[recenzie] Parfumul – povestea unei crime

Puţine filme au întâlnit asemenea dificultăţi în regizare precum ecranizarea Parfumului lui Patrick Süskind. Poate doar Naked Lunch s-ar număra printre ele, deşi absurdul este mult mai uşor de reprezentat şi poţi jongla cu acesta ca regizor după bunul plac. Când vorbeşti despre Parfumul trebuie să ţii minte că mirosul este poate cel mai greu de interpretat vizual şi că asta implică o mulţime de scene lăsate la voia interpretării. Poate de aceea Perfume: The Story of a Murderer nu reuşeşte să surprindă pe deplin esenţa romanului, iar filmul mizează mai mult pe elementul psihologic redat de acţiunile şi mintea eroului principal.

Romanul lui Süskind întoarce pe toate părţile tema mirosului până ce aceasta capătă proporţii de obsesie; o face în modul în care Dune a lui Frank Herbert tratează ideea de sete, poate la un nivel mai înalt decât aceasta. Dacă în scris mirosul reprezintă o încercare dificilă de reprezentare, în cinematografie e nevoie de cadre lungi şi ambigue pentru a reda cât de cât ideea de aromă sau iz.

Astfel, filmul face uz din abundenţă de imagini sugestive care trimit privitorul spre conceptul de miros: o piaţă mizeră, cadavre în putrefacţie, flori, fructe. Cum dialogul lui Grenouille este aproape inexistent, producţia cinematografică se foloseşte de dialogul personajelor auxiliare pentru a nu menţine privitorul ocupat doar cu peisaje şi artificii vizuale menite să facă trimitere spre introspecţii ori idei mai profunde. Asta în schimb transformă pelicula într-un simplu film de acţiune în spatele căruia doar intuim că se află ceva mai adânc, un simplu thriller despre un criminal în serie care are motivele lui ascunse de a ucide.

Cu toate acestea,  Perfume: The Story of a Murderer se descurcă destul de bine în a reda viaţa lui Grenouille şi peripeţiile prin care acesta trece. Mai mult, până la sfârşitul filmului apuci chiar să înţelegi rolul important pe care-l joacă mirosul în întreaga poveste. O încercare care s-a dovedit extrem de grea este cea a scenei finale în care Grenouille vrăjeşte o întreagă piaţă plină de oameni cu esenţa creată de el. În roman se intră în detaliu în această scenă, pe când filmul dispune doar de câteva cadre pentru a o reprezenta. Cu toate eforturile regizorului, mirosul nu reuşeşte să ocupe primul loc în peliculă şi nici să devină pilonul central în jurul căreia istorisirea este ţesută.

Cartea, în schimb, face uz de toate artificiile de limbaj aflate la dispoziţia autorului şi reuşeşte să formeze până la final o imagine senzorială a ceea ce este la urma urmelor obsesia lui Grenouille.

Analizând filmul şi cartea putem spune cu certitudine că mai bine de atât nu se putea. Că o transpunere mai reuşită a ideii de miros pe ecran cu greu s-ar fi putut realiza. Că aparte de acest detaliu semnificativ, romanul a fost urmat cu stricteţe din punctul de vedere al descrierilor şi a liniei desfăşurării evenimentelor.

Grenouille cel din carte este uşor mai alienat decât actorul care-i redă gestica şi firea în ecranizare. Empatizăm mai uşor cu el decât cu personajul din film, poate şi datorită necesităţii de a parcurge ritmic şi treptat capitolele cale de mai multe ore, în contrast cu timpul scurt pe care filmul ni-l pune la dispoziţie.

Un merit al ecranizării este că pune în lumină romanul unui autor de care puţini americani au auzit şi care ar merita mai multă apreciere pe plan internaţional. Cartea nu s-a bucurat de un succes comercial notabil şi cu toate acestea, cineva a considerat că merită transpus în film, cu toate piedicile puse de subiect.

Dacă vorbim de carte versus film, putem spune detaşat că romanul depăşeşte producţia cinematografică şi că veţi avea o mult mai mare satisfacţie parcurgându-l decât vizionând în prealabil filmul. Putem privi filmul ca pe un atribut al cărţii, un rezumat pe alocuri nefericit dar care s-a străduit din răsputeri să ajungă la nivelul acesteia.

The post [recenzie] Parfumul – povestea unei crime appeared first on Razvan T. Coloja.