Mrrr… grrrrr…

Am o masă din metal în curte, cam la 8 metri de bloc. Două bănci, stâlp cu felinar lângă ea – e locul perfect pentru tinerii care vor să se adune câte 12 și să pună la două dimineața trei telefoane să cânte trei melodii diferite.

Vin fel de fel de pelerini pe-acolo. Adolescenți care vor să bea prima bere la cinci cartiere distanță de părinții lor. Adolescenți care continuă cheful spart din blocul alăturat. Oameni ai străzii care distilează spirt. Muncitori RER care trag chiulul la o sticlă de rachiu ieftin. Și mai mulți adolescenți.

Unii ascultă manele, alții hip-hop românesc, uneori mai prind și câte un metal de pe-afară, prin geamul de la baie. E ca un post de radio presărat de râsete, râgâituri, ocazionala vomă și strigăte.

Uneori îmi place să ies pe palier pe la două dimineața și să mă uit fix la cei 7-8 adolescenți care au dat YouTube-ul de pe smartphone prea tare. Așa – la modul ăla creepy: nemișcat, fără niciun fel de expresie facială, uitându-mă fix la ei. Scenariul e mereu același: unul dintre ei mă observă stând ca un manechin dement în umbra etajului 1 așa că le face semn celorlalți. Apoi toate capetele se întorc scurt spre mine, se încearcă un râs de destins atmosfera. După un sfert de oră sunt tot acolo – ascult în căști un curs audio sau Deftones sau ceva de genul ăsta. Mi se aruncă priviri pe furiș, se râde tot mai stins, se prefac că mă ignoră. Și-atunci vine momentul ăla în care încep să ”hrrrr… rrrrr… MMMMHAAAAA-rrrr…”. Scot sunete ciudate, îndeajuns de încet cât să nu scol vecina de alături dar îndeajuns de tare cât să mă audă puștii. ”Mrrrr… whgah! RRRRRR… Brrrr…”. Și fac asta uitându-mă fix la ei până i creep them the fuck out și pleacă.

Știu – ar trebui să-mi găsesc alt hobby.

Obișnuiam să fac ceva similar în baruri acum vreo 10 ani.

Eu nu-s prea vorbăreț în situații sociale. Așa că dacă mă ironiza careva sau mi se părea că omul se poartă arogant cu mine ori era genul care întrerupea pe alții ca să se audă vorbind începeam să mă uit fix la el cu ochii doar o idee mai căscați decât îi am în mod normal. Îndeajuns cât să vadă omul că ceva s-a schimbat în expresia facială dar să n-o poată identifica: e teamă? e agresivitate? e nebunie?

Și mă uitam fix la el fără să scot un cuvânt sau să mă mișc. Încercam să nu clipesc. Era super-bizar. Și până la urmă ori se simțea atât de stânjenit încât pleca, ori mă ataca direct cu ”ce te uiți la mine mă?”. Și tăceam în continuare și mă holbam dement la el fără să fiu defazat iar omul se ambala și mai tare. Și cu cât se ambala sau încerca să drege tensiunea cu alte ironii sau glume, cu atât mai calm rămâneam. Fixându-l cu ochii la modul ”îți citesc mințile”. Se enervau oamenii groaznic la chestia asta.

Cu o ocazie am stat cam 40 de minute uitându-mă la un tip dintr-un cuplu. Îmi dăduse un trandafir pe care i-l cumpărase iubitei, că i s-a părut lui amuzant că eu – păr lung. Și am luat trandafirul fără să spun nimic și-am rămas cu el la piept uitându-mă fix la om jumătate de oră. După jumătatea aia de oră deja ”hai iubi să plecăm, că e târziu”.

Good times.

The post Mrrr… grrrrr… appeared first on Razvan T. Coloja.