Răzvan T. Coloja's Blog, page 10

Blade Runner sau cum Philip K. Dick a anticipat viitorul

Notă: în acest articol discut despre ”Blade Runner”, filmul din 1982, nu despre noul ”Blade Runner 2049” din 2017.

Nu poţi să vorbeşti în ziua de azi de Philip K. Dick fără să-ţi sară mintea automat la multitudinea de ecranizări de care s-au bucurat romanele autorului american. Într-o scrisoare datată cu puţin înainte de moartea sa, autorul preconiza amploarea pe care o va lua Science-Fiction-ul în viitorul apropiat şi se declara mulţumit că autorii de literatură SF vor fi la rândul lor mai apreciaţi decât au fost la începutul anilor ’80.

Când spui ”Blade Runner” te gândeşti automat la SF, dar asocierea este mai mult decât atât. Este o asociere a prezentului, asta deoarece filmul a reuşit să transpună extrem de bine realitatea de care oraşele americane din ziua de azi se bucură. Cu mici excepţii, atmosfera din film oglindeşte străzile mizere din Los Angeles-ul lui 2012, cu ploaia şi fumul şi mulţimea pestriţă multiculturală.

Cu toate că la vremea lansării filmul a fost un eşec, pe parcursul timpului, ”Blade Runner” a căpătat statutul de ”cult movie” printre fanii genului şi a dat startul unei isterii a ecranizărilor romanelor lui Philip K. Dick. Ceea ce doar fanii autorului american ştiu este că filmul este pe cât de reuşit pe atât de diferit de romanul care i-a dat naştere.

Povestea lui ”Visează androizii oi electrice?” (”Do Androids Dream of Electric Sheep?”) începe în 1968, odată cu publicarea romanului. Ecranizarea are loc mulţi ani mai târziu, pe la începutul anilor ’80 şi după lungi tergiversări care s-au întins pe parcursul a 2-3 ani. Aparte de distanţa dintre cele două elemente, ceea ce e şi mai şocant e faptul că romanul şi filmul au extrem de puţine în comun. Rick Deckard din roman este cu totul altă persoană faţă de hotărâtul şi flegmaticul Deckard din film. Dacă ultimul are o aură de noir datorită înfăţişării lui şi rolului de detectiv mulat pe stereotipul anilor 50-60, Deckard-cel-din-carte este un om oarecare ce nu reuşeşte să iasă în evidenţă printr-un caracter puternic sau acţiuni ieşite din comun.

La fel – acţiunea din film este radical diferită de cea din roman. În carte urmărim visul lui Deckard de a avea propria lui oaie electrică într-o lume în care animalele sunt extrem de rare iar până şi deţinerea unui specimen robotizat este un lux pe care nu multă lume şi-l permite. Mai mult, Deckard-cel-din-carte este căsătorit, pasionat de o pseudo-religie numită Mesmerism şi are o anumită viaţă socială care contrastează puternic cu alura de lup singuratic înfăţişată de Harrison Ford în filmul lui Ridley Scott.

Testul Voigt-Kampff, personaje precum Sebastian (J.R. Isidore în roman), Pris, Rachael şi faptul că ambii eroi sunt detectivi sunt cam singurele elemente de legătură dintre carte şi film. Hăul dintre cele două se datorează în primul rând celor 2-3 scenarişti care au scris şi rescris povestea ce avea să devină peliculă şi în al doilea rând lui Ridley Scott care a avut un aport specific cinematografiei care l-a consacrat. Au existat şi controverse cu privire la scenariu în momentul în care primul scenarist care urmase îndeaproape firul epic din roman s-a trezit că lucrarea îi este bastardizată de un al doilea scenarist tocmit de casa de producţie. Într-un final, graţie geniului lui Ridley Scott şi sugestiilor echipei de filmare, ”Blade Runner” a devenit ceva atât de puternic şi de avansat şi de complex, încât a trebuit să treacă două decenii până ce lumea să realizeze că filmul a fost nu doar profetic dar şi o lucrare de geniu.

Am amintit că romanul şi producţia cinematografică au extrem de puţine lucruri în comun, aşa că e normal să ne punem problema simplă ”care ar merita primul loc?”. Deşi e o chestie de gust, tind să afirm că ”Blade Runner” este una din puţinele instanţe în care filmul bate cartea detaşat. Este mult mai avansat, mai profund, mai un plin de sentiment decât romanul haotic şi pe alocuri confuz al lui Dick. ”Visează androizii oi electrice?” este o carte pentru cei iniţiaţi în ale SF-ului, ceva deloc accesibil celor care sunt doar curioşi ori vor să facă cunoştinţă cu Philip K. Dick.

Filmul pe de altă parte este perfect pentru iniţiere în SF-ul cinematografic şi a avut un impact clar asupra modului în care SF-ul este perceput acum. Cu un soundtrack superb semnat Vangelis, un regizor precum Scott şi nume grele precum Rutger Hauer, Sean Young ori Harrison Ford, filmul devansează cartea care cel mai probabil ar fi rămas obscură fără Blade Runner.

Şi dacă încă nu sunteţi convinşi, aflaţi că până şi Philip K. Dick a recunoscut că ceea ce Ridley Scott a făcut din romanul său este ceva spre care el, ca autor, n-ar fi putut întinde mâna.

Sfatul meu este să urmăriţi filmul cu atenţie. Romanul lăsaţi-l pentru o zi ploioasă din viitorul îndepărtat.

The post Blade Runner sau cum Philip K. Dick a anticipat viitorul appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Toate drumurile duc la Roma

Doream de multă vreme să citesc un roman de ficţiune despre gloria Imperiului Roman. Mânat de filme precum ”Gladiator”, seriale gen ”Spartacus” ori mai-vechiul ”Rome”, am decis să pun la încercare ”Centurionul” lui Simon Scarrow. Sincer să fiu, mă aşteptam la… altceva. La ceva nu atât de condensat (per ansamblu) poate, la puţin mai multă acţiune şi politică.

”Centurionul” continuă povestea lui Macro şi Cato, doi ofiţeri romani a căror poveste începe cu vreo 6-7 cărţi în urmă şi care acum sunt comandanţii câte unui grup de soldaţi (cetăţeni romani, respectiv auxiliari) ce trebuie cu orice preţ să cucerească şi să apere cetatea Palmirei. Povestea urmăreşte modul în care maşinaţiunile politice ale Romei influenţează viaţa omului de rând şi felul în care un soldat de infanterie este doar o frunză în vântul politic al marilor puteri.

Romanul îţi imprimă destul de bine rigurozitatea armatei dar şi dedesubturile ei, cu mici incursiuni în viaţa privată a ofiţerilor şi un strop mic de iubire. Mai important – aflăm cum se raportează la puterea Romei alte state armate precum Parţia sau Palmira. Cum aliatul de azi e inamicul de mâine, cum nu mereu romanii sunt cei care deţin puterea absolută într-un caz dat şi cum regulile războiului devin şubrede atunci când doar una dintre părţi este dispusă să le respecte.

Majoritatea acţiunii din roman se petrece în cetatea Palmirei unde prinţul Artaxes şi-a trădat tatăl – pe regele Palmirei – iar prinţul Balthus s-a aliat cu Legiunea a Zecea şi A Doua Cohortă Iliră în încercarea de a-i nimici pe rebeli. Ca şi ofiţeri conducători ai celor două grupări romane, Macro şi Cato trebuie să se folosească nu doar de arme dar şi de minte pentru a supravieţui.

Romanul are momentele lui de glorie iar bătăliile sunt descrise în cele mai mici detalii, însă per ansamblu nu m-a motivat să continui lectura ”Gladiatorului” care constituie cotinuarea poveştii. Poate fi şi o chestie de gust la mijloc, dar istorisirea mi s-a părut pe alocuri tărăgănată şi plină de inutilităţi ori detalii lipsite de interes. Asta nu înseamnă că ”Centurionul” nu are meritele lui: descrierile sunt la nivel aproape cinematografic, incursiunile în mintea lui Cato dese iar pe Macro ajungi să-l îndrăgeşti rapid. E o lectură relativ uşoară, fără prea multe artificii de limbaj, o poveste lungă care merge la pas mărunt. Dacă eşti un amator al detalilor atunci cartea este petru tine. Dacă vrei un ritm mai rapid de la lectură, nervii îţi vor fi puşi la încercare.

În ceea ce mă priveşte, savoarea romanului o constituie tehnicile de luptă, organizarea riguroasă a soldaţilor şi modul în care aceştia se comportă în perioadele imediat următoare bătăliilor. E interesant să faci o paralelă mentală cu armatele din ziua de azi şi să observi că, aparte de instrumente, nu multe s-au schimbat. De remarcat totodată atenţia pe care Simon Scarrow a acordat-o păstrării veridicităţii faptelor istorice şi modul în care autorul a adaptat pe alocuri scenele astfel încât acestea să se poată îmbina perfect în poveste.

The post [recenzie] Toate drumurile duc la Roma appeared first on Razvan T. Coloja.

News from the Interzone – 30 septembrie 2018

Zile pline și agitate. Am fost în Cluj câteva zile la o conferință națională de psihologie: ”Psihoterapia Cognitiv-Comportamentală: O abordare Integrativă și Multimodală”. Prof. univ. dr. Daniel David a ținut prelegerea ”De ce CBT este standardul de aur in psihoterapie?”, Prof. univ. dr. Doug Mennin a ținut simpozionul ”Addressing the Complexity of Self-Referential Anxiety and Mood Disorders with Mechanism-Targeted Psychosocial Intervention” iar Prof. univ. dr. David Fresco a continuat sesiunea penară cu ”Seeing Clearly in the Mind’s Eye: The relationship of decentering to mood and anxiety disorders and health behavior change?”. Tot în prima zi am participat la un worksop ținut de Lect. univ. dr. Diana Cândea și Drd. Samuel Bud – ”Utilizarea strategiilor de tip mindfulness în tulburarea de personalitate borderline”.

Prof. univ. dr. Daniel David – Universitatea Babeș-Bolyai Cluj.

 

Prof. univ. dr. Doug Mennin, Teachers College – Columbia University, USA.

 

Prof. univ. dr. David M. Fresco – Kent State University, USA, Co-Director of the Kent Electrophysiological Neuroscience Laboratory (KENL).

 

Drd. Samuel Bud – Universitatea Babeș-Bolyai Cluj.

S-a mai vorbit despre terapia asistată de roboți, integrarea strategiilor derivate din psihologia pozitivă în intervențiile cognitiv-comportamentale, despre intervenții transdiagnostice în tulburările emoționale ale copiilor și despre coaching-ul cognitiv-comportamental. A doua zi Prof. univ. dr. Daniel David a ținut workshop-ul ”Psihoterapie cognitiv-comportamentală integrativă și multimodală, augmentată tehnologic, în tulburări de tip anxios și depresiv (cu simptome psihotice)” unde s-a vorbit mutl despre tehici terapeutice asistate de realitatea virtuală și tehnologie. Deși recunosc că în tratarea fobiilor e eficient să-l pui pe fobic pe marginea unei cascade virtuale ca să faci expunere progresivă, am dubii serioase în privința eficienței terapiei asistate de un avatar 3D când vine vorba de alte tulburări (anxioase, depresive ori de altă natură).

Prof. univ. dr. Daniel David.

Dacă tot am fost în Clujul ăla rece și aglomerat am făcut o vizită și la librăria ”Bookstory”. Ultima mea carte era pe raftul din fața intrării la ”noutăți”. Făcut poză ca orice autor care-și mângâie pe ascuns ego-ul.

Vorbind de Tainele psihologiei m-a întrebat Deea de la editură ce truda am făcut prin 19-20 septembrie pentru că a plouat cu comenzi în acele două zile. Păi apăruse un articol despre mine în Bihoreanul și avea link pus către carte: ”Psihologul orădean Răzvan T. Coloja a lansat o nouă carte: Tainele psihologiei, 176 de curiozităţi”

Și mi s-a pus pata pe Elijah Anderson și problema americanilor de culoare așa că ieri m-am pus să citesc un studiu sociologic de-al lui din 2012 (”The Iconic Ghetto”) ca să văd cum diferă de disertația lui din anii ’70 ”A Place On the Corner”.

În rest am dat niște declarații ca psiholog într-un articol din ”Adevărul”: ”Facebook provoacă dependenţă pentru că ne dă ceea ce ne dorim: un public care ne adoră şi ne ascultă aproape necondiţionat”.

Zile pline la cabinet. A trebuit să-mi programez clienții în jurul conferinței naționale amintită mai sus ceea ce mi-a dat tot orarul peste cap.

Și vorbind de orar, de mâine sunt în mod oficial student anul II la Sociologie, nivel licență. Luni deja am cursuri, am primit orarul. Câteva mi le pot echivala cu studiile de pe celelalte diplome, la restul îmi propun să particip cât de des pot. Am deja niște idei de lucrare de licență – vreau să mă apuc s-o termin din timp ca să mă pot concentra pe cea de doctorat. Zilele astea cum am vreme mai citesc niște studii pe Sony. Și nu – încă nu am apucat să-i fac partea a doua a review-ului video dispozitivului.

În schimb azi am publicat un nou articol pe Psihoradea: ”Scurt tutorial video R”. Îl postez și mai jos. Sunt câteva din bazele utilizării R direct din consolă, fără R Commander sau alte interfețe grafice. L-am inserat și-n blogul Cercului de Cercetare Sociologică a Școlii Doctorale de Sociologie din cadrul Universității Oradea.



What else? Ah – da: a apărut numărul 7-8 al revistei ”Familia” în care apare și proză scurtă scrisă de mine. Ceva super-dement și fucked-up. PDF-ul văd că încă nu e disponibil pe site-ul revistei, chit că a aprut deja în formă tipărită. Dar îl am eu aici (doar partea mea de revistă). Povestirii îi spune ”Într-o zi cu soare, la neuropsihiatrie”.

Revista ”Familia” – Nr. 7-8/2018

Luni am o groază de chestii de făcut: de achitat taxa la doctorat (pe cea de la licență am achitat-o deja), de mers la cursuri, de cunoscut colegii, de echivalat credite, discutat pe la secretariat lucruri. Am de mers la Finanțe, de trimis un pachet prin poștă. Ieri noapte am dat iar iama în Aliexpress și m-am ușurat de vreo $100. M-am uitat și pe eBay și Amazon pentru că încă mai caut o husă cu coperți tari pentru Sony DPT-RP1/B; cea oficială e nasoală (din câte am citit) iar alternativele sunt chinezării cu rating mic și comentarii nervoase de la clienți. Așa că am să-mi iau un shock enclosure pentru laptopuri și dispozitive de 13”, de-ăla cu coperți dure și fermoar. Cu ăla mă simt safe să duc eReaderul la facultate sau prin cafenele.

Ieri noapte am modificat un site pentru cineva. Era un Joomla 1.5. N-am mai lucrat în Joomla 1.5 de secole dar se pare că mai țin minte încă de unde se fac chestiile. A fost mișto să revizitez interfața aia de administrare în care am petrecut luni întregi pe vremea când vindeam site-uri făcute în Joomla. Între timp updatam pachetele din CentOS și lăsam OpenShot să facă randarea clipului video a tutorialului R de mai sus. A durat o vreme, că e HD și prima oară l-am făcut peste 720p uitând că oricum consola BASH din clip nu strălucește la rezoluția aia; așa că randat din nou la 720p ca să fim oameni normali totuși.

Am pus pe GitHub o întrebare despre un set de scripturi Python (dpt-rp1-py) acum vreo 2 săptămâni. Problema e că branch-ul setului în care am pus întrebarea e efectiv pustiu. Nu răspunde nimeni. Dacă știe careva răspunsul la problemă trântiți cu un e-mail în mine.

După cum ați văzut am început să postez din nou recenzii de carte aici pe blog. Mai am câteva în drafts, le dau drumul în zilele următoare.

Am gătit mai puțin zilele astea (lipsă de timp, plecarea la Cluj). Dar au ieșit chestiile astea totuși (din ce-am mai apucat să pozez):

Garlic bread with cârnați und cheese. Așa – la cuptor, să aibă vecinii o bucurie. Cu oregano deasupra biensur…

 

Făcut și-o ciorbă cu păsulă și cârnat afumat și-a ieșit delicioasă. Not too spicy, not too salty, just right.

 

Garlic bread with sausage and cheese. Oregano on top, tomatoes, one boiled egg and raw carrot slices.

În rest m-am distrat făcând pandantive și trecând texte demente peste pozele lor postate pe Facebook:

Pandantiv cu sânge cu viață eternă. Disponibil în variantele B1 și O Negativ. Vampirii sângerează rar și puțin și de aceea a fost extrem de greu de recoltat. Vindecă de râie, pojar, gută și conferă viață eternă.

 

Dintotdeauna te-ai uitat curioasă în sus și ți-ai dorit să porți Carul Mic la gât. Să te poți orienta în spațiu în funcție de stele în caz că te pierzi noaptea prin cartier. LOOK NO MORE! Pandantiv cu Ursa Minor – îl potrivești după Steaua Polară și afli unde ești. Folosește tehnologia de navigație a străbunilor noștri vikingi, veri primari cu dacii.

 

E cât un ban în dimensiune dar face cât mai mulți bani.

 

Pandantiv cu pastilă cu magie cu fum dubios-albastru. Conține chestii în doze reglementate de lege vă rog domnule polițist să nu mă băgați la zdup pentru că nu e droguri.

 

Pandantivul cu contact ceresc.

 

Protects against the common cold, sour throat, salty taste in mouth and mucus. *Does not protect against bears.

 

”Gear of the Sea”

 

It heals your soul and protects from Gipsy curses.

 

”Blood and Milk”

 

Și am citit că PSD ar cam vrea să nu mai discute lumea atât de liber pe rețelele de socializare, că prea se pune de proteste în viitorul apropiat și nu strică să oprim din fașă orice tentativă de organizare.

Întâmplător, teza la care lucrez de un an ca doctorand al Școlii de Sociologie din cadrul Universității Oradea poartă titlul ”Rolul rețelelor de socializare online în cadrul protestelor stradale”. Așa că am să vă rog să mă credeți pe cuvânt când scriu că 1. am citit din scoarță-n scoarță destule studii sociologice pe această temă și 2. știu ce vorbesc când afirm următoarele.

Orice stat totalitar – fie că vorbim de Iran ori Egipt – se teme de rețelele de socializare. Orice protest major care a reușit sau nu să răstoarne dictatura în ultimii 10 ani s-a mobilizat, organizat și informat prin intermediul Facebook, Twitter sau al altor rețele de socializare. Prin urmare Facebook reprezintă o amenințare pentru orice dictatură deoarece nu poate fi controlat decât prin tăierea curentului iar oamenii de acolo se informează reciproc făcând abstracție de știrile false, propagandă ori minciunile vehiculate de guvern. O minte informată e o minte care poate decide să ridice pancarta și – eventual – pumnul în aer. Așa că-i tai mijloacele de comunicare sub pretextul apărării statului de drept și-i ții sub supraveghere pe agitatori. Ai dat semne online că ești împotriva curentului? Te luăm la o discuție la secție pe motiv că ți s-a furat bicicleta. Postezi mesaj de mobilizare la protest pașnic? Te portretizăm rapid ca pe un demon violent care vrea să fure pensia bătrânilor și trântim gratiile în urma noastră. Doar legea ne-o permite, că de-aia am votat-o.

În nici un an această inițiativă va fi adoptată. Probabil mai repede decât mai târziu. Moment din care oricine postează meme-uri cu Dragnea nu va fi nevoie să fie luat la rost ori acuzat de terorism; va fi îndeajuns Sabia lui Damocles care va plana peste întreg online-ul românesc pentru a controla mulțimea și informația. ”Le dai Like ălorlalți, te-am ars!”

Dacă vi se pare că exagerez sau considerați mesajul ca fiind doar alarmist v-aș ruga să aflați că exact aceleași lucruri s-au întâmplat în Iran, Egipt, Tunisia, Coreea de Nord, Turcia și alte state cu un grad de civilizație apropiat de cel al României, conduse tot cu mână de fier.

Recep Erdogan a exclamat la un moment dat că ”există acum o amenințare ce se numește Twitter”. PSD face același lucru acum cu Facebook.

Români ai clasei medii și superioare: ați vrut o voce; acum n-o veți mai avea nici pe aia…

Iar azi fiind duminică e zi de citit, scris articole și făcut toate chestiile decalate de călătoria la Cluj.

Excelent.

The post News from the Interzone – 30 septembrie 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.

Salut, sunt Johnny și-am fost milenial de când mă știu…

Am știut că trebuie să mă pun să scriu textul ăsta după ce la vreo 15 minute după ce-am terminat de citit articolul lui Johnny încă înjuram râzând prin bucătărie așteptând ca apa fierbinte să se transforme în cafea.

El e Johnny, milenialul.

E important să știm cine e Johnny. Johnny Uzan. Ei bine, Johnny e ăsta de mai jos. Cel puțin asta e poza lui de profil de pe Twitter unde are cont de prin decembrie 2017. Și asta e important: faptul că are cont de nici un an. Vom vedea mai încolo de ce.

Și Johnny Uzan ăsta a scris un articol pe Medium: ”College is Dying, Design Your Own Education.”. Am preluat piesa de atac așa cum e ea – cu punct la final de titlu. Pentru că titlul e cel care mi-a atras atenția. Cum adică moare universitatea? De ce moare? Cum adică să-ți proiectezi propria educație? Din ce mai exact?

Ne spune Johnny.

Știți chestia aia vâscoasă și nedefinită ce rămâne pe bocanci iarna după ce-ați zdrobit toată lapovița cu noroi? E important ca înainte să încep să-l sufoc pe Johnny cu fața într-o găleată cu mâzgă de-aia să vedem exact cine e Johnny. Băiatul se recomandă astfel pe Medium: ”On a quest to optimize for judgement. Coder, Writer, Poker Player. I write on Books, Mental Models, Strategy, Psychology, Crypto, Investing & Self Development.”

Dacă nu m-a prins definitiv partea cu ”Poker Player” atunci m-a agățat iremediabil cea cu ”Crypto”. Ăsta-i de-al meu, mi-am zis; de-ăla care a investit în Bitcoin și încă speră. Milenialul perfect: exeget financiar, autodidact, citește cărți de dezvoltare personală și scrie articole de psihologie pe baza acelor cărți de dezvoltare personală. Că așa-s toți cei care citesc cum să devii faimos ori zen în 100 de zile: ajung să predea și ei chestii de viață după ce-au citit pe sărite platitudini vândute cu $55 volumul. Omul e și cu ”Modele Mentale”, ceea ce sună criptic și mă face să wow efectiv, ca atunci când David Copperfield izbește o frunte în zid și toate bucățile de craniu spart se transformă în porumbei. Stategii, crypto, psihologie – e mișto; citim.

Și ce zice omulețul ăsta? Păi că universitățile sunt cam nașpa pentru noua generație. Și cad de acord cu el imediat pentru că nivelul învățământului din SUA scade de la an la an. Johnny începe dur:

College is dying.

Apoi spune că nu se referă la instituții, că alea mai rezistă vreo zece ani după calculele lui. El se referă la pa-ra-dig-mă. Și explică imediat mai încolo ce înțelege el prin ”paradigmă”. Așa – pe puncte:

1. Select a single field of study.

E nasol. Trebuie să alegi un singur domeniu, nu cinci cărți ca la poker. E inadmisibil că învățământul superior încorsetează studentul într-o singură specializare în loc să-l învețe de toate, ca-n liceu: croșetat, istorie, carting, League of Legends, matematică…

2. Part with mobility and optionality + tens of thousands of dollars.

Și mai nasol: costă. Dar mai nasol decât faptul ăsta e că te privează de mobilitate mă. Și de opțiuni. Trebuie să efectiv stai acolo la cursuri în loc să fii mobil ca Johnny care are opțiuni, nu ca ăia cu facultate: modele mentale, Bitcoin și Twitter. Johnny nu crede că e un troc corect: să primești educație în locul lipsei mobilității, tu fiind obligat să stai în bancă și să asculți când ai putea fi prin parc, hai-hui, cu ochii-n telefon și neatent la drum. Adică mobil.

3. Commit to a 4-year investment while having little clue how your chosen field works in the real world.

Aș fi de acord aici cu autorul dacă n-aș ști că liceele din SUA au consilieri și că acea consiliere e gratuită. Și că poți merge la consilierul școlar să-ți spună ce e aia ”Drept” sau ”avocat” sau ”inginerie spațială” și de ce n-ar trebui să dai la ”Gender Studies” pentru că vei muri de foame ca restul feministelor cu barbă. În plus, Johnny era complet informat când a intrat în liceu (presupunând că-l are) și știa din start în ce se bagă, nu? Nu ca ăia care dau la facultate și nu știu la ce să se aștepte.

4. Have a central planner dictate what’s worth learning within your field.

Asta mi-a plăcut. Johnny citește cărți de dezvoltare personală scrise de chimiști și jucători de poker dar n-are absolut nicio problemă în a afirma că un profesor cu doctorat în câmpul lui de activitate și vreo 20+ de ani experiență în spate n-ar trebui să-i dicteze milenialului ce merită învățat și ce nu. Pentru că nu e corect și te limitează. Lui Johnny nu-i plac oamenii care-i spun ce să învețe, lui îi place să-și aleagă singur, ca un milenial ce se respectă, și propovăduiește criptomonezile, acum – când Bitcoin a plonjat la $6700.

Johnny – omul fără șef.

5. Have teachers assigned to you with little room for choice.

De luat aminte: autorul știe mai bine ce profesori vrea. Lui Johnny i-ar plăcea să stea după o oglindă dublă și să privească la zece bărbați și femei aliniați în fața unui zid în timp ce-și mângâie doct barba de milenial: ”Ăla. #3. Ăla cu sacou verde. Îmi place verdele. Șiii… hmmm… o iau și pe ea, #8; are sâni mari. Oricum toți predau istorie dar măcar așa am ce să văd la curs. Da – latte machiatto cu miere și puțină scorțișoară vreau, dar nu foarte fierbinte vă rog; și-n pahar de carton recilabil please. Unde rămăsesem? Mda. Cred că-l iau și pe ăla cu #6 – are față de om inteligent.”

6. Focus on the theoretical over the practical, memorization over problem-solving.

Asta e placa preferată a prostului: teoria nu are valoare, practica în schimb da. Ăsta e coiful cu pene cu care defilează fiecare milenial sau Gen Z a cărui durată de atenție rivalizează cu cea a unui hamster: prea multă teorie, prea greu, eu vreau chestii practice. Desigur, când îl pui la practică și nu știe să facă nimic trântește indignat cârpa pe strung și urlă că nimeni nu l-a învățat să-l folosească, de unde se pornește sau de ce-ar trebui el să ascută un cui. Johnny nu vrea să memoreze, el vrea să rezolve direct problemele; să se axeze pe soluții, nu pe învățat. Asta e o altă placă preferată a incapabilului: nu sunt în stare să rețin dincolo de a treia frază așa că voi blama sistemul, definițiile stufoase, cuvintele ciudate și lipsa de activitate în rezolvarea de probleme. Teoria ne omoară, lăsați-ne cu teoria, noi vrem să învățăm lucruri practice. Cum ar fi umplutul pungii cu zarzavaturi la mini-marketul din cartier ori tăiatul de bilete la cinema.

7. Learn from people without skin in the game.

Aici Johnny e pur și simplu adorabil de nucă. Autorul afirmă că profesorii universitari nu au pielea tăbăcită în câmpul lor de activitate, AȘA CA EL. Pentru că e absolut logic că oricine poate să ajungă să predea psihofarmacologie și nu e absolut necesar să lucrezi în sistemul medical ca să știi ce vorbești. Nu. Johnny ȘTIE că oamenii ăia n-au experiență și – deci – habar n-au ce vorbesc. Pentru că doctoratele în SUA se obțin așa – ca timbrele: mergi la poștă și ceri diplomă, nu e neapărat nevoie să fii neurochirurg ca să ajungi să predai cum să tai în lobul parietal cu ciobul de sticlă de bere.

8. Rely on a document provided by an institution to prove that you learned something.

Aici – recunosc – am înjurat urât. Am zis de morți ceva, nu reproduc.

Autorul e în ton cu milenialii din România: ”e o hârtie, n-am ce face cu o hârtie, eu nu vreau să fiu încorsetat și n-am nevoie de o hârtie ca să dovedească faptul că…”. De-aia e rata de promovare la Bac undeva pe la 50%: pentru că tineri ca Johnny consideră că n-au nevoie să dovedească faptul că ei au învățat ceva. Ei oricum știu mai bine ce și cât au învățat și asta e tot ceea ce contează. Validarea unei instituții o văd ca pe flegma de pe pavaj. Asta până în momentul în care nu se pot ridica dincolo de ”controlor bilete” pentru că n-au Bac (sau un scor SAT decent) și-ar fi în stare după 5 ani de foame să umble în patru labe pe stradă încercând să-și aducă aminte unde văzuseră flegma aia, că parcă ar vrea s-o lingă acum de foame ce le e.

Tot aud chestia asta cu ”nu mă validează pe mine o hârtie”. Bun – nu spus cu fix aceste cuvinte ci mai degrabă sub forma lui ”ke shi fac i-o cu bacul”. Zeci de mii de tineri mileniali și Gen Z se bat unii pe alții pe umăr asigurându-se reciproc că studiile superioare-s pentru proști. După care cer bani împrumut de la părinți și cumpără Bitcoin ca Johnny. Sau îi bagă la poker, ca Johnny. Sau în cursuri de dezvoltare personală în încercarea de a afla ce e în neregulă cu ei. Fix ca Johnny.

Nu man, nu: n-ai tu nevoie de un document care să dovedească faptul că tu știi atâta vreme cât tu știi că știi. Știi? Iar după ce nici al optulea angajator nu te crede pe cuvânt că tu ești jurist care știe meserie chit că n-are diplomă poți să începi să trântești nervos din picioruțe în holul companiei, complet bulversat că tactica nu funcționează. Tu ești om de cuvânt, le-ai spus clar că știi – deci ȘTII. De ce nu te crede nimeni și-i angajează pe ăia cu șapte ani de Drept în spate? Atâta tam-tam pentru o hârtie?!? Ntz.

Johnny al nostru continuă articolul cu statistici despre cât de scumpă e educația în SUA. E greu să-l contrazici aici și presupun că știe ce zice când afirmă că rămâi cu o datorie de vreo $30.000 după patru ani de studii superioare la o universitate mai acătării. Dar cum Johnny milenialul are coeficientul de inteligență al unui cub din fag trage rapid concluzia că nu banii sunt problema ci faptul că trebuie să-i plătești. Jur de mint. Citiți textul. Johnny e supărat că – datornic fiind ca fost student – ești privat de a-ți urma visele de a călători ÎN FUCKING ASIA DE SUD-EST. Ah – acele țări exotice și calme pe care milenialul cu datorii la universitate nu le va vedea niciodată: LAOS, BURMA, VIETNAM. Și – desigur – TIMOR-LESTE. Jur că a trebuit să caut pe Google ce talpa lui Behemot e Timor-Leste, pentru că în viața mea n-am auzit de țara asta în care milenialul visează să aibă aventuri și revelații zen. Păi hai să vă zic eu ce e Timor-Leste: e Timorul de Est, 15.410 km2. Are o populație de 1 milion de oameni și 15 limbi naționale (!) printre care se numără atauru, habun, makuva, tokodede și fataluku. Johnny vrea să învețe cum se spune corect în fataluku ”caut loc de muncă, car și lucruri grele, tai și bambus dacă trebuie”.

Ah – toate acele țări civilizate în care cei din Gen-Z nu vor apuca să facă febră tifoidă din cauza maleficelor diplome universitare: Tailanda! Cambogia! Indonezia! Cum nu va apuca el să urce pe Phnom Aural delirând în plin episod de malarie într-o khmeră aproximativă: ”prĕəh riəciənaacak kampuciə!!!” (ce se traduce libertin prin ”sunt cetățean american și familia mea va plăti răscumpărarea dar vă implor nu mă mai călcați cu opincile!!!”).

Johhny milenialul scrie un articol și zice că el vede oportunități neexplorate în chestia asta.

Tot el continuă încrezător cu ”greaua moștenire” pe care o lași părinților prin student debt după care sare direct ca ceea ce voia să zică defapt de la bun început: că el a citit niște chestii. Și Johnny – această scândură inutilă a societății – bagă o listă lungă de cărți de self-help cu titluri dubioase și autori de care n-au auzit nici măcar vecinii lor: Nassim Nicholas Taleb, “The Case Against Education” ori Malcolm Gladwell. I-am căutat pe Google ca să mă asigur că nu-s eu tâmpit și vag necitit. Și știți ce-am aflat? Că toți ăștia menționați de Johnny – acest milenial util ca un testicul atrofiat – sunt absolvenți de facultate și doctoranzi cu PhD prin Franța și Canada. Pe ăștia îi scoate Johhny milenialul, investitorul bitcoin și jucătorul de poker la înaintare când vorbește despre inutilitatea educației superioare. Am aplaudat încet, cu mâinile ridicate.

Autorul bate câmpii ulterior despre criptomonede, despre cum poți avea acces la cursuri online în loc să mergi la facultate și ce mișto ar fi să trăiești din blogging cât călătorești prin Vietnam. Apoi urmează o poză stock photo sub care scrie ”A beautiful photo of rice terraces in Vietnam” moment în care Johnny – tipul ăsta tânăr cu gradul de perspicacitate al unei țevi de plumb – continuă haotic cu ”nu trebuie să faci 4 ani de Informatică ca să dezvolți jocuri când poți downloada Unity Game Engine gratis de pe net, duh!”. Face apologia întreținerii relațiilor business pe Twitter, vorbește despre ce mișto e să înlocuiești doctoratul cu niște tutoriale video Udemy și cum, în loc să ”memorezi istoria artei” e mai important să iasă bine logo-ul ăla pentru ”clientul pe care l-ai recrutat pe Upwork” (atenție – TU l-ai ales pe client, nu EL pe tine, cum de altfel e și normal). Vorbește despre ceva numit – mi-aș dori să glumesc – “Lambada School”, care e pe tot atât de școală pe cât sunt eu de birmanez. Johnny ne lămurește că “Lambada School” e un fel de firmă care te educă și-o plătești după aceea, după ce ți-ai găsit un job. Adică – ah Johnny, tu, legumă a generației tale – fix ca student debt-ul ăla malefic din SUA dar fără o diplomă validă, right?

Articolul se încheie cu ”știi ceva? poate totuși nu e rău să mergi la facultate”.

Jur de mint.

Și țineați minte cum la începutul textului spunea, că Johnny ăsta are cont Twitter numai de vreo 9 luni? Nah – lăsați ideea asta să se scurgă încet printre faldurile creierului cât meditați la cum pune el accent în text pe importanța dezvoltării relațiilor de business pe Twitter. Săru’mâna Johnny – ești succes. În caz că sunteți curioși, Johnny postează pe Twitter platitudini zen despre firavul vieții, despre cum meditația, râsul și fitness-ul sunt gratuite iar asta face viața minunată. Printre tweet-urile mele preferate se numără ”Following a truly great mentor for 5 years is better than following 5 good mentors for a year” (nota bene: asta după ce-a vorbit cu bărbia sus despre cum n-ar trebui să te limitezi la un singur câmp al educației) și ”Most non-fiction bestsellers deliver less value per word than quality blog posts on the same topic. How come they still sell?”.

”A beautiful photo of rice terraces in Vietnam”. AM O IDEE! CE MIȘTO AR FI SĂ FAC BLOGGING DIN CÂMPUL DE OREZ TAIVANEZ!

Închei cu cireașa de pe tort – un tweet din 15 septembrie semnat ”Johnny Uzan”:

”Always bet on yourself. If you won’t, who will?”

Păi nu angajatorii, Johnny.

Nu angajatorii…

Intuition is frequently misunderstood.

Your subconscious mind has access to more resources than your conscious mind.

Think of your conscious mind as the beach, where waves come and go.

Your subconscious mind is the ocean.

Deep, vast, and largely invisible.

— Johnny (@Johnny_Uzan) September 28, 2018

The post Salut, sunt Johnny și-am fost milenial de când mă știu… appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Parfumul – povestea unei crime

Puţine filme au întâlnit asemenea dificultăţi în regizare precum ecranizarea Parfumului lui Patrick Süskind. Poate doar Naked Lunch s-ar număra printre ele, deşi absurdul este mult mai uşor de reprezentat şi poţi jongla cu acesta ca regizor după bunul plac. Când vorbeşti despre Parfumul trebuie să ţii minte că mirosul este poate cel mai greu de interpretat vizual şi că asta implică o mulţime de scene lăsate la voia interpretării. Poate de aceea Perfume: The Story of a Murderer nu reuşeşte să surprindă pe deplin esenţa romanului, iar filmul mizează mai mult pe elementul psihologic redat de acţiunile şi mintea eroului principal.

Romanul lui Süskind întoarce pe toate părţile tema mirosului până ce aceasta capătă proporţii de obsesie; o face în modul în care Dune a lui Frank Herbert tratează ideea de sete, poate la un nivel mai înalt decât aceasta. Dacă în scris mirosul reprezintă o încercare dificilă de reprezentare, în cinematografie e nevoie de cadre lungi şi ambigue pentru a reda cât de cât ideea de aromă sau iz.

Astfel, filmul face uz din abundenţă de imagini sugestive care trimit privitorul spre conceptul de miros: o piaţă mizeră, cadavre în putrefacţie, flori, fructe. Cum dialogul lui Grenouille este aproape inexistent, producţia cinematografică se foloseşte de dialogul personajelor auxiliare pentru a nu menţine privitorul ocupat doar cu peisaje şi artificii vizuale menite să facă trimitere spre introspecţii ori idei mai profunde. Asta în schimb transformă pelicula într-un simplu film de acţiune în spatele căruia doar intuim că se află ceva mai adânc, un simplu thriller despre un criminal în serie care are motivele lui ascunse de a ucide.

Cu toate acestea,  Perfume: The Story of a Murderer se descurcă destul de bine în a reda viaţa lui Grenouille şi peripeţiile prin care acesta trece. Mai mult, până la sfârşitul filmului apuci chiar să înţelegi rolul important pe care-l joacă mirosul în întreaga poveste. O încercare care s-a dovedit extrem de grea este cea a scenei finale în care Grenouille vrăjeşte o întreagă piaţă plină de oameni cu esenţa creată de el. În roman se intră în detaliu în această scenă, pe când filmul dispune doar de câteva cadre pentru a o reprezenta. Cu toate eforturile regizorului, mirosul nu reuşeşte să ocupe primul loc în peliculă şi nici să devină pilonul central în jurul căreia istorisirea este ţesută.

Cartea, în schimb, face uz de toate artificiile de limbaj aflate la dispoziţia autorului şi reuşeşte să formeze până la final o imagine senzorială a ceea ce este la urma urmelor obsesia lui Grenouille.

Analizând filmul şi cartea putem spune cu certitudine că mai bine de atât nu se putea. Că o transpunere mai reuşită a ideii de miros pe ecran cu greu s-ar fi putut realiza. Că aparte de acest detaliu semnificativ, romanul a fost urmat cu stricteţe din punctul de vedere al descrierilor şi a liniei desfăşurării evenimentelor.

Grenouille cel din carte este uşor mai alienat decât actorul care-i redă gestica şi firea în ecranizare. Empatizăm mai uşor cu el decât cu personajul din film, poate şi datorită necesităţii de a parcurge ritmic şi treptat capitolele cale de mai multe ore, în contrast cu timpul scurt pe care filmul ni-l pune la dispoziţie.

Un merit al ecranizării este că pune în lumină romanul unui autor de care puţini americani au auzit şi care ar merita mai multă apreciere pe plan internaţional. Cartea nu s-a bucurat de un succes comercial notabil şi cu toate acestea, cineva a considerat că merită transpus în film, cu toate piedicile puse de subiect.

Dacă vorbim de carte versus film, putem spune detaşat că romanul depăşeşte producţia cinematografică şi că veţi avea o mult mai mare satisfacţie parcurgându-l decât vizionând în prealabil filmul. Putem privi filmul ca pe un atribut al cărţii, un rezumat pe alocuri nefericit dar care s-a străduit din răsputeri să ajungă la nivelul acesteia.

The post [recenzie] Parfumul – povestea unei crime appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] The Road

Era de aşteptat ca ducele romanelor postapocaliptice să primească şi o ecranizare pe măsură. Nu i-am dat atenţie în 2009 când a apărut iar filmul a trecut pe ne-simţite pe lângă majoritatea cineaştilor preocupaţi cu producţii hollywoodiene notabile. The Road este ecranizarea romanului cu acelaşi nume semnat de Cormac McCarthy, roman care în 2007 primea un Pulitzer pentru ficţiune. Cum valul de producţii postapocaliptice se mărea pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul lui 2010, regizorii se înghesuiau să găsească noi teme de exploatat şi noi scriituri de pus pe ecran. Era de aşteptat ca lui The Road să-i vină rândul.

Filmul s-a lansat în 2009 sub regia unui anume John Hillcoat, cu Viggo Mortensen în rol principal şi Charlize Theron apărând la răstimpuri în rolul soţiei lui. Romanul urmăreşte un segment din viaţa a doi drumeţi, tată şi fiu, nevoiţi să îşi croiască o cale prin peisajul dezolant lăsat în urmă de un cataclism nimicitor al cărui sursă nu o aflăm şi puţin contează. Pământul este distrus iar nori grei acoperă soarele de un deceniu. E miros de moarte în aer iar plantele sunt uscate, animalele mai toate moarte. Puţinii oameni rămaşi în viaţă pe planetă duc o luptă continuă de a rămâne în viaţă, recurgând de ceva vreme la metode extreme pentru a găsi sustenanţă. Deoarece atunci când plantele sunt duse iar animalele odată cu ele, singura sursă de hrană rămasă sunt fie vestigii ale lumii vechi, fie semenii tăi.

Peste peisajul dezolant din film şi roman se suprapune scopul tatălui de a-şi duce fiul spre malul mării. Scopul în sine este unul inutil deoarece cei doi intuiesc că viaţa nu este mai bună ori diferită acolo, dar au nevoie de acel scop şi de acel punct de reper pentru a continua să rămână în viaţă. Romanul este un cânt al dorinţei de supravieţuire, o descriere a nevoii genetice de a duce viaţa mai departe, pas cu pas.

Filmul face o treabă extrem de bună din a transforma în imagini vizuale elementele descriptive din roman. Predomină un gri apăsător, un cer plumburiu, albul murdar al vârfurilor de munte dintr-o lume în care frigul pune încet dar sigur stăpânire pe o Americă distrusă. Peste toate acestea se suprapune soundtrack-ul tânguitor şi trist care dă o notă acută evenimentelor şi care te face să te adânceşti şi mai mult în poveste.

În mare parte, pelicula urmează întocmai şirul evenimentelor din carte iar scenele care n-au reuşit să ajungă pe ecran au fost eliminate din nouă motive: fie nu erau critice în desfăşurarea poveştii, fie erau mult prea dure pentru criticii de artă. În roman se vorbeşte despre canibalism, pruncucidere, fetuşi consumaţi şi femei gravide ţinute în viaţă pe post de conserve umane. Se vorbeşte despre sclavi şi hoarde de canibali înfometaţi, despre cupluri nevoite să conceapă bebeluşi pentru a avea ce mânca. Toate acestea sunt reprezentate fugar ori sugestiv ori au fost eliminate de către regizor din motive evidente.

Atât cartea cât şi filmul fac apologia lipsei de speranţă dar romanul excelează în a prezenta disperarea şi lupta lăuntrică a tatălui. Amintirile lui sunt cele care-l ţin în viaţă, mici refugii din faţa peisajului carbonizat. Tot aceste amintiri sunt cele care realizează un contrast puternic între scenele din film, cu Charlize Theron apărând frumoasă şi radiantă în mintea eroului principal, încă prinsă în trecutul unei lumi roditoare care nu ştie ce o paşte. E şocantă trecerea de la o sală de concerte în care cupluri costumate de gală la interiorul rece al unei peşteri glaciare, cu cenuşiu şi negru şi rece înconjurând figura slabă a cee ce bărbatul a ajuns în lumea postapocaliptică. Din nou – cartea prezintă mult mai bine procesul de dezumanizare al individului, cititorul având timp să aprofundeze condiţia lui, piedicile care i se pun în cale şi lupta psihologică pe care acesta o duce cu trecutul la care nu mai poate spera.

Filmul nu reuşeşte să suprindă bine un alt element care i-a conferit lui The Road un Pulitzer: naivitatea de care dă dovadă copilul născut în această lume moartă, naivitate care reiese din dialog, întrebările lui despre trecut şi scurtele incursiuni printre dărâmăturile care încă mai conţin amintiri ale unei Americi prospere. Şi dacă tot vorbim de dialog, filmul elimină obsesivul ”Okay” din gura copilului, termen care face deliciul romanului şi devine la un moment dat pilon central al dialogului dintre tată şi fiu – semn al conformităţii şi naivităţii băiatului.

Dacă ar fi să fac o comparaţie scurtă între carte şi film, aş spune că filmul reuşeşte doar fugitiv să atingă tema esenţială a romanului. Este doar o imagine palidă a acestuia, alcătuit din elementele de suprafaţă şi mizând puternic pe ele pentru a mulţumi publicul iubitor de postapocaliptic. După film nu rămâi cu acele senzaţii de greaţă şi teamă şi foame care ţi se întipăresc în minte pe măsură ce parcurgi romanul. Cu tot rating-ul de 7.3 de pe IMDB, romanul The Road depăşeşte filmul detaşat şi pictează o imagine mult mai bună a sfârşitului umanităţii.

Recomandarea mea este să începeţi cu lectura şi să lăsaţi filmul după ce aţi întors ultima pagină. Filmul este un rezumat al romanului şi nici măcar unul extrem de reuşit. E o copertă extinsă a acestuia pe care merită să o admiraţi ca o rememorare a cuvintelor citite.

The post [recenzie] The Road appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Coupland e un semizeu

”Generation X” strălucește de departe printre cărțile pe care le-am citit în trecut. Cu toate că e o scriitură haotică din punctul de vedere al acțiunii, cu toate că uneori e greu de urmărit. Cu toate că, dacă ar fi să mă întrebe cineva despre ce anume e cartea n-aș putea să dau un răspuns concret.

Primul gând care-mi vine în legătură cu ”Generation X”, romanul de debut al lui Douglas Coupland, e că a dat startul unui curent ce poartă același nume. Citești cartea și observi un ”Fight Club” diluat, obervi un Irvine Welsh luându-și notițe. Este romanul generației pierdute, a ceea ce Chuck Palahniuk numea generația lipsită de istorie.

Atmosfera e cea de început al anilor ’90, când cei născuți în urmă cu două decenii realizează că viața le este pavată cu locuri de muncă menite doar să-i mențină pe linia de plutire (McJobs). Că tot ceea ce pot spera de la viitor e o casă în rate, că părinții i-au lăsat să se descurce într-o lume a cărei moștenire e incertă în cel mai bun caz. Trei prieteni – naratorul, Dag și Claire – s-au stabilit undeva în mijlocul unui deșert american și își deapănă povești unul altuia. Dag e un fel de Tyler Durden în devenire, cu gust pentru distrugere și sarcasm din belșug. Claire e o Marla mondenă care se reinventează aproape zilnic și e în căutare de iubire. Naratorul e chiar autorul cărții, un tip mai timid și cu preferințe pentru persoane de același sex. Acțiunea se restrânge la viața într-un orășel aproape pustiu, o vizită de Crăciun în orașul părinților naratorului și mici incursiuni în trecut prin amintirile celor trei prieteni.

Ca să petreacă timpul cu folos au încropit un joc: fiecare trebuie să le spună celorlalți o poveste, condiția fiind ca ceilalți doi să nu-l întrerupă pe cel care vorbește și să nu-l ridiculizeze indiferent ce i-ar ieși pe gură.

Substratul romanului este unul de revoltă socială, de analiză a generației născute în perioada războiului din Vietnam. Personajele se leapădă de viața lor din mijlocul metropolelor, renunță la job-ul oarecum bine plătit și decid să își trăiască viața așa cum doresc: intens, filosofând, visând. Fanteziile lor condimentează paginile cărții, iar incursiunile în inutilitatea valorilor societății fac din ”Generation X” o voce a tinerilor adulți.

Douglas Coupland

Un lucru aparte în cazul romanului este faptul că autorul inventează și explică pe marginea ei termeni meniți să înglobeze într-unul sau două cuvinte o idee, o stare de spirit – neologisme de moment folosite pe alocuri în text, toate învârtindu-se în jurul acelui substrat amintit anterior. Termeni precum ”supradozare istorică” (să trăiești într-o perioadă de timp în care mult prea multe se întâmplă, cu simptome ce variază de la dependența de ziare la dependența de TV și canalele de știri), ”brazilificare” (dispariția clasei de mijloc și lărgirea prăpastiei dintre săraci și bogați), ”osmoză” (inabilitatea unui loc de muncă de a se ridica la nivelul așteptărilor ego-ului) sau ”umbră platonică” (prietenie asexuală cu o persoană de sex opus).

Tot de remarcat la ”Generation X” este formatarea textului. Capitolele încep cu un cadran gros de text, adevărate porți în povestire care impun un anumit ritm de citire. Pe marginea paginilor, pe lângă dicționarul de expresii și termeni folosiți de autor găsim și mici mantre de genul ”Ne comportăm precum insectele”, ”Nu reciclați trecutul”, ”Economia de masă distruge posibilitatea de a alege” sau ”Eroticizează inteligența” – crâmpeie cu trimitere la transgresiv și sarcasm.

Din faptul că manuscrisul a fost inițial refuzat în Canada și publicat de-abia în SUA deducem că ”Generation X” nu este pentru oricine. Că este destinat unei anumite pături a societății, că are ca target un anumit segment de cititori. E genul de carte care ori îți displace profund, ori te atrage fără drept de apel.

The post [recenzie] Coupland e un semizeu appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] 24 de ore în taigaua siberiană

Recunosc cu seninătate că nu m-au atras niciodată cărţile scrise de ruşi. E ceva întunecat în literatura rusă, ceva apăsător care a rămas impregnat în mine de când am lecturat Dostoievski prin liceu. De atunci mă cam feresc de nume cu rezonanţă slavă şi marginalizez tot ceea ce m-ar putea duce cu gândul spre mama Rusie. Însă zilele trecute mi-au căzut ochii pe coperta nuvelei ”O zi din viata lui Ivan Denisovici” scrisă de Aleksandr Soljeniţîn. ”E scurtă” mi-am zis, n-am să mor dintr-atât.

Nuvela descrie 24 de ore din viaţa unui deţinut sovietic prins într-unul din infamele lagăre siberiene împreună cu alte câteva sute de deţinuţi clasaţi drept ”speciali”. Prin ”speciali” înţeleg aici deţinuţi politici, trădători de ţară, dezertori, foşti funcţionari în aparatul de stat şi alţi indezirabili de care steaua roşie din Moscova vrea să uite.

Încă de la început aflăm că majoritatea au de ispăşit pedepse între 10 şi 25 de ani. Aşa e regula: primeşti ori 10 ani de puşcărie (după ritul vechi), ori 25 (după ritul nou), indiferent de greşeala care te-a adus în lagăr. E frig, e ger, e gheaţă peste tot iar deţinuţii trebuie să subexiste cu raţii minuscule de 300 de grame şi încălţări care de-abia de-abia îi menţin la limita degerăturilor.

Nuvela este o adevărată incursiune în viaţa lagărelor sovietice, aşa cum erau ele concepute după cel de-al Doilea Război Mondial. Ivan Denisovici (sau ”Şuhov” cum este numit el în carte) se scoală la ora cinci dimineaţa şi începe să-şi planifice ziua în cele mai mici amănunte. Se duce o luptă acerbă pentru blidul de mâncare, acelaşi blid pentru care se înghesuie sute de alţi puşcăriaşi şi care reprezintă sursa lord e energie pentru orele de muncă forţată care urmează. Viaţa lui Şuhov este grea pe plan fizic dar este şi mai grea pe plan psihologic. Învăţăm că trebuie să evite anumiţi deţinuţi şi anumiţi gardieni, că una din temerile lui este carcera, că e în stare să facă aproape orice pentru o sută de grame în plus la masă ori un fum de ţigară. Ca personaj nu atinge extraordinarul, dar îl observăm ca fiind unic prin prisma autorului.

”O zi din viata lui Ivan Denisovici” pictează imaginea unei microsocietăţi izolate de lumea reală, una în care regulile oamenilor liberi nu se aplică şi în care fiecare dimineaţă este o nouă încercare. Pagină cu pagină descoperim şi celelalte personaje, aflăm cine e privilegiat şi de ce, cine are relaţii aparte cu cei din-afară şi reprezentanţii puterii şi cine e dispus să renunţe la ultimele fire de demnitate umană pentru a mai prinde soarele şi-a doua zi.

Mă aşteptam ca nuvela să fie mai des presărată de incursiuni în trecutul personajului principal, ca un fel de contrast care să accentueze situaţia prezentului. În ceea ce-l priveşte pe Şuhov însă acestea sunt rare, poate şi ca dovadă a faptului că viaţa deţinutului sovietic e atât de plină şi istovitoare încât nu mai rămâne loc pentru ceea ce a fost cândva. Mă aşteptam la mai multă violenţă, dar spre final începi să înţelegi că soarta puşcăriaşilor din regimul comunist al fostei URSS, chiar lipsită de bătaie, e cu mult mai înfiorătoare decât ar putea părea la prima vedere. Frigul, foamea, traumele psihologice – toate acestea ţin loc de vânătăi cu vârf şi-ndesat.

Ca să fiu pe deplin sincer cu voi, cât am citit nuvela am ajuns să apreciez gustul pâinii şi m-am furişat de câteva ori în bucătărie ca să îmbuc câte o gură de pâine învelită în pungă. Scriitura tinde să aibă efectul ăsta asupra ta. Descrierile lui Soljeniţîn sunt atât de vii încât ajungi la un moment dat să trăieşti acolo, să simţi gerul, să speri împreună cu celelalte numere din lagăr. Şi vorbind de speranţă, Soljeniţîn o ascunde atât de bine încât chiar şi tu, ca cititor, ajungi să accepţi realitatea Siberiei ca pe ceva normal.

Stilul lui Soljeniţîn este milimetric, pe alocuri haotic chiar, dar se mulează destul de bine pe substratul poveştii şi atmosfera generală imprimată de aceasta. E o cărticică pe care o puteţi termina într-o zi şi care cu siguranţă vă va smulge temporar din anul 2013.

The post [recenzie] 24 de ore în taigaua siberiană appeared first on Razvan T. Coloja.

Ghid de interpretare Alina Eremia pentru non-mileniali

Limbajul și simbolistica generației ”Millennials” pot fi greu de înțeles pentru cei din generațiile anterioare. Ai peste 35 de ani și în liftul corporației secretara de 26 murmură veselă piesa aia de la Alina EremiaNăscută în 1993 în Buftea, membră în LaLa Band, a reprezentat România la Eurovision Junior cu piesa Țurai. A luat locul II la concursul Țara Spiridușilor și a sincronizat vocea personajului Pocahontas în desenele Disney, versiunea adaptată lingvistic populației mioritice. care a fost hit prin 2014 iar tu scapi o dâră de salivă prin gura întredeschisă și nu înțelegi. Sunt aici ca să te ajut. În prezentarea ce urmează vom interpreta împreună versurile acelui hit al verii ca să înțelegem mai bine cum și la ce se raportează milenialii când vine vorba de muzica autohtonă.

Artista începe timid, direct în romgleză. Romgleza este un dialect specific generației și este un amestec de română cu termeni și expresii venite pe filieră americană direct din limba engleză:

”Nu vreau money money honey

Nu, nu vreau la Miami,

Nu, asta crezi doar tu.”

Alina Eremia. Născută în 1993 în Buftea, membră în LaLa Band, a reprezentat România la Eurovision Junior cu piesa ”Țurai”. A luat locul II la concursul ”Țara Spiridușilor” și a sincronizat vocea personajului Pocahontas în desenele Disney, versiunea adaptată lingvistic populației mioritice.

Aici artista își exprimă ferm disocierea față de latura consumeristă a capitalismului. S-ar putea crede că ”money money” are unicul scop de a lungi versul îndeajuns cât să păstreze metrul dar repetiția subliniază și mai bine lipsa de apartenență la grupul conformist mânat de idealuri financiare. Prin ”honey” se înțelege partea bărbătească din parteneriatul libertin ce definește cuplul. Relația zbuciumată dintre cei doi e evidentă ulterior, din versul al treilea. Artista reiterează poziția ei fermă prin ”nu, nu vreau la Miami”. Din nou – s-ar crede că ”Miami” e folosit strict în scopul de a oferi o oarecare muzicalitate și pseudo-rimă strofei dar în realitate artista se disociază din nou de lux, Miami fiind cunoscut ca o destinație turistică a clasei superioare și a parveniților fără o ideologie filosofică distinctă. Discrepanța dintre bărbat și femeie este și mai evidentă în versul următor: ”Nu, asta crezi doar tu” care se leagă muzical și prin cadență de versul #6: ”Să te porți ca restú‘”. Accentul cade pe un puternic accentuat ”ú” final care forțează fără drept de apel rima să se împletească perfect cu ”tu” din finalul versului #3.

”Și trec anii anii anii

Încă ți se pare funny

Să te porți ca restú’”

Aici ”anii anii anii” simbolizează trecerea timpului și totodată o posibilă relație amoroasă longevivă a cărei durată contrastează puternic cu ceea ce artista exprimă în prezent: durere, dezamăgire, revoltă. Totodată menține dibaci metrul cu versul #5: ”Încă ți se pare funny”. Din nou, romgleza sare în ajutor creatorului de hituri permițând nu doar împământarea rimei dar și stabilind o relație de raport cu publicul. Nu e ”funny” (n. tr. ”amuzant”) pentru artistă ca partenerul de relație să se poarte ca restú‘. Cum ”restú‘” nu este clar definit putem doar presupune că desemnează un grup sociocultural de natură milenială alcătuit exclusiv din bărbați tineri care nu acced spre normele sociale nescrise ale fetelor din generația ”Millennials”. Arătându-și implicit dezaprobarea față de acest grup artista se distanțează și mai mult de structura capitalist-consumatoare a noii generații subliniind faptul că nu toți milenialii cumpără produse Apple ca să se încadreze în trend.

”[…]

Scuzele tale cândva contau,

Dar acum nu.”

Alina Eremia își declară dezamăgirea dar și trecerea pragului spre o fermă decizie de conștientizare a deteriorării relației amoroase. Scuzele partenerului aveau rezonanță în trecut dar acum – în prezent – ”nu”. Regretul acestei realizări – am putea spune ”subite” – este reiterat mai încolo prin

”Fetele bune cândva existau,

Dar acum nu.”

Prin ”fetele bune” nu este clar ce se înțelege. Sintagma poate desemna un grup de gen feminin, parte a generației ”Millennials”, care să nu se supună normelor și sintalității grupului. Poate totodată desemna un ideal pe filieră behavioristă: acele elemente sociale care se comportă diferit, strict în acord cu subiectivismul conceptului de ”pozitiv” așa cum este el interpretat libertin de Alina Eremia. Versurile subliniază din nou detașarea de trecut și realitatea crudă a prezentului evidențiată printr-o oarecare determinare: ”dar acum nu”.

Continuăm seminarul după pauză cu o sesiune de discuții libere pe marginea textului. Ceai și cafea în hol.

 



The post Ghid de interpretare Alina Eremia pentru non-mileniali appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] O nouă şansă nu echivalează neapărat cu un cadou al universului metafizic

Hai – recunoaşteţi: câţi dintre voi nu şi-au dorit vreodată să-şi trăiască viaţa în modul în care ar fi trebuit să o facă? Câţi nu şi-au dorit să repare greşelile din trecut, să ia decizii mai bune în situaţii identice, să o ia de la început? Cartea lui Grimwood trateză exact această problemă şi ne dă şansa să privim spre modul în care cineva, binecuvântat cu această oportunitate, reuşeşte să retrăiască fidel fiecare zi de viaţă între vârsta de 18 şi 43 de ani. Jeff are 43 de ani când moare de un atac de cord. Jeff are 18 ani când se trezeşte în camera lui din campusul universitar, gata să o ia de la capăt. Unii îi spun ”reîncarnare”. Grimwood îi spune ”replay”.

Prin ”Replay” aflăm de ce e în stare un om care are deja cunoştinţe despre cum se va desfăşura viitorul. Un om care ştie când, cum, unde va fi asasinat John F. Kennedy, că America va intra în război cu Vietnamul, că o cutare echipă de baschet va câştiga campionatul naţional. primul lucru la care ne gândim când ne imaginăm o retrăire a vieţii este un amalgam de decizii bune luate în momente dificile. Ne gândim ce am putea face cu acel bagaj de cunoştinţe ale unui bărbat de 43 de ani într-un corp de 18 ani vechime. Ne gândim cum cei care au greşit faţă de noi nu vor mai putea repeta acele greşeli, cum pariind pe echipele câştigătoare vom deveni putred de bogaţi.

Ken Grimwood însă accentuează toate laturile retrăirii vieţii, asta deoarece după ce un ciclu de ani se încheie iar Jeff moare din nou, viaţa lui o ia de la capăt în acelaşi punct din care primul replay începuse. Iar asta presupune că Jeff nu mai e căsătorit, că ai lui copii nu s-au născut încă şi probabil nu se vor mai naşte vreodată în forma pe care el şi-o amintea. Că tot ceea ce a construit când i s-a acorat o nouă şansă s-a pierdut iar acum trebuie să o ia de la capăt.

Eroul din ”Replay” are peste 100 de ani pe la final de carte şi fiecare retrăire a anilor ’70-’80 este diferită. Dacă ar fi să o luăm metaforic, mesajul lui Grimwood este că o nouă şansă nu echivalează neapărat cu un cadou al universului metafizic. Că un ”replay” al vieţii poate fi şi un blestem, că odată ce perzi 25 de ani de viaţă şi rămâi singurul care şi-i aminteşte, viaţa devine searbădă.

Din punctul de vedere al lecturii, ”Replay” te menţine lipit de pagini cale de câteva ore, dar lucrurile devin plictisitoare şi oarecum previzibile în ultimele zeci de pagini. Grimwood trece pe filosofie, metafizică, cosmologie, oferă răspunsuri de ordin aproape religios la un moment dat, fapt care contrastează puternic cu ritmul alert de la început de roman.

Dacă Jeff moare de un atac de cord în roman, ar fi de menţionat faptul că autorul acestuia lucra la o continuare a romanului când a murit de un infarct pe la începutul anilor 2000.

Per ansamblu cartea merită fie şi o privire sumară. E o lectură uşoară şi interesantă care îţi permite să visezi, însă subiectul putea fi dezvoltat mult mai bine iar paginile dedicate filosofiei inspirate din mişcarea hippie a anilor 60-70 puteau fi umplute cu idei mai complexe ori aventuri ale personajelor principale.

The post [recenzie] O nouă şansă nu echivalează neapărat cu un cadou al universului metafizic appeared first on Razvan T. Coloja.