Răzvan T. Coloja's Blog, page 9

[recenzie] Introducere în totalitarism

Nu poți să amintești de George Orwell fără să sari cu gândul la ”1984” și nu poți vorbi de ”1984” fără să riști să spui aceleași chestii care s-au spus deja. ”1984” e sinonim cu totalitarismul la fel cum ”NASA” e sinonim cu spațiul cosmic.

Ce pot să spun despre roman și e posibil să fie rar amintit este faptul că ”1984” este romanul individului și nu al societății. Accentul cade pe modul în care Winston Smith vede lumea care îl înconjoară și tratează drama lui ca ființă umană în mijlocul unei lumi modelate după cum dorește puterea. Cartea este prea puțin axată pe metaforic ca să poți face paralele cu realitatea fără să faci automat trimitere la fiecare regim comunist care a luat naștere în ultimul secol.

Aparte de descrierile care te mențin în atmosferă și de limbajul presărat de ”Newspeak”, marele merit al lui 1984 este că dă o definiție clară a totalitarismului și redă în amănunțime principiile pe care comunismul – cu precădere cel sovietic și cel din Coreea de Nord – au reușit să mențină masele liniștite vreme de atâtea decenii. De exemplu, Orwell împarte societatea din Oceania (țara fictivă al cărei Winston Smith îi este cetățean) în trei caste distincte.

La bază stă plebea. Cei mulți. 85% din populație, procent care include muncitorii, țăranii, locuitorii din orașe, intelectualii și în general pe oricine care nu e în legătură directă cu Partidul. Cei mulți sunt menținuți într-o stare permanentă de incertitudine iar prezentul le este alterat în funcție de necesitățile statului. Principalele lor griji sunt bombele inamice și loteria săptămânală pe care nu o câștigă nimeni.

A doua castă sunt membrii aserviți partidului. În speță cei a căror muncă este să-i mențină liniștiți pe ceilalți 85% amintiți anterior. Din această castă de mijloc face parte și Winston al cărui scop este să falsifice știrile din ziare în așa fel încât să reflecte prosperitate și progres. Casta de mijloc e alcătuită din membrii de partid care locuiesc în centrul capitalei și care sunt ținuți sub observație în permanență.

În final, casta superioară alcătuită din cele mai de seamă elemente ale societății Oceaniei: șefii, cei cu putere de decizie, cei care știu ce se petrece în realitate, cei de deasupra tuturor.

Un proletar nu poate ajunge în casta din mijloc decât în situații extreme. Un membru al castei de mijloc nu are nici o șansă să urce în casta superioară.

Dacă privim la modelul Coreei de Nord, Orwell, inspirat fără îndoială de stalinism și elemente ale nazismului, a prezis cu exactitate societatea din Pyongyang. În Coreea de Nord, cei mulți sunt țăranii și muncitorii. Plebea. Cei din capitală sunt fie militari, fie rude ale membrilor de partid. În zona de sus a icebergului social se află partidul în sine, al cărui conducători numără cel mult zece mii de persoane. În Coreea de Nord găsim același grad de dezinformare, găsim aceeași propagandă ca în ”1984”, găsim amenințarea cu inamicul extern (în cazul romanului fiind vorba de Eurasia și Eastasia, țările cu care Oceania se află din când în când în război, în cazul Coreei de Nord fiind vorba de Coreea de Sud și SUA). Cu doi ani înainte de aderarea Coreei de Nord la ideologia comunistă, George Orwell descria cum va fi viața în acest stat totalitar. Frapant este cât de mult se aseamănă relatarea lui Orwell cu realitatea din Pyongyang, cât de bine a intuit autorul modul de funcționare al unei asemenea societăți. Dacă în ”1984” timpul este fără valoare iar numerotarea lui s-a schimbat odată cu începuturile Ingsoc, în Coreea de Nord s-a trecut la un nou tip de calendar al cărui an zero începe odată cu nașterea lui Kim Il Sung.

”1984” este cel mai bun exemplu pe care beletristica îl poate oferi atunci când vine vorba de comunism, și nu degeaba este comparat atât de des cu statele totalitare.

Ca să continui o idee amintită mai sus, unul din meritele romanului este că reușește să îți imprime atmosfera în care trăiesc personajele principale. Consider că fiecare român născut înainte de 1989 ar trebui să citească ceea ce Orwell are de spus, fie și pentru a căuta similitudini între regimul Ceaușist și Ingsoc. Fie și pentru a realiza că se poate mai rău decât socialismul diluat prin care am trecut noi, că există mereu spațiu de manevră pentru mai aprig, mai mult, mai terifiant.

The post [recenzie] Introducere în totalitarism appeared first on Razvan T. Coloja.

News from the Underground – 11 octombrie 2018

I googled myself this morning. M-am trezit la 3:00 dimineața. Alaltăieri mă trezisem la miezul nopții. Și-am dat peste recenzia asta la ”Recolta roșie” a lui Orbu: ”Recolta roșie a lui Coloja”. Omul e sincer și apreciez asta.

Am tot citit zilele astea. Mi-am luat ”Politica” lui Aristotel (31 de lei cu transport cu tot) ediția din 2010, în traducerea lui Alexander Baumgarten. Ni s-a recomandat la cursul de Filosofie socială s-o citim (ediția asta) și – cum Republica lui Platon mi-a plăcut – am zis că merită s-o cumpăr.

Am stat cu Paul și Ciprian la o cafea, că am dat de ei la o terasă. Doi foști colegi de redacție care lucrau la PC Games pe vremuri. Mi-au spus că acum două săptămâni a murit Lulu. ”Lulu” (Vasile Giurgiu) se ocupa de revista CD Forum, era redactor-șef acolo. Un tip extrem de mișto: calm, politicos, ferm, extrem de tăcut dar plin de viață după câteva beri. Vreo doi ani de zile a stat la doi metri în dreapta mea pe când eu trudeam la MyCOMPUTER/MyLINUX. Mi-a spus Ciprian că Lulu a fost prin ceva țară exotică și-a prins boala Lyme de la o căpușă. Auzisem că se pricopsise cu un handicap locomotor și că avea istoric de scleroză în plăci în familie dar la boala Lyme nu mă așteptasem. La fel cum a fost un șoc să aflu că a murit recent. Mi s-a cam oprit fumul de țigară în gât și cred că m-am schimbat la față. Presa veche a pierdut un om fain pe care-l regret.

Am vorbit cu Deea de la editură, cică peste 50% din ce-a rămas în stocul editurii din ”Tainele psihologiei” a trecut iute. Plus ce s-o mai fi vândut pe Elefant și prin librării. Probabil facem ediție nouă anul ăsta. Am primit feedback foarte OK pe marginea cărții. Alaltăieri am vorbit cu un fost profesor de-al meu de la Psihologie și mi-a spus că-l sunase un psiholog din Timișoara să-l întrebe dacă a citit cartea aia scrisă de orădeanul ăla, că lui îi plăcuse. I-a spus că i-am fost student. Dacă și colegilor mei psihologi le place, eu unul mă declar mulțumit. Revenind la editură, i-am promis la Deea un alt manuscris nonfiction până pe la finalul anului. I-a plăcut subiectul așa că bănuiesc că se va publica dacă e OK textul.

Am primit de la Mircea copiile mele din nr 7-8 al revistei Familia – cea în care apăruse povestirea mea (thanks man).

Am citit proiectele Codului de Procedură Disciplinară și Codului Deontologic al celor de la Copsi. Rezonabile și bine gândite. Sper să se aplice.

M-am uitat la ”Venom”. E OK-ish, așa – de un 6,5 din 10. Tom Hardy e bun și pe partea de umor dacă se trăduiește puțin. Nu foarte bun dar măcar încearcă. ”Predator”-ul nou pare mai OK, din cât am văzut aseară din el. La ora 21:00 picam rupt în pat.

Și-a fost referendumul ăla bizar la care nu ne-am dus niciunul și în 6 octombrie, după prima tură de rezultate preliminarii ale primei zile de vot, postam pe Facebook asta, ca un mic Nostradamus ce sunt:

De ce sunt ferm convins că nu va trece referendumul?

Simplu: le-au dat ăstora două zile de vot fără să ia în calcul psihologia românului.

Pentru că electoratul PSD – cel care a pus botul la pericolul căsătoririi homosexualilor, a pervertirii copiilor adoptați și al legalizării pedofiliei – e format în proporție de 90% din oameni care n-au citit mai mult de-o carte în viața lor. Îi știți și voi: PSD e parte oameni care vor avere, parte turmă. Iar turma e mare.

Omul din turmă – spre ghinionul PSD, care în înțelepciunea lui i-a dat două zile de vot consecutive (”ca să fie bine”) și nu s-a gândit că omul fără carte, ăla de la sat care votează orbește cu oricine-i dă gratuit o sacoșă goală cu emblema partidului, ei bine – ăla nu prea muncește. Că de-aia e acolo unde e, nu că n-a avut condiții. Așa suntem noi – românii: un neam aparte de vrajnici daci.

Și-i dai obositului două zile, da? Bun. Și sâmbătă la ora 14:00 constați că a votat doar 2,57% din popor iar ție-ți trebuie cvorum de 30%. Asta în condițiile în care la referendumul din 2009 prezența la vot la ora 14:00 era de 19,62% (din prezență totală la urne de 50,95%) iar la cel din 2012 de 21,37% (din prezență totală la vot de 46,24%).

Dar mai avem o zi – corect?

Păi o avem, dar e inutilă. Cu tot cu discursul preoților de mâine, fraudele din această noapte și imprimatele PSD care fabrică voturi ale cetățenilor morți din Teleorman. Și-am să vă explic de ce.

Vorbeam mai sus de determinarea românului în muncă. Dă-i românului un task de făcut pe AZI și de-voie-de-nevoie îl va face cumva. Dă-i opțiunea să-l facă azi SAU MÂINE, și-l va lăsa pe mâine. ”E OK și mâine, lasă”. Problema e că ”mâine” va fi presat de două chestii, spre deosebire de ziua precedentă când avea de ales: de deadline și de gândul că ”acum nu am de ales, că ieri am avut și am ales să azi”. Dar aici vorbim de muncă, deadline și bani. Nu faci proiectul, șaiba, brânza – nu primești bani. Așa că faci, dar faci în și mai mare scârbă; că n-ai de ales.

Ei bine, mâine – spre deosebire de scenariul de mai sus, românul votant PSD… ARE de ales. Să stea acasă și să lase pe altul să facă ce trebuia să facă el (așa cum a făcut la celelalte referendumuri), sau să se ducă presat de conștiință ca să voteze pentru ceva ce defapt nu-l prea interesează dar i-a băgat popa pe gât.

Habotnicii acerbi au fost în prima linie de foc azi. Să vadă Domnul că s-au sculat din zori și la 7:05 au apăsat ferm ștampila. Ei aveau ceva de dovedit și vor merge mâine la biserică să se laude cum au salvat țara de pericolul anal. Ion, Vasile și Gelu însă nu. Și Ion cu Vasile și cu Gelu se vor duce mâine la biserică unde un preot dement le va ține o slujbă de două-trei ori mai lungă, ca să se asigure că oamenii recepționează mesajul bine de tot. ”Exces de zel” îi zice prin părțile noastre. Dă-i cu familia, dă-i cu homosexualii. Vasile și Gelu nu știu ce-s ăia ”homosexuali”; știu doar că-i ”de rău”. Că de-aia se bazează PSD pe ei la fiecare alegeri. Ion știe să citească cât de cât și a văzut ”Brokeback Mountain” cu subtitrări dar n-a văzut homosexual sau lesbiană decât pe ecran. În sat la el băieții nu se sărută cu băieți. Oricât îi va zbiera preotul de Dumnezeu, Ion nu va percuta cu ceea ce știe el că vede clar. Și după două-trei ore de delir mistic din amvon, credinciosul de ocazie, ăla de n-a votat deja sâmbătă dis de dimineață, va promite solemn că va merge la vot și va pleca acasă suduind că a pierdut meciul. Sau serialul. Sau siesta de duminică. Sau țuica de la crâșmă. Și se va duce la birt și le a spune tuturor că a votat și ceilalți îl vor asigura că au votat și ei și aia va fi. Prezență duminică undeva pe la 10% în cel mai bun caz și doar pentru că mă simt extrem de indulgent azi.

Două zile de vot care lucrează împotriva celor care voiau să iasă cum trebuia să iasă.

E sublim.

Așa – ca Gelu la muncă.

Se dă o casă mare cu vreo 30 de chiriași. Și printre ei e bătrâna care se comportă ca și cum ar fi de sorginte nobilă, de calcă pe toată lumea pe nervi. Nu vrea să se supună regulilor casei, dictează celorlalți chiriași ce și cum să facă, nu apreciază mâncarea gratuită și faptul că nu trebuie să plătească utilitățile ci se plânge mereu că ba lumina e slabă, ba muzica prea tare. Și într-o zi bagă o criză de nervi la modul grande și face un scandal monstru în văzul celorlalți chiriași. Amenință. Strigă. Urlă. Își face bagajele fățiș – ea s-a săturat de mediul ăsta: până AICI. Mâncarea e oricum râncedă iar în camere e frig. Rupe contractul de închiriere în bucățele mici pe care le mestecă. Și iese tropăind pe ușă zbierând, le agită râzând pumnul celorlalți, scuipă cocoloașe de hârtie pe preș și trântește ușa în urma ei.

După două ore e tot ea. Sună la ușă. Dacă s-ar putea s-o lase înapoi în casă. Afară plouă și i s-a făcut foame și și-a dat seama că la chioșcul de la colț șaorma costă iar ea nu are bani. S-a răzgândit, vrea înapoi în camera ei. E frig afară. S-a dus la un motel dar spre surprinderea ei acolo i-au cerut cartea de credit iar ea nu are așa ceva, că pensia e mică. Când e masa de seară? Și ce mai fac vecinii de coridor – oare sunt bine?

Fix așa cu Marea Britanie și Uniunea Europeană.

Dar fix așa.

Voi ce-ați face cu așa o babă trufașă? Ați primi-o înapoi? I-ați da camera înapoi? Ați semna contract cu ea după ce l-a mestecat pe ultimul cu nici două ore în urmă? I-ați pune blid cu supă în față după ce seară de seară s-a strâmbat că mâncarea e cam nesărată?

Citesc că Uniunea Europeană şi Marea Britanie pot ajunge la un acord pe tema Brexit săptămâna viitoare. Proprietarul clădirii încă discută cu baba în prag de ușă condițiile în care s-o primească înapoi. Între timp, afară continuă să fie vânt și umed; și baba vorbește mieros, că nu are umbrelă.

Și-a apărut Haiku R1/Beta 1. Gen după 17 ani. Dar e OK, i-am dat o încercare în VMWare. Vreau să verific când oi avea vreme backward ccompatibility-ul cu vrechile aplicații BeOS R5 pe care le foloseam mai demult.

Am citit că ăștia de la Ubuntu au renunțat aproape complet la versiunile pe 32 biți ale ISO-urilor. Apare Ubuntu 18.10 în câteva zile. Revenind la BeOS – era foarte mișto consola din BeOS R5 prin 1999. Folosea BASH dar CLI-ul ăla suporta să invoci mesaje BeOS (așa le zicea – BMessages). Spre exemplu un tip (Attila Mezei) făcuse un script numit simplu ”hey”. Și ”hey” invoca BMessages și puteai face o chestie tare mișto cu aplicațiile. De exemplu, dacă voiai ca fereastra unei aplicații să nu mai aibă margini sau title tab tastai în CLI

hey NetPositive set Look of Window 0 to 20

Și – poof – browserul implicit era doar o pagină web care plutea pe ecran.

Sau puteai invoca popup boxes cu butoane – numite ”alerts”:

alert "Hello" "Salut" "Close"

lansa o fereastă dialog cu trei butoane: Hello, Salut și Close.

I miss those days. Programarea în BeOS era extrem de ușoară. Limbajul de programare îl deprindeai rapid. Atât de rapid încât după vreo două luni deja făceam reverse engineering la aplicații proprietare și băgam un ”jmp” sau un cod direct în hex înaintea ferestrei cu ”Trial version expired” și mă bucuram în continuare de el.

BeOS ar fi avut o șansă dacă nu erau Apple și Microsoft. Și când mă gândesc că Be Inc. aproape că a fost cumpărat de Apple și că Jean-Louis Gassee, CEO-ul, a refuzat trufaș oferta. ”Noi suntem mândri și autonomi”.

Prin 2001 nu mai erau deloc și așa a murit un OS superb.

Și-am mai gătit zilele astea. Nu mult, că a început facultatea și nu prea am avut vreme.

Aproape un litru de bulion, trei cartofi mari, o ceapă tăiată mărunt, doi cârnați cabanos tăiați mărunt, niște feliuțe de slănină, o lingură mare de untură de gâscă, o lingură de ulei, o jumătate de țelină, un morcov mare. Se pune o linguriță de leuștean, una de piper, două linguri mai de sare, o linguriță de chimen, una lingură boia, două lingurițe mari de Eros Pista, un vârf de raf de usturoi, o lingură mare de mărar tocat și uscat, trei linguri mari de smântână, puțin praf de condimente chinezești iuți, puțin curry, puțin chilly, o linguriță de leuștean, cinci frunze de dafin, două lingurițe de boia dulce, apă.
Se pune la fiert până se înmoaie cartofii și poți fi tăiați ușor cu lingura.
Se servește cu crutoane de garlic bread și smântână.

 

I made my wife dinner again.
The soup is still on the stove but this is pasta carbonara with garlic bread and tomato saucee (NOT ketchup).
So you boil the pasta – right? In salt water. You fry some finely-chopped onion in a large metal pot and two spoons of oil. You add the meat and fry the meat. Add basil. Add mint. Add salt and pepper and just a bit of paprika. Add the egg and mix. Add the pasta, add oregano, add a cup of water from the remaining pasta water. Mix on small heat. Put four big spoonfulls of grated smoked cheese inside one by one and stir continuously until the pasta is covered in everything. Add a pinch of powdered onion, four drops of lemon juice. Stir until the water is gone.
Serve on a flat plate, add a little bit of grilled cheese on top, sprinkle oregano and pepper. Add tomato sauce on the side and drop a mint leaf on it.
Meanwhile you take a large stack of garlic cloves, cut the top with a knife, springle some olive oil on them and coat them in aluminum paper. Let it cook in the preheated oven for 20 minutes at full heat. 30 grams of butter mixed with a teaspoon of basil and a bit of salt and pepper. After 20 minutes take the garlic out, unpeel it, drop the soft cloves into a mixing bowl on top of the butter, add a tablespoon of oil and chop the heck out of everything for two minutes with an electric grinder. Smear 4-5 slices of bread with this, cut them lenghtwise into long shapes, put them back in the oven and let them grill at full heat until golden brown.
Serve with white wine.

 

Long sandwich is long. Bombă cu colesterol. Cârnat afumat, cașcaval, ciuperci, ceapă, ou fiert, frecat cu unt. Toate la cuptor un sfert de oră, presărat cu busuioc, piper, oregano și doar atât curry cât să simți că trăiești nițel. Cu un side dish de morcovi rași, smântână cu boia și frunze de mentă (for some reason the wife likes mint on her sandwiches).

 

Micul dejun de seară. #cholesterol_party

 

Pasta carbonara (sort of).
Se călește ceapa după ce se pun spaghetele la fiert în apă cu sare și o linguriță de ulei. Se prăjește cârnat cabanos tăiat mărunt. Se bate un ou, se pune în el sare, piper, praf de usturoi, un vârf de curry ca să fie puțin iute, niște mirodenii orientale primite de la Dan, leuștean uscat. Se rade cașcaval (cam jumătate de bol).
După 10 minute cât au fiert spaghetele și timp în care ceapa s-a călit la foc mic și ulterior am adăugat bucățile de carne, se toarnă un pahar de apă din oala cu spaghete în tigaie, se iau pe rând spatule de spaghete și se amestecă cu conținutul tigăii. Se toarnă deasupra oul, se amestecă rapid. Se pune câte puțin cașcaval ras și se amestecă. Se presară busuioc uscat și tocat (din belșug). Adăugați apă când scade până ce toate pastele s-au acoperit cu oul și mirodeniile și s-au amestecat bine cu ceapa, uleiul rămas, carnea și busuiocul. După ce ați pus tot cașcavalul și acesta s-a topit, puteți opri focul și amesteca încă un minut.
Se servește cald, cu puțin bulion sau sos de tomate 12% deasupra. Se toarnă bulion într-un vas separat (în caz că mai doriți la paste), se rade puțin cașcaval (parmezan dacă aveți) peste pastele calde, se presară oregano și busuioc în farfurie.
E presto: pippala-puppi!

E ceva tare în neregulă cu generația asta de mileniali. Stăteam în campusul universitar între două cursuri și citeam. Două bănci mai încolo o tipă roșcată urla în telefon ținând telefonul la 40 de centimetri de gură, privind în ecranul negru. Nu-l ținea la ureche ci-l ducea din când în când acolo ca să audă ce are celălalt de spus, după care întindea iar mâna și zbiera la ecran râzând. A făcut chestia asta vreme de un sfert de oră.

E ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

Înainte de asta mersesem să-mi iau o cafea de la un automat dintr-o clădire. De la etaj mă privea fix o altă fată tânără. Privirile ni s-au întâlnit și – după cum îmi e obiceiul – am continuat să mă uit la ea. Iar ea se uita la mine cu o față de om semi-curios, semi-detașat. Iar eu zâmbeam și număram în gând secundele; cât rezistă. A clacat pe la ”patru” și și-a mutat privirea.

E ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

La intrarea pe un coridor strâmt, fix în ușa străbătută în ambele sensuri de studenți două fete se opriseră să stea pe messenger. Așa – fix în ușă. Nu în lateral, ci cu picioarele pe prag, una lângă cealaltă, umăr în umăr. Se adunaseră vreo trei dincolo de zidul ăsta uman de carne iar eu încercam să trec din spate. Fetele tastau calme. Am spus un ”Scuze” și s-au tras anevoie și stângaci, cum au putut ele, fără să ridice ochii din telefon, fără un cuvânt. Și artera a fost dezghețată.

E ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

Ca ultimă chestie, am oprit-o pe o alta să o întreb unde anume se mutase departamentul celor de la Sport, ca să mă înscriu și eu și să-mi echivalez materia. Mi-a explicat într-o gramatică aproximativă cu icnituri și încercări forțate de a pronunța cuvintele că ”se ia decât la dreapta ș-acolo… înțelegeți? în sus (îi scapă ideea, face semn cu mâna în sens de ”scări”) iar acolo… deci… cum să zic? înțelegi? adică înțelegeți? mă scuzați.” Mă uitam la ea așa cum te uiți la puiul de iepure care ți-a devastat grădina de trei săptămâni încoace și-acum a gustat în sfârșit morcovul cu otravă pe care i-l lăsaseși: cu un amestec de milă, regret, înduioșare și mulțumire sadică.

Nu serios – e ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

Pentru că toate astea s-au întâmplat în decurs de nici o oră și jumătate.

PS: am amintit de tipa care a deschis ușa sălii de curs lângă care așteptam, fără să bată; și-a intrat în sala plină, mijloc de oră, cu ochelarii de soare pe nas? N-am amintit, că e octombrie și am uitat și mă orbise soarele temporar, acolo – pe coridor, în umbră.

Și-am făcut și niște pandantive săptămâna trecută, cât să uit de laptop, sociologie, cabinet și filme:

Ori de câte ori merg la ANAF am impresia că doamnele de la casă fac mișto de mine. Acum o oră i-am întins o hârtie uneia dintre ele, s-a uitat peste ea, a tastat sumar și-a început să-mi explice: ”Hmm. Observ că a expirat cuantumul stingerii scadenței pe contribuabil 2015 și aveți accesorii în valoare debitară de 12 RON; acelea urmează să fie procesate ante-prestator în schimb; la ghișeul 13 cereți și completați un exemplar de declarație de cheltuieli deductibile ale exegetului financiar și atunci întreg plafonul de debit se va eșalona în raport cu scadența lui 2018”.

Și mă uitam așa la ea ca Forrest Gump, cu saliva prelingându-se de pe buza inferioară, și-am întrebat-o timid că ”Doamnă… e de rău?”.

Cam cum ar veni la mine un tip care face oale artizanale din lut prin ceva sat obscur din Bihor. Să-i fac site. Și l-aș pune lângă mine la laptop și-aș tasta ”ls -la & top” în BASH și aș începe să-i vorbesc: ”Mda. Se poate face dar asta presupune să dezactivez IPV6 pentru Apache și să upgradez PHP la măcar 5.x ca să nu am pachete în conflict când instalez php-xml2-x64-dev; că ăla trebuie compilat manual cu PATH în /usr/lib și nu /usr/local/lib, că suntem pe un x64 CentOS 7.2, nu Debian. Dar pun să nu booteze în runtime init 5 și fac un SWAP virtual plus dau un chmod pe scripturile inutile. Văd că partea server-side e cu schepsis dar acum să discutăm despre site în sine: vreți neapărat acces la php.ini customizabil prin SSH sau e OK așa cum e acum?”

Efectiv să-i vorbesc în dodii. Și s-ar uita ăla la mine și-ar murmura un ”Dar eu nu v-am înjurat…”.

Fix așa și eu la ANAF. Nu înjurați omul care face ulcele din lut. Trimiteți-i prin poștă o coală A4 pe care scrie mare cu font de 50 ”AI DE PLATĂ 12 LEI! LA ANAF, GHIȘEUL 12! ACUM!”.

În caz că vă mai mirați că Donald Trump e președinte, țin să vă reamintesc că există destule precedente de oameni care votează cu altceva decât capul. Îl aveam pe Ronald Reagan fost președinte SUA (’81-’89), fost actor. Pe Arnold Schwarzenegger, guvernator al Californiei între 2003-2011, actor. Pe Cicciolina, parlamentar italian între 1987-2001, actriță porno care voia să facă pace în Irak oferindu-se să se culce cu Saddam Hussein. Trump e doar un alt nume dintr-un lung șir de mondeni care s-au catapultat politic folosindu-se de renumele creat pe ecran și care s-au bazat pe faptul că oamenii votează cu filmul preferat, nu cu buletinul.

Dacă Dem Rădulescu ar fi candidat vreodată la o funcție politică n-ar fi avut șanse să-l doboare nicio alianță PSD-PNL. Legiuni de pensionari devotați ar fi pus ștampila fix în centrul pătratului și-ar fi înfipt buletinul de vot în nișă izbind puternic urna cu fruntea Și nu că-s paranoic, da’ prevăd așa – un Dan Puric, ceva – pe listele electorale din viitorul apropiat.

E 5:18 dimineața, mă pun să-mi fac o cafea. Am de trimis o propunere de articol la ”Linux Magazine”, să trimit un studiu sociologic la niște reviste ISI să văd dacă se publică, am de făcut un tutorial video în R pentru Psihoradea, de citit niște studii de sociologie și să mă uit peste o carte de terapie clinică după care fug la facultate că am curs și am scris un referat de 10+ pagini despre paralele între literatura transgresivă și latura culturală a neomarxismului lui Theodor Adorno pe care aș vrea să-l prezint. Am profi mișto la sociologie, îmi place. Am un workshop de psihologie la final de lună aici în Oradea – ”EVALUAREA Personalității – de la NORMALITATE la PATOLOGIE” – două zile de tulburări de personalitate; sper să fie interesant.

Și tot zilele trecute m-am jucat în Inkscape și-am mai făcut un flyer pentru cabinet. Tot fac pe chestii de-astea când am chef să mă relaxez (click pe poză pentru format mai mare):

Azi ar trebui să apară un articol nou de psihologie în rubrica mea de pe eBihoreanul. Cel puțin așa cred – eu textul l-am predat deja zilele trecute. Updatez cu link dacă apuc și apare.

Fug la cafea că imediat încep cursurile.

The post News from the Underground – 11 octombrie 2018 appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Acvariile din Pyongyang

Anii trecuți am avut așa o întindere nesănătoasă spre cărți care tratau subiectul Coreei de Nord. Printre ele și ”The Aquariums of Pyongyang” care tratează viața unui anume Kang Chol-Hwan sub regimul comunist al celui mai totalitar stat de pe planetă. Cartea este mult mai interesantă decât ”Nothing to Envy” a Barbarei Demick din mai multe motive. În primul rând tratează subiectul vieții unei singure persoane născute și crescute în comunism, iar în al doilea rând pentru că familia acelei persoane se întâmplă să fi ales de bunăvoie să trăiască în acel regim.

Familia lui Kang Chol-Hwan făcea parte coreenii care după războiul dintre Sud și Nord au ales să rămână în Japonia. Înainte de acel război, Coreea fusese la mila Japoniei și mulți fugeau de condițiile de trai abjecte spre gloria promisă pe teren nipon.

Tatăl lui Kang Chol-Hwan era un intelectual care a întâlnit-o pe mama băiatului într-un sătuc de pescari de unde au încercat să scape de socri și familie fugind în Japonia. Acolo, cei doi și-au făcut o viață care se întâmpla să fie cu mult peste media dictată de societatea japoneză. tatăl băiatului avea trei cazinouri și o casă de lux, contacte în lumea interlopă și destui bani cât să nu mai fie nevoie să lucreze în veci. Și toate ar fi fost bune și frumoase dacă mama băiatului n-ar fi prins afinitate pentru idealurile comuniste și n-ar fi început să-i pistoneze pe toți că vrea să plece înapoi în țara ei natală a cărei jumătăți era acum sub oblăduirea ideologiei rușilor. După ani de rugăminți, orbită de promisiuni de egalitate și o viață și mai prosperă, femeia reușește să-i convingă pe toți să își lase în urmă viața din Japonia, să se îmbarce pe un vapor cu destinația Coreea de Nord și să se mute cu cățel și purcel în brațele fraților de partid.

E lesne de înțeles că după două săptămâni de trai în Pyongyang au realizat greșeala și la fel de lesne de înțeles că n-au mai fost lăsați să plece.

Kang Chol-Hwan s-a născut pe tărâm nord-coreean și a fost educat conform doctrinelor statului. Și-a petrecut copilăria colecționând pești exotici (de unde și titlul cărții) și a avut o viață decentă în capitala comunistă. Asta până ce într-o zi Kim Il Sung a decis că toți coreenii veniți din Japonia în urmă cu un deceniu sunt trădători ai statului și i-a trimis în lagăre de muncă forțată. Tatăl, sora, unchiul și băiatul sunt urcați în camioane și duși în lagărul numărul 15 unde urmează să petreacă zece ani, în timp ce mama băiatului este forțată de stat să divorțeze și să-și continue viața departe de ei.

Cartea pune accent îndeosebi pe condițiile de trai din lagărul nr. 15, unul din cele mai permisive din lanțul închisorilor statului, pe contrastul dintre viața din Pyongyang și cea de după sârma ghimpată, cu trimiteri la paralela dintre traiul din Japonia și cel din Coreea de Nord.

Grosul amintirilor lui Kang Chol-Hwan din acea perioadă se leagă de lipsa hranei, boli, iernile grele și educația primită în lagăr de la profesori care aveau revolvere la curea și care nu se sfiau să-i bată crunt pentru orice greșeală. Când descrie perioada detenției, ”The Aquariums of Pyongyang” devine brusc o carte extrem de grafică.

Partea a treia a cărții enumeră evenimentele de după eliberare și cei doi ani petrecuți în capitală înainte ca eroul narațiunii să se decidă că a venit vremea să fugă în China. Din China ajunge în Mongolia unde se predă grănicerilor din cauză că Mongolia avea un acord de extrădare cu statul mult mai libertin al Coreei de Sud.

Privită de la depărtare, ”The Aquariums of Pyongyang” este un roman de aventuri al cărei savoare este dublată de faptul că personajele și evenimentele din carte sunt reale. Poate singura carte mai bună despre Coreea de Nord este ”Escape From Camp 14” a lui Blaine Harden care descrie viața unui om născut în lagărele nord-coreene.

The post [recenzie] Acvariile din Pyongyang appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Viitorul distopic e plin de sentiment

Sunt abonat pe Facebook la update-urile celor de la Barnes and Noble, iar într-o toamnă din 2012 cartea weekendului era ”Shatter Me” de Tahereh Mafi. Nici nu mai știu exact cum am ajuns să o citesc sau ce m-a atras la ea. Să fi fost coperta de vină sau faptul că eram curios să văd cum scriu cei din Orientul Mijlociu SF postapocaliptic. Cert e că dacă aș fi știu din prima că Tahereh Mafi e femeie, aș fi făcut rapid legătura dintre titlu, copertă și autor. Era la minte cocoșului că o așa combinație putea naște numai o carte dedicată femeilor, dar m-am lăsat indus în eroare de descriere. Și anume: viitor distopic, superputeri, dictatură militară, planeta e pe moarte, SF, SF, SF.

E vorba despre o fată de 17 ani care trăiește într-o închisoare-azil. N-a mai văzut lumina zilei de nici-ea-nu-mai-știe-când, dar în celulă cu ea e aruncat stereotipul bărbatului perfect. Și ajungi pe la capitolul șapte și realizezi că tot ceea ce ăștia doi fac în celula respectivă e să se analizeze unul pe celălalt, cu fata întrăgostindu-se iremediabil de misteriosul necunoscut. Urmează descrieri detaliate cu bărbia lui puternică, trupul, ochii tandri, modul în care suflarea lui curge peste trupul ei și fel de fel de clișee romantice. Comparativ, eroina din carte e o copie fidelă a personajului feminin din seria Twilight: inexpresivă, mult prea timidă, visătoare, firavă, în căutare de protecția unui corespondet masculin. Doar că are superputeri.

Adică ori de câte ori cineva o atinge, fata începe să soarbă viața din nefericit, asta transformând-o într-o armă letală capabilă să dărâme ziduri din beton și să smulgă fâșii din uși alcătuite din oțel. Ceea ce automat dă o notă aparte poveștii: ea în căutare de atingere și tandrețe, dar incapabilă să o primească de la cineva.

Intră în scenă comandantul demonic, pe la vreo 18 ani și el, comandant care vrea să se folosească de puterea fetei ca să subjuge și mai bine populația planetei. Nu știm cum anume plănuiește să facă asta, pentru că la final se adeverește că romanul e parte dintr-o serie. Tot la final aflăm că Rezistența care luptă împotriva guvernului autoritar e format din vreo cincizeci de supereroi care dispun la rândul lor de fel de fel de abilități care variază de la telekinezie la invizibilitate, oameni care sunt fericiți să o accepte în rândul lor.

Din punct de vedere stilistic cartea face din abundență uz de comparații: fata se topește în brațele lui precum untul de vreo zece ori, ochii lui sunt ca cerul de vreo cinci ori, ea freamătă exact la fel în nenumărate rânduri. Un artificiu e dat de faptul că gândurile în contradictoriu ale fetei sunt evidențiate de propoziții prin care trece o linie (formatare ”strikethrough”).

Romanul devine enervant de plictisitor pe la jumătate, iar răsturnările de situație sunt pe cât de neverosimile pe atât de succint motivate: iubitul o poate totuși atinge într-un final, iar asta fără ca el să pățească nimic rău, cei doi se plimbă printr-un câmp radioactiv la care – întâmplător – sunt amândoi imuni, și așa mai departe.

Stereotipurile merg spre amuzant: pe lângă faptul că EL e perfect cu mușchi perfecți și un suflet perfect, personajul negativ – comandantul diabolic – are și el calități vădit croite pe sufletul femeii nesigure pe ea: e sculptat în piatră, îndrăzneț, băiatul cel rău tipic pe care fetele îl îndrăgesc în ciuda sufletului său negru.

Cât despre partea de SF, aceasta e acolo doar de suport. Pe ea sunt clădite toate sentimentele și toată nevoia de dragoste a fetei, e un fel de decor, o scuză a acțiunii.

”Shatter Me” a fost publicată și în România. Sper că nu e notată drept literatură SF și că și-a va găsit ca target adolescentele care au prins gust de seria ”Twilight”. Imaginați-vă că Sandra Brown s-ar pune să scrie Science-Fiction după ce în prealabil a citit câteva numere din seria X-Men și primiți ceva nu prea îndepărtat de ceea ce reprezintă ”Shatter Me” a Taherehei Mafi. Cu toate acestea, n-aș recomanda cartea nici măcar adolescenților.

The post [recenzie] Viitorul distopic e plin de sentiment appeared first on Razvan T. Coloja.

Watchmen. Legenda, eroii și cinematografia

Watchmen este una dintre puţinele serii de benzi desenate care poate fi lejer categorisită drept ”carte”. O dată datorită faptului că doar 12 numere au fost scoase şi povestea se încheie cu cel final, iar în al doilea rând datorită contribuţiei pe care Watchmen a avut-o în domeniul benzii desenate. Watchmen este pentru banda desenată ceea ce Războiul Stelelor este pentru cinematografia SF: o nouă deschidere, un nou fel de a spune lucrurilor pe nume.

Imaginaţi-vă că până în 1986 când au început să fie publicate primele numere din Watchmen, cel mai aproape de violenţă şi imaginea eroului negativ era Batman, şi acela spălăcit şi mereu urmând regulile cu stricteţe. Watchmen a avut un succes nesperat deoarece nu doar că încălca regulile prestabilite ale benzilor desenate dar a transpus pe hârtie mentalitatea cititorului trecut de adolescenţă care dore ceva mai mult decât supereroi care mereu înving şi se comportă admirabil.

În prezent Watchmen este studiu de caz în universităţile de artă din întreaga lume şi a devenit unul deoarece a îndrăznit să aducă o sumedenie de lucruri noi pe masa artiştilor şi cititorilor. De exemplu, Watchmen este primul comic book care a inclus un alt comic book în interiorul paginilor sale.

Totodată duce la extrem imaginea supereroului negativ dându-i o faţă cât se poate de umană. Apoi întoarce pe dos regulile cu privire la anonimitatea supereroilor şi-i pune pe aceştia într-o lume în care linia clară de până atunci dintre supereroi şi oamenii de rând este nu doar difuză dar întreruptă pe alocuri. Watchmen e umanism, e violenţă, e existenţialism. Nu avem caracteristici clare ale personajelor benzii desenate şi nici nu putem spune cu certitudine cine e cel rău şi cine e cel bun. Toate acestea îi conferă benzii desenate un statut mai degrabă de carte decât de fiţuică ieftină dedicată copiilor.

Nu e de mirare atunci că după ce regizorii au exploatat şi răs-exploatat vreme de câteva decenii tema eroilor magici din comic-book-uri şi au terminat cu Superman, Spiderman, Batman şi întreaga pleiadă de personaje consacrate, cineva şi-a întors atenţia spre Watchmen al lui Alan Moore şi al lui Dave Gibbons.

Surprinzător pentru pelicula din 2009 este faptul că urmează fir-a-păr scenele cărţii. Le urmează atât de bine încât dacă ar fi să faci o comparaţie între desenele din cele 12 numere şi scenele din film, ai avea impresia că citeşti un scenariu din cele menite să ofere o imagine detaliată regizorilor. Până şi actorii au fost în aşa fel aleşi încât să semene cu cei din banda desenată iar dialogul lor este aproape acelaşi. Un singur element a fost adaptat iar acesta este finalul. În banda desenată o fiinţă gigantică este teleportată în mijlocul unui oraş distrugând jumătate din el şi ucigând milioane de oameni. În film acest final a fost evitat deoarece nu se potrivea prea bine cu modernismul timpurilor noastre. Un alt lucru care merită menţionat este faptul că amintitul comic book în comic book a fost detaşat de film şi transformat în ”Tales of the Black Freighter”, o animaţie de aproximativ jumătate de oră inclusă pe DVD-ul filmului, animaţie care la rândul ei urmează cu stricteţe scenele din banda desenată.

Filmul a reuşit extrem de bine să surprindă nu doar atmosfera din carte dar şi tema ei principală, umanismul personajelor, intrigile lor sufleteşti şi faţeta umană a supereroului. Dintre toate ecranizările pe care le-am văzut până acum, Watchmen este probabil cea mai fidelă reprezentare a ideilor de pe hârtie şi totodată un tribut adus unui titlu accesibil până în 2009 doar cunoscătorilor.

Într-o galaxie a supereroilor, Watchmen pluteşte undeva în depărtare, singuratic, ostracizat datorită ideilor inovatoare care au reprezentat un etalon pentru noua generaţie de creatori de benzi desenate. Filmul onorează această distincţie în cel mai potrivit mod.

E greu să decizi ce ai putea pune pe primul loc: filmul sau cartea. Banda desenată şi-a câştigat locul în primele 100 cele mai bune romane ale lumii, dacă e să ne luăm după topul celor de la New York Times. Pe deasupra, a mai câştigat şi un premiu Hugo. Filmul este extrem de reuşit, cu un soundtrack pe măsură şi efecte speciale care nu reuşeşc să facă povestea să pălească. Sfatul meu ar fi să citiţi cele 12 numere din Watchmen şi apoi să urmăriţi filmul ca să observaţi micile diferenţe dintre partea scrisă şi peliculă. În orice caz, vă aşteaptă ceva special…

 

The post Watchmen. Legenda, eroii și cinematografia appeared first on Razvan T. Coloja.

Calibre și unrardll

Folosesc Calibre ca să convertesc comics-uri CBZ și CBR în PDF pentru eReader. Din păcate dacă dau

ebook-convert file.cbr file.pdf

îmi spune că nu are modulul de unrar instalat și-mi cere unrardll. Îl instalezi cu pip și nu vrea. Problema e că pachetele Debian preinstalate nu sunt bune și e nevoie să compilezi manual. Așa că:

wget -c http://www.rarlab.com/rar/unrarsrc-5....
tar -zxvf unrarsrc-5.3.11.tar.gz
cd unrar
make -f makefile lib
sudo make install-lib
sudo mkdir -p /usr/include/unrar
sudo cp dll.hpp /usr/include/unrar
sudo pip install unrardll

După care totul merge OK.

Tot în Ubuntu 18.04 nu poți instala pdftk (și aveam nevoie de el să scot parola la un PDF). Așa că

wget -c http://mirrors.kernel.org/ubuntu/pool... \
gcc-defaults/libgcj-common_6.4-3ubuntu1_all.deb
wget -c http://mirrors.kernel.org/ubuntu/pool... \
gcc-6/libgcj17_6.4.0-8ubuntu1_amd64.deb
wget -c http://mirrors.kernel.org/ubuntu/pool... \
p/pdftk/pdftk_2.02-4build1_amd64.deb

Apoi le instalăm în ordinea asta:

sudo dpkg -i libgcj-common_6.4-3ubuntu1_all.deb
sudo dpkg -i libgcj17_6.4.0-8ubuntu1_amd64.deb
sudo dpkg -i pdftk_2.02-4build1_amd64.deb

And done. Merge. Am scos parola cu

pdftk /home/cypress/Downloads/passworded_file.pdf \
input_pw parolă output /home/cypress/Downloads/unsecure.pdf

The post Calibre și unrardll appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Jumper

Acum câțiva ani am dat peste cartea după care se realizase filmul ”Jumper”. Semnată de un anume Steven Gould şi având un subiect relativ interesant, am zis să văd cum se compară aceasta cu filmul pe care-l văzusem cu câţiva ani în urmă. Am dat peste ceva diferit care se leagă doar pe jumătate de ceea ce observasem în pelicula SF.

Este povestea unui adolescent care realizează brusc că are posibilitatea să se teleporteze oriunde doreşte, atâta vreme cât are impresia locului în care doreşte să ajungă. Prin ”impresie” înţeleg orice stimul vizual, auditiv ori senzaţie lăsată de acel loc. Dacă filmul romanticizează mult şi mizează pe dramatic şi acţiune, cartea este ceea ce aş numi lectura perfectă pentru introducere în SF. Jumper este un roman cu care un copil îşi poate începe incursiunea literară în paranormal şi fantastic, este scris într-un limbaj accesibil şi extinde povestea pe parcursul a alte două romane care duc povestea mai departe.

Cu toate acestea, n-a fost greu de observat că filmul a modificat masiv acţiunea şi că a inclus elemente din romanul ulterior, respectiv Reflex. Filmul a dat o faţă concretă inamicilor eroului principal, a înlăturat frământările interioare ale acestuia, a sărit peste singurătatea care-l macină şi i-a eliminat cu totul soţia din calcul. În schimb, filmul aduce în plus o conspiraţie la nivel de societate secretă prin prezenţa urmăritorilor care au o vendetă aproape religioasă cu eroul principal şi nu doresc să-l folosească în scopuri politice şi economice precum cei din Reflex.

Există puţine similitudini între film şi carte. Dacă în Jumper adolescentul are un tată abuziv cu care nu poţi simpatiza, în film ajungem să compătimim actorul care joacă rolul paternal. Din nou, în roman eroul îşi construieşte un cuib în mijlocul unui deşert, o grotă disimulată care-i devine a doua casă şi în construcţia căreia se investesc capitole întregi. Această grotă ia formă doar în ultimele scene ale filmului şi doar ca mijloc de abandon al capului urmăritorilor eroului principal, ceea ce este de-a dreptul amăgitor. Jumper a prins ca lectură în mijlocul adolescenţilor amatori de SF tocmai pentru că prezintă în scris idealul fiecărui puşti de 14-16 ani: superputeri, independenţa faţă de părinţi şi posibilitatea de a te refugia de restul lumii oricând ai poftă să o faci. Din acestea trei filmul tratează doar evidentul şi mizează pe atracţia posibilităţii de a te teleporta.

Din aceste cauze filmul este cu mult sub nivelul romanului care la rândul său nu poate fi considerat o capodoperă. Scenele lungi de introspecţie personală au fost eliminate iar noi personaje au făcut loc celor care dădeau savoarea cărţii. S-a creat un talmeş-balmeş care trage filmul în jos şi care probabil a fost principalul motiv pentru care pelicula nu a avut succesul comercial scontat. Este exemplul ideal de carte trasformată prost în film, de exploatare neglijentă a unui subiect puternic, de detaşare faţă de scopul iniţial al scriiturii care a dus cartea spre culmile aprecierii literare şi care ar fi trebuit urmat ca pe o reţetă clară şi strictă.

Un alt factor care a ras niţel din succesul filmului a fost faptul că romanul care i-a dat naştere este lectruă pentru copii, adolescenţi în cel mai bun caz; ori filmul este clar unul de acţiune, destinat păturii mijlocii a vârstei, cu un target destul de detaşat de copii. Comparând romanul cu filmul putem spune că analizăm două lucruri diferite pe care le menţine într-o oarecare legătură subiectul central reprezentat aici de teleportare. Există puţine similitudini între cele două şi până şi personajele sunt două persoane diferite. Dacă David din roman este un teenager timid şi alienat care-şi ia soarta în mâini, cel din film este arhetipul adolescentului de succes care a avut norocul să se nască şi cu puteri supraomeneşti. Ori asta contrastează puternic cu întreg mesajul romanului.

Prin urmare, cartea, nu filmul.

The post [recenzie] Jumper appeared first on Razvan T. Coloja.

Scripting fun in Linux: purifying scanned PDF files

Am o carte în PDF care e scanată abject. Și vreau să continui să o citesc dar e dificil pentru ochi. O pagină arată cam așa:

E singura copie pe care am găsit-o online. Să o citești pe ecranul eInk al eReaderului Sony e nasol, că arată bizar și fondul e gri:

Așa că prelucrez puțin PDF-ul în Linux. Așa – la modul ”bulk”. Întâi extrag toate imaginile paginilor scanate într-un folder:

pdfimages A_place_on_the_corner.pdf corner/

Asta crează vreo 8GB de fișiere *.pbm și *.ppm. Partea mișto e că PNM-urile conțin scan-urile colilor defalcate, cu umbre cu tot, iar cele PBM negativul lor.

Fișier PNM.

 

Fișier PBM corespondent.

Vreau doar negativul: text alb pe fond negru, fără culor gălbui, umbre și alte chestii așa că șterg toate fișierele și păstrez doar ce-i *.pbm. Acum convertesc PBM-urile în PNG cu

find -name '*.pbm' -print0 | xargs -0 -r mogrify -format png

Asta crează PNG-uri în același folder și acum pot șterge PBM-urile cu

rm *.pbm

Acum am toată cartea în negativ, vreau culorile inversate. Folosim atributul -negate al lui convert:

ls -1 *.png | xargs -n 1 bash -c 'convert "$0" -negate "${0%.png}.jpg"'

Looking better already…

Ștergem PNG-urile cu

rm *.png

Acum doar îmbunătățim contrastul JPG-urilor ca negul să fie negru 100%:

ls -1 *.jpg | xargs -n 1 bash -c 'convert "$0" -level 60 "${0%.jpg}.jpg"'

Dăm resize la imagini ca să nu iasă un PDF gigant (fiecare coală are 4000+px lungime, nu am nevoie de mărimea asta): Folosim mogrify:

ls -1 *.jpg | xargs -n 1 bash -c 'mogrify "$0" -resize 50% "${0%.jpg}.jpg"'

Și mai rămâne doar să alcătuim un nou PDF:

convert *.jpg a_place_on_the_corner.pdf

Aici m-am lovit de problema limitării de memorie din ImageMagick: 256MB RAM respectiv 1GB spațiu stocare în cache pentru fișiere. Așa că am editat policy.xml:

sudo nano /etc/ImageMagick-6/policy.xml

Și am modificat valorile adăugând random valori mai mari:

Salvat fișierul și rulat comanda din nou:

convert *.jpg a_place_on_the_corner.pdf

Vă mănâncă spațiul de pe disc și durează mult (în funcție de numărul de pagini) dar își face treaba. Rezultatul e un PDF măricel dar arătos care se poate citi bine pe eReader. Am dat ulterior la mogrify încă un -resize 50% ca să fac PDF-ul și mai mic în dimensiune apoi am rulat din nou convert în PDF până ce-a ieșit ceva de vreo 122MB.

Rezultatul e mai jos:

Before and after

Crisp text on eInk.

Contrast bun. Text mult mai lizibil.

The post Scripting fun in Linux: purifying scanned PDF files appeared first on Razvan T. Coloja.

Dune: Herbert și Lynch între oglinzi paralele

Dune concurează pentru titlul de ”cea mai de succes serie SF” cu Fundaţia lui Asimov şi spre deosebire de aceasta, s-a bucurat de nu una, ci două ecranizări. Cea mai reuşită dintre acestea este cea din 1984, în regia lui David Lynch. Filmul reuşeşte să surprindă cel mai bine începuturile universului cărţii şi chiar și câte ceva din complexitatea ei.

Bătălia pentru ecranizarea romanului a durat destul de mult, cu diverşi regizori faimoşi analizând oferta şi refuzând-o pe rând. Ridley Scott, de exemplu, a refuzat proiectul după succesul cu Alien deoarece a considerat Dune ca fiind prea greu de pus în scenă. David Lynch, pe de altă parte, nu avea experienţă în turnarea filmelor SF, iar ceea ce a ieşit aduce cu sine amprenta tensionată a regizorului cunoscut îndeosebi pentru pasiunea lui pentru abstract.

Universul Dune prezintă o lume îndepărtată, undeva la milenii distanță de timpul nostru, o lume alcătuită din planete aflate sub oblăduirea unui imperiu care la rândul său depinde de conglomerate comerciale, secte religioase şi maşinaţiunile politice puse în scenă de casele mai mari pe care le reprezintă. Este o epopee de mari dimensiuni care se desfăşoară pe parcursul a şase romane semnate de Frank Herbert.

Dune este considerată drept una dintre cele mai bune cărţi SF scrise vreodată, iar complexitatea ei rivalizează cu puţine serii din acelaşi gen. Succesul răsunător al romanului a dus la ecranizarea lui, iar rezultatul a fost un film de aproape trei ore în care un extrem de tânăr Kyle MacLachlan îl interpretează pe Paul Atreides alături de o la fel de tânără Sean Young în rolul iubitei acestuia – Chani.

Aproape tot ceea ce se leagă de film inspiră faimă – de la lista actorilor (Virginia Madsen, Sting, Patrick Stewart, Dean Stockwell) şi până la soundtrack-ul semnat Toto, ori contribuţia la design realizată de H. R. Giger. Întocmai precum cartea, filmul a ridicat un interes puternic în rândul populaţiei, iar încasările au fost pe măsură. 28 de ani mai târziu şi este încă privit ca unul din filmele SF care au trasat o graniţă urmă clară în nisipul cinematografiei.

Cu toate acestea, cartea este mult prea complexă pentru a putea fi sumarizată într-o singură peliculă; cu atât mai mult cu cât povestea Dunei continuă ulterior în cinci alte romane. Deşi povestea este liniară şi deci uşor de transpus în film, anumite elemente din roman n-au mai putut fi incluse în versiunea de pe marele ecran. Astfel, gândirea intricată a mentaţilor n-a putut fi pe deplin exploatată de film, iar femeile Bene Gesserit par doar ciudăţenii pentru neiniţiaţii care nu au avut contact cu cartea. La fel, intrigile politico-economice sunt atinse fugitiv de ecranizare, totul luând în cele din urmă alura unui film de acţiune prea puţin axat pe filosofia care a propulsat cartea în topurile literare.

Chiar şi pentru un regizor de talia lui Lynch a fost extrem de greu să surprindă micile detalii care ţin laolaltă povestea din Dune. Astfel, doctorul Yueh ucide fără să înţelegem cât de greu îi este să se ridice deasupra condiției sale, condiţie expusă îndelung în carte şi care cu succes reuşeşte să se întipărească bine în mintea cititorului înainte ca apogeul personajului să apuce să aibă loc.

Un alt element care este trecut oarecum cu vederea de peliculă este faptul că mirodenia de pe Arrakis – planeta pe are are loc acţiunea – este omniprezentă. O găseşti în mâncare, apă, medicamente, cafea şi mai tot ceea ce reprezintă ceva ingerabil sau adulmecabil. Mirodenia este elementul în jurul căreai se învârte întreaga poveste a Dunei, ori, dacă ne ghidăm strict după film, aceasta este slab reprezentată iar importanţa ei este devansată de nevoia de apă, lupte, intrigi – ceea c ear trebui să fie pe planul al doilea.

Ceea ce David Lynch a reuşit să facă din cartea lui Herbert a fost să zgârie suprafaţa elementelor acţiunii şi să şteargă de praf elementele psihologice, politice şi economice ale romanului. Şi asta – să ne amintim – într-un film de aproape trei ore lungime. Cu toate acestea, luat independent sau împreună cu romanul, filmul Dune reuşeşte să impresioneze şi să picteze oarecum o imagine de ansamblu a poveştii scrise. Este genul de film care-ţi stârneşte apetitul pentru lectură, lectură care se va dovedi de multe ori mai satisfăcătoare decât pelicula lui David Lynch.

Prin urmare, cartea, nu filmul.

The post Dune: Herbert și Lynch între oglinzi paralele appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Leibowitz: istoria se repetă

Săptămânile trecute mi se făcuse poftă de ceva postapocaliptic și un anume titlu se tot repeta prin topurile online ale cărților de acest gen: ”Cantică pentru Leibowitz” a lui Walter M. Miller. Ori dacă trei topuri din cinci îți tot repetă să citești o carte, te supui. Așa că am încărcat cartea pe e-reader-ul meu și după vreo trei zile citeam ultimele paragrafe.

Romanul prezintă o posibilă istorie a omenirii de la un dezastru nuclear global și până în momentul în care tehnologia ajunge din nou în punctul în care e capabilă să creeze arme de distrugere în masă. Mesajul cărții e simplu dacă o luăm per ansamblu: istoria se repetă, indiferent ce-am încerca să facem.

”Cantică pentru Leibowitz” e structurată în trei părți aproape simetrice, fiecare corespunzând unui salt de aproximativ 600 de ani în viitor. Trei perioade distincte, fiecare comparabilă cu una din istoria actuală a omenirii. Prima e un fel de Ev Mediu întunecat în care religia și barbarismul domnesc prin ținuturi pustii. O mănăstire străveche se îndeletnicește cu reproducerea unor manuscrise rămase din vremurile de dinaintea apocalipsei. Preoții le copiază fidel și se consideră păstrători ai cunoștințelor omenirii. Ordinul lui Leibowitz este doar unul dintre bibliotecarii vremii, iar relicvele lor scrise variază de la scheme tehnice la manuale și romane îngălbenite. Umanitatea tocmai a trecut printr-o pârjolire în masă a cărților în încercarea de a uita greșelile trecutului, iar puținele informații care au rămas neatinse de flăcări sunt păstrate cu sfințenie.

A doua etapă corespunde Renașterii și prezintă cu totul alte personaje… cu excepția unuia. Elementul de legătură între perioadele îndepărtate de timp este un anume Lazăr, un evreu bătrân și ursuz a cărui nemurire leagă aproape întreaga istorie a lumii civilizate. În noua Renaștere oamenii încep din nou să fie interesați de ideile pierdute, să studieze fizica, științele, să observe aplicabilitatea teoriilor matematice în arta războiului. Mănăstirea Leibowitz este din nou în centrul atenției, codusă de alți călugări, ceva mai dezghețați decât ultimii. Hoarde barbare se războiesc pe cuprinsul teritoriului Nord-American împărțit acum în sectoare a căror nume rezonează cu trecutul.

A treia și ultima etapă a umanității este una similară cu cea trăită de noi în prezent. Sateliții sunt din nou în orbită, armele cu încărcătură atomică așteaptă să fie din nou utilizate, iar mănăstirea Leibowitz continuă să se teamă de soarta manuscriselor ei. Inevitabil, războiul nuclear global are loc a doua oară și ciclul e sortit să se repete.

Romanul lui Walter M. Miller îți menține interesul aprins și îți prezintă o sumedenie de personaje distincte și bine conturate. Mai mult, unele dintre aceste personaje ajung să atingă viitorul prin faptele sau creațiile lor. O statuie la a cărei alcătuire am asistat în prima parte apare în partea a treia ca obiect de decor, un simplu călugăr din al doilea Ev Mediu este declarat sfânt sute de ani mai târziu.

Mesajul cărții e că informația se menține în mintea oamenilor, că informația trăiește mai departe chiar dacă alcătuitorii ei sunt doar carne și os. Că omenirea nu se schimbă, indiferent de gradul de cultură și tehnologie, că războiul a fost dintotdeauna cel mai de seamă patron al științei.

”Cantică pentru Leibowitz” are un puternic substrat religios de care nu scăpăm nici măcar în ultimele pagini și care devine oarecum iritant de la un moment dat. Aproape totul se învârte în jurul religiei, chiar dacă aceasta a suferit anumite transformări pe parcursul a patru milenii. Religia este filonul prin care se păstrează cunoștințele omenirii și cea care salvează în cele din urmă umanitatea de la moarte.

Puterea informației este prezentată deopotrivă drept salvatoarea omenirii și distrugătoarea ei. E un cerc vicios pe care Miller îl subliniază adânc în paginile cărții. Religia este nemuritoare, atât metaforic cât și prin persoana bătrânului Lazăr care – se adeverește – așteaptă a doua venire a lui Isus.

Citim ”Cantică pentru Leibowitz” și avem ocazia să observăm naivitatea oamenilor, modul în care transformă tangibilul în superstiție și cum tocmai acest mod îi permite tangibilului să supraviețuiască. Mai mult, romanul constituie o lectură plăcută și ușoară care poate fi cel mai ușor asemuită cu un film de acțiune.

Dacă într-o zi simțiți nevoia să vă reîmprospătați cunoștințele de istorie într-un mod plăcut, luați cartea lui Walter M. Miller la purecat. Iar cine este Leibowitz aflați tot de acolo.

The post [recenzie] Leibowitz: istoria se repetă appeared first on Razvan T. Coloja.