cazare care să ne facă check-in după ora 22:30 (din motive de zgomot invocate de proprietari) şi restaurante deschise nu prea mai erau. Şi ştiţi unde eram? În Marquês de Pombal, centru de capitală... De abia zăreai oameni pe stradă... sâmbătă seara! Aşa că, vrând-nevrând, am ajuns la Burger King. Ce-i drept, măcar avea un view fain.
Am dormit puţin – a doua zi, de dimineaţă, aveam avion spre Azore. M-am trezit chiar să prepar un ceai, căci frumoasa pensiune – Casa Belmonte – la care stam ni-l pusese la dispoziţie. Apoi, în stilu-i caracteristic, Marcel m-a fugărit pe străduţe tipice ale capitalei portugheze (sus-jos), în căutarea uneia dintre puţinele patiserii care erau deschise la 07:30: A Padaria Portuguesa. După ce am transpirat şi am gâfâit, ne-am dat seama că o altă patiserie, din acelaşi lanţ, se găsea chiar lângă noi. Am râs, apoi am stat ca pe spini, căci autobuzul de aeroport [am zis să profităm de cele 24 ore în care puteam să facem călătoria dus-întors] nu mai venea. Până la urmă, şi-a făcut apariţia. Iar eu intrasem în modul „Tranquilidade” – un cuvânt care-mi sărise în ochi cât stam în forfota surprinzătoare a dimineţii la un semafor.
Fast-forward: Azore şi Madeira. După două experienţe total diferite, ne-am reîntors în Lisboa. Atunci când deja ai vizitat ce ţi-ai dorit, revii în locurile care te-au încântat şi te axezi pe ceva nou. Pot spune că era cald. Mai cald şi decât în insule! Iar noi eram cu toate hainele pe noi – aşa e când călătoreşti cu linii low-cost, nu ai bagaj de cală inclus şi mai vrei să aduci şi bucăţele din locurile în care-ai fost acasă. J Marcel remarcase deja trotinetele pe care se dădea toată lumea. Ne-am descărcat noi aplicaţia şi am urmărit ca nebunii punctuleţe pe hartă după ce-am ajuns în iubitul nostru Belém, zona noastră preferată din Lisabona. Mare a fost dezamăgirea iubitului meu când a înţeles că-s destul de scumpuţ de închiriat minunăţiile pe două roţi. Am realizat şi că fusese mai ieftin să comandăm un Über din Marquês de Pombal decât să luăm tramvaiul. Următoarea oprire? Bineînţeles, Pastéis de Belém. Recunosc, sunt unele dintre cele mai bune deserturi pe care le-am mâncat vreodată şi au mereu aceeaşi textură, acelaşi gust, aceeaşi consistenţă. Şi creează dependenţă şi chef de scorţişoară (cel puţin pentru mine!). Era aşa de plin locul, că de abia am găsit o masă, în ultima sală – mamă, cât s-au mai extins oamenii din 2011, când am fost ultima dată pe-acolo!
Am oprit pentru suveniruri şi Marcel mi-a făcut cadou o uşchită pereche de cercei de peste drum. Apoi, am lenevit prin frumoasa Jardim de Belém, unde umbra ne ferea de moleşeală. Am vrut apoi să aruncăm o privire asupra împrejurimilor şi să ne amintim de anii când de-abia începuserăm să călătorim şi să ne iubim. E o nostalgie dulce. Îţi aduce un scop şi-ţi ţine visele în viaţă.Trecând prin faţa Mosteiro dos Jerónimos şi apoi aşezându-ne din nou pe o bancă, am descoperit că Museu Coleção Berardo este gratuit sâmbătă.
Dacă expoziţiile temporare (centrate în jurul iubirii; deh, eram la sfârşit de ianuarie) ne-au făcut să ridicăm din sprâncene, cele permanente ne-au încântat şi nici nu ne-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Pare-se, este cel mai vizitat muzeu din Portugalia.
Nu mai văzusem atât de multă lume prin oraş; am hotărât să ne luăm câte-un wrapla pachet de la Pão Pão Queijo Queijo şi să îl îmbucăm în parc, în tihnă. Fusese o alegere excelentă – eu optasem pentru falafel, iar Marcel pentru clasicele sardine.
Şi pentru că la pastéis era o coadă de nu te apropiai, iar mândul meu îşi dorea să prindă niscaiva tramvaie la apus, am plecat înspre cartierele „înalte”, cu oprire la O Melhor Bolo De Chocolate Do Mundo. Am mers cu un şofer indian de Über, stabilit de câţiva ani în Lisabona. Nu prea a ştiut el unde să ne ducă, dar am găsit locaţia singuri. 2 măsuţe, la care parcă făceai cu schimbul, şi o felie de tort înainte-ţi. „Ciocolată cu lapte” cerusem. Nu a fost cel mai bun din lume, dar a fost foarte bun şi nu îmi pare rău că am fost acolo! La pas, am colindat prin Bairro Alto, pe sub rufe scoase la uscat, clădiri vechi împodobite cu azulejos şi zâmbete la vederea emblematicelor mijloace de transport ale şarmantului oraş.
Apusul l-am zărit peste Ponte 25 de Abril. Totul s-a încheiat în Praça do Comércio.
Ştiu că şi data viitoare îmi vă plăcea la fel de mult!
A fost fantastic să aterizăm în mijlocul iernii în Lisabona, după ce o mai văzuserăm toamna şi primăvara. Era a treia oară, da. Acelaşi popor primitor – iubesc portughezii şi nu îmi amintesc de niciunul care să fi fost altfel decât amabil cu mine! –, aceiaşi palmieri frumoşi – cred că, până la urmă, în Portugalia mi-au plăcut cel mai mult –, însă nu acelaşi frig!Bizar a mai fost şi că de abia găsiserăm o cazare care să ne facă check-in după ora 22:30 (din motive de zgomot invocate de proprietari) şi restaurante deschise nu prea mai erau. Şi ştiţi unde eram? În Marquês de Pombal, centru de capitală... De abia zăreai oameni pe stradă... sâmbătă seara! Aşa că, vrând-nevrând, am ajuns la Burger King. Ce-i drept, măcar avea un view fain.
Am dormit puţin – a doua zi, de dimineaţă, aveam avion spre Azore. M-am trezit chiar să prepar un ceai, căci frumoasa pensiune – Casa Belmonte – la care stam ni-l pusese la dispoziţie. Apoi, în stilu-i caracteristic, Marcel m-a fugărit pe străduţe tipice ale capitalei portugheze (sus-jos), în căutarea uneia dintre puţinele patiserii care erau deschise la 07:30: A Padaria Portuguesa. După ce am transpirat şi am gâfâit, ne-am dat seama că o altă patiserie, din acelaşi lanţ, se găsea chiar lângă noi. Am râs, apoi am stat ca pe spini, căci autobuzul de aeroport [am zis să profităm de cele 24 ore în care puteam să facem călătoria dus-întors] nu mai venea. Până la urmă, şi-a făcut apariţia. Iar eu intrasem în modul „Tranquilidade” – un cuvânt care-mi sărise în ochi cât stam în forfota surprinzătoare a dimineţii la un semafor.
Fast-forward: Azore şi Madeira. După două experienţe total diferite, ne-am reîntors în Lisboa. Atunci când deja ai vizitat ce ţi-ai dorit, revii în locurile care te-au încântat şi te axezi pe ceva nou. Pot spune că era cald. Mai cald şi decât în insule! Iar noi eram cu toate hainele pe noi – aşa e când călătoreşti cu linii low-cost, nu ai bagaj de cală inclus şi mai vrei să aduci şi bucăţele din locurile în care-ai fost acasă. J Marcel remarcase deja trotinetele pe care se dădea toată lumea. Ne-am descărcat noi aplicaţia şi am urmărit ca nebunii punctuleţe pe hartă după ce-am ajuns în iubitul nostru Belém, zona noastră preferată din Lisabona. Mare a fost dezamăgirea iubitului meu când a înţeles că-s destul de scumpuţ de închiriat minunăţiile pe două roţi. Am realizat şi că fusese mai ieftin să comandăm un Über din Marquês de Pombal decât să luăm tramvaiul. Următoarea oprire? Bineînţeles, Pastéis de Belém. Recunosc, sunt unele dintre cele mai bune deserturi pe care le-am mâncat vreodată şi au mereu aceeaşi textură, acelaşi gust, aceeaşi consistenţă. Şi creează dependenţă şi chef de scorţişoară (cel puţin pentru mine!). Era aşa de plin locul, că de abia am găsit o masă, în ultima sală – mamă, cât s-au mai extins oamenii din 2011, când am fost ultima dată pe-acolo!
Am oprit pentru suveniruri şi Marcel mi-a făcut cadou o uşchită pereche de cercei de peste drum. Apoi, am lenevit prin frumoasa Jardim de Belém, unde umbra ne ferea de moleşeală. Am vrut apoi să aruncăm o privire asupra împrejurimilor şi să ne amintim de anii când de-abia începuserăm să călătorim şi să ne iubim. E o nostalgie dulce. Îţi aduce un scop şi-ţi ţine visele în viaţă.Trecând prin faţa Mosteiro dos Jerónimos şi apoi aşezându-ne din nou pe o bancă, am descoperit că Museu Coleção Berardo este gratuit sâmbătă.
Dacă expoziţiile temporare (centrate în jurul iubirii; deh, eram la sfârşit de ianuarie) ne-au făcut să ridicăm din sprâncene, cele permanente ne-au încântat şi nici nu ne-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Pare-se, este cel mai vizitat muzeu din Portugalia.
Nu mai văzusem atât de multă lume prin oraş; am hotărât să ne luăm câte-un wrapla pachet de la Pão Pão Queijo Queijo şi să îl îmbucăm în parc, în tihnă. Fusese o alegere excelentă – eu optasem pentru falafel, iar Marcel pentru clasicele sardine.
Şi pentru că la pastéis era o coadă de nu te apropiai, iar mândul meu îşi dorea să prindă niscaiva tramvaie la apus, am plecat înspre cartierele „înalte”, cu oprire la O Melhor Bolo De Chocolate Do Mundo. Am mers cu un şofer indian de Über, stabilit de câţiva ani în Lisabona. Nu prea a ştiut el unde să ne ducă, dar am găsit locaţia singuri. 2 măsuţe, la care parcă făceai cu schimbul, şi o felie de tort înainte-ţi. „Ciocolată cu lapte” cerusem. Nu a fost cel mai bun din lume, dar a fost foarte bun şi nu îmi pare rău că am fost acolo! La pas, am colindat prin Bairro Alto, pe sub rufe scoase la uscat, clădiri vechi împodobite cu azulejos şi zâmbete la vederea emblematicelor mijloace de transport ale şarmantului oraş.
Apusul l-am zărit peste Ponte 25 de Abril. Totul s-a încheiat în Praça do Comércio.
Ştiu că şi data viitoare îmi vă plăcea la fel de mult!
February 27, 2019
Kazakhstan to Mongolia_2: Astana, the steppe, Semey
Astana
People in Kazakhstan seemed very happy and content with their life. They also seemed friendly and helpful. The prices seemed low and, contrary to urban legends, I had plenty of vegetables in ultra-modern Astana. Then and the following morning, when I enjoyed one of the best meals of our Altai trip at Coffee Boom, strawberries included. Plus, the chak chak (=deep-fried honey cake) of that first night in the capital was not the only sweet savoured. I had a huge slice of cake for breakfast.
The streets of the city that looked like a spaceship after dark, with its many lights, were enormous, with many lanes, and seemed empty. Distances were also great, especially by foot. You would walk for tens of minutes to reach a place that seemed right behind the corner. Apparently, Google Maps was not working well in this part of the world and our kind host at Hostelland Astana recommended us to install 2GIS on our phones.We liked the hostel. It was clean, cosy, and centrally-located. Marcel and I had become friends with three guys from Almaty and they helped us a lot, by using their phones to call and book a shared taxi for us to get to Semey. That’s one of the things I love while travelling: the kindness of perfect strangers. You can read all the details here.
The steppeOur 700+ km that day started with some interesting views over the Kazakh steppe. After the first hour, it all became flat and repetitive, but still nice. The regular roads had points when the asphalt ended and we would be forced to take side roads, at quite challenging angles.
Of course, we stopped for lunch, in the middle of nowhere. It seemed unusually warm outside (17°C) and a playful wind was all around us. We passed Semipalatinsk Polygon, a former testing ground of nuclear weapons, but I wasn’t really interested in its gloomy vibes.Only a little bit after sunset – which was beautiful –, we arrived in Semey. Our hotel was nothing out of the ordinary, but the restaurant downstairs, Grill House, was. In the fashion of the last two days, the salad was followed by a delicious dessert: this time, triple-chocolate cake.
SemeyTo me, the name of the city seemed very funny because the way in which the locals pronounce it resembles the Romanian word ‘zmei’ [several fairy tale dragons]. So, it was easy for me to actually speak it. We were staying downtown; after some sour-cream pancakes I had craved for, we went for a walk along Irtysh River, the chief tributary of the great Ob River. Cormorants were resting on the sand banks, school girls were running through the park, and the bridge over water was crowded with people going about their daily chores, in spite of the rain. Fall was in full swing.
Semey was grey and foggy that day, but the colourful and delicate window frames kept fascinating me all through the taxi ride to the bus station. We were leaving Kazakhstan.
/Russia and Mongolia followed./
The steppeIt seemed windier and wetter. It was surely much colder.
What I loved was that we stopped for brunch at a кафе – which did not look inviting from the outside –, but again, the food was excellent. We had some rubles left and we could use them to pay.
AstanaWell after 10pm, we were back to Astana and a piercing cold. We had witnessed snow on the way and were tired. We went back to Khalif, because it was conveniently located next to Hostelland Astana, where we returned. The tea served that evening was a miracle.
A snow storm hit us the following morning. After a decadent breakfast at Le Dessert, we realised that we were close to Bayterek Tower, so we started walking and fighting the wind and the snow. I felt that I had too many clothes on me, but they helped. Luckily, during the time spent on top of the tower, the crazy weather miraculously took a break and we were able to see Astana from above.
We then continued towards Nur-Astana Mosque, where I loved the turquoise all around, a true symbol of Central Asia, in my mind. Marcel found a small store near the mosque. We entered it and, at the end of our trip, finally got to taste mare milk. Aaaaam… I didn’t like it. It was a taste too poignant to me, but I did enjoy the camel milk.
Next: Khan Shatyr – the gigantic yurt hosting a rich entertainment centre. It was snowing so hard and we were so wet that we were both thinking to call it a day at the mall – something we never do. Marcel found a cable for his phone, I found a nice lady to print our boarding passes for free, the last souvenirs were bought, we listened to a wonderful live orchestra, and we had late lunch/early dinner at Jolly & Joker. At the end, we witnessed another kind act, when our waitress accompanied us three floors down, to get to the taxi. Rides to the hostel and the airport followed.
Someday we’ll be back to explore the south, go snowboarding, and pass the border into Kyrgyzstan.
People in Kazakhstan seemed very happy and content with their life. They also seemed friendly and helpful. The prices seemed low and, contrary to urban legends, I had plenty of vegetables in ultra-modern Astana. Then and the following morning, when I enjoyed one of the best meals of our Altai trip at Coffee Boom, strawberries included. Plus, the chak chak (=deep-fried honey cake) of that first night in the capital was not the only sweet savoured. I had a huge slice of cake for breakfast.
The streets of the city that looked like a spaceship after dark, with its many lights, were enormous, with many lanes, and seemed empty. Distances were also great, especially by foot. You would walk for tens of minutes to reach a place that seemed right behind the corner. Apparently, Google Maps was not working well in this part of the world and our kind host at Hostelland Astana recommended us to install 2GIS on our phones.We liked the hostel. It was clean, cosy, and centrally-located. Marcel and I had become friends with three guys from Almaty and they helped us a lot, by using their phones to call and book a shared taxi for us to get to Semey. That’s one of the things I love while travelling: the kindness of perfect strangers. You can read all the details here. The steppeOur 700+ km that day started with some interesting views over the Kazakh steppe. After the first hour, it all became flat and repetitive, but still nice. The regular roads had points when the asphalt ended and we would be forced to take side roads, at quite challenging angles.
Of course, we stopped for lunch, in the middle of nowhere. It seemed unusually warm outside (17°C) and a playful wind was all around us. We passed Semipalatinsk Polygon, a former testing ground of nuclear weapons, but I wasn’t really interested in its gloomy vibes.Only a little bit after sunset – which was beautiful –, we arrived in Semey. Our hotel was nothing out of the ordinary, but the restaurant downstairs, Grill House, was. In the fashion of the last two days, the salad was followed by a delicious dessert: this time, triple-chocolate cake.
SemeyTo me, the name of the city seemed very funny because the way in which the locals pronounce it resembles the Romanian word ‘zmei’ [several fairy tale dragons]. So, it was easy for me to actually speak it. We were staying downtown; after some sour-cream pancakes I had craved for, we went for a walk along Irtysh River, the chief tributary of the great Ob River. Cormorants were resting on the sand banks, school girls were running through the park, and the bridge over water was crowded with people going about their daily chores, in spite of the rain. Fall was in full swing.
Semey was grey and foggy that day, but the colourful and delicate window frames kept fascinating me all through the taxi ride to the bus station. We were leaving Kazakhstan. /Russia and Mongolia followed./
The steppeIt seemed windier and wetter. It was surely much colder.
What I loved was that we stopped for brunch at a кафе – which did not look inviting from the outside –, but again, the food was excellent. We had some rubles left and we could use them to pay.
AstanaWell after 10pm, we were back to Astana and a piercing cold. We had witnessed snow on the way and were tired. We went back to Khalif, because it was conveniently located next to Hostelland Astana, where we returned. The tea served that evening was a miracle.
A snow storm hit us the following morning. After a decadent breakfast at Le Dessert, we realised that we were close to Bayterek Tower, so we started walking and fighting the wind and the snow. I felt that I had too many clothes on me, but they helped. Luckily, during the time spent on top of the tower, the crazy weather miraculously took a break and we were able to see Astana from above. 
We then continued towards Nur-Astana Mosque, where I loved the turquoise all around, a true symbol of Central Asia, in my mind. Marcel found a small store near the mosque. We entered it and, at the end of our trip, finally got to taste mare milk. Aaaaam… I didn’t like it. It was a taste too poignant to me, but I did enjoy the camel milk. 
Next: Khan Shatyr – the gigantic yurt hosting a rich entertainment centre. It was snowing so hard and we were so wet that we were both thinking to call it a day at the mall – something we never do. Marcel found a cable for his phone, I found a nice lady to print our boarding passes for free, the last souvenirs were bought, we listened to a wonderful live orchestra, and we had late lunch/early dinner at Jolly & Joker. At the end, we witnessed another kind act, when our waitress accompanied us three floors down, to get to the taxi. Rides to the hostel and the airport followed.
Someday we’ll be back to explore the south, go snowboarding, and pass the border into Kyrgyzstan.
