Răzvan T. Coloja's Blog, page 12

News from the Underground – 30 august 2018

Bun. Mi-am luat ceva ce-mi doream de mulți ani: un eReader de 13”. Mi-am luat un Sony Digital Paper RP1/B. A apărut acum un an dar costa vreo $1100 și nu se justifica prețul. L-am prins la reducere zilele trecute ($635) dar nu livra nimeni în afara Statelor Unite. Si cum venea o prietenă din SUA am rugat-o pe ea să-l cumpere și să mi-l aducă (thanks Zita). Citește exclusiv PDF-uri și am nevoie de el pentru că citesc o mulțime de studii de psihologie și sociologie săptămânal. Pe tableta de 10” e OK dar până faci adnotări pe ea cu stylus-ul îți uiți ideile. Sony-ul are ecran mai mare, e eInk (instert love symbol here), poți scrie cu stylus-ul pe el. Îmi place să citesc și manuale și acelea de obicei sunt în PDF, cu imagini, text mic. Ecranul eReaderului e cât o foaie A4. Ce ai imprima pe o hârtie A4 arată la fel pe ecranul dispozitivului.

Transferul de fișiere se face din păcate prin ceva soft de-al companiei și nu are variantă Linux. Ca norocul un tip a făcut un set de scripturi Python care îndeplinesc aceleași funcții ca software-ul proprietar (browse/file transfer/registering/sync) așa că îl voi putea cupla și cu Linux-ul meu. Pun ca folderul de sync să fie același cu cel folosit de Mendeley și presto – am baza de date de studii din Mendeley pe eReader.

Îi fac un review video zilele următoare. Acum singura chestie electronică pe care mi-o mai doresc ever este un BeBox din 1995. Eventual un PSP vechi ca să am pe ce juca ocazional Heretic, Hexen, Wolfenstein 3D (am găsit la vreo 1-200 lei).

În rest a apărut album nou Alice in Chains: Rainier Fog. L-am ascultat în dimineața asta, am șters folderul după ultima piesă.

Și-am făcut iar mâncare zilele astea dar nu prea am avut chef să fac poze. Și nici cu timpul n-am stat grozav.

Dar am un nou hobby. M-am pus să fac chestii mici. Voiam ceva ce să nu implice IT sau citit/scris; ceva ce n-am mai încercat până acum. Și-au ieșit chestiile în minitură de mai jos. E interesant cum trebuie să lucrezi cu lupa și penseta ca să faci să iasă bine. Și-ți alunecă degetul și se duc 30% din piese cu 2mm mai încolo și se f*te tot. Dar e satisfăcător să vezi când e gata că a ieșit ceva mișto.

Pandantiv. 2cm diametrul.

6cm lungime.

4cm lungime.

Pandantiv cu diametrul de 2cm + cercei. Conține tehnologie de ultimă generație.

Când sunt stresat sau sătul de consola din Linux mă pun și fac chestii de-astea. Zilele trecute am lucrat la un site și mi-a ajuns așa că m-a prins ora 4 dimineața ținându-mi respirația ca să pun o chestie microscopică la locul ei cu penseta.

A ieșit și cartea mea de la tipar – ”Tainele psihologiei”. Primele reacții sunt de entuziasm. Tot primesc poze de la cititori:

Ironia e că eu încă n-am primit prin curier exemplarele mele. Și vorbind de poștă: comandasem un colet din străinătate. A ajuns în România în vreo 6 zile. În data de 17 am primit notificare de la Poșta Română că e ”în prelucrare” la oficiul cutare din București. Periodic am tot primit aceeași înștiințare, tot la două zile. După 10 zile, văd că în sfârșit a ajuns la Cluj în dimineața aceasta. Cică e ”în prelucrare” acolo. Estimez că până săptămâna viitoare va ajunge ”în prelucrare” și la Oradea unde va mai stai vreo 5 zile să-l prelucreze bine de tot. După care-l va prelucra și poștașul vreo 2 zile.

Poșta Română vă urează Crăciun Fericit și-și cere scuze de întârziere.

Și-au fost Dan cu Moni pe la noi și Dan mi-a adus de la grădină – citez din memorie – ”cel mai hidos bostan pe care l-am găsit”. E ca și cum grădina lui e un fel de lagăr în care sunt înghesuiți toți bostanii cu handicap, să-i țină sătenii departe de bostanii sănătoși. Arată ca și cum Dumnezeu a creat bostanul și-a mai rămas niște lut amestecat cu păr și rumeguș, așa că și-a zis să nu-l arunce, că de-un bostan tot mai iese cumva. Genul de chestie pe care o poți pune liniștit în geam de Halloween, nesculptat, că râd vecinii oricum. E diform. Dar m-am atașat de el. Îl cheamă Tom – e prietenul meu. Aveți aici câteva poze cu Tom:

Într-o notă mai tristă Palatul Episcopal din Oradea a ars zilele trecute. Am fost și eu acolo prin mulțime uitându-mă cum mistuiau flăcările jumătate din clădire. Acolo a stat până în 2007 Biblioteca Județeană ”Gheorghe Șincai” și acolo am făcut zi de zi cursuri între 1997-2001 cât eram student la biblioteconomie. O clădire faină de tot. Păcat de ea.

Poza de mai jos am făcut-o cu telefonul în noaptea aceea. Cea de deasupra ei e luată de pe net acum vreo 4 săptămâni și prezintă interiorul (știu – arăta ca o randare 3D din Quake dar vă asigur că fix așa arăta și în realitate).

Jur că developerii GNOME fumează ceva dubios. La început de an au scos posibilitatea de a avea icoane pe desktop (WHY, for God’s sake?). Lumea a urlat. Acum bagă funcția înapoi. Fix ca developerii UI ai celor de la Canonical: cum s-au gândit ei să mute butoanele de close/minimize/maximize în stânga ferestrelor vreme de câțiva ani. Așa – de chestie – că le-a plăcut lor ideea. Apoi le-au mutat înapoi că – jeez – s-a dovedit a fi o idee proastă.

De la GTK 2.x/KDE 3.5 încoace numai decizii ciudate s-au luat în materie de usability în tot ce-i mediu desktop Linux. Decizii cât se poate de ilogice care au bușit un întreg ecosistem software, au bulversat userii vechi, i-au încurcat pe cei noi și au dat bătăi de cap altor dezvoltatori software.

Și trolez la greu zilele astea. Câteodată mă distrez băgând cuvinte random în conversații. De exemplu

– …și a ajuns la gară cu maică-sa.

– Pelicula.

– Ce?

– Poftim?

– …ai zis…

– Ce?

– Ce-ai zis mai înainte?

– Poftim? *contrariat*

– Ai zis ceva dar n-am înțeles.

– Nu știu; poate – nu știu la ce te referi. Continuă.

– Nah, după care – îți dai seama – soare, cald, oameni cu bagaje, caută taxi, evită pirații. Dar a zis că i-a plăcut la noi.

– Hehe. Da – avem oraș fain. Leuștean. Dar cât a stat în Oradea?

– Poftim?

– Zic ”cât a stat în Oradea?”.

– Ai zis ”leuștean”…

– *contrariat* Eu?

– Da – ai zis… cum adică ”leuștean”?

– Eu n-am zis ”leuștean”. De ce-aș zice ”leuștean”? *mirat*

– …

– Ciudat.

– …

E super funny.

Eu am ochii migdalați. E o trăsătură genetică caracteristică unora din familia mea pe partea tatălui. Și cum zilele trecute mi-a sosit un colet din China ambalat în hârtie de ziar cu hieroglife Mao-Mao iar ziarul e intact, m-am folosit de intelectul superior și am pus doi plus doi și-a rezultat că merge de-un trolling ca la carte. M-aș putea pune de exemplu în parc pe bancă să aștept un cunoscut. Așa – cu ziarul deschis, extrem de concentrat la hieroglifele asiatice. Și să râd la răstimpuri iar când vine amicul să împăturesc ziarul cu un gest și râzând să-i zic ”Măi, Xin-Huai ăsta iar a băgat un editorial în stilul lui caracteristic”. Și să pun ziarul sub braț.

Apoi voi fi desigur luat la întrebări și voi povesti cu față extrem de serioasă cum pe timpul lui Ceaușescu noi făceam lecții de cantoneză la școală. Pentru că nah – știți – blocul comunist. Unii făceau rusă, noi făceam chineză. ”Da – citesc fluent; tu nu? Ciudat.” Sau că-s mongol pe partea străbunicului. Ceva verosimil.

Știți filmele alea cu ”The Infected” – un fel de zombi mai rapizi, cu ochii roșii, măcinați de virusul urii sau așa ceva? Ăia tipici din ”28 Days Later”. Ăia care se plimbă ca niște animale aplecate și adulmecă și se opresc cu ochii bulbucați când văd prada. După care dau capul pe spate și slobozesc un urlet gutural care face ferestrele să se zguduie, un huruit ascuțit de animal turbat care anunță hoarda că e rost de măcelărit pe cineva.

Luați momentul ăla al realizării că infectatul stă față în față cu un om neinfectat și începe să urle pe gâltej vreo trei secunde. Digerați bine scena aia. Pentru că fix așa făcea ieri un copil din curtea mea de o jumătate de oră. Așa – tot la 2-3 minute. Ca un câine răcit care urlă la lună. Pare să aibă vreo 6 ani și-l distrează să tot urle așa, ca un infectat.

Parents must be really proud. ”Look honey – he’s expressing himself awww.”

Într-o notă mai serioasă: stăteam aseară și ascultam cum tipul care-și băuse berea se chinuia să spargă sticla de asfalt și mă gândeam că problema nu ar fi că în România nu se fac chestii bune; problema e că după ce se fac distrug românii totul.

În Oradea, de exemplu, în Parcul 1 Decembrie sunt amplasate dispensoare de pungi. Pentru proprietarii de animale care se întâmplă să fertilizeze iarba cât sunt scoase la plimbare. Problema e că sunt mereu goale. Și nu pentru că n-ar avea Primăria bani de pungi ci pentru că mereu le fură cineva. Repet: cineva fură pungile alea pentru fecale.

Tot în Oradea s-a făcut un fel de bibliotecă în aer liber. Le-am scris că e o idee proastă dar voluntarii nu s-au lăsat și-au înfipt vreo 5-6 trunchiuri groase de copac în parcuri, le-au sculptat rafturi cu gemuleț transparent și le-au burdușit cu cărți. Ideea era să mergi, să iei o carte și să o citești, după care să o returnezi.

A rezistat proiectul cam două săptămâni. După nici 14 zile bibliotecile în natură erau golite. Le-au umplut voluntarii de vreo trei ori cu cărți și tot de atâtea ori le-au prăduit binevoitorii. Acum stau goale de un an și ceva – sculpturi abstracte și inutile.

Când s-au montat bănci noi în parcuri a doua zi cineva deja reușise să rupă una. A dat în ea până au cedat șipcile din lemn.

În altă zi i-au filmat pe doi adolescenți cum dădeau foc, pe rând, coșurilor de gunoi nou-amplasate pe Malul Crișului – râul care tranzitează orașul.

Placa memorială amplasată pe podul intelectualilor s-a furat după vreo trei săptămâni, că era din bronz masiv. S-a făcut alta și s-au montat două camere de filmat îndreptate spre ea.

Prin 1996 când pe același pod s-au montat două cutii din metal în care puteai introduce fise ca să donezi pentru copiii fără părinți cineva a așteptat răbdător să se umple cutiile apoi le-a rupt pe ambele cu ranga și-a furat toate fisele.

Niște artiști locali au pictat întreg pasajul subteran care trece pe sub o stație de tramvai, că arăta fad și mohorât. Chestii drăguțe – flori, natură, lucrări abstracte. După o săptămână trecuse un gang member wannabe și-și lăsase amprenta grăbită cu spray negru peste toate. Să se vadă cine-i șeful la artiști.

Cititoarele de carduri din noile tramvaie orădene Siemens sunt din metal masiv, construite special să reziste vandalismului. Cu toate astea cineva a dat într-unul din ele cu atâta sete până a dovedit că nimic nu-i infailibil.

În fața blocului meu e o masă din metal la care se adună noaptea străini să bea. De obicei lasă toate gunoaiele pe masă: cutii McDonalds, sticle de suc, doze de bere. Acum câteva zile au trecut patru vlăjgani care nu s-au mulțumit cu lăsarea gunoiului ci au spart toate sticlele pe asfaltul din jurul mesei, pe rând.

Când s-au plantat mușcate în parc cineva a furat un șir lung până a doua zi. Le-o fi vândut în piață.

România nu decade pentru că nu s-ar face lucruri mișto. România decade din pricina românilor care vor să profite din plin de libertate. E gratis? E nou? E public? Dau cu piciorul până îl îndoi; din simplul motiv pentru că pot.

Băga unul de nebun DDoS la unul din site-urile mele zilele trecute. Direct pe wp-login, script kittie mode. Căscat, schimbat path-ul, ceaules. Așa-mi trebuie dacă supăr oamenii pe bloguri.

Și-a fost 23 august…

Când eu și Ștefi aveam vreo 12 ani ne petreceam zilele prin beciul de bloc al bunicii mele. Făuream planoare, săbii din lemn, pileam chestii, traforam. Aveam acolo uneltele bunicului meu, cuie, șuruburi, o menghină. Mereu găseam ceva de făcut. Pentru doi copii asociali care nu rezonau cu gașca din curtea blocului era Raiul pe Pământ – feriți de ochii lumii și înconjurați de vechituri și cutii misterioase puse la depozitat. Mereu găseam ceva interesant pe-acolo.

Din când în când mai apărea în beci ocazionalul vecin care își aducea bicicleta sau punea la păstrare sania din iarnă. Domnul Laci avea și el pivnița lui acolo – o cameră mare dotată cu menghină și strung, lipită chiar de a noastră. Ne întâlneam des cu el deoarece lucra la fabrică și mai meșterea și el uneori la piese.

Domnul Laci era aparte. A fost primul adult care s-a comportat cu noi ca și cum eram și noi adulți. Mereu bine-dispus, mereu binevoitor. Un om de aur. Ne ajuta cu scule sau ne învăța cum să facem cutare chestie la menghină mai eficient. Câteodată prelua el piesele și le făcea în locul nostru zâmbind. Un om de aur așa că am prins drag de el rapid. Efectiv ajunsesem să mă bucur când dădea pe-acolo deoarece îl vedeam ca pe un prieten.

Și-apoi a venit o zi fatidică pe la începutul anilor ’90. Domnul Laci a făcut infarct pe 23 august pe când ieșea de la lucru. A murit în fața porții de la intrarea în complex. M-am albit când am aflat și-am simțit că mi se face rău. A fost prima înmormântare la care am fost vreodată și am insistat să merg, chit că părinții mei considerau că-s încă prea tânăr să văd sicrie și să aud preoți hălălăind.

Mereu îmi aduc aminte de el pe 23 august, chit că au trecut 25 de ani de atunci.

Ani mai târziu unul din cei doi băieți ai lui rămași fără tată s-a certat cu un coleg. Era clasa a XII-a. Celălalt i-a dat o palmă, băiatul a dat cu capul de tablă iar când s-a trezit din comă nu mai era om. Și-a pierdut capacitatea de a vorbi, trebuia hrănit cu lingurița – o legumă care mai mișca din când în când cu ochii peste cap. Țin minte că am plâns atunci. Am plâns și când am auzit că la proces colegul care-l lovise râdea cu amicii prin curtea tribunalului declarând că ”nu înțeleg de ce tot doarme ăla atâta?”. Agresorul a scăpat ușor, băiatul lui nenea Laci a rămas cu handicap mental și locomotor pe viață.

Am fost în vizită pe la ei pe când aveam vreo 20 de ani. Auzisem că o duc greu. Nu știam în ce stare gravă e băiatul așa că le-am dus un calculator cu gândul că omul să aibă ceva pe ce să se joace. Am dat peste un tip de vârsta mea, scheletic, acoperit cu o pătură și care gângurea neînțelegând ce se întâmplă în jurul lui. Maică-sa a plâns și-l tot mângâia repetând ”uite – a venit Răzvan la tine”; eu m-am abținut până am ieșit din apartament. Țin minte că m-am pus pe scări între etaje până m-am calmat și m-am gândit că ”familia asta e blestemată”. A murit și el într-un final acum câțiva ani iar agresorul n-a mai trebuit să-i plătească lunar ajutorul modic de handicap impus de instanță.

În ziua în care a murit și băiatul ei cel mare mama lui a avut un moment psihotic. N-am să scriu aici ce-a făcut dar a fost o scenă dureroasă care mă face să mă crispez când mi-o imaginez.

De fiecare 23 august mă cuprinde o stare de tristețe combinată cu melancolie și un dram de furie generat de gândul că omenirea a pierdut un om așa cum – ideal – ar trebui să fie toți oamenii. După care soarta, în mod nedrept, i-a luat și familia printr-unul din cele mai crude scenarii.

Și parcă am iar 12-13 ani și râd cu omul ăla calm și bun în lumina difuză a unui beci rece.

Vorbind de BeBox mai sus – a durat vreo 17 ani dar în sfârșit Haiku intră în R1, Beta 1. Atenție – nu R1 stable ci BETA. *facepalm*

Nici măcar eu care am fost hardocore BeOS fan and user nu mă mai pot bucura. 17 ani de când a apărut OpenBeOS care ulterior a fost redenumit ”HaikuOS”. Holy gods in POSIX heaven.

Și vă las cu chestia asta că am de lucru azi și de-abia începe ziua. Merită urmărit vreo 60 de secunde.

The post News from the Underground – 30 august 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.

N-am mai râs de Bitcoin de ceva vreme

…și-a cam venit timpul. Tot scriam acum câteva luni despre cum moneda virtuală (orice nume dubios ar avea) e o idee proastă. E volatilă, nu e o investiție bună, ai șanse mai mari să câștigi la ruletă decât în piața crypto. Și toți fanaticii Bitcoin mi-au spus triumfător că nu înțeleg eu tehnologia. Că ei vor face bani. Că ei investesc cu cap. Că descentralizarea fiscală e viitorul. Și-am râs și eu, și-au râs și ei iar azi avem așa: Bitcoin a scăzut cu 70% iar restul fiselor virtuale cu până la 90%. Niciun semn că-și vor reveni vreodată. Fabricile de Bitcoin consumă curent aiurea făcând permutări inutile într-o continuă pierdere.

Și-apoi avem reacțiile celor care au crezut că scapă de bănci și vor deveni bogați peste noapte:

Și cam asta e. Putem concluziona că era criptomonedelor a luat sfârșit. Niște oameni au ajuns faliți. Viața merge mai departe.

The post N-am mai râs de Bitcoin de ceva vreme appeared first on Razvan T. Coloja.

News from the Interzone – 22 august 2018

Zile foarte pline. Și moleșeală. Pe căldura asta mă mișc greu în tot ce fac. Cu toate astea am reușit să mai gătesc câte ceva săptămânile astea:

Budincă de căpșuni cu budincă de vanilie turnată deasupra, ciocolată dark 80% rasă peste cu mici bucățele incluse în amestec, praf de vanilie presărat deasupra, un vârf de chimen, extrem de puțină sare și un twix cu caramel în loc de linguriță.
Și două lingurițe de gin dry cu câteva picături de lămâie (am uitat de gin).

 

O lingură de unt în tigaie, se pune la foc mic. Se bagă o gaură în pâine cu un pahar de shot sau o formă pentru aluat. Se prăjește puțin pâinea în tigaie pe ambele părți până se îmbibă de unt și devine puțin rumenă apoi se toarnă în mijloc un gălbenuș de ou (doar gălbenușul). O felie de cherry tomato în mijloc, o picătură de ”Eros Pista”, mărar proaspăt, piper, puțină sare și leuștean. Plus ceva felii de roșie cu sare și piper și sos de roșii în farfurie așa – de decor and stuff.
Crunchy and nutritious.

 

Inspirată de ștrudel și frigărui, această buktă (din maghiarul ”bukti”) e din foietaj de aluat.
Se ia un bol mare în care se pune buluc porumb fiert, morcov, roșii, ceapă, mazăre fiartă, ardei roșu, slănină – toate tăiate mărunt. Se adaugă boia dulce din belșug, piper, sare, leuștean, mult mărar, niște chilli și mirodenii iuți din Orient, susan și foarte puțin praf de usturoi. Se amestecă bine de tot apoi se bat trei ouă. Un pahar de shot îl umpleți cu ou bătut ca să aveți cu ce unge cu pensula aluatul iar restul se toarnă în bol cu o lingură jumate de smântână și vreo trei de făină. Se amestecă iar bine. Adăugați făină până ce nu prea mai vedeți lichid în bol.
Se pune cu lingura în aluatul de foietaj, se ung marginile cu oul din bol, se rulează, se unge suprafața cu ou.
Se presară deasupra susan din belșjug, piper și sare grunjoasă.
Se unge tava cu ulei, se așază buktele în ea, se bagă la foc mare în cuptorul preîncălzit și se lasă până se rumenește suprafața aluatului (circa 20-25 de minute) după care se stinge focul și se mai lasă vreo 5 minute înăuntru.
E crocant, legumele din interior se coc bine de tot și e ca și cum ai mânca o brânzoaică cu gust de frigăruie.
”Cu cât mai iute cu atât mai bine” – that’s my motto.

 

The eggbread-and-salami sandwich is eating the micro-tomatoes. Run micro-tomatoes, run!

 

Bombă cu lipide.

 

Câteodată mai și ciorbă.

 

Consoarta a scâncit că îi este foame. În mod repetat. Așa că se ia aluat de foietaj, se taie în opt dreptunghiuri egale și lungi. Se iau patru felii subțiri de cârnat afumat și se taie în două. Se unge foietajul cu sos de roșii, se presară piper, mărar, chilli, chimen, sare și puțin leuștean peste. Se înfășoară fiecare bucată de cârnat în foietaj, se unge exteriorul cu ou bătut, se unge o tavă cu ulei și se presară făină în tavă. Se așază fiecare chestie în ea și se presară peste stratul de ou bătut susan, piper, sare grunjoasă și niște mirodenii arăbești. Se bagă 15-20 de minute în cuptorul preîncălzit. Crunchy and yummy. Se servește cu sos de roșii și muștar. Roșii și pătrunjel stropite cu lămâie de decor și alungat gustul de ulei.

 

A fost superb să mânuiesc cuptorul pe căldura asta dar nah. I-am promis soției ceva bun.
Se iau felii de cârnat tăiate subțire și ceapă tăiată cuburi mici, se pun la călit într-o oală și două linguri de ulei. Se amestecă din când în când.
Se bat două ouă, se pune sare și piper, se bagă înăuntru cherry tomatoes, două linguri de mărar tocat și două de porumb fiert, puțin ienibahar, o linguriță de suc de lămâie.
După 4-5 minute de călit ceapa și prăjit cârnații la foc mic se toarnă în oală trei-patru linguri de sos de roșii, două lingurițe de Eros Pista, una de muștar dulce, sare, piper, puțin praf de usturoi. Se amestecă bine. După un minut puneți 3/4 de conservă de fasole roșie și zdrobiți-o puțin cu lingura, amestecați. O treime de cană de lapte, trei lingurițe de făină, jumătate de linguriță de chilli și trei lingurițe de boia – toate în oală. Amestecați până ce totul devine omogen după care adăugați oul, roșiile, porumbul și mărarul din celălalt bol. Amestecați din când în când până se evaporă laptele și amestecul devine mai solid.
Tăiați cu o cană mare cercuri de vreo 10cm în foi de aluat pentru brânzoici și alte cele. Ungeți forme pentru pogăci cu ulei, înghesuțiți câte un cerc de aluat în fiecare ca pe o cupă.
În cupele astea intră amestecul din oală după ce a terminat de fiert.
Se bagă în cuptorul preîncălzit vreo 15 minute până ce marginile foietajului devin maronii. Se presară pătrunjel deasupra, se pune câte o jumătate de cherry tomato pentru decor, se servește cu sare, piper și o ceașcă de sana sau smântână.
Crunchy, not too salty, not too spicy and tastes nice.

 

Pudding de vanilie și de ciocolată dark. Cu un strop de esență de rom (cea de vanilie) și de esență de migdale (cea de ciocolată). Cu niște spumă dulce deasupra, cocos ras (peste ciocolată) și praf de scorțișoară (peste cea de valinie). Udat cu gin, înfipt în ele niște chestii cu caramel și pișcoturi, ras ciocolată 95% dark deasupra lor. Am zis c-o aștept acasă cu ceva gustare înainte de masă.

 

Mă apucă așa, câteodată, la miez de noapte.
Omlete cu roșii, fasole, bucățele de slănină și mărar. Presărată puțină boia și leuștean deasupra, sare și piper.
Omletele mai mici sunt făcute cu polonicul. Ungi polonicul cu puțin ulei, pui două linguri de ou bătut în el și-l ții deasupra flăcării. Iese o mini-omletă rotundă de două-trei îmbucături pe care poți s-o umpli cu chestii.

 

Făcut ”budingă” de căpșuni cu banane, ciocolată rasă, zahăr vanilat și un vârf de cafea presărat peste.

În rest stres și lucru.

Până duminică mai aveți reducere la precomanda ultimelei mele cărți. După ziua de duminică trece la preț normal și încep livrările către cei care au cumpărat până atunci.

Dacă aveți chef de citit ceva mai lung, am postat la Cetin trei guest post-uri:

Istoria pentru mileniali (partea I)
Istoria pentru mileniali (partea a II-a)
Istoria pentru mileniali (partea a III-a)

Enjoy.

The post News from the Interzone – 22 august 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.

E suspect

Am citit că protestatarii de zilele trecute au identificat în mulțime un individ suspect și l-au indicat jandarmeriei. Care jandarmerie l-a băgat în dubă.

Și asta mă face să mă întreb ce anume îți poate da acea alură de ”suspect”? Cum adică era ”suspect”? Pentru că în timpul mineriadelor ”suspect” era tot ce avea barbă, ochelari sau geantă diplomat. Erai rocker? Erai suspect! Și te tratau ca atare – cu cabluri groase ecranate peste spate. ”Suspect” e și când tată lumea se agită în jur fugind de gaze lacrimogene și un tip stă calm și așteaptă. Nu e în normă. E suspect. Îl raportăm.

Suspect e și ăla de ascultă în căști Rachmaninoff când restul de 50 bagă manele și mititei. E suspect. Raportăm!

Suspect e și când pur și simplu omul s-a aplecat să se încheie la adidași în 1989. Are adidași, noi n-avem. E suspect, deci securist, deci terorist, deci trage Ioane până nu trage el în noi.

A fi suspect nu e o artă. Poți să cazi suspect mergând noaptea pe stradă și întâlnind patrula. Dacă mergi cu mâinile pe lângă corp e OK. Dacă mergi cu mâinile în buzunare ești suspect. Te legitimează și se scrie în raport că ”am reținut un individ suspect”. Sau poate arde o fabrică veche și tocmai mi-am cumpărat o gogoașă. Și stau așa și mă uit absent cum arde și mă trezesc cu un pulan peste ceafă, că mâncam suspect.

”Suspect” înseamnă să-ți dai întâlnire cu iubita în fața bisericii cutare, aia să întârzie ca de obicei iar tu să faci pași mari prin fața porții uitându-te la ceas. Intră-n scenă enoriașul paranoic care cheamă poliția pentru că a identificat un individ suspect în această eră a bombelor artizanale și a atacurilor teroriste; iar suveranitatea BOR e clar în pericol.

Așa că ce mai exact înseamnă ”suspect”? Când un titlu de ziar anunță că poliția a reținut un individ care se comporta suspect poate să însemne automat orice – de la faptul că avea cârje și până la un tricou cu Slayer. Mai bine băgăm în dubă suspectul, așa – preventiv. Să nu mai fie suspect.

Problema cu a fi ”suspect” e că rezonează imediat cu ”vinovat”. Te-a ridicat Garda fiind suspect, ți-a pus cătușe și te-a dus la secție. E clar că din ”suspect” devii ”inculpat”, că doar poliția nu ridică oameni de pe stradă așa, random, fără motiv. Trebuie să fi fost suspecți.

Pe stradă încerc să mă comport cât pot eu de non-suspect. Ceea ce e în van, pentru că pensionarii din fața blocurilor identifică suspecți în timp record și nu poți scăpa de vigilența lor. Poți, desigur, evita blocurile, dar atunci devii și mai suspect.

Nicicum nu e bine – tot suspect ajungi.

The post E suspect appeared first on Razvan T. Coloja.

War

Din seria ”povestiri din curtea blocului”:

Cineva a inundat pe altcineva. Nu știm cine pe cine deoarece urletele femeii acuză pe toată lumea, fără discriminare. De vină sunt pe rând Gergő, doamna Ildikó, Rodica de la trei și alți locatari de care n-am auzit în viața mea pentru că pur și simplu sunt atât de asocial cu cei din bloc încât îi asociez în memorie doar dacă le văd fața. Dar femeia strigă indignată și caută cu disperare un vinovat – oricine – care să plătească. Ignorând faptul că legile fizicii postulează prelingerea apei de sus în jos, doamna în cauză vociferează și aleargă de la apartament la apartament pe orizontală amenințând și petrecând câte trei minute repetând aceeași mantră dar cu un scenariu de fiecare dată vag modificat spre apocaliptic: ”m-au inundat”, ”m-au distrus”, ”mi-e ud peretele”, ”toate plutesc în casă”, ”deja cresc alge”, ”nu știu să înot”, ”e rău”, ”e grav”, ”e foarte grav”.

Și fumez calm în baie ca să nu împut camera. Pentru că pe palier n-am curaj să ies, că poate mă ia doamna în colimator și pe mine în vânătoarea asta după vinovați. Și va trebui să o invit înăuntru, după cum e datina la bloc, și s-o lasă să-mi verifice cu scrupulozitate robinetele, țevile, gradul de uscăciune al covoarelor, crăpăturile din parchet și dacă am sau nu palmele umede.

E iz de război la 1A.

The post War appeared first on Razvan T. Coloja.

Super Mario

Viața la bloc nu e niciodată plictisitoare. Acum vreo 6-7 ani în apartamentul de alături locuia în chirie un student la medicină italian. Ca orice italian înjura în italiană când se certa pe Skype cu cineva (”vafanculo pesto pizza din madre catzo con carne voliando omorare una bambina di gato”) și cultiva pe balcon legume în miniatură (ardei iuți de 4cm, mirodenii, gulii exotice cât prunele de mari, cherry tomatoes) ca un rege al piticilor care are grijă de poporul lui.

Ei – și vin într-o noapte de la chefuit prin oraș, așa – pe la 2-3 dimineața – și Super Mario era în fața porții de la intrarea în scară mut de beat. Și tot lipea el cheia de la ușă de senzorul NFC al interfonului și numai nu se deschidea ușa scării ca să se poată împletici până spre apartament. Așa – cu dexteritatea unui bebeluș – nimerind interfonul cât două cartușe de țigări în dimensiune cam tot la a cincea încercare. Și-i dau bună seara și întind mâna cu fisa NFC a legăturii de chei și deschid ușa. Iar Super Mario se încruntă brusc la mine, nervos și contrariat că mie mi-a ieșit din prima ceea ce el încerca de un sfert de oră să realizeze cu cheia din metal și-mi bâlbâie cât se poate de clar un ”Mbfff… bleorgh fla weebus… empf…! ompf!” pe care l-am luat drept ”Vă mulțumesc vouă vecini gemeni că mi-ați deschis calea”. Așa că mi-am folosit multilingvismul și i-am spus un ”Szívesen”, ca să fiu sigur că mă înțelege și el.

Super Mario a plecat înapoi în Spaghettia după ce-a terminat facultatea.

The post Super Mario appeared first on Razvan T. Coloja.

Mrrr… grrrrr…

Am o masă din metal în curte, cam la 8 metri de bloc. Două bănci, stâlp cu felinar lângă ea – e locul perfect pentru tinerii care vor să se adune câte 12 și să pună la două dimineața trei telefoane să cânte trei melodii diferite.

Vin fel de fel de pelerini pe-acolo. Adolescenți care vor să bea prima bere la cinci cartiere distanță de părinții lor. Adolescenți care continuă cheful spart din blocul alăturat. Oameni ai străzii care distilează spirt. Muncitori RER care trag chiulul la o sticlă de rachiu ieftin. Și mai mulți adolescenți.

Unii ascultă manele, alții hip-hop românesc, uneori mai prind și câte un metal de pe-afară, prin geamul de la baie. E ca un post de radio presărat de râsete, râgâituri, ocazionala vomă și strigăte.

Uneori îmi place să ies pe palier pe la două dimineața și să mă uit fix la cei 7-8 adolescenți care au dat YouTube-ul de pe smartphone prea tare. Așa – la modul ăla creepy: nemișcat, fără niciun fel de expresie facială, uitându-mă fix la ei. Scenariul e mereu același: unul dintre ei mă observă stând ca un manechin dement în umbra etajului 1 așa că le face semn celorlalți. Apoi toate capetele se întorc scurt spre mine, se încearcă un râs de destins atmosfera. După un sfert de oră sunt tot acolo – ascult în căști un curs audio sau Deftones sau ceva de genul ăsta. Mi se aruncă priviri pe furiș, se râde tot mai stins, se prefac că mă ignoră. Și-atunci vine momentul ăla în care încep să ”hrrrr… rrrrr… MMMMHAAAAA-rrrr…”. Scot sunete ciudate, îndeajuns de încet cât să nu scol vecina de alături dar îndeajuns de tare cât să mă audă puștii. ”Mrrrr… whgah! RRRRRR… Brrrr…”. Și fac asta uitându-mă fix la ei până i creep them the fuck out și pleacă.

Știu – ar trebui să-mi găsesc alt hobby.

Obișnuiam să fac ceva similar în baruri acum vreo 10 ani.

Eu nu-s prea vorbăreț în situații sociale. Așa că dacă mă ironiza careva sau mi se părea că omul se poartă arogant cu mine ori era genul care întrerupea pe alții ca să se audă vorbind începeam să mă uit fix la el cu ochii doar o idee mai căscați decât îi am în mod normal. Îndeajuns cât să vadă omul că ceva s-a schimbat în expresia facială dar să n-o poată identifica: e teamă? e agresivitate? e nebunie?

Și mă uitam fix la el fără să scot un cuvânt sau să mă mișc. Încercam să nu clipesc. Era super-bizar. Și până la urmă ori se simțea atât de stânjenit încât pleca, ori mă ataca direct cu ”ce te uiți la mine mă?”. Și tăceam în continuare și mă holbam dement la el fără să fiu defazat iar omul se ambala și mai tare. Și cu cât se ambala sau încerca să drege tensiunea cu alte ironii sau glume, cu atât mai calm rămâneam. Fixându-l cu ochii la modul ”îți citesc mințile”. Se enervau oamenii groaznic la chestia asta.

Cu o ocazie am stat cam 40 de minute uitându-mă la un tip dintr-un cuplu. Îmi dăduse un trandafir pe care i-l cumpărase iubitei, că i s-a părut lui amuzant că eu – păr lung. Și am luat trandafirul fără să spun nimic și-am rămas cu el la piept uitându-mă fix la om jumătate de oră. După jumătatea aia de oră deja ”hai iubi să plecăm, că e târziu”.

Good times.

The post Mrrr… grrrrr… appeared first on Razvan T. Coloja.

Weird

Tocmai am văzut o scenă ca scoasă dintr-un film colaborare David Lynch/Emir Kusturica.

Oradea, 01:00 dimineața. Cobor la benzinărie să-mi iau un suc rece pentru că mor de cald. Fac agale cei 20 metri până înapoi la bloc și-aud manele bubuind din depărtare. Suna ca un concert undeva pe la Cetate. Mă mir și merg mai departe.

Volumul crește brusc. Nu e concert. Mă opresc lângă bloc și mă uit la un bloc de la vreo 50 de metri depărtare. ”De-acolo se aude %#@*^ $*!”. Melodiile se schimbă rapid, Salam le zice pe-ale lui cu jale, volumul urcă brusc de duduie întreg cartierul.

Doar că detectez că sursa muzicii se apropie. ”Ah, e careva cu mașina”. Mă uit încruntat să văd care e dementul ce circulă cu 15 la oră noaptea prin cartier cu muzica urlând ca două boxe Unitra pe full volume.

Era un tip pe bicicletă.

Jur.

Era un puștan de vreo 18 ani pe o bicicletă, avea ceva de mărimea unei lăzi frigorifice lipită de ghidonul din față (presupun că era boxa), ținea ghidonul cu o mână și schimba melodiile de pe smartphone cu cealaltă. Așa – pedalat agale, încet de tot, aer curat, șoseaua liberă.

Deci duduia muzica aia ca atunci când ești la concert și-ai nimerit fix lângă scenă, de poți urla la cel de lângă tine și nu te aude.

Efectiv am rămas prost.

Un manelist pe bicicletă. ”Trezirea, putorilor, grăiește Salam!”.

The post Weird appeared first on Razvan T. Coloja.

Despre Aliexpress

Sunt amuzanți chinezii de pe Aliexpress. În disperarea de a obține un rating de cinci stele după o tranzacție aproape fiecare îți trimite câte un mesaj în care te roagă într-un fel sau altul să te înduri de el. ”If package late please be understandable and not leave bad rating. Contact us first and we resolve.”

Mai sunt și cei care încearcă să te mituiască. ”Dear X. The package has been delivered to you via China Post. We appreciate if you leave five star rating. You leave five star rating and we send you A MYSTERIOUS GIFT.”. Unde ”mysterious gift” e orice, de la o hârtiuță imprimată cu un ”thank you” mare până la un sticker transparent cu o broască, tăiat neatent cu foarfeca.

Mai sunt apoi cei care se pierd în detalii. ”Dear friend. I greet you from the Chinese province of Huan Xuai. Our shop great. Best deals. Cheap prices very. May the ancestors watch over you and your family. Free shipping international. Other sellers not as good as our shop. Mao Mao. Your package has been deliver.”

Pe penultimul loc sunt cei care știu engleză așa cum știu eu cantoneză. Îi întrebi dacă au și modelul X și-ți răspund cu ”hello my friend”. Nu – zic aveți modelul X? ”You buy from us we have prices great”. Nu. Feng Shui – fii atent la mine: aveți și modelul X? ”hello my friend”.

Ultimul inel din iadul de orez al lui Dante e pentru cei care-ți livrează altceva în loc de ceea ce ai comandat după care se tânguiesc că trebuie să-ți dea banii înapoi, așa cum spun regulile. ”We give you $8!”. Da Xing Xi Hu Chi – dar eu am plătit $52. ”We give you $10, ok? You take $10.”. Nu – eu am plătit $52 și mi-ați trimis un raton mort. ”We give you $11.”. Și tot așa cinci zile până-i obligă Aliexpress să-ți dea înapoi cei $52. ”We give you $12, you keep racoon!”

The post Despre Aliexpress appeared first on Razvan T. Coloja.

Oradea Peaks

Oradea e la granița cu o altă dimensiune. Din când în când granița aia devine difuză și lucruri din partea cealaltă încep să se metamorfozeze prin oraș. Cum ar fi scena aia de acum câteva nopți când am ieșit pe la 01.30 dimineața ca să merg la benzinărie după suc și în mijlocul trotuarului de pe partea cealaltă a șoselei ședea pe un scaun ajutător pentru persoane cu deficiențe locomotorii o doamnă grasă în capot galben cu motive florale. Se uita fix la o clădire, nemișcată. Pustiu și liniște peste tot. M-am oprit și – chit că eram la vreo 20 de metri de ea – și-a întors extrem de încet capul spre mine și-a început să mă privească. Efectiv am auzit în urechi soundtrack-ul din Twin Peaks în momentul ăla. Mai degrabă m-aș fi tăiat haotic pe piept cu o sticlă de bere spartă decât să mă apropii de ea.

În altă zi, acum un an și ceva, un tip pe la vreo 20 de ani în treining strălucitor mergea pe stradă cu ditamai casetofonul modern pe umăr. Din boxe curgea ceva tehno-DNB-rave stuff (le confund, pentru mine toate-s bumți-bumți). Și omul avea șapcă cu cozoroc într-o parte, cracul unui picior tras până deasupra genunchiului, adidași noi și mersul ăla al hip-hop-erului care vrea să-și declare apartenența la gașcă. Arăta ca ceva scos din clipul ”Freestyler”. Și duduia muzica și omul mergea cu boombox-ul pe stradă așa cum merg negrii – legănat, apăsat, ”cu atitudine”, cu scop. Eram cu un prieten în spatele lui pe podul intelectualilor și ne uitam la om ca la balena din sulf.

Acum vreo 8-9 ani în casa dezafectată de peste drum de blocul meu (dărâmată între timp – s-a construit un bloc de locuințe scumpe în locul ei) locuiau niște clanuri de rromi. Ei – și ăia țineau chef săptămânal. Sau făceau un foc imens în curte pe care aruncau mobilă. Sau vedeam mame nervoase aruncând pietre de caldarâm (de-alea din granit, cubice) după copii de 5 ani care erau neascultători, ratându-i la centimetri de cap. Casa aia lua foc tot la patru luni și mă trezeam noaptea în flash-uri de roșu-albastru, semn că iar veniseră pompierii. Sau poliția. Sau SMURD-ul. Pentru că oamenii se mai și tăiau între ei ocazional. Într-o noapte un tip o zguduia de umeri pe o iubită și-i urla în ungurește că ”Szeretlek baszd meg!” (te iubesc fă) după care-i trăgea un dos de palmă peste față. Aia nu spunea nimic, așa că omul urla iar: ”Szeretlek baszd meg!” și poc – altă palmă. Și-a făcut chestia asta cam un sfert de oră. Un altul, cu ocazia unui chef cu muzică lăutărească, beat fiind și nervos că un tip părăsea prematur cheful a ieșit pe geam și-a făcut o criză de nervi în toată regula smulgând (jur) cu mâinile goale cărămizi întregi din pervaz și aruncându-le după celălalt.

Acum vreo 5-6 ani m-am trezit cu gemete sub geam. Un tip mut de beat căzuse cu spatele în gardul viu din fața ferestrei mele și urla atât cât îi permitea alcoolul. ”De ce m-ai prins în capcană șefule?!”. Și încerca să se ridice și numai nu reușea. Gemea. Se văita. ”Dă-mi drumul din capcană șefule!”. Omul era singur, era noapte, dar era atât de beat încât era probabil convins că cineva îl ține la pământ. Și nah – stăteam și mă uitam la el de pe geam cum dă din lăbuțe ca o broască țestoasă neajutorată. ”Lasă-MĂ ȘEFULEEeee…”.

Se mai întâmplă uneori să trag draperiile de la fereastra bucătăriei, cea care dă spre palier, și se deschid ca o cortină ca să-mi dezvăluie o vecină pensionară uitându-se înăuntru curioasă. Ochii ni se întâlnesc și-atunci se preface ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și pleacă agale. Cu excepția doamnei de la trei care a luat-o direct la fugă acum vreo 10 ani.

Înainte să moară la 92 de ani, vecina din apartamentul de alături îmi lăsa bilețele la ușă prin care mă ruga insistent să nu-i mai torn otravă prin pereți cu seringa. Orice încercare de a o convinge că nu-i vreau răul se solda cu și mai multă suspiciune. Ajunsese în așa hal biata de ea încât atunci când deschideam robinetul la baie, îl deschidea și ea. Ca să clătească otrava pe care i-o turnam prin robinet. Mă ărbieream dimineața, deschideam robinetul ca să clătesc lama de ras și auzeam robinetul ei făcând același zgomot. Închideam – închidea și ea. Și mă distram dând drumul la apă pentru 3-4 secunde, ascultam cum face același lucru, deschideam scurt și închideam repede, răspundea la fel. Și nah – așa comunicam noi vreo 4-5 minute, prin morse. După ce și-a tapetat toate chiuvetele cu folie de alimente ca să izoleze sursa otrăvii și mirosea la ea în casă ca la mort mi-am dat seama că lucrurile avansează periculos și că în curând va băga drujba în butelie și sărim cu toții în aer. Așa că am chemat salvarea, care salvare ne-a îndrumat spre poliție, care poliție a zis că trebuie să mergem la primărie, care primărie ne-a trimis înapoi la poliție. Și-așa dădeam eu declarații cu o altă vecină în secția cutare scriind atent ”Subsemnatul Răzvan T. Coloja domicilat în cu număr buletin eliberat de SPCLEP Oradea în etate de, declar că NU vreau să o otrăvesc pe numita Cutare cu domiciliul în apartamentul X”. Poliția venea, constata și pleca. A doua zi bătrânica își scosese întreg frigiderul, legume and all, pe palier. Frumos întinse alimentele pe ziare vechi, să se ”aerisească”. Să iasă otrava din ele.

Doamna de alături a murit acum câțiva ani buni, dar locul ei i-a fost luat de o doamnă care umblă în jurul blocului și strigă ceva neinteligibil pe glas pițigăiat, cât o țin rărunchii. O aud săptămânal dar nici acum nu mi-e clar în ce limbă vorbește. Se ceartă cu cineva dar când se plimbă strigând e singură.

Vizitați Oradea odată. E interesant.

The post Oradea Peaks appeared first on Razvan T. Coloja.