Primăvara la Călăraşi

 Cum de scriu despre primăvarătoamna? Ei bine, astăzi, în soare, poate că era mai cald decât chiar şi înacele zile frumoase de lângă Dunăre!

Mai apoi, scriam acum douăsăptămâni despre frânturi de toamnă în Deltă. Au fost şi de iarnă în DeltaSuperioară. Înainte de a ajunge la cele de primăvară (cu peripeţii, din aceeaşicălătorie), a fost oprirea la Călăraşi.

 

Văzusem în urmă cu mulţi ani un reportajdespre ostroavele din apropiere de Călăraşi. Mai fusesem acolo în 2004, aşa căera cazul să revin. Da, îmi făcusem griji legate de traseu, curentul preaputernic, punctul de plecare/sosire; se părea, însă, că urmau să se spulbere.Toate.

Iată şi momentele prin care s-auscurs zilele acolo, toate sub un soare de vară parcă. Mi-a amintit de niştemomente din 2007 de pe Coasta de Azur, vântul susura la fel. Ce nu aveam atunci?Foarte mulţi fazani, niciodată nu am văzut atât de mulţi în vreun loc pe carel-am colindat.

 

Popas la drum de seară

Având experienţa din vara trecutăde la Lehliu-Gară (şi opririle repetate de atunci încolo în acest punctemblematic), nu puteam să nu poposim LaPartid. A fost la fel de să-te-lingi-pe-degete ca de fiecare dată. Inclusivacel Mojito de care aveam mare nevoie (anul trecut – da, sunt tare în urmă curelatările –, nu ştiu cum s-a făcut, însă am tot lucrat de pe drum, fix în aceaperioadă luptându-mă cu un proiect mare).

 

Prietenie la muzeu

La Muzeul Dunării de Jos. Minunatgândit, cu multe de transmis, unde m-am ataşat tare de doamna extraordinarăcare ne-a ghidat paşii de la o expoziţie la alta, ridicându-ne întrebări şitrezindu-ne amintiri. ♥

 

Călăraşi pe apă

Tot pe ea am întrebat-o unde nesfătuia să mergem pentru a vedea pelicani. I-am urmat indicaţiile, însă atât demulţi au văzut, practic, pe drum!

☼ Mai bine zis, pe lacurileformate pe marginea lui (CenturaCălăraşi Vest). Aşa că, am lansat caiacele şi am încercat să ne apropiem depăsări. A fost un pic cam greu, căci vântul era foarte puternic, aventura însăne-a încărcat. Şi cea mai de vară amintire de-atunci este legată de cum mergeampe marginea drumului, în şortul de neopren, aşteptându-l pe Marcel.

☼ Tot vântul (poate şi înserarea)ne gonise(ră) de la Plaja Podul 4,care arăta îmbietor, însă nu a fost să fie atunci.

☼ A doua zi, chiar de Paşti, afost! Am lăsat maşina în parcarea Restaurantului Baden şi de acolo am şiînceput trecerea, gândind cu voce tare „Pestetot Dunărea miroase la fel”.  

Ne întâlniserăm cu un altcaiacist, care îşi dăduse cu părerea asupra traseului ales de noi. Cam 11 km.Cam aşa au fost, poate spre 12.

Totul începe cu o traversare lungăa Dunării (are aproape 1 km lăţime aici, deci vâsleşti mult). Este viţă-de-viepe partea cealaltă, ne întrece o şalupă ce-are inscripţionat „Kiss Me Oana”. Zăbovim în zona aceastaplină de verde, cât facem, practic, turul ostrovului. Marcel găseşte untrandafir roşu în apă şi mi-l oferă – o premieră pe apă! E momentul să şiînfulecăm ceva (vezi cojile de banană de mai sus ↑).

Urmează bucata în care vâslimîmpotriva curentului. Nu pe Dunărea mare, ci pe bucata de fluviu ce-nconjurauscatul. Vedem multe păsărele cu căsuţele în malurile nisipoase, ne minunăm.Efortul este mare. Oamenii-s petrecăreţi, la fel, pe maluri. Dintre dulăii pecare-i întâlnim, mulţi ne fugăresc zeci de metri, gata parcă, între douălătraturi, să ne urmărească şi prin apă.

Trecem foarte aproape de malulbulgăresc, de Silistra vecină. Apoi, când mai avem puţin, înaintea traversăriiDunării mari, ne intersectăm cu bacul ce face trecerea de pe un mal pe altul. („Circulăazi, de Paşti?”)

În timp ce Marcel mi-o ia înainte,mai apare şi-un şlep ce-mi trece prin faţă. Credeam că mă va încurca, însăviteza lui este considerabilă, în timp ce eu sunt la capătul puterilor. Peultimele bătăi de padelă, urmăresc un căţel flocos de pe mal. Ajung. Îmitremură picioarele şi dârdâi de frig, însă a meritat. Suntem fericiţi. Este 18.Am plecat la 15:25. A fost o aventură în care ne-am luptat doar cu noi înşine. Şinu că am fi învins, însă, la final de zi, ne-am simţit mai puternici.

 

Înviere cu tâlc

Pentru că s-a nimerit să fim înCălăraşi alături de dragii noştri vecini, am mers împreună la Înviere. Doreamsă văd obiceiurile şi din această parte a ţării noastre şi mi s-a părut oocazie drăguţă de a ne întâlni.

Am fost la Mănăstirea Coslogeni,cu o bisericuţă maramureşeană ce trona în curte, aproape de intrare găsindu-seCrucea de Leac, zice-se, dintr-o întâmplare, încă din 1738 şi conducând laminuni. Vrerea ei se înfăptuise. Şi-aşa stam şi eu, gândindu-mă, cu lumânareaîn mână, la ce îmi doresc cu adevărat. Minunile sunt în noi, minunile suntemnoi.

 

Bineînţeles că nu am fost lăsaţisă plecăm fără să mai vedem doi pelicani (dintre care unul creţ) în drumulnostru spre următorul popas, tot la drum de seară.