Răzvan T. Coloja's Blog, page 13

Another fishing tale

Când mergi la pescuit pe malul Crișului în Oradea te aștepți să porți purta conversații docte cu cei din selecta ligă a mânuitorilor de lansetă. Chestii gen ”e sezon la biban în perioada asta” ori ”la sturion merge cu cârlig de 25”; chit că habar nu am cum arată sturionul sau dacă există bibani în Criș.

Peste ce dai în schimb e un mal pârjolit de soare. Un pescar amărât stă pe malul celălalt și se uită la tine. Arunci expert undița în apă sub privirile curioșilor de pe pod. Toți peștii mari fug, toți peștii mai mici de 4cm vin și ciugulesc curioși momeala.

Arunci din nou, cârligul se agață în ciulini. Îl descâlcești, arunci pluta în apă cu mâna, ca și copiii. Îți pui căștile în urechi ca să nu-i auzi pe oamenii de pe pod râzând. E un curs audio despre Florența sub stăpânirea familiei Di Medici și lupta lor pentru putere cu familia Sforza. Peștii înoată nestingheriți în jurul momelii de parcă ar fi o bucată de celofan mototolit.

E o zi cu soare, perfectă pentru pescuit. Identific cu ușurință două specii diferite de pești: ăia în care aș da cu pietre pentru că înoată prea departe de pluta mea și ăia care înoată aproape de pluta mea și n-o bagă în seamă.

Lansez din nou, plumbul cade la doi metri de mal. Râsete de pe pod, dau volumul mai tare și ascult cum Sforza îl avea pe Nicolo M. sub patronaj. Sunt determinat să plec acasă cu măcar un pește. După o oră sunt determinat să plec acasă.

Toți peștii mari s-au îndepărtat de mine. Pescarul de pe celălalt mal își aprinde o țigară și se uită în continuare la mine cu curiozitate. Cam tot la 10 minute prinde un pește de vreo 25 de cm dar asta nu mă defazează. Toată ața e încâlcită pe lansetă dar asta nu se vede din depărtare așa că mă prefac că totul e OK și continui să lansez la un metru-doi de mal, acolo unde-s doar alge, cauciucuri vechi și conserve.

După ce mi-au mâncat momeala de vreo patru sau cinci ori am zis gata. Mi-am aprins țigara ca după o zi de trudă, m-am așezat pe un bolovan ca și cum așa e normal, mi-am strâns catrafusele încercând să par nepăsător și-am plecat agale spre casă. De pe pod turiștii mă priveau curioși în timp ce aveam mersul ăla de ”iată – trece un pescar”.

Și am ajuns acasă și am dat ”snap install chestii” în Linux în loc să scot mațele dintr-un pește și să-l pun la marinat.

Dar vedem noi care pe care. În altă zi.

The post Another fishing tale appeared first on Razvan T. Coloja.

Maybe you’re better off this way…

După ce Bear Grylls a mâncat fecale de urs în Carpați și românii au preluat X modele de show-uri în care oameni netalentați se fac de râs pe scenă în fața unui juriu netalentat spre amuzamentul maselor netalentate, un nou reality show de mare angajament face furori pe IMDB: ”Dr. Pimple Popper”. Despre o dermatoloagă sexi care scoate coșuri. În fiecare episod se prezintă drama unor persoane cu coșuri iar Dr. Pimple Popper le ajută să-și recâștige stima de sine.


Episoadele poartă nume distincte precum ”This Cyst Persists”, ”The Curious Case of the Pooting Cyst” ori ”The World’s Largest Lump”.


Și da – m-am uitat cu fast forward la primul episod pentru că sunt genul de persoană curioasă care vrea să observe până unde poate să decadă civilizația sub consumerism. Comentarii despre cum uneori trebuie să porți mască de protecție pentru a evita chistul de dimensiunea unui pumn să-ți explodeze în față când îl tai cu bisturiul. Sunete de pârțuri suprapuse peste coșuri stoarse (mi-aș dori să glumesc). Scenă cu puroiul curgând în vasul medical reluată de șase ori din diferite unghiuri și gluma aferentă care-l aseamănă cu orezul cu lapte. Tensiune: e chist sau limfomă? Aceleași bube cât bobul de fasole rașchetate când cu bisturiul, când cu laserul, când cu foarfeca – pe rând – pentru toate gusturile. Interviu trist cu fosta soție a fostului deținător de chist. Interviu cu sora și soția deținătorului unui limfom. Interviu cu un travestit. Declarații pe ton grav despre seriozitatea coșurilor. Fizica elementară a împroșcatului cu puroi. Două negrese invitate să-și pună mănuși chirurgicale ca să pipăie limfomul proaspăt-scos și cald; negresele sunt în extaz și-și fac selfie-uri cu limfomul.


Dacă nu e Kusturica la TV și vă place să-l substituiți privind cu ochi goi prin geam nunta cu manele din curtea dintre blocuri sunt sigur că vă va acapara și Dr. Pimple Popper.


Prezic pe această cale apariția în circa 20 de ani a unor reality show-uri precum ”We Skullfuck Dead People” ori ”Burn It Down”. Primul va fi despre cum se dezgroapă poeți precum Edgar Poe sau Robert Frost și se încearcă marcarea de goluri cu craniile lor. Al doilea va fi despre cum dai foc casei bunicilor în miez de noapte, îi filmezi fugind în pijama în mijlocul străzii rupându-și părul din cap iar apoi se adeverește că totul a fost o glumă.

Așa – fără alte explicații.

Cue laughing choir.



The post Maybe you’re better off this way… appeared first on Razvan T. Coloja.

Noua mea carte – ”Tainele psihologiei”

A șasea mea carte e disponibilă la precomenzi pe site-ul editurii Crux Publishing. Este totodată prima mea carte non-fiction. Conține 176 de texte de psihologie care se întind peste 300 de pagini.

Cartea ”Tainele psihologiei” își dorește să informeze corespunzător publicul asupra celor mai des-întâlnite probleme și concepte din psihologie. În 176 de texte atinge subiecte precum tulburările de personalitate, bolile mintale, depresia, anxietatea, fobiile. Discută despre psihologia sexualității, a reclamei, psihologia copilului și a relației de cuplu. Prezintă curiozități din lumea memoriei și a neuropsihologiei; te învață de ce visăm și ce anume este imaginația. Descrie filme, cărți și celebrități care au legătură problemele izvorâte pe filieră psihologică și – nu în ultimul rând – îți spune de ce să nu te ferești de psiholog într-o Românie reticentă. Un ghid atât pentru începătorii într-ale psihologiei cât și pentru curioși.

Transportul la comenzile de pe site-ul editurii e gratuit iar cu reducerea aferentă ajungeți la 34 de lei. Vă doresc lectură plăcută.

Răzvan T. Coloja este psiholog clinician, psihoterapeut și consilier psihologic în Oradea unde practică în propriul său cabinet. Membru în Colegiul Psihologilor a finalizat studiile Facultății de Științe Socio-Umane a Universității Oradea (specializarea Psihologie), un masterat cu triplă specializare în domeniu (Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii) și în prezent este doctorand al Școlii Doctorale de Sociologie din cadrul aceleiași universități. A publicat studii de psihologie în reviste din țară și de peste hotare și întreține rubrica ”Psihologul Bihoreanului” a săptămânalului ”Bihoreanul”. E pasionat de psihologie și sociologie, absolvent al Facultății de Litere și cu studii superioare în Informatică. Până la debutul său în literatura non-fiction a mai publicat cinci romane de ficțiune: ”Fabrica de furnici” (2009, Editura Vremea), ”Recolta roșie” (2011, Editura Herg-Benet; republicată în 2017 la Editura Crux Publishing), ”Soldați ai terebetinei” (2015, Editura Crux Publishing), ”Pangeea, toamna” (2015, Editura Crux Publishing) și ”Aer și MSbP” (2016, Editura Crux Publishing). Textele lui literare au mai apărut în antologii și reviste din țară.

Precomandă

The post Noua mea carte – ”Tainele psihologiei” appeared first on Razvan T. Coloja.

News from the Interwebs – 23 iulie 2018

Nu prea am avut timp să updatez blogul. Am fost prea ocupa săptămânile astea. Fuga de la cabinet la poștă apoi acasă, la conferințe, scrie articole, citește sociologie, documentează-te. Tot la foc continuu o țin.

Am gătit săptămânile acestea. Mai mult ca să mă detensionez.

Garlic bread.
Se ia o căpățână întreagă de usturoi, se curăță de foliile exterioare, se taie cu cuțitul partea de sus (cam o cincime din căpățână) și se picură puțin ulei de măsline peste. Se învelește în staniol și se bagă la cuptorul preîncălzit vreo 35-40 de minute, full speed.
Între timp lăsați untul să se topească la temperatura camerei, zdrobiți doi-trei căței de usturoi. Untul tăiați-l în bucățele mici ca să se înmoaie mai repede. Se bagă totul în blender, se presară sare după gust. Când au trecut cele 40 de minute scoateți folia din staniol și curățați bine interiorul moale și cald al căpățânii de usturoi copt în blender. Aruncați cojile arse.
Se dă bine cu mixerul, se amestecă cu o spatulă. Se presară una sau două lingurițe de pătrunjel proaspăt sau uscat. Se dă din nou prin blender câteva secunde, se amestecă bine cu spatula.
Untul rezultat se unge pe câteva felii de pâine care apoi se taie în felii lungi, late de vreo doi centimetri.
În cuptorul încă fierbinte se bagă toate aceste felii unse pe grill (nu pe tavă) și se dă focul la maximum. Se scot afară când vedeți că încep să se rumenească pe margini, semn că pâinea s-a prăjit.
Untul se topește și intră în pâine.
E delicios cu sos de tomate și/sau un vin alb sec sau demisec.
Mirosul face toți banii.

 

Omletă cu șuncă și parmezan.
Trei ouă bătute, asezonate cu sare și piper, puțină boia dulce și leuștean. Se călește ceapa tăiată mărunt vreme de vreo 2 minute după care se pun în tigaie cubulețe mici de șuncă. Se dă focul pe un minim posibil și se amestecă periodic.
Se rade parmezan cât mai fin în ouăle bătute, se amestecă iar când șunca e aproape prăjită se toarnă câte puțin în tigaie și se amestecă încet cu o lingură de lemn. Cu cât e gata omleta mai târziu cu atât mai bine, că are timp parmezanul să se topească și omogenizeze uniform cu oul bătut, șunca și ceapa.
Se taie castravete murat în felii subțiri iar omleta se decorează cu coadă de ceapă verde tăiată mărunt și un vârf de mărar uscat și tocat fin. Mărarul îi dă un gust aparte, boiaua îi dă culoare, parmezanul consistență.
Prăjiți înainte de asta una sau două felii de pâine pe care le frecați cu usturoi (și cu unt dacă doriți).

 

Due to popular request the smashed dead chicken embryos are back. Now with wine.

 

Mazăre scăzută cu omletă și cârnat afumat prăjit.
Se călește ceapă tăiată mărunt într-o lingură de ulei vreme de două minute. În tigaie se pune o cană de apă și 2/3 de cană de mazăre. Se pune pe foc mic, se adaugă sare, piper, o lingură mare de mărar tocat mărunt și una de boia dulce. Se amestecă din când în când în tigaie și se ia de pe foc după vreo 20 de minute când scade apa.
Se bat două ouă, se rade parmezan peste, se asezonează cu sare și piper, se bagă puțin mărar și pătrunjel, se amestecă iar. Se călește ceapă în altă tigaie, se prăjesc sumar bucățele de cârnat afumat sau salam afumat – totul pe foc cât mai mic – apoi se toarnă ouăle bătute și se amestecă din când în când.
Apoi se crestează fin un cârnat pe ambele părți cu cuțitul și se prăjește în puțin ulei.
Totul în farfurie, se presară pătrunjel tocat peste întreg ansamblul și se adaugă castravete murat ca să alunge gustul uleios ce ar putea rămâne în mâncare plus niște morcov ca să fie și ceva crudități pe-acolo. Se picură smântână peste mazăre just for the fuck of it.
Puțin leuștean uscat presărat peste farfurie.

 

Omletă din 3 ouă, asezonată cu sare și piper, mărar, pătrunjel, boia. Se rade parmezan fin în ea. Se taie slănină, salam afumat și cârnat afumat în cubulețe mici. Se călește ceapa un minut, se prăjește carnea un minut, se toarnă omleta peste la foc foarte mic și se amestecă bine.
Se crestează un cârnat și se prăjește tot la foc mic.
Se ia salată mexicană, se fierbe în apă cu sare un sfert de oră. Se amestecă cu o linguriță de suc de murături și trei de maioneză, se presară pătrunjel, leuștean și puțin piper.
Se rad firișoare de morcov crud și se taie un castravete murat în felii. Se taie o roșie.
Totul se presară cu pătrunjel proaspăt.

 

”Fă-mi puțin. Nu mult. Așa – de gust.”
Garlic bread la cuptor cu sos de tomate și doar un vârf de Eros Pista. Mix mexican de legume fiert în apă cu sare, cu cârnat și salam de vară prăjit la foc mic. Totul presărat cu susan prăjit și pătrunjel tocat mărunt. Puțină maioneză și sare peste roșii. Ciorbă de fasole cu cârnat afumat, ceapă călită, leuștean, mărar, piper, pătrunjel, sare, foi de dafin, boia dulce, chili, sos de tomate, puțină untură de gâscă, ulei de măsline. Smântână deasupra.
She did not say ”take it back” so instead I poured her a tall glass of dry white wine and humbly retreated from her chambers.

Și-am fost la două conferințe săptămâna trecută. Prima a fost o conferință internaținală, o școală de vară numită “Attempts, Failures, Trails and Errors” ale cărei workshop-uri s-au ținut la Facultatea de Arte a Universității din Oradea. Au fost 30 de locuri și am fost ales și eu dintre aplicanți. S-a vorbit de Obreja și începuturile ciberneticii în România, despre istoria rețelelor de calculatoare. S-a discutat despre rețele neuronale, programare, grafică 3D și design CAD în Grasshopper/Rhinoceros. Au venit oameni din toată lumea: un asiatic din New York, trei francezi, un suedez (parcă), doi tineri din Cluj, doi sau trei din Timișoara, am auzit mi se pare și niște portugheză pe-acolo. Am filmat un segment de un sfert de oră într-o zi:

Per ansamblu a fost interesant și-am învățat chestii mișto. Partea proastă era că tot trebuia zilnic să fug la cabinet să văd clienți așa că nu am putut participa zilnic la toate prezentările. În altă zi a trebuit să fug la 14:30 la un alt workshop ținut de data asta la Școala Doctorală de Sociologie a UOradea – „Bunăstarea copiilor din România. Cercetare și intervenție”. Participanți: Aline Cossy-Gantner, Chief Learning Officer (Fundația Botnar, Elveția), George Matu, Monitoring & Evaluation Officer, Mara Matei, Project Manager (Fundația Terre des Hommes România), Eduard Petrescu, Programme Specialist, Viorica Ștefănescu, Child Rights Monitoring Specialist (UNICEF România), Prof. univ. dr. Sergiu Bălțătescu, Conf. univ. dr. Claudia Bacter (Universitatea din Oradea).

Am scris niște articole de psihologie – unul pe eBhoreanul numit ”De ce învingătorii continuă să învingă” și un altul pe Psihoradea – ”Dezvoltarea copilului nu este afectată de părinții homosexuali” (articol ce-a stârnit răgete și dezaprobare pe un grup de discuții Facebook).

În rest mai am de scris o tonă de articole: despre tehnologie AWS și serverless în general (containere, monitoring, compilare la distanță în cloud) și de psihologie. Tot alergând de colo-colo numai nu apuc.

Azi am dat peste o poză mișto – cea de mai jos:

Este interiorul Palatului episcopal din Oradea, fosta Bibliotecă Județeană ”Gheorghe Șincai” în care făceam eu cursuri acum 20 de ani pe vremea când eram student la Biblioteconomie. Poza e neprelucrată – chiar așa arată locul: ca un nivel din Quake. Lumina de sus e dată de niște vitralii. Țin minte că am urcat ani de zile scările alea. Țin minte frigul din interior și ecul pașilor și scările din marmură în care rămăsese sub formă de adâncituri patina pașilor.

În rest tot comand tâmpenii de pe net și-mi tot sosesc colete, de m-a luat până și poștașul la rost că ”…dar ce tot comandați? Ce-i în pachetele alea?”. Păi… de la electronice la cărți, de toate.

Oamenii cred în continuare cu tărie că ”democrație” se definește prin ”voința majorității”. Tot dau peste chestia asta online.

Nimic mai greșit. E mai degrabă invers, deoarece o mână de 600 de oameni decid 99,9% din lucrurile care afectează restul populației (vorbesc despre Parlament, Senat și alte foruri de conducere). Voința majorității în democrație se exprimă în doar două excepții de la regulă: la alegeri și la referendum.

A doua chestie e că democrația nu este definită nicidecum de voința majorității, fie de-ar fi să discutăm și teoretic. De aceea avem drepturile minorităților, Constituție, legi care explică clar situațiile concrete în care se aplică. Altfel ar fi un haos în care ăl’ de urlă mai tare are dreptate. Caz concret în această ipostază (și pur teoretic) ar fi cel în care, brusc, majoritatea ar decide că toți secuii trebuie expulzați pentru că nu vorbesc aceeași limbă ca românii, nu au aceeași religie ca majoritatea ortodoxă și au un set de tradiții ce diferă de ale noastre. N-ar mai conta că-s tot cetățeni români, că plătesc taxe sau au dreptul la ce denominație a credinței vor să urmeze (conform Constituției). Ar conta că majoritatea nu-i vede bine, chit că majoritatea ar greși cras în exprimarea voinței ei.

Nu mai afirmați că ”noi, majoritatea am zâs, deci noi avem dreptate, că așa e în democrație”. E pur și simplu stupid.

Am fost la Dedeman să facem cumpărături. Chestiile obișnuite: ciocan, tablă zincată, șmirghel, dorn – de-ale gurii. Și cu ocazia asta mi-am luat și-o pereche de căști antifonice, de-alea de le poartă prin filme tipii în jachetă galbenă care sparg asfaltul cu pickhammerul.

De ce? Pentru că papuc, de-aia.

Și mergeam cu autobuzul înapoi către casă și purtam vesel căștile mele mari și galbene ca un Forrest Gump de Oradea. Presupun că despre Zsuzsa se credea în autobuz că e asistentul meu social.

Dar revenind – când oprea autobuzul la câte un stop mă uitam fix la oamenii de pe trotuar care se holbau la mine. Așa – genul ăla de față inexpresivă care transmite deopotrivă și ”blank”, și ”omor”. Da – am căști antifonice. Da – le port în autobuz.

Când le-am dat jos de pe urechi și-am scăpat de liniștea din cap am auzit cum un tip din spate râdea. M-am întors și m-am uitat la el în ochi cu aceeași expresie blank pe față până a devenit brusc serios și s-a uitat rapid în altă parte.

Nu regret că le-am luat. Presimt că am să mă distrez cu ele în zilele următoare.

În rest, conversația din autobuz cu Zsuzsa a fost ceva de genul

– Øñšæýå?

– ĂH?

– ÏþðûÞ øƒ¥ö¿

– CE?!?

Fun times.

Și mă gândeam că pentru un miliardar bătrân Soros este extrem de sprinten. Cel puțin așa reiese din presa conspiraționistă din Europa. Am citit undeva că Soros nu mai mănâncă nimic de vreo 4 ani. Cică se hrănește direct cu sufletele românilor, prin unde. Stațiile de bruiaj mental instalate de milionar la graniță spală ”creerul” conaționalilor noștri în așa fel încât rămâne numai energie pentru Soros. Se trezește dimineața, pune gura la tub, soarbe, pleoscăie din buze mulțumit apoi râde extrem de malefic și-și face semnul crucii invers.

Așa e el. Un Antihrist lacom.

Apoi își îndreaptă ocheanul spre Ungaria, evită dibaci rugăciunile preoților lui Viktor Orbán și suge esența vieții bebelușilor maghiari secătuind țara de resurse. Apoi râde extrem de malefic din nou.

Abia apoi dă o fugă prin țările învecinate cauzând dezastre naturale, furând aurul neamurilor și verificând dacă generatoarele de păcat din fundațiile lui funcționează la o capacitate optimă. Seara – după atâta fărădelege și nenorociri aduse patrioților din țările Europei – se îmbăiază în apa în care au fost botezați ortodocși bebeluși moldoveni. Abia apoi se culcă, dar cu un ochi deschis și încruntat țintit spre București. Pentru că ura față de români nu doarme niciodată.

Pentru disertația mea aș fi avut mare nevoie de o scală ca asta. Efectiv a crescut inima în mine când m-am uitat peste studiu. Până acum nu exista nimic în psihologie care să măsoare experiența imprimată de sublim și percepția acestuia.

Konecni defineşte trinitatea estetică drept veneraţie estetică, a fi mişcat de estetic şi fiori/tremuri provocaţi de estetic. Tot el numeşte acest trio ”emoţii estetice” şi continuă să diferenţieze între diferitele grade de frumuseţe. Astfel, frumuseţea estetică se împarte în cea naturală (inspiraţia pe care o tragem puşi în faţa unui monument impunător creat de natură – cascada Niagara de exemplu) şi cea creată de om (exemplu concret fiind Marele Zid Chinezesc). Mai mult, Konecni numeşte mai multe grade de frumuseţe estetică, acestea variind de la frumuseţe la sublim, cu gradele lor aferente de impact emoţional. Dacă ar fi să preluăm cele două extreme menţionate, diferenţa dintre frumosul estetic şi sublimul estetic ar fi că ultimul este cu mult mai rar şi definit în cele mai multe cazuri de mărime. (Konecni, V. J. (2005). The aesthetic trinity: Awe, being moved, thrills. Bulletin of Psychology and the Arts. Vol. 5, pp. 27–44.)

Și cam asta e tot ce-i pe piață momentan legat de ”awe”. Până a apărut în 18 iulie studiul ăsta. I am super-happy.

Și-am fost în 17 iulie să ne facem cetățenia maghiară la Consulatul Maghiar. La interviu doamna de acolo se uita peste CV-ul meu scris în limba hunică. Se încruntă scurt, nedumerită. Dialog în maghiară:

– Unde ați lucrat? La o fabrică de furnici?

– Nu – acela e titlul unei cărți pe care am scris-o.

Bun așa.

M-am trezit mai de dimineață într-o zi ca să mă pot uita la primul episod din ”Who Is America?” al lui Sacha Baron Cohen și-s aproape sigur că de data asta îl mitraliază careva ca pe ăia de la Charlie Hebdo. Pur și simplu omul și-a depășit legenda cu seria asta. Recomand.

Slackware a făcut 25 de ani. 25 de ani – Jesus. Și-acum țin minte cum compilam la greu în Slack prin 2000. Cum m-am bucurat când a apărut swaret (nici nu știu dacă mai e folosit). Slackware rămâne distribuția mea de suflet: rapidă, concisă, sub mâna de fier a lui Pat V.

Poporul nostru nu înțelege că a te mândri cu faptul că Nadia Comăneci a luat 10 pe linie la Olimpiada din 1976 e ca și cum te-ar felicita lumea după 42 de ani că în clasa a II-a ai primit premiul pentru cel mai bine realizat triunghi la ora de desen, proba pe județ. Nu e ceva cu care să-ți susții patriotismul vreme de peste patru decenii.

A fost o probă din câteva zeci. Acum 42 de ani. E timpul să-i dai pace.

Din păcate e una din puținele chestii pe care le avem ca neam așa că defilăm cu ea în continuare. În așa fel încât după alți 42 de ani primarul să ridice un bust cu tine desenând triunghiul.

Mi-ar face plăcere să trolez niște străini inocenți care calcă pentru prima oară în România. Cum ar fi să le torn cu o față extrem de serioasă 200 de zacuscă în pahar, să ciocnesc și să-i învăț cum se pronunță corect ”hai – sănătate”. Și să-i văd cum dau dintr-un șut pe gât un shot de zacuscă. Sau să le fac un gulyaș de-ăla de să mă usture ochii doar uitându-mă la oală și să-i conving că noi așa mâncăm în fiecare zi. Ori să le dau mămăligă sau sarmale pe băț și să le zic că e un fel de desert românesc. Nu – serios – noi mâncăm așa zilnic. Să le arat poze cu lupul dacic și-apoi să le cumpăr kurtos kalacs și să-l înfig într-un par lung de 3 metri și să-i pun să defileze cu el prin oraș; e tradiție, basoreliefurile cu dacii nu mint.

Ar fi grozav.

În 13 iulie am fost la un vernisaj aici în Oradea: ”Oglinzi oglindite”. Picturi de diverși artiști români din țară și de peste hotare. Poze mai jos.

Ioan Augustin Pop – ”Orient express”

 

Florin Ciulache – ”That All, Folks”

 

Laura Martin – ”Survolare Zoom Out II”. Pe Laura o cunosc, e sora lui Darius de mai jos.

 

Darius Martin – ”Regresie-Alice-În-Țara-Minunilor”.

 

Anca Mureșan – (Die) Liegende. 190x230cm, ulei și acrilic pe pânză. I like this one very much.

 

George Anghelescu – ”Castrare 1”

 

Încă de prima oară când am dat de conceptul ”eInk” am fost fascinat de tehnologia implicată în dezvoltarea lui. Îmi plac eReaderele și îmi place faptul că ecranele eInk sunt eficiente și economicoase din punct de vedere al consumului de energie. Îmi place să citesc pe ecrane eInk.

Cu toate acestea nu pot să nu observ că progresul făcut în acest domeniu în ultimii 8 ani e extrem de lent. Cele mai importante atribute aduse ecranelor eInk au fost un timp de reîmprospătare a ecranului mai bun (ceea ce e un progres considerabil în sine având în vedere cum se mișcau paginile la nivel de 2011) și iluminarea acestora. Atât.

S-a experimentat îndelung cu ecrane color dar nimic nu a trecut pragul pieței consumatorilor. Au apărut ecrane de 13” dar aparte de factorul ”mărime” sunt tot monocrome. Eforturi în direcția pigmenților color au fost depuse de mai multe companii și am văzut demo-uri din ce în ce mai promițătoare și cu tonuri de culori mai vii. Dar ideea se mișcă greu și merge în direcția abandonului. Și nu pricep de ce.

Un ecran eInk color cu diagonală de 13 inci ar fi perfect pentru citit reviste, cărți, studii în PDF, benzi desenate sau grafice derivate din statistici. În loc de asta suntem în 2018 și tot la ecrane monocrome am rămas, cu Sony și încă vreo două firme limitându-se la a produce dispozitive extrem de scumpe cu ecran în format A4 dar tot în alb-negru.

În 2013-2014 estimam că până acum tehnologia eInk va fi evoluat până în punctul în care să am deja și eu un dispozitiv cu ecran color. Ceea ce oferă piața în schimb sunt etichete eInk destinate supermaketurilor, aceleași eReadere cu ecran monocrom de 7-8” și promisiuni.

Dezamăgitor.

Și-o piesă faină cu un clip absolut superb:

Și-a trebuit să-i explic unui coleg psiholog de pe un grup că nu e OK să afirme neadevăruri:

Acum poza de mai jos. În stânga e un vechi server Compaq Proliant 2500. Am unul în cameră cu 3 HDD-uri SCSI în rack (două de 1,6GB și unul de 4,3GB – în RAID) – din 4 sloturi disponibile. La începutul anilor 2000 era top de gamă: două procesoare Intel Pentium Pro la 200MHz, vreo 512 SDRAM, tapedrive, CD-ROM 12x, unitate floppy. Îl arunc zilele astea că doar ocupă loc și cântărește vreo 70 de kilograme pe puțin. Un monstru din fier care face ca sfârșitul lumii când îl pornești. Rulam Fedora Core 2 pe el acum 15+ ani.

În dreapta e vârful de lance al gamei Proliant deținută de HP: HPE ProLiant DL325 Gen10 Server. Undeva pe la $8-9000. Procesor AMD EPYC 7000 Series cu până la 32 de core-uri și frecvență de până la 3,2 GHz, memorie RAM de până la 2TB DDR4 (16 sloturi de memorie), 9 porturi ethernet de 1GB fiecare, până la 8 harddisk-uri SAS/SATA/SSD. 10 kilograme cântărește.

Și mă uit așa – când la unul, când la altul – și mă gândesc că pe primul am învățat eu să fac RAID în Linux și mi-a fost server ”cu de toate” vreme de 2+ ani – stație de download DC++, webserver, server SSH, VNC, FTP, backup rsync și o mulțime de alte chestii; la al doilea salivez dar mă simt extrem de bătrân când văd cum a avansat tehnologia (de la dual Intel Pentium Pro @200MHz la procesoare cu 24 de core-uri și 3,2GHz).

Așa – la un calcul rapid în aplicația Calculator din desktop-ul meu – cel din dreapta are o putere de procesare de 192x mai mare ca primul. Dacă ai pune acum în cloud 192 de Proliant-uri de-astea vechi de 70 de kilograme fiecare să funcționeze în sincron tot n-ai ajunge la capacitatea celui din dreapta.

How time flies.

Cei de la [supermarket] au găsit o metodă mișto de a trece peste reglementările GDPR, semn că românii sunt inovatori iar directiva UE e acolo doar de formă.

E a doua oară când îmi bate la ușă o fată (alta) cu o listă în mână. Cică a venit să verifice dacă îmi sunt lăsate în poștă pliante Kaufland ”din acestea” și-mi agită un model în față. Îi spui că da, că nu, că habar nu ai, După care îți cere datele personale și te pune să semnezi. ”Știți – mă verifică și pe mine”. Exact aceeași poezie cu ”mă verifică” în exact același fel au repetat-o ambele fete.

Iar partea mișto e că după ce ți-ai dat numele, prenumele, numărul de telefon și alte date și ai semnat, n-ai cum să observi în partea de jos a listei, cu font de 6 pixeli, cum scrie că ai luat la cunoștință de prevederile GDPR și că prin prezenta îți dai acordul ca datele respective să fie folosite și prelucrate de ei în scopuri diverse. Cum ar fi de exemplu să te sune, să te spameze cu mesaje promoționale, telemarketing ori alte metode enervante de a-și promova produsele.

Schema cu ”am venit să verificăm dacă vi se livrează pliante pe care oricum nu le-ați cerut” e doar un pretext. Fata merge la fiecare ușă și adună datele, chit că ar fi nevoie să întrebe doar vreo 2-3 locatari dacă în cutiile poștale au găsit pliante ca să confirme sau infirme că în blocul respectiv cărăușii de maculatură și-au făcut treaba.

Acum cinci minute verificam dacă am ceva în căsuța poștală și fata suna de zor pe la interfon. Așa că i-am deschis, mi-a mulțumit, mi-a spus poezia cu pliantele după care mi-a cerut datele personale cu pixul deja așezat pe foaie. Și i-am spus că nu i le ofer. ”Dar mă verifică și pe mine” a repetat ea mecanic, fix ca predecesoarea ei. Am dat din umeri așa că a sunat la vecinul de la parter și i-a luat ăluia datele după ce i-a derulat povestea cu pliantele.

E nepotrivit să spunem că pensionarii care-și vând votul pe o pungă goală ori se calcă în picioare pentru doi mititei și o lingură de muștar oferite gratuit au o mentalitate depășită. Să nu uităm că în anii ’90, la geneza Internetului în România, puști de 15-16 ani făceau schimb de liste cu site-uri care trimiteau chestii gratis la noi în țară. Din cele mai inutile: CD-uri cu demo-uri obscure, cataloage de modă, tricouri promoționale ale unor lanțuri de firme care produceau neoane, mostre de tuș pentru ștampile, adaptoare pentru ștechere australiene. Tot felul de lucruri de care adolescenții ăia nu aveau nevoie dar pe care totuși le comandau din simplul motiv că erau gratis și veneau gratuit prin poștă. Cu cât îți soseau mai multe cu atât îți creștea prestigiul prin Internet Cafe-urile din oraș. Plăteai o oră de acces dar plecai acasă liniștit că peste 3 luni soseau mostrele de lipici de la fabrica aia din New Jersey care spera că te va convinge să comanzi bulk. Pe principiul ”dacă e gratis să am și io”.

Și-a apărut un articol intitulat ”Cărți românești de luat în vacanță” și văd că e și-un roman de-al meu printre ele.

Acum vreo trei ani m-am pus să învăț braille. Problema e că fără material de exersat tinzi să uiți și e cam dificil să te obișnuiești să descifrezi rapid literele. M-am uitat pe bookdepository la prețuri dar oferta era extrem de restrânsă (vreo 4-5 titluri) iar prețurile prohibitive. Așa că am dat cumva peste un site care trimitea biblii braille gratuit în toată lumea. Le-am scris, le-am expus situația și n-am mai auzit de la ei.

Azi mi-a venit coletul la poștă, după vreo 6 luni. Biblia în format KJV, în limba engleză, versiunea braille. Două tomuri mari și groase de o palmă, 2000 de pagini.

Am pe ce exersa, chit că n-au simbolurile pentru diacriticele românești. Iar când termin cu ele le dau celor din Asociația Nevăzătorilor din Bihor, poate vor fi de folos cuiva. Deocamdată buchisesc dar mi-ar face plăcere să ajung să pot citi într-un ritm decent.

Când eram copii, eu și Ștefi am inventat un nou joc destinat preadolescenților cu ADHD și prea puțină răbdare de chestii productive. ”Șah brutal” îi spunea. Era fix ca și șahul normal atât doar că după ce aranjai atent piesele pentru început de partidă începeai să le dai bobârnace ca să le proiectezi peste tablă în încercarea de a răsturna piesele celuilalt. Câștiga cel care rămânea cu piese pe tabla de șah. Reguli stricte nu prea existau (nu se aștepta rândul celuilalt ci bobârnacele se dădeau haotic și concomitent de ambii jucători de zburau caii și pionii în toate direcțiile izbind regine și ture și pierzându-se pe sub canapea).

Șah brutal: un joc măreț pentru oameni măreți.

În mod ciudat, când accesez NAS-ul din rețea prin protocolul smb:// (Samba), MPlayer pierde pachete la redarea de filme. Dacă merg prin afp:// (Apple File Protocol) care e vechi ca un velociraptor, totul e OK. Așa că m-am uitat să văd de ce pierde severul Samba de pe NAS pachete de se întrerupe filmul când dau fast forward.

Așa că SSH în NAS și m-am uitat să văd cum îi spune plăcii de rețea. Și problema e că ipv6 e dezactivat în kernel dar nu de tot așa că asta de mai jos rezolvă problema. În caz că pățiți la fel cu MPlayer în Linux prin rețele smb.

Și-am fost la un festival medieval aici în Oradea. Și-am filmat niște chestii:

La clipul ăsta nu m-am abținut și-am băgat un voiceover:

Mi-a plăcut de mic chimia.

Când aveam vreo 17 ani am găsit cu Ștefi un sac mare de sulf în drum spre via de pe deal. L-am cărat până acolo un kilometru sub soare dogoritor. Să fi avut vreo 15 kilograme. Ștefi mă tot întreba că ”dar bine mă dude, și ce-o să faci cu el?” iar eu eram ceva gen ”las’ că o să vezi; AM UN PLAN”.

Absolut normal că l-am pus pe foc.

S-au umplut toate dealurile din jur de fum galben și toxic, așa – pe o rază de 4 kilometri. Arăta ca ziua de naștere a Satanei: foc și pucioasă.

Eu eram foarte fascinat, Ștefi își vomita limfa prin iarbă.

Iar la final de wall of text vă las cu trupa asta mișto peste care am dat recent. Ascultați între ce tonalități variază tipa de la voce. De la angelic la grindcore de-ăla de crăpat geamurile.

The post News from the Interwebs – 23 iulie 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.

Derivate ale istoriei

Mi se pare interesant de observat cum unele curente precum cele din modă sau regulile nescrise din codul bunelor maniere au fost influențate de situații din istorie. Pe vremuri, de exemplu, când o domnișoară în rochii voalate dorea să se plimbe cu un domn care o curta era cumva ciudat că e mai mică la înălțime decât el. Așa că domnișoarele au început să comande de la pantofari saboți și pantofi cu talpă tot mai înaltă, ca să se apropie cât-de-cât de înălțimea pretendentului și să nu-l bage în ridicol ori de câte ori o vizita sau se plimbau prin mulțime. Asta în schimb a dus la o serie de domnișoare care se împleticeau pe pantofi cu talpă groasă, ceea ce a dus la o altă imagine ridicolă. Așa că pretendentul, ca să le scape de chinuri, le oferea brațul ca sprijin. Și mereu brațul drept; pentru că dacă ar fi fost să-l ofere pe cel stâng, teaca sabiei de la șold s-ar fi încurcat prin faldurile rochiei domniței.


Și așa s-a ajuns în ziua de azi la tocuri-cui de 12cm și la perechi care se plimbă prin parcuri la braț, el mereu în stânga, ea mereu în dreapta lui.


Tot în vremuri apuse era dificil să ții un cadavru multă vreme expus la aer fără să înceapă să duhnească. Așa că pe când se ajungea la ritualul de înmormântare – indiferent de religie – ajungea acoperit de flori care serveau un dublu scop: estetic și de acoperire a mirosului lăsat de corpul în descompunere.


Creștinii aprind lumânări morților nu pentru că așa cere religia ci pentru că pe vremuri era dificil să vezi în cavoul întunecat ceva fără o sursă de lumină.


Semnul dolarului american (”$”) derivă din ”peso”. Înainte ca SUA să-și declare independența și – deci – să-și bată propria monedă, peso-ul mexicanilor era mai răspândit pe continent. Toate mărfurile se plăteau în peso iar în porturi se făceau liste lungi incripționate grăbit de agenți de port sau căpitani de vas. Așa că, din motive de ergonomie, ”peso” a devenit ”PS”. În timp ”p”-ul a început să fie trecut direct peste ”s” ca să se economisească timp și spațiu ca ulterior moneda să fie reprezentată direct prin ”$”, renunțându-se la bucla ”p”-ului. Până la independența Statelor Unite ”$” era deja sinonim cu ”bani” așa că alegerea n-a fost grea. Mai mult, peso-ul fiind din metal nobil la acea vreme era rupt în patru sau în opt bucăți, ca să ai cu ce da rest. Așa s-a ajuns în ziua de azi la ”a quarter” (o pătrime) pentru a desemna fisa de 25 de cenți.


Ciorile au devenit păsări de rău augur datorită medicilor din timpul ciumei negre care a ras 30% din populația Europei (și care, în mod ironic, a contribuit la decăderea ideii de ”iobag” din cauză că restul de 70% n-a mai trebuit să lucreze pământurile lorzilor ci s-a instalat moșier peste pământurile celor decedați devenind proprietar). În timpul molimei doctorii purtau măști cu aspect corvin nu pentru a speria lumea sau a avea un aspect morbid ci pentru că mirosul din orașe era pestilențial și trebuia să-l suporți cumva. Așa că în interiorul ciocului prelungit al măștii erau depuse săculețe cu mirodenii, oțet și alte chestii cu miros puternic menite să alunge izul de carne putredă din aer. Iar cum nimeni nu scăpa de ciumă, doctorii puteau doar alina suferința celui bolnav vizitându-l pentru ”lăsare de sânge” (care era remediul universal pentru tot, de la răceală la leucemie – te tăiau la braț și sângerai până ce doctorul declara că a ieșit din tine destul sânge ”rău”). Și cum bolnavii de ciumă mureau oricum iar cetățenii orașelor știau asta, cioclii de doctori au ajuns să fie asociați cu moartea care stă să vină. Apoi ciorile și corbii au preluat titulatura de vestitori ai morții în legendele și superstițiile popoarelor.


Și vorbind de lăsarea de sânge, pe vremuri bărbierii jucau și rol de farmaciști-medici. Așa că după ce mergeai la tuns îți luau și niște sânge, să te faci bine. Ca să-și facă reclamă și să știi că magazinul din depărtare e frizerie/farmacie, unii manevratori ai lamei ascuțite au vopsit stâlpi în dungi roșii care contrastau cu o altă culoare (alb sau albastru). Ceva vizibil de departe și ceva ce putea fi rapid asociat cu sângele. În SUA încă mai vezi stâlpi din aceștia cu spirale roșii și late în fața frizeriilor.


Satan, așa cum este el reprezentat în ziua de azi de Creștinism (coarne de țap, copite) e imaginea zeului Pan. În epoca de final, creștină, a Imperiului Roman, Biserica a încerca să scape de păgânii panteiști sau politeiști. Cum venerarea lui Pan era în floare, Biserica a demonizat imaginea lui și l-a asociat cu răul reprezentându-l grafic în ipostaze malefice în încercarea de a-i descuraja pe alții să se alăture curentului panteist și totodată să atragă cât mai multă lume de partea Creștinismului. În ziua de azi Pan e Diavolul cu cap de țap, coadă și copite, jumătate om și jumătate țap, privind malefic și încruntat la creștinii temători.


Din nou – e interesant cum istoria ne modelează superstițiile, moda, tradițiile, psihologia reclamei, bunele maniere, simbolistica cu aplicații practice curente și alte lucruri cu care azi suntem obișnuiți.

The post Derivate ale istoriei appeared first on Razvan T. Coloja.

News from the Underground – 7 iulie 2018

Busy days. Ieri și alaltăieri am stat până la 3:00 dimineața și-am tot scris și corectat pe un referat de final de an pe care trebuie să-l prezint zilele următoare la Școala Doctorală de Sociologie din Oradea. Mai am de făcut PowerPoint-ul și cuprinsul. Mi-am dat cu părerea ca psiholog referitor la un caz de hărțuire sexuală din Oradea, articolul va apare în zilele următoare în săptămânalul ”Bihoreanul”. Fac drumuri poștă-acasă/acasă-poștă că-mi sosesc pe bandă rulantă coletele comandate de pe AliExpress (vreo 80 de chestii luate acum o lună).

Azi am chef de lucru așa că mă pun să scriu. Am oricum destule de făcut.

Mi se cam umple spațiul pe NAS-ul din rețea (toți cei 3TB) din cauza tutorialelor video și a documentarelor și cursurilor de psihologie/sociologie. Vorbind de ultimele am citit niște articole și studii interesante zilele trecute.

Cică a apărut #5/2018 din revista ”Familia”. Am și eu un text acolo – un capitol din manuscrisul de beletristică la care lucrez de vreo doi ani și ceva. Aștept un PDF, ceva. În curând se începe lucrul la coperta cărții de psihologie care va fi publicată luna asta la Crux Publishing. Aștept prefața ca să putem finaliza manuscrisul (mulțumiri din nou pe această cale lui Marius Cioară pentru că a acceptat să o scrie). Și m-am pus să scriu o carte de povești pentru copii; gândită psihologic să imprime și extragă din cei tineri anumite lucruri folositoare lor. Până acum am o povestire de test pe care am dat-o celor patru mame pe care le cunosc și care au copii între 2 și 6 ani, să văd ce reacție au aceștia când le este citit textul înainte de culcare. Până acum semne bune.

Revista ”Repere medicale” din Galați mi-a plagiat două texte de pe Psihoradea. La modul copy/paste, fără să mă întrebe și fără să-mi specifice – desigur – numele. În numerele 30 (2016), respectiv 40 (2017). Bun – am văzut că fură texte cam de la toată lumea, dar problema e că au tiraj de 7500 de exemplare și fac bani din reclama vândută în revistă. Așa că l-am sunat pe directorul revistei care mi-a râs în nas cu ”hai dom’le că era de pe net” după care mi-a închis telefonul în nas. Nu înainte să-l întreb dacă știe ce presupune legea drepturilor de autor iar domnul să-mi spună sec că ”nu”. În mod ironic, pe coperta 4 a fiecărui număr al revistei tronează avertismentul din dreapta. Așa că i-am trimis notificare prin avocatul meu domnului director și cel mai probabil ne vedem la Tribunalul Oradea unde-mi va plăti daune morale și drepturi de autor. Pățăști.

Click pe poză pentru a ajunge la textul meu care a fost plagiat.

O studentă (tot din Galați) mi-a plagiat un text de pe acest blog și l-a prezentat la universitate ca fiind al ei. Am prins-o, am interpelat-o politicos pe Messenger unde m-a luat și ea în derâdere. Îmi furi un text literar de pe blog și-l prezinți ca fiind al tău la facultatea de Litere. Te prind și-ți scriu politicos că nu e frumos ce ai făcut. Cu accent pe ”politicos”. Mă iei în derâdere, mă faci ”frustrat”, bagi placa cu ”n-ai să afli oricum cine sunt și nu poți dovedi” și o arunci în joc și pe cea cu care ne-au obișnuit românii – ”frustratule”. Așa că încerc să-ți explic conceptul de plagiat și-mi spui că ”și ce – era gratis, era pe net, doar luăm filme gratis de pe net”. Așa că depun un efort în continuare să-ți explic ce nasol e să-mi furi un text la care am muncit vreme îndelungată și că – chit că e ”la liber” – asta nu-ți dă dreptul să-l prezinți ca pe propriul referat. Râzi. Mă ironizezi. Mă jignești și-mi explici că n-am ce-ți face după care-mi dai block.

Așa că sun la tine la universitate și vorbesc cu oamenii de acolo. Sun la rector. Sun la decan. Sun la secretare. Le explic situația, trimit mail cu screenshot-uri și poza ta de profil. Pentru că exact cât de greu e să te identifice proprii tăi profesori după poza de profil?

Trece o oră. Primesc înștiințare că s-a format de urgență comisie care deliberează și discută problema.

Mai trece o oră și ești tu. Mi-ai dat unblock pe Facebook. Îți ceri scuze și recunoști că ai greșit. Îmi scrii că doamna rector a vorbit cu tine și te-a adus cu picioarele pe pământ. Așa că-ți dau numărul meu să mă suni pentru că vreau să aud astea din gura ta, să te prezinți așa cum se cade și nu să te ascunzi sub pseudonimul de pe Facebook; te conformezi după 5 minute de gândire.

Ai un ton spășit. Te iau moale și politicos. Îți explic că 1. nu-mi furi munca și 2. nu mă jignești după ce-mi furi munca când eu încerc amiabil să rezolv problema. Îmi dai dreptate cu glas stins în timp ce-ți explic diferența dintre ”plagiat” și a copia filme de pe net.

Și după 8 minute glorioase de discuție amabilă arunci bomba: ”Știți… vor să-mi facă dosar penal”. Întreb ”cine?”. ”Păi… comisia”.

Așa că trec peste modul arogant și ciobănesc în care te-ai purtat cu mine după ce te-am prins plagiind; trec peste faptul că ai plagiat și-ți spun să le zici ălora din comisie să mă sune. Că încerc să rezolv pentru că nu te vreau cu viitorul distrus și n-am de gând să duc pe căi legale o studentă din celălalt capăt al țării doar pentru că sub impulsul tinereții a călcat strâmb și mi-a râs în nas după aceea. Mai mult, specific faptul că în discuțiile cu mai-marii tăi am specificat clar că nu vreau să ți se aplice sancțiuni ci doresc doar o discuție cu tine. Îmi mulțumești cu glas stins. Îți mulțumesc și eu pentru timpul acordat.

N-ar fi mai ușor să nu-mi furați textele? Scap și eu de o grijă, scăpați și voi de altele.

Am gătit câte ceva zilele astea:

Ciuperci cu salată cu cârnat prăjit și ou fiert.
Se pune puțin ulei în tigaie, se călește ceapa verde. Se toarnă ciupercile, o linguriță rasă de sare, puțin piper, ienibahar, mărar și pătrunjel. Se presară puțin praf de usturoi și se adaugă trei linguri mari de sos de roșii. Se toarnă o ceașcă de apă și se adaugă două frunze de dafin. Se amestecă bine și se lasă la fiert pe foc mic/mediu. Amestecați din când în când.
Se pun două ouă la fiert.
Se rade morcov, se taie un sfert de ardei în felii subțiri și apoi cubulețe, se taie coadă de ceapă verde mărunt; se toacă mărunt varză albă crudă și un castravete murat. Se adaucă o linguriță sau două din seul castravetelui murat, se asezonează cu sare și piper, se presară puțin pătrunjel și foarte puțin mărar, două lingurițe de boia dulce.
În tigaia cu ciuperci presărați un vârf de chili iar când a scăzut apa puneți două lingurițe mici de smântână. Nu mult – cât să-i dea culoare. Amestecați bine, mai lăsați pe foc mic vreo 2 minute după care puteți turna în farfurie.
Într-o altă tigaie se prăjește la foc mic în puțin ulei cârnatul afumat crestat pe lungime.
Ouăle fierte se lasă vreo 5 minute în apă cu gheață pentru a putea fi decojite mai ușor după care se feliază pe lățime.
Întregul platou se decorează cu coadă de ceapă verde tăiată mărunt și un vârf de mărar uscat, mărunțit. Adăugați o linguriță de smântână peste ciuperci.
Sare și piper după gust.

 

Omlette du fromage.
Se bat două ouă, se asezonează cu sare și piper. Se călește ceapa verde tăiată mărunt apoi se pun în tigaie bucățele mici de cârnat afumat și șuncă. Se toarnă la foc mic ouăle în tigaie, se amestecă, se presară cașcaval ras. Apoi un cârnat prăjit și salată de crudități plus niște pâine prăjită. Se decorează cu ceapă verde și puțin pătrunjel tocat și ienibahar.

 

Seara a zis că ea vrea înghețată.
Așa că i-am făcut înghețată de vanilie, am presărat ciocolată topită peste, niște esență de vanilie, alune sărate sfărâmate în bucățele mici, stafide și puțin praf vanilat.
A gustat și-a zis că ”Sfinte Sisoie” așa că presupun că a fost bun.

Spanac cu ou ochi și salată mexicană. Salată de morcov cu castraveți, ceapă verde și ardei galben în puțin oțet. Cârnat afumat, prăjit și uns cu sos tzatziki. Puțină smântână peste spanac, puțin chilli, mărar, sare și piper peste întreg ansamblul. Plus toast cu niște bere.

Cât vorbea la telefon am zis că-i fac o masă de seară.
Spanac cu ou ochi (făcut la foc mic vreo 7 minute) și mix de legume mexicane. Cârnat afumat prăjit puțin (tot la foc mic), roșii, asezonat cu sare și piper plus puțin ienibahar presărat deasupra. Și smântână peste spanac.

 

Boil. Boil like the tar pits of Hades and burn holes in me with your spicyness.

Țin minte când pe la începutul anilor 2000 cei de la Novell au cumpărat SUSE. A fost un șoc pentru comunitatea Linux la vremea respectivă, mai ales că Novell Netware avea reputația de vas scufundat de către Windows NT. Și-au trecut anii iar asta e a patra sau a cincea companie care cumpără SUSE de la anterioara. Distribuția asta Linux a schimbat mai mulți proprietari decât Torvalds numere de kernel.

Am un Power Macintosh 7100 care funcționează. Din păcate are NuBus și nu poate rula BeOS R4 sau BeOS R4.5 pentru procesoare PowerPC. Cred că am reușit să instalez pe el MacOS 9.1 acum o eternitate. Mai sus de versiunea asta nu merge. Doar System 7-8. Îl schimb bucuros pe un model care suportă BeOS pentru procesoare PPC, fie el și mai vechi decât seria Performa. Modele suportate de BeOS PPC și care mă interesează: Performa 6400, orice cu procesor PowerPC 603/603e sau PowerPC 604/604e, Power Mac 4400, Power Mac 7300, Power Mac 7600, Power Mac 8500 sau 9500 (inclusiv 9500 MP), Power Mac 9600 MP, Power Mac 9600 (inclusiv gama 9600 MP) sau Power Mac 8600. Dacă sunteți din Oradea și vreți un schimb sau știți pe cineva care l-ar face dați un mesaj vă rog.

Îmi plac autorii care mârâie la convenționalele reguli gramaticale și stilistice. Nu mă refer la autorii români care publică orice și n-au un picior ferm împlântat între ceea ce e dezacord și ceea ce nu e dezacord. Mă refer la Cormac McCarthy, la cei din Beat Generation cu al lor ”flow of conciousness”, mă refer într-o oarecare măsură la Douglas Coupland și Will Christopher Baer. McCarthy e faimos că a luat textul unui jurnalist care lucra pentru un prestigios ziar american și i-a scos din text toate semnele de punctuație. Tot el folosește obsesiv ”ok”-ul în ”The Road” (Pulizer prin 2007 parcă). Ginsberg n-avea niciun Dumnezeu când venea vorba de verbe, delimitarea ideilor în frază prin semne de punctuație. Alții refuzau cu încăpățânare să scrie substantivele proprii cu literă mare iar Kerouac punea uneori literă mare la început de rând doar ca să stabilească o anumită cadență.

Îmi plac și cei care sar de la o idee la alta sau de la un tablou la altul ca să mențină cititorul alert cu riscul de a crea confuzie (”Time flies. The time flies feed on rotting clocks.” – Craig Clevenger, ”Dermaphoria”). Sau cei care transformă idei de unul-două cuvinte în paragrafe noi cale de câteva pagini (cum e Palahniuk cel timpuriu) pentru a imprima un ritm rapid care duce spre un apogeu. Sau cei care cenzurează cuvinte în text pentru a focaliza atenția mai bine (tot Palahniuk în ”Pygmy” ori curentul ”Blackout Poetry”).

You’ve got to crack a few eggs to make an omelette.

Și mă distrez cu copiii din curtea blocului.

Mama de la etaj:

– Ce-ai spart?!?

Băiețelul de 6 ani:

– Nu eu… deci… eu am dat cu piciorul. Da’ și Ioana a dat.

– Și ce-ai spart?

– Am (se gândește, ridică un topor din plastic)… i-am rupt lu’ Delia toporu’ dar îl lipim.

– Să nu mai dai cu piciorul în chestii că te chem sus.

– …(se gândește) Nu e rupt, e doar dezlipit. Are Delia lipici și-l lipim.

– Mai dai cu piciorul în sticle?

– …(se gândește, ridică toporul) Uite – poți să faci pistol din el (îl apucă de lamă și îndreaptă mânerul spre alți copii): ”Pow-pow-pow!”.

Kids. Winning arguments since forever.

Ca să vedeți ce coșmaruri desenează pruncii ăia pe asfaltul din fața blocului:

Mr. ”I Want To Drink Your Soul”

M-am decis. Mâine cumpăr cretă și cărbune. Dacă spală ploaia desenul mă duc și-l refac. Dacă se estompează mă duc noaptea și-l refac. Până ajung copiii să se întrebe de ce tot se încăpățânează să rămână acolo și au să evite zona temători. Se vor naște legende urbane. Va deveni subiect la ședința comitetului de bloc. Iar când va veni din nou noaptea nu va observa nimeni mogâldeața în negru care scrijelește atentă pe asfalt.

You will live forever ”Mr. I want to drink your soul”…

În curtea blocului meu toate disensiunile dintre copii parcurg aceeași rută:

– se începe cu medierea problemei pe cale amiabilă: ”ba tu!/nu că tu!/ba că tu!/ba nu!/ba da!”;

– dacă în incident este implicată o minge atunci băieții sunt mereu de vină; dacă nu, se sare peste partea de mediere și se trece la punctul următor;

– copilul cu cele mai multe primăveri invocă în mod inutil dreptul de veto;

– pasul IV – posibile sancțiuni: ”deci io nu mă mai joc cu tine”, ”eu plec acasă atunci”, ”atunci îți rup și eu păpușa”;

– se invocă audierea martorilor în funcție de calitatea și numărul jucăriilor părților vătămate; conform legilor Curții prioritate în exprimarea părerii o au cei care depășesc numeric tabăra cealaltă;

– dacă audierea martorilor se soldează cu eșec ori nu duce la un verdict concludent se aplică principiul celui care plânge mai tare; părțile direct implicate se retrag în scara blocului deoarece oferă cel mai bun ecou și urlă din toți rărunchii;

– etapa în care Curtea deliberează în absența părților direct implicate; se definitivează mai bine granițele celor două tabere urmărind principiul ”Haribo” – mi-ai dat dulciuri acum două ore, îți susțin cauza;

– în cazul în care Curtea nu poate da un verdict concludent nici după această etapă se face apel direct la forul superior: ”MAMAAAAAA, GWAAAARGH”; câștig de cauză are cel al cărui mamă răspunde prima de la balcon.

Făceam poză la chestia asta de mai sus care arată ca-n ”Blair Witch Project” când grupul de copii s-a apropiat tiptil de mine. ”Noi am făcut-o” mi-a spus mândră fetița de vreo 7 ani. Le-am zâmbit. Mereu le zâmbesc copiilor care invocă entități malefice. Pentru că nu vreau nici simboluri roșii făcute cu capul de găină frecat de ușă și nici demoni care bulbucă ochii la mine prin oglindă. E bine să zâmbești precaut și să grăbești pasul în timp ce grupul te urmărește în tăcere cu privirea până intri în bloc.

Primul meu contact cu dedesubturile organizațiilor politice a fost prin ’99-2000. Nu mai țin minte exact când candida Isărescu dar m-am trezit că mă cheamă un coleg de facultate care lipea afișe pentru partidul ăluia: ”Răzvan, tu ești cu Linux și de-alea; hai că e bai”.

Așa că m-am dus cu omul la sediul partidului care era în subsolul unui bloc de lângă o piață din Oradea, într-un apartament fără mobilă. Pe drum colegul mă asigurase că – desigur – voi fi plătit. Mergeam ca orbul – habar n-aveam despre ce-i vorba.

Intrăm, se fac prezentările. Un șef de partid îmi prezintă cu față gravă un PC cu RedHat. ”Nu mai știm parola, este date importante acolo”. Mă pun în fața monitorului CRT, dau de un bootloader neparolat (LILO trebuie să fi fost la vremea aia), intru în rescue mode, ajung la prompt gata să root.

Și se scapă șeful de partid și îmi spune că fostul admin plecase ca un nesimțit și nu mai le răspundea la telefon și numai ăla avea parola. Ce bine că venisem. Și cum adminii de server nu pleacă doar așa, de-a lela, întreb și eu ca tot omul de ce îi lăsase de izbeliște. ”Pentru că-i un nesimțit!” mi-a spus șeful de partid cu ură în ochi. Colegul de facultate mă încuraja de peste umăr să tastez în consolă chestiile mele.

Și cam atunci mi-am dat seama că nu voi fi plătit. Am întrebat de bani mai mult așa – ca să-mi confirm. Șeful de partid mi-a spus să-mi fac treaba că ”vorbim noi de bani dup’-aia”.

Așa că am dat câteva ”ls -la” prin directoarele din /home, am trântit niște ping-uri către yahoo punct com, vreo două cat-uri la fișiere random ca să vadă omul chestii derulându-i-se pe ecran după care am oftat și i-am spus că n-am ce-i face. Va trebui să ia contactul cu administratorul vechi pentru că ”fără ăla nu se pot recupera datele” (lol).

Și-aici s-a schimbat radical placa domnului membru de partid. În sensul că a început să-l critice pe colegul meu cu ”ziceai că-i bun, bă”, ignorându-mă total și plecând apoi cu pași mari și nervoși în altă cameră fără să mă mai salute.

Îmi place să cred că tipul de dinaintea mea și-a primit până la urmă salariul restant. Eu unul oricum n-aveam să văd un ban așa că măcar ăluia să-i fac un bine.

Cât despre Isărescu – n-a mai câștigat alegerile.

L-o fi blestemat careva.

Și vorbind de Linux am făcut și eu trecerea la Ubuntu 18.04. Atât doar că-n MATE icoanele aveau un padding mare. În trecut rezolvam chestia asta din .gtkrc dar cum lumea s-a modernizat și acum boierii folosesc GTK 3 am creat un fișier nou ~/.config/gtk-3.0/gtk.css și-am trecut în el cod CSS:

.mate-panel-menu-bar menuitem {
padding: 0 2px;
}

And presto.

În altă ordine de idei – mai are cineva probleme cu MPlayer în Ubuntu ăsta nou? Nu mvp sau mplayer2 ci MPlayer-ul ăla vechi. Mie nu-mi redă unele fișiere de pe NAS și bănuiesc că-i o problemă de streaming și nu de codec. În 16.04 mergea perfect. Și-s de modă veche și prefer mplayer-ul vechi și țin cu dinții de el.

Am un Dell Mini 10 v1018 și efectiv nu mai știam ce Linux să instalez pe el să se miște decent dar să fie cât-de-cât la zi cu update-urile. Și i-am dat o încercare lui Lubuntu 18.04. Holy crap ce zburdă. Orice pusesem pe el se târa pe procesorul Intel Atom la 1,8GHz și cei 2GB RAM care nu pot fi upgradați. Lubuntu în schimb merge strună. Finally – am un laptop mic și funcțional din nou.

Iar azi dimineață am citit un articol despre BeOS care a trezit în mine nostalgia anilor 2000.

Și vine ziua de luni și mă înscriu la licență la sociologie. Am să fac facultatea în paralel cu doctoratul de sociologie. Voiam să fac facultatea de sociologie deja din 2013. Acum că taxa a fost redusă la 50% pentru cei cu o specializare la aceeași facultate și dat fiind faptul că mi se recunosc o sumedenie de cursuri de la facultatea de psihologie mă dul luni să mă înscriu. Și vorbind de facultăți, vă las cu poza de mai jos, că mă întorc la formatat bibliografia referatului în format ASA.

Unul face, doi nu face. Ăia care nu face nu ajung la ”Jurnalism”.

The post News from the Underground – 7 iulie 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.

Tu știai că alții n-au?

Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată este argumentul lui ”alții n-au”. Ca să exemplific mai bine să zicem că stați la rând la covrigi și cumpărați un covrig. Și e rânced și-i spuneți asta amicului de lângă voi. Și ăla vă spune cu o față gravă că ”ehe – în Africa există copii care n-au ce mânca”. Sau un copil e în parc și nu vrea nicicum să ia pe el pulovărul așa că auzi mama urlând la el că alții n-au cu ce să se îmbrace.

Chestia asta simplă transmite fix două chestii:

1. Că ar trebui să fii mulțumit cu ceea ce ai. Ceea ce în sine e stupid și derivat cumva din misticismul creștin. Omul mulțumit strict cu ceea ce are nu va evolua niciodată, pe niciun plan. Omul ăla e un om static și singura cale e în jos. Capitalismul a dus la progres nu pentru că i-a rugat pe oameni să fie mulțumiți cu ceea ce au ci pentru că a dictat că mereu se poate mai bine.

2. Că n-ai dreptul să te plângi. Ceea ce e din nou stupid deoarece putem aplica acest concept la absolut orice situație. Ai rămas fără hârtie la WC-ul public? Apare doamna aia care încasează taxa de un leu și-ți strigă pe sub ușă că în Uganda alții își fac nevoie în gropi de lut, nu în lux ceramic așa ca tine.

Logica lui ”ehe – nu știi tu cum e cu ăia care nu au” e folosită des de oamenii care n-au alt argument logic sau care vor să te pună la punct. Ți-a vândut ăla covrigi râncezi? Ehe – în Africa se moare de foame. Și nu contează că tu ești în față la simigerie și nu cu picioarele goale în praful din savana africană ori că ai dat bani pe ceva ce nu e corespunzător nevoilor tale. Contează că în Africa mor oameni. Așa că să nu te plângi. Ți-e cald vara cu pulovărul pe tine? Ghinion – există copii care nu au ce îmbrăca, așa că taci din gură și ia pe tine amărâtul ăla de pulovăr. Nu contează cât de cald îți este, contează că undeva cineva nu are haine.

Contextul e radical diferit dar ți s-a închis gura iremediabil apelând la imaginea celor care nu au.

Așa că mulțumiți-vă cu ceea ce aveți. Pentru că undeva, cineva stă după colț gata să vă explice că n-aveți dreptul să vă plângeți că ați rămas fără net, chiar dacă aveți un contract care stipulează un uptime de 99,9%. Pentru că în Uganda nu au net. Iar dacă s-a scumpit benzina cu 20% să nu uitați că în Uganda taxi-urile sunt trase de măgari. Iar Isus purta straie de in așa că nu vă plângeți că v-au vândut un tricou cu două numere mai mici.

Mâncați covrigul ăla rânced în tăcere, umili.

The post Tu știai că alții n-au? appeared first on Razvan T. Coloja.

News from the Interzone – 22 iunie 2018

Mi-a apărut un nou articol de psihologie: ”Barba ca simbol al statutului social”. N-am prea avut timp de multe zilele astea. Am citit studii sociologice, făcut curat prin casă, mai câte o cafea cu Diana. Și-am gătit puțin din lipsă de timp.

Pogăci.
320g de făină, 320g de untură, 320g de cașcaval ras. Se toarnă un ou întreg, două lingurițe de sare, una de piper, una plină vârf de praf de chimen. Se amestecă totul bine cu mixerul vreo 5 minute într-un bol până aluatul devine omogen.
Se bagă la frigider și se lasă acolo 6 ore. Scoateți aluatul de la rece cu un sfert de oră înainte de preparare.
Pregătiți între timp semințe de susan, praf de chimen, făină. Bateți un ou întreg într-o farfurie de supă, puneți în el o linguriță mare de boia dulce, puțin piper și sare, amestecați bine.
După un sfert de oră se frământă aluatul după ce-ați presărat masa cu făină, se dă drumul la cuptor pe mediu (cca 170 grade Celsius). Aluatul se întinde subțire, se împăturește pe verticală din trei foi lungi apoi dreptunghiul rezultat se împăturește tot din trei bucăți până formați un pătrat. Aluatul e lipicios așa că dați cu făină din când în când pe el. Întindeți cu sucitoarea aia cu care-și bat soțiile consorții care vin acasă noaptea târziu până obțineți un blat gros de vreo 8mm din cele 9 straturi suprapuse.
În tavă așezați o folie din aluminiu pe care o ungeți cu ulei de măsline și peste care presărați puțină făină.
Luați o formă din metal (sau un pahar) și ungeți-o cu ulei. Tăiați formele din aluat și le așezați pe rând pe tavă. Din cantitatea mea de aluat au ieșit fix două tăvi de pogăci.
Cu o pensulă de bucătărie ungeți suprafața pogăcilor cu oul bătut în care ați pus boia apoi presărați deasupra susan și praf de chimen.
Se bagă în cuptorul cald și se lasă 20 de minute la foc mediu.
Soția a zis că au ieșit foarte bune, că se topesc în gură și-a fugit să le ducă câte o cutie și soacrei și părinților mei. Deci eu zic că-s OK. #fărădrojdie.

 

Clătite cu cașcaval la cuptor. Două feluri de cașcaval în interior, cașcaval ras deasupra, puțină sare grunjoasă și foarte puțin piper presărate peste.

E amuzant cum în 2008 mă întrebau colegii de ce tot stau în consola Linux când – uite – toată lumea folosește Windows. 10 ani mai târziu le explică știrea asta de ce. Și intră și Microsoft să le dea explicații.

În caz că se întreabă lume de ce e mișto să locuiești în Oradea, le-am făcut un grafic mai jos care să augmenteze știrea asta.

Ah – și-a vrut cineva să mă troleze.

WTF am i reading?

Când vrei să mă trolezi fără să-mi jignești inteligența asigură-te întâi de următoarele:

1. Că scrii cât-de-cât corect gramatical și nu pui spații înainte de semnele de punctuație.

2. Că știi că citațiile nu se trimit prin e-mail.

3. Că știi că executorii judecătorești nu emit citații.

4. Că știi că grefierii de la judecătorie nu lucrează pentru executori judecătorești și că – în mod cert – nu trimit mail-uri vinerea la ora 20:15.

5. Că știi de portal.just.ro, ca mine.

6. Că într-o citație se specifică detalii cu privire la ”chemarea în judecată” lol.

7. Că pot da râzând un google search după numerele de telefon și să văd că duc spre site-uri de prostituate fără să trebuiască să sun și că la fel procedez și când mă suni tu de pe un astfel de număr. Google is my friend.

8. Să presupui că eu știu cum se trimite un fake mail de prin 1998.

9. Să presupui că a avea 3 avocați în familie ca mine m-a format cât-de-cât și că nu pun botul la chestii de genul.

10. Că nu ești nici primul, nici ultimul care încearcă să glumească cu un om care acum vreo 7 ani a determinat prin e-mail 3 preoți să-l lase să toarne filme pentru adulți la mănăstirile lor aferente; și-a făcut trollingul din plictis, mai convingător ca tine.

In other news, când vrei să mă trolezi pentru că m-am luat cu tine în gură pe Interneți sau nu-ți place ce scriu nu fă prostia să o încerci cu un psiholog. Pentru că ăla a trăit toată viața printre avocați și notari și executori judecătorești și știe cât țin ăia la imagine. Așa că – absolut normal – dă reply la mail știind că domnul executor se va enerva că cineva trimite e-mail-uri în numele lui și va suna cu o falcă-n cer și una-n pământ la băieții de la hosting. Care băieți de la hosting se vor mobilia:

Oh shi-…

Molto bene. Judecând după gramatică îmi închipui că n-ai folosit un VPN mai acătării așa că va fi distractiv. Ca notă adiacentă, când cineva mă sună și se prezintă făcând o pauză lungă între nume și prenume poți paria că până închide am căutat deja pe Google numărul de telefon. Oricine își poate instala o aplicație de CallerID spoofing dar nu oricine o face de pe telefonul propriu. Thumbs up, eu unul am râs. În caz că citești asta și nu te-ai albit până acum dă-i ceva vreme – o să vină: asumarea identității altora, fals, uz de fals, defăimare, înșelăciune… cu puțin noroc intră și la amenințare; eu zic că e un troc echitabil – trolling pentru cazier.

Și – absolut normal – cum mi-am făcut legitimație de pescar, cum la 6 zile s-a și pus tăblița cu ”Pescuitul interzis” în zona mea preferată.

Și mâine fac 39; parcă ieri eram atâtica.

The post News from the Interzone – 22 iunie 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.

Random thought

Am ajuns la concluzia că în caz de apocalipsă zombi femeile vor ajunge să depășească numeric bărbații. Vor bate galeș din gene și ne vor pune piedică în timp ce alergăm de hoarda de morți vii. Ca să întăresc spusele mele vă dau două exemple: unul din anul 2000 și unul de ieri.

În 2000 umblam cu o fată. Eram împreună de vreo doi ani și ne plimbam de mână într-o amiază pe Dealul Viilor din Oradea. Natură, romantism, uite iubire cerul. Și din neant apare un țap pe cărăuia pe care ne plimbam. Ne ia în vizor și o ia la goană spre noi, se oprește la un metru de mine și dă semne vădite de agresivitate. Trecând peste glumele mele cu ”Uite iubi – Satan ne-a trimis un mesager” sau ”Îl recunosc; e faimos – e de pe coperta celor de la Impaled Nazarene”, prima reacție a tipei a fost să se ascundă în spatele meu țipând și să mă prindă de umeri poziționându-mă strategic între ea și țap. Țapul ne arăta coarnele și dădea furios din copită, prietena mea îl enerva și mai tare zbierând din spate, eu râdeam ca un idiot aruncând glume de genul ”te-a simțit că ești creștină – e nervos”. Dar ideea de bază e că fata nu doar că s-a ascuns după mine ca să scape de animal dar mă și împingea spre el când țapul dădea semne că ar vrea să atace. Totul ca să scape ea.

Și-ajungem la al doilea episod – cel de ieri. În care un ditai exemplarul de ”Agrius convolvuli” (molia comună de apartament) a intrat pe geam și-a început să se izbească frenetic cu capul de pereți. Reacția soției? ”GAH! WAAAA!” – icnete, expresie de teroare pe față, țipete scurte care întărâtă și mai mult atacatorul. Și în timp ce eu încercam să împușc molia cu papuci și reviste a ieșit instinctul de supraviețuire din femeie: a sărit de pe canapea, s-a ascuns după mine și m-a prins de umeri. Așa – la modul ”scut uman”. Și eu râdeam iar molia zburătăcea bezmetic prin cameră ca o găină cu gâtul rupt și ea se ferea de atacuri făcându-mă carne de tun; un fel de ”să-l muște pe el de față mai întâi, nu pe mine”. Și-am scăpat și de molia carnivoră într-un final dar cugetam azi-noapte în pat uitându-mă la tavan cu ochii mijiți și am tras niște concluzii:

– în caz de apocalipsă, când voi bate perpedes drumurile pustiite ale orașelor în ruină ferindu-mă de morți vii și alte lighioane, de va fi să întâlnesc o supraviețuitoare suplă am să trag întâi și abia apoi am să pun întrebări;

– când ne vor încolți într-un final și cercul de 3000 de zombi se va face tot mai mic în jurul nostru am să fiu cu ochii pe ea, nu pe ei; să nu mă trezesc cumva azvârlit în brațele morților vii;

– n-am să spun niciodată ”fugi – salvează-te măcar tu; am să-i țin în loc cât pot de mult!” pentru că oricum n-am să apuc să termin; pe la ”măcar” va fi deja departe;

– în încercarea de a negocia cu canibalii postapocaliptici femeia va obține întotdeauna un preț bun pe tine;

– când vom fugi amândoi prin pădure de ursul mutant cu spume la gură am să-i pun eu ei piedică primul; așa – preventiv.

The post Random thought appeared first on Razvan T. Coloja.

News from the Underground – 16 iunie 2018

Zile foarte pline. Am citit studii, m-am uitat la documentare și tutoriale video, citit cărți, pierdut vremea pe Facebook, mai un film cam tot la 10 zile.

Și-am fost la pescuit. A ieșit ilar. Mi-am făcut permis. Hrănește un om pentru o zi și-ți va mulțumi. Învață-l să pescuiască și clachezi.

Am devenit pescar. M-am alăturat acestui club select orădean format din oameni care cunosc bine peștele. Voiam să cunosc și eu mai bine psihosociologia peștilor. M-am dus țintă la Asociația Vânătorilor-Pescari din Oradea, am achitat taxa, mi-a iscălit doamna ceva într-un carnet și mi-a dat carnetul. Din acea clipă eram membru cu drepturi depline în tagma pescarilor bihoreni și-mi admiram carnetul cu ștampilă. Niciun gardian public nu-mi putea acum da amendă.

M-am dus țintă în Piața Mare a Oradiei care se afla la vreo 3 minute de mers pe jos și mi-am luat o undiță cu mulinetă. Și ață de pescuit. Și plumb și ce mai trebuia. Aveam deja comandate de pe Aliexpress râme din cauciuc dar – recunosc – alea erau luate strict ca s-o sperii pe Moni care e terifiată de râme. Acum urmau să-mi aducă saci de pești.

Studiasem tehnica, în drum spre cabinet, uneori. Consideram că privindu-i pe alții cum înfig viermele în cârlig și aruncă cu dibăcie pluta departe e îndeajuns cât să prind și eu pește.

M-am grăbit spre casă, mi-am făcut rapid țigări, mi-am schimbat blugii cu o pereche mai ponosită – haine de pescuit. Mi-am pus și cafea cu mine și o plasă în care să pun peștii prinși. Mi-am pus cârlige și plute și sfori de diferite culori și grosimi și bucăți din plumb și tot ce trebuia, cu râmele din cauciuc cu tot care cică emanau un miros care-i înnebunea efectiv pe pești și-ți săreau în brațe de la el.

De-aș fi grăbit ritmul și-aș fi plecat cu un minut mai repede…

Dar am auzit cheia în ușă și-a apărut ea. Spaima peștelui. Megafonul subacvatic care alertează ciurdele de înotătoare să fugă. Motivul pentru care noi, bărbații, cumpărăm pește de la supermarket ca oamenii normali și nu-i luăm din râurile orașului.

Am încercat zadarnic să mă eschivez. În 30 de secunde se schimba de haine pentru că voia să vină și ea. VOM PESCUI ÎMPREUNĂ.

Așa că ne-am dus să ”pescuim” împreună.

Am găsit un loc mai ferit pe malul Crișului Repede, undeva lângă podul intelectualilor. Asta după ce locația pe care o ochisem inițial se îndepăra pentru că soția mă trăgea în cealaltă direcție. E OK, e bine și acolo.

De cum am ajuns și-am scos mulineta și-a manifestat entuziasmul pentru ce făceam împreună. I-am spus în șoaptă că probabil a speriat deja peștii pe o rază de 5 kilometri și că de-aia nu merge nimeni cu soția la pescuit. S-a prins de gură dar s-a pus să-mi facă poze.

Am montat expert mulineta, am pus cârlig, plută, plumb, am tras jumătate de râmă sintetică pe cârlig folosindu-mă de intelectul superior și judecând că ascunzând cârligul în corpul de gumă al râmei peștele va fi mai tentat să o înhațe. Apoi ea și-a încâlcit sandalele în ața de pescuit și-a trebuit să o ajut să și le scoată. Apoi a început să mă filmeze fericită și mândră. Am învârtit expert undița ca pe un bici. Voiam să lansez departe, dincolo de linia de 50 de iarzi. Am icnit la finalul avântului luat și pluta a țâșnit prin aer și plumbul cu cârlig a căzut la fix un metru de mal. Nici o problemă. Rulez cu chestia aia de rulat, aia care face ca roata de biciletă atunci când nu pedalezi. ”Derulătoarea” – cum îi spunem noi, pescarii. Toată ața s-a încâlcit în ea. Rulam înainte și-napoi și toată ața se încâlcea mai tare. Soția mă filma în continuare entuziasmată. Am încercat să disimulez prin gestică faptul că aș zugruma pui de cățel. Am abordat problema cu calm și răbdare. Un sfert de oră mai târziu mă dădusem bătut și tăiam cu cuțitul sfoara.

Am schimbat locația pentru că – în mod clar – aducea ghinion. Am încercat să adopt ceea ce consideram eu că era postura pescarului cât timp am trecut pe lângă alți pescari de pe mal și am găsit un loc mai deschis, fără crengi de copac deasupra în care să se prindă ața. Am lansat din nou, pluta a făcut ploc în apă, tot la un metru de mal. Ceva nu era OK, nu așa se proceda în filme. Am început să studiez mecanismul mulinetei și să apăs pe comutatoare și manivele și să învârt de rotițe. Una dintre rotițe făcea sfoara să se retragă mai ușor așa că am desfăcut-o cât am putut de mult. Am lansat din nou cu putere și toată partea de sus a mulinetei s-a desfăcut și-a zburat în apă. M-am frecat la baza nasului cu gestul ăluia căruia tatuatorul i-a greșit o literă. În apă niște pești mici înotau nepăsători aproape de mal.

Și-am fost ieri la un vernisaj de pictură. N-a fost multă lume dar am stat și-am ascultat ce discutau alții pe-acolo. Printre altele am aflat că a murit un tip pe care-l știam de ceva vreme.

A apărut KDE Plasma 5.13. Eram mare fan KDE acum vreo 10 ani, până pe la versiunea 3.5 când au decis să facă trecerea la noul QT și să-i tragă un redesign. KDE a devenit brusc nu doar mai urât dar mai puțin intuitiv, mult mai greoi și mai avid de resurse. Am trecut atunci la GNOME 2.x și ulterior la MATE dar mă mai uit din când în când să văd cum evoluează mediile desktop din Linux. Unity s-a dus (și mă bucur). GNOME-ul nou nu mă atrage. Budgie Desktop e OK-ish dar încă prea colorat pentru ce vreau eu. XFCE nu mi-a plăcut niciodată și-i tot pe GTK-ul nou așa că nu.

Rămân MATE și Cinnamon Desktop din care ultimul folosește artificii vizuale de care n-am nevoie. Dacă și MATE începe să se miște greoi consider la modul serios să trec la un manager de ferestre antic, ceva gen Fluxbox sau Window Maker.

SȘi ca side-note: se dă un laptop ASUS care după upgrade la Ubuntu 18.04 redă sound doar în difuzorul drept (în căști, prin jack, merg ambele difuzoare). Placa audio e asta:

$ cat /proc/asound/card0/codec* | grep Codec

Codec: Realtek ALC270

Codec: Intel PantherPoint HDMI

Informații despre chipset:

$ lspci -v | grep -i audio

00:1b.0 Audio device: Intel Corporation 7 Series/C216 Chipset Family High Definition Audio Controller (rev 04)

Subsystem: ASUSTeK Computer Inc. 7 Series/C216 Chipset Family High Definition Audio Controller

Am încercat cu

options snd-hda-intel model=intel-alc270

în /etc/modprobe.d/alsa-base.conf, nu merge. Rulează PulseAudio. Alsamixer nu ajută chit că loopback e setat pe disabled. Placa pornește prima conform alsa-base.conf care fișier totodată elimină de la bootare anumite module de kernel problematice (din gama audio), hardware-ul audio pe USB și alte lighioane.

Am încercat tot ce mi-a trecut prin cap, de la reconfigurare alsamixer până la options snd-hda-intel model=intel-generic în alsa-base.conf, reinstalat pulseaudio cu –purge și alte chestii. În versiunea anterioară a distribuției totul mergea OK, deci nu e problemă hardware (gen difuzor ars).

I’m out of ideas.

Am publicat un articol la Cetin pe blog. Despre miting and stuff.

Când ies la țigară pe palier urmăresc cu interes dramele din curtea blocului. Un băiețel de 6 ani dă un șut în minge și răstoarnă ditamai cutia de 50L plină cu cuburi LEGO. O fetiță de 5 ani începe să zbiere ca din gură de șarpe. O alta de 8 ia atitudine și aruncă din start artileria grea: ”Du-te și spune-l la maică-ta!”. Al doilea băiețel concluzionează că fetițele n-ar fi trebuit să lase cutia acolo, prin urmă e vina lor. ”Asta nu e poartă” strigă a treia fetiță. A patra fetiță, circa 6 ani, atacă din flancul drept și-i smulge mingea băiețelului. Fetița de 5 ani încă zbiară. Cineva strigă ”mama” iar ”mama” iese la geam și începe să strige și ea. Băiatul cu mingea încearcă să recupereze balonul dar fata care l-a acaparat îl ascunde la spate. Trag din țigară calm și mă uit cu fetița de 5 ani merge și ea să o caute pe ”mama”. Cea de 8 impune hotărât că băieții trebuie acum să adune cuburile, fetele cad de acord. Băieții își exercită dreptul de veto. Scandalul ia proporții. Conform Codului Civil al curții deliberarea e scurtă, în grup și bazată pe diferențele de gen. Cei doi băieți sunt declarați vinovați în ciuda protestelor lor. De la balcon ”mama” încă ceartă fără discriminare. Sting țigara și băieții iau decizia nobilă: o rup la fugă spre dreapta cu balonul recuperat sub braț. E haos total acum deoarece trebuie organizată o poteră care să-i prindă, se aleg lideri de grup. Ceva din mine speră că vor lua cu suspendare.

Și-am gătit ceva ușor zilele astea că nu prea am avut vreme de gătit.

Now back to reading Sociology studies.

PS: am dat peste trupa asta faină…

The post News from the Underground – 16 iunie 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.