Răzvan T. Coloja's Blog, page 5

Românul nu e un om complicat

Românul nu e un om complicat. Românul are cele mai simple și rapide soluții la probleme complexe.

Mamele își vaccinează copiii infectându-i cu autism? Să fie ucise.

Un politician a investit fonduri publice în noua lui mașină de serviciu? Să fie tras pe roată și ucis.

S-a scos Etno TV din grila de programe RDS din cauză că a expirat contractul de difuzare? Biserica să-i excomunice și să fie uciși.

Asculți rock? Ars pe rug și ucis. Nu donezi la BOR? Ucis. Pleci în străinătate? Nu ești patriot = moarte.

Gem forumurile și rețelele de socializare de juriști în ale dreptății poporului care au găsit cu toții aceeași soluție: tot ce nu se pliază pe tunelul lor îngust de gândire trebuie să moară; de preferință în chinuri groaznice și fără înmormântare creștinească. Un 5% dintre juriști cad de acord și cu modelul ”iar averea să-i fie redistribuită poporului!”.

Mă gândesc cu groază la rezultatul unui referendum ipotetic în care singura întrebare ar fi ”Ce pedeapsă să primească cei care vă introduc cantități mari de H2O în conductele de apă?”. Cu variante de răspuns ”Nu se justifică pedepsirea lor”, ”Să fie uciși” și ”Să fie uciși iar averea lor redistribuită poporului”. Ar decima intelectualul căpițelor de fân toată conducerea Apaterm. Așa – cu ochii injectați de ură, cu furci, topoare și leviere.

O altă chestie care te duce cu gândul la cât de profunzi suntem noi, ca neam, este arhi-vehiculatul ”Să fie bine ca să nu fie mai rău”. Românul cu drept de vot știe una și bună: e rău, deși normal ar fi să fie bine. Și asta își dorește și verbalizează: să fie bine. Dacă-l întrebi ce înțelege prin ”bine” să nu credeți că începe să filosofeze despre drepturi sociale, pace mondială sau spațiul Schengen. Nu; va spune despre cum lui i se cuvine ulei de gătit, cum Statul să-i dea țigări și benzină pe lângă pensie și salariul să-i fie la nivel de medic cardiolog, că el mânuiește sapa zilnic și medicul nu știe ce greu e să sapi. Lui i se cuvin chestiile astea și de ce să aibă filfizonii școliți bani mai mulți ca el? Nu e corect. Să fie uciși iar averea redistribuită poporului.

De-aia a prins la noi comunismul și de-aia se perpetuează acum prin PSD cu mare succes: nu pentru că ni s-ar fi impus ideologia; am luat-o noi în brațe strâns și-am pupat-o pe ambii obraji cu foc.

The post Românul nu e un om complicat appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Craig Clevenger – “Dermaphoria”

E a doua carte a lui Clevenger. Cea pe care am dat vreo patru dolari și cincizeci de cenți în format electronic. Nu mi-i rușine să recunosc că – cel puțin din prima parte – n-am înțeles o iotă. E atât de condensat scrisă, atât de haotică, încât cred că necesită cel puțin încă o parcurgere ca să rămân cu o idee vagă despre ceea ce se petrece acolo. Dermaphoria prezintă lumea din – fiți atenți aici – punctul de vedere al unui utilizator de droguri care și-a pierdut memoria. Și nu doar atât, dar o prezintă în stil Memento, cumva sucit, ca să-ți strice și mai mult percepția asupra evenimentelor. Cireașa de pe tort e faptul că tipul are halucinații și habar nu mai ai ce e real și ce nu, ce-și închipuie și ce e tangibil. Plus că personajele secundare seamănă între ele ca două picături de apă, toate cu poziție de putere ori în poliție, ori în mafie, ori în lumea fragmentată a drogaților.

Tipul din carte e chimist și a inventat un nou drog care e cea mai bună chestie de la orgasm încoace, întâlnește o tipă, love-story tralala, începe să-și consume propriul drog și apoi totul devine extrem de confuz. Atât de confuz încât, după ce am terminat cartea, am intrat pe un forum pe unde Clevenger bântuie din când în când și am citit câteva thread-uri referitoare la roman. Am dat peste oameni și mai confuzi ca mine.

Per ansmblu, Dermaphoria e ceva între Fear And Loathing In Las Vegas și Arizona Dream. Totul e haos pur. Plus că totul se petrece lângă Las Vegas, așa că avem și aici deșert și atmosfera aceea de șosea părăsită. Problema cu Clevenger în acest roman e că deși are el o idee clară despre ceea ce se petrece, tu – ca cititor – ești menținut în ceață. Primești mici indicii dar trebuie să fii foarte atent. E multă simbolistică în Dermaphoria, cuplată cu un stil scriitoricesc metaforic, poetic, totul suprapus pe firea romantică a eroului principal și halucinațiile lui. Iese un talmeș-balmeș deloc concret, care poate însemna absolut orice.

Primele trei capitole le-am citit în gol, n-am priceput nimic. Apoi încet-încet începe să se facă lumină. Apoi autorul taie un capitol la mijloc de acțiune și sare la cu totul altceva, apoi revine la prima idee, apoi taie, sare, revine, taie – până ce deja nu mai știi nici cum te cheamă. E cu o idee mai deranjant decât mintea mea poate susține.

The Contortionist’s Handbook (de același autor) mi-a plăcut mai mult. E mai clară, mai ”brută”, mai puțin filosofică. Prin contrast, Dermaphoria e ca o poezie lungă, abstractă, pe alocuri monotonă, cu descrieri gigantice de mediu și stări. Plus fobia față de gândaci care miroase a Philip K. Dick de la o poștă…

Închei cu un citat din carte:

“Everything in the universe is everything else. A man is a killer is a saint is a monkey is a cockroach is a goldfish is a whale, and the Devil is just the angel who asked for More.“

The post [recenzie] Craig Clevenger – “Dermaphoria” appeared first on Razvan T. Coloja.

But seriously kids – don’t do drugs

Tot citesc despre noile droguri sintetice din România. Cum ar fi ”zombie” – chestia aia jumătate săruri de baie, jumătate tix de spălat vase care provoacă halucinații și convulsii. Trebuie să fie extrem de mișto să iei așa ceva și să cazi la pământ încercând vreme de jumătate de oră să muști din asfalt crezând că-i tortă. Nu mă mir că iau oamenii așa ceva. La urma urmei rușii au al lor ”krakadil” care e extras de sirop de tuse cu benzină și alcool injectat direct în venă. Benzină + sânge = idee bună. Noi avem ”zombie” care cel mai probabil e 40% sulf, 25% praf de mentosan și restul chestia aia pe care o presari în pantofi ca să nu pută vara a picioare umede. La rețete de-astea mișto nici nu mă mir că provoacă halucinații; la urma urmei halucinezi și dacă tragi pe nas măduvă uscată de bursuc cu tămâie și puțin fosfor. Poți face drog de stradă dacă iei random tot ce-i lichid sub capota mașinii și amesteci în proporții egale: ulei de motor, apă, resturi de antigel, mâzga aia băloasă care se formează sub bujii după vreo 5 ani. Le iei pe toate și le freci bine cu pesmet și vinzi asta ca pe ”Pink Party High” sau ceva nume care să te ducă cu gândul la ce mișto ai să te simți.

Și tot încerc să-mi închipui cum e să tragi săruri de baie și ce vezi cât zvâcnești în chiloți în mijlocul șoselei cu o coloană de taxi-uri claxonând nervoase în spatele tău. Probabil apare așa – ca dintr-un abur – un țăran mexican care-și frământă sombrero-ul de paie în pumni și-ți tot repetă ”No tengo señor, no tengo”. Mexicanul varsă o lacrimă și în lacrimă înoată tigăi mici; pe fundal se aud râsete de copii. Mexicanul a dispărut cu un ultim ”No tengo señor…” și în locul lui e un țap cu cinci ochi și scrumiere în loc de copite. Țapul nechează și glasul lui e un tril prelung de șenile de tanc în plin atac. Râsul copiilor a fost înlocuit de ordine răcnite în germana interbelică. Un pește deschide gura și în gură e o altă gură din care curg rulmenți. E cald. Se aude sunet de barieră de tren cum ”ding-ding-ding” dar pe șine trece Boris Elțîn care se uită încruntat la tine și-ți spune ”Sunt untul din care e plăsmuit universul”. Tremuri pentru că e joi. Întuneric. Din depărtare auzi o gogoașă mugind și știi că se află în pericol. ”No tengo señor… no tengo”. O focă paște liniștită în dormitorul tău; în loc de bot are o dulie ruginită de bec. Cineva sparge gresie cu ciocanul și știi că nu vei trece de teza la geografie. ”No tengo señor…” spune Boris Elțîn și plânge.

Și trebuie să fie grozav să te trezești gol-pușcă pe un șantier la minus 15 grade în aerul respirabil, cu julituri pe față și îmbrățișând o roată veche de tractor. Mă întreb ce se gândesc consumatorii în clipe de-alea. Care e primul lor gând de după ”câți ani am și cum mă cheamă?”.

But seriously kids – don’t do drugs.

The post But seriously kids – don’t do drugs appeared first on Razvan T. Coloja.

Despre înjurăturile maghiarilor

Nu știi cu adevărat ce-i incantația blestemului până ce n-ai ascultat două septuagenare certându-se în ungurește. Au maghiarii niște blesteme de te trece cu rece pe spate. La români e simplu: îi zici de rude și de morți. Ungurii însă sunt extrem de inventivi și 20% din cuantumul vocabularului nației e alcătuit din înjurături și invocatul spiritelor spre răul dușmanului. Chestii complexe și grafice precum ”fie ca ștromeleagul meu învelit în cârpă umedă de sămânță umană putredă să-ți găurească rinichiul stâng”. Sau ”îți trântesc un levier ruginit peste față de te termin ca pe Twin Peaks”. ”Oh, de-ar putrezi în tine plămânii găină bătrână [care nu-i bună nici la supă – n. tr.] ce ești!”.

Când două bătrâne se ceartă în maghiară există mereu o șansă de vreo 5% să se materializeze între ele în nor de sulf galben un demon hăbăuc care nu știe cum a ajuns acolo și care dintre ele l-a invocat; atâtă aramaică poetic-arhaică implică blestemul maghiar.

Dacă vreodată vă trece prin cap să-i aruncați un ”da’ ce te uiți fă?” babei care stă sprijinită cu coatele pe o pernă brodată la etajul doi a unui bloc, cât vizitați Ardealul, va trebui să luați în considerare posibilitatea că poate fi unguroaică. Și va trebui să vă asumați consecințele. Pentru că – garantat – atâta venin și patimă și inventivitate în injurii nu mai găsești la niciun alt neam. Se bagă atât de multă pasiune în suduirea celuilalt încât ai 50% șanse să devină din înjurătură cauză-efect. Și s-ar putea să te întorci în Capitală și să îți tot apară în vis o babă cu ochii bulbucați care ți-o incantează pe huna ei ca o placă de bachelită derulată invers și-i ies șerpi din ochi și-i intră pe gură iar următorul lucru pe care-l știi e că te-ai trezit lac de sudoare în vila ta din Ferentari și întreg patul e plin de oase de găină legate cu fundă de doliu și lângă tine e întinsă o replică a ta din lut și sânge închegat și-i ies furnici din gură.

Nu – serios – don’t fuck with old Hungarian ladies.

The post Despre înjurăturile maghiarilor appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] “Crash” – J. G. Ballard

”The crushed body of the sportscar had turned her into a being of free and perverse sexuality, releasing within its dying chromium and leaking engine-parts, all the deviant possibilities of her sex.”

Eram extrem de curios de Ballard, mai ales după ce văzusem frânturi din ecranizarea lui Cronenberg. Pe Ballard îl poți lejer îngloba în generația scriitorilor de ficțiune transgresivă. De origine britanic, Ballard nu se dezice de perversitatea narațiunii pe care o menține filmul (care film urmează aproape la filigran elementele din carte).

Am început să citesc ”Crash” acum vreo 10 ani, în săptămâni extrem de agitate pentru mine din punct de vedere al volumului de muncă. Așa că am citit-o cu pauze destul de lungi. Poate de vină e oboseala, poate nu e Ballard chiar pe gustul meu, poate e faptul că engleza pe care o folosește e diferită de stilul american – nu știu. Cert e că mi s-a părut o carte greu de urmat, plictisitoare pe alocuri. Nu ”plictisitoare” – mai mult alungită. Ballard are mania să ducă vreme de trei pagini aceeași descriere până în momentul în care te saturi de ea. Vrei să afli ce se întâmplă mai departe și nu poți pentru că ești în mijlocul istorisirii cum că autostrada e plină de mașini care sunt așa și așa și așa.

Crash tratează subiectul dezaxaților din punct de vedere sexual. Mai mult decât atât, această categorie aparte de oameni se evidențiază în carte prin faptul că alcătuiesc un alt subgrup, mult mai adânc, al obsedaților de mașini, cu accent pe mecanofilie.

Ce mi-a plăcut la Crash a fost modul în care Ballard a reușit să transforme mașina în ceva cu totul și cu totul erotic și excitant. Îmbină – ca și Brussolo de altfel – mecanicul cu organicul, metalul cu carnea, uleiul cu sângele și sperma. A fost ciudat să citesc cum fiecare element din bordul unui automobil are o conotație sexuală, cum atunci când faci sex pe bancheta din față a mașinii te excită mai mult acul vitezometrului decât sânii partenerei.

Personajele mi s-au părut cu o idee mai fade decât ar fi fost cazul. Toți sunt maniaci cu viteza, toți vor să participe în accidente ca să obțină acea senzație de ”high”. Toți pun sexul pe planul al doilea și visează la orgasm în momentul ciocnirii cu tirul din față, totul la 120km/h.

”Crash” mi s-a părut o carte apăsătoare, lungă. Descrierile balzaciene, obsesia nesănătoasă pentru sex prea mult evidențiată. Singurul lucru care m-a surprins cu adevărat a fost faptul că eroul principal – numit tot Ballard – are evidente gânduri homoerotice.

Nu mă îndoiesc că atunci când a fost lansată (anii ’70 parcă) a stârnit controverse și a ajuns bestseller. Chiar autorul spunea într-un interviu că ”I wanted to rub the human face in its own vomit, and force it to look in the mirror.”: În ziua de azi însă, când cei precum Palahniuk, Welsh sau Iain Banks scot bestseller-uri cu teme șocante la calup, Crash parte chiar o carte timidă.

Însă nu de neglijat.

Punct în plus pentru peisajele distopice.

The post [recenzie] “Crash” – J. G. Ballard appeared first on Razvan T. Coloja.

Rinichiul Lidiei Buble

Sunt atât de multe lucruri care mă calcă pe nervi când vine vorba de clipul ăsta încât nici nu știu de unde să încep. Să fie tricoul cu ”Metallica” al unei din dansatoare; aia pe care dacă o întrebi cine e Lars Ulrich îți spune încrezătoare că ”un mare scriitor”? Să fie ”product placement”-ul de tip ”hai să ne așezăm ținând cronțănelele cu eticheta spre cameră când tocmai întâmplător mâncăm produsul ăsta care a finanțat 20% din clipul meu spre glorie”? Sau modul în care intră Lidia Buble în studio și celelalte tipe o primesc ca pe o regină a stupului ce e și îi țin o demonstrație de mișcări de dans pe care – chipurile – ele le-au fix descoperit acum? Lidia aprobă rânjind iar fetele văd că e bine.

Mișto și româna cu accent jamaican de la începutul melodiei, cuvintele alea de intonație romaicană care o introduc pe artistă în conștiința privitorului: ”Ya man zis ist Lidia Buble ya alongsaid Amira ya”. Totul culminează cu un fucking brutal street battle de dans, una din obișnuitele lupte de stradă din București care au loc când două trupe de dans îmbrăcate la patru ace (din care una cu trei tobe africane în dotare) se întâlnesc ca din întâmplare. Fetele Lidiei câștigă detașat cu mișcări din buci, frecatul senzual al mâinilor peste corp și un sontan șpargat cu contact blugcrac-beton; dar inamicii aplaudă pentru că toți suntem, la urma urmei, prieteni.

Versurile sunt și ele de mare angajament: doar tu, atingi, dor, zâmbet, tu ești tot ce am, destinul, prizonier în inimă – textul obișnuit cu priză la ascultătoarea care nu știe prea multe dar știe, normal, de frumos și dragoste.

Lidia cântă despre inimă și pasiune așa cum oierul frământă brânza creând sunet de Stradivarius: cu foc și fără efort. Ceva din ansamblul clipului mă face să-mi trag mucii cu zgomot în timp ce cu talpa goală și jegoasă zdrobesc un boț de mămăligă.

Mămăliga e rinichiul Lidiei Buble. Din mămăligă curge iubire.

 

The post Rinichiul Lidiei Buble appeared first on Razvan T. Coloja.

Indicatori ai religiei – România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Polonia

În acest articol îmi propun să analizez indicatorii religioși a cinci state europene ce au în comun cultura și limba de sorginte latino-slavonă; excepție de la regulă o constituie Ungaria și Grecia și pot fi privite drept grupuri de control sociologic.

Religiozitatea unui neam influențează diferite elemente ce constituie respectivul popor; de la cultură, la tradiții și chiar până la economie. Dacă e să ne luăm după Weber, protestantismul este cel care a dat startul Capitalismului în lume, la urma urmei. Fără reformele lui Luther și Calvin și rigoarea religioasă a abstinenței față de vicii impusă de protestantism mecanismul Capitalismului nu s-ar fi pus în funcțiune atât de rapid și nici n-ar fi putut fi preluat ca mode de alte state sau etnii.

Religia joacă un rol important și în politică (vei conflictul Palestina-Israel ori statele cu un regim politic deservit de legi croite pe sharia).

Gradul de religiozitate al unei țări spune multe despre nivelul de trai al acestuia și relațiile cu statele vecine. Relații care se răsfrâng dinspre interculturalitate spre trafic comercial. Conform ”Psihologiei poporului român” a lui Daniel David România se află pe locul doi la neîncrederea față de străini (după Turcia) într-un eșantion de 27 de țări. Putem astfel extrapola ideea că traficul migranților, acceptarea refugiaților ori chiar și etniile conlocuitoare de pe teritoriul României sunt influențate toate de această neîncredere. Nu întâmplător, România se situează tot pe locul al doilea (tot după Turcia, conform aceleiași cărți) la gradul de religiozitate. Există o legătură între această neîncredere față de vecini și ponderea educației derivate din ortodoxism în România? Influențează un indicator social precum religia nivelul de trai al unui popor și – implicit – datoria externă a țării respective?

În acest scop, alături de România, am preluat alte patru țări europene ale căror populații pun mai mult sau mai puțin accent pe gradul intern de religiozitate. Voi analiza nu doar procentul general al religiozității dar și factorii de defalcare ai acestuia: ponderea ”denominațiilor” religioase din fiecare țară, cu inferențele logic-libertine derivate din acestea.

Factorul religiozitate: Creștinism

Creștinii constituie mare parte din populația Europei. State tradițional creștine aflate odinioară sub oblăduirea papală a Romei sau a Bizanțului s-au dezvoltat și prosperat cot la cot vreme de secole. România a primit o influență puternic ortodoxă datorită vecinilor săi de la nor și sud și, pe această filieră, limba, tradițiile și obiceiurile au fost la rândul lor preluate și adaptate. Dintre statele Uniunii Europene cuprinse în acest articol, România, Grecia și Polonia conduc detașat la numărul de creștini din populație:

Procentul creștinilor din totalul populației, 2010-2013 (Sursa: theglobaleconomy.com)

Din acestea Grecia, România și Bulgaria sunt preponderent ortodoxe, cu prima numărând cel mai mare eșantion de creștin-ortodocși din Uniunea Europeană și totodată (conform lui Daniel David) cea mai acerbă credință într-o divinate superioară. Polonia deține cu 35% mai mulți catolici decât Ungaria, populația din această țară europeană fiind preponderent catolică:

Procentul catolicilor, 2010-2013 (Sursa: theglobaleconomy.com)

Cel mai mare număr de protestanți din perioada 2010-2013 îl întâlnim în Ungaria (22,5% din populație), urmată – surprinzător – de România (7,4% din populație). Numărul mare de protestanți români din țară se poate datora fie învecinării cu Ungaria, fie valului de neoprotestanți care au înființat asociații și biserici în România după Revoluția din 1989. Cu ajutor financiar extern și propagandă continuă, cultele neoprotestante din România au îngroșat numărul adepților vreme de peste 25 de ani ajungând astăzi la jumătate din numărul populației protestante din Ungaria. După cum știm, Ungaria are nu doar o populație mai mică decât România dar regimul comunist al acestei țări a fost mult mai relaxat înainte de căderea Lumii a Doua, bisericile și cultele terțiare fiind tolerate de către Stat laolaltă cu activitățile lor. România pe de altă parte nu s-a bucurat de același spirit libertin al manifestării religiei. Trecând peste faptul că regimul ceaușist a oprimat până și majoritatea ortodoxă a țării, cultele religioase și sectele terțiare au fost privite cu neîncredere de comuniști și interzise deoarece reprezentau un pericol nu doar la adresa ideologiei național-socialiste dar și un potențial nucleu de revoltă ce se chema a fi suprimat.

Procentul protestanților, 2010-2013 (Sursa: theglobaleconomy.com)

Prin urmare, după căderea regimului comunist din țară, secte neoprotestante au văzut o oportunitate de a racola noi adepți într-o țară în care libertatea religioasă a tuturora era brusc protejată de democrație. Este ciudat totuși că Bulgaria, țară învecinată cu România și cu un statut socio-economic similar, nu a avut parte de o infuzie similară de protestantism. În Grecia puterea Bisericii Ortodoxe vine ca un argument în favoarea ponderii neglijabile de protestanți, laolaltă cu izolarea geografică a acestei țări, cultura diferită de a celorlalte state Europene și – posibil – istoria neamului grecesc.

Dar să vedem cum se compară aceste statistici cu cele generale ale Uniunii Europene și care este ponderea religiilor la nivel de UE.

Statistici la nivel de Uniune Europeană

Procentul de creștini în UE.

Pentru a înțelege mai bine factorul religios al acestor cinci țări din Uniunea Europeană e nevoie să vedem întâi cum se situează la acest capitol întreg UE-ul: ce spun statisticile despre ponderea religiozității în UE în codițiile în care țări precum Republica Cehă sau Estonia nu au o majoritate care s-ar declara a fi religioasă.

În 2005 un chestionar Eurobarometru a dezvăluit că 52% din populația Uniunii Europene crede că există Dumnezeu, 27% că suntem guvernați de o altă forță supranaturală superioară, 18% că nu există o entitate supranaturală care să ne guverneze iar 3% au refuzat s răspundă la chestionar. Per ansamblu, 71,6% din populația Uniunii Europene se declară a fi creștină.

Catolicii domină denominațiile creștine din Uniunea Europeană cu 45,3% din populație, urmați de protestanți cu 11,1%. Ortodocșii sunt al treilea mare grup creștin din UE cu 9,6% iar restul creștinilor care nu se încadrează în celelalte grupe de mai sus alcătuiesc un 5,6%. Agnosticii ori cei fără afiliere religioasă numără 13,6% iar ateii 10,4%. Populația musulmană este de doar 1,8% și numărul lor este justificat probabil de populațiile din estul Europei localizate în țăria aflate odinioară sub ocupație otomană (România și Bulgaria numărându-se printre ele).

Procentele religiilor din Uniunea Europeană (Sursa: Eurobarometrul Special al Comisiei Uniunii Europene, 2015).

Statistici la nivel de țară
1. România

Religiozitatea în România (Sursa: Recensământul populației din 2011).

Religia joacă un rol important în cultura românilor. Ortodocșii creștini alcătuie conform recensământului din 2011 81% din populație. Protestanții din România sunt în procent de 6,2%, Catolicii 5,1%, celelalte religii alcătuie doar 1,5% iar oamenii fără afiliere religioasă alcătuie 0,2%. Pentru 6% din populație recensământul de acum 8 ani nu a furnizat date.

2. Bulgaria

Religiozitatea în Bulgaria (sursa: recensământul populației din 2011)

Conform recensământului bulgar din 2011 ortodocșii bulgari sunt majoritari în ța-ră, deși recensământul or din 2011 lasă o gaură de 21,8% în datele statistice. A doua mare religie din Bulgaria este reprezentată de Islam. Numărul ateilor din Bulgaria este cu mult mai mare procentual decât cel al ateilor români – un 9,3%. Catolicii și protestanții au un 0,7% respectiv 0.9% din populație, semn că etniile din această țară nu sunt diverse.

3. Grecia

Religiozitatea în Grecia (Sursa: “Religious Belief and National Belonging in Central and Eastern Europe”. Pew Research Center. 2017)

Grecii sunt probabil unul dintre cele mai religioase popoare ale Europei. Ponderea ortodocșilor este de 90%, cu alte religii creștine (exluzându-le pe cele catolice) alcătuind un suplimentar 3%. Catolicii numără doar 1% din populație, dominați de 2% musulmani.

4. Ungaria

Religioziatea în Ungaria (Sursa: Recensământul din 2011: ”A népesség vallás szerint”)

Diversitatea religioasă din țara vecină este mai mare decât a celorlalte patru țări din eșantion. Oficiul Statistic Central Maghiar oferă date din 24 decembrie 2015 care situează populația totală a țării la doar 9,797,561 de persoane. Diversitatea religioasă este deci surprinzătoare, mai ales intra-grup, dacă ne referim la creștini. Romano-catolicii alcătuiesc majoritatea de 37,1%. Pentru 27,2% recensământul populației din 2011 nu a oferit date, dar al doilea mare grup religios este alcătuit de calviniști – 11,6%. Luteranii ocupă locul a treilea în rândul creștinilor cu 2,2% din populație iar greco-catolicii locul al patrulea cu 1,8% membri.

5. Polonia

Religiozitatea în Polonia (Sursa: Chestionar național, ”GUS – Narodowy Spis Powszechny Ludnosci”, 2011)

Romano-catolicii domină ca denominație creștin-religioasă în Polonia. 87,5% din populație se declară ca fiind romano-catolică și doar 0,4$ ca fiind ortodoxă. Restul religiilor ocupă un umil 1%. Ateii și agnosticii numără 2,4% respectiv 16,7% din populație. Pentru 8,7% din cei chestionați datele au fost necompletate.

Concluzii

După cum observăm, indicatorii religiei din cele cinci țări diferă. Ungaria are cea mai mare diversitate religioasă, Grecia cea mai mare pondere de ortodocși iar Polonia cea mai mare ponderde de greco-catolici. Cel mai scăzut număr de atei se înregistrează în România, cu toate că ortodoxismul grec este mai pregnant decât cel românesc iar, per ansamblu, ortodoxismul este mai riguros și mai bine împământat în conștiința creștină decât catolicismul, luteranismul sau protestantismul în general.

Toate cele cinci țări sunt preponderent creștine, cu islamismul și alte religii reprezentând un procent neglijabil din populație. Datele furnizate de recensăminte sunt deseori incomplete și nu oferă o imagine de ansablu validă; în România – de pildă – procentul ateilor este cu mult mai mare, conform ultimelor rapoarte (gravitând undeva pe la 10% din populație). Se prea poate ca și alte denominații religioase să dispună de alte procente reale, atât la noi în țară cât și în celelalte țări din eșantion.

Ca notă adiacentă, țările cu cea mai mare pondere de creștin-ortodocși sunt totodată și cele cu o situație economică mai precară: România, Bulgaria și Grecia. Dintre statele Uniunii Europene ele au avut și cele mai serioase probleme pe plan politic (Ungaria fiind mențiune specială datorită refuzului de a accepta migrați); România și Bulgaria au primit la mustață integrarea în UE iar gradul populismului din Grecia crește de la an la an, cu partide de extremădreaptă precum ”Golden Dawn” obținând 10% locuri în Parlament prin vot popular. Cu toate acestea populismul este și mai ridicat în Ungaria, și asta în ciuda numărului extrem de mic de ortodocși. Factori aparte care ar fi putut contribui la creșterea populismului și care să nu fie de sorginte religioasă sunt izolarea cultural-lingvistică a maghiarilor, numărul scăzut al populației țării precum și istoricul acesteia din perioada tratatului de la Trianon când Ungaria a pierdut teritorii vaste în favoarea altor țări.

Proximitatea României față de Ungaria și Bulgaria și a Ungariei față de Polonia a favorizat nu doar un schimb intercultural dar și unul pe filieră religioasă. Tradiții s-au pasat este granițe și comunități etnice au întreținut tradiționalismul religios din aceste țări. Un exemplu elocvent este cel al secuilor din România, în marea lor parte non-ortodocși.

 

The post Indicatori ai religiei – România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Polonia appeared first on Razvan T. Coloja.

Film: Love Object (2003)

Este unul din acele filme independente care reușește să se impună printr-un scenariu bun, în ciuda calității slabe a camerelor de filmat. Încă din primele scene realizezi că e un proiect cu buget redus, mai ales după ce pe ecran apare Udo Kier în toată splendoarea lui. Kier simbolul filmelor de categoria B și îl aseamăn unui Bela Lugosi bătrân și căzut în dizgrație.

”Love Object” are o listă scurtă de actori, cu Desmond Harrington și o oarecare Melissa Sagemiller în rolurile principale. Povestea este apăsătoare și reușește să mențină interesul, chiar dacă subiectul a mai fost discutat și-n alte producții. Un tânăr angajat al unei companii care se ocupă cu realizarea manualelor tehnice o ia razna din cauza stresului și dezvoltă o pasiune nesănătoasă pentru o păpușă. Este genul acela de păpușă dedicată amatorilor de senzații tari, făcută să imite corpul uman în cele mai mici detalii ale lui. În scenă intră o nouă colegă de servici iar eroul principal începe să trateze păpușa ca și cum aceasta ar fi colega cu pricina, saturându-și zilele cu prezența ei și umplând golul singurătății din apartament.

Filmul alternează scenele de halucinații cu situații la granița cu bizarul, Udo Kier jucându-și perfect rolul de vecin băgăreț.

La început, Desmond Harrington o tratează cu răceală pe noua lui colegă, dedicându-și timpul liber păpușii, această iubită-surogat care pare să prindă viață atunci când el nu e atent. Apoi, treptat, pe măsură ce începe să se simtă atras de persoana după care a modelat aspectul fizic al iubitei lui inerte, amanta imaginară devine geloasă și amenințătoare. Personajul principal ar putea fi la fel de bine schizofrenic sau doar un visător. Cert e că păpușa începe să-i modeleze viața până în punctul în care bărbatul simte nevoia să se răzbune pe ea pentru chinul la care l-a supus. Și ce țintă mai bună decât chiar colega lui care seamănă perfect cu amanta lui imaginară? Sau păpușa seamănă cu ea? Până la sfâșitul filmului deja nu mai știm cine e cine, cât a fost vis și cât realitate, iar finalul e deopotrivă amuzant și atipic.

 

Să nu vă așteptați la o performanță actoricească de top când vă uitați la ”Love Object”. Pe alocuri până și actorii mai experimentați din film lasă de dorit iar derularea acțiunii poate părea simplistă. Însă per ansamblu, ideea filmului nu e deloc rea, iar finalul compensează eventualele momente de plictiseală pe care le-ați putea întâlni.

Alături de ”The Machinist”, ”Fight Club”, ”One Point-O” și alte câteva titluri, ”Love Object” tratează tema singurătății și efectele ei asupra psihicului uman. Totul peste un substrat al vieții sociale impuse de ritmul monoton al locului de muncă, relația cu vecinii și colegii.

Atmosfera din film este aproape sinistră, presărată de vecini ciudați și curioși, colegi iritanți, de uniformitatea zilelor de lucru și un decor care se repetă obsesiv. De aici și până la crimă este doar un pas, iar personajul principal îl face fără să clipească.

Este interesant de observat în special cum evoluează relația lui cu păpușa și – în paralel – cu colega lui timidă și plăcută. Întocmai precum tabloul lui Dorian Gray, ființa umană și simulacrul ei trec prin stări psihice diametral opuse până ce păpușa devine tăcută iar colega de servici se mulează oarecum stării ei inițiale.

Poate cu decoruri mai bogate și un buget substanțial ”Love Object” ar fi mai des discutat printre cinefili. Pe IMDB.com are un scor de 6.4 și încă n-am întâlnit discuții online legate de el. Și totuși, acest film are ceva ce nu te lasă să-l uiți, ceva ce m-a făcut să-l vizionez pentru a treia sau a patra oară zilele trecute. Eu vă sfătuiesc să-i acordați o șansă.

The post Film: Love Object (2003) appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Kiss Me, Judas – Will Christopher Baer

De Will Christopher Baer am aflat prin Craig Clevenger. De Craig Clevenger am aflat prin Chuck Palahniuk. Toți trei fac parte din același curent al ”Generației X” care a început să înflorească pe la începutul anilor 90. Caracteristic celor din Generația X este faptul că frazele pot conține mai multe idei fără o legătură concretă una cu cealaltă, deseori chiar în contradictoriu, sărind de la timp la material la scrumiere și apoi expresionism.

Baer urmează același stil de bază, piperat cu mâna sigură a unui autor care nu a avut prea mult de luptat cu blocajele specifice scriitorilor. Mai mult – și asta îl diferențiază clar de Clevenger și Palahniuk – e faptul că mizează la modul serios pe efectul ”noir”.

Ia atmosfera din ”Casablanca” și amestec-o cu puțin ”Fight Club” și obții ”Kiss Me, Judas”, prima carte dintr-o trilogie ce-l are ca personaj principal pe Phineas Poe. Iar romanul detectiv n-ar fi complet dacă Phineas n-ar fi și un fost polițist, actualmente în relații bune cu foștii colegi de departament care-l scot din niște situații bizare în care doar un detectiv noir poate intra.

Povestea din ”Kiss Me, Judas” gravitează în jurul unui mit urban destul de des vehiculat în anii ’80 și ’90, și anume cel al hoților de organe. Phineas e sedus de o tânără, îmbătat, drogat, așezat într-o cadă plină cu gheață și ușurat de un rinichi. Cartea se împarte în ceea ce urmează în două: jumătate tratează încercările lui Phineas Poe de a-și găsi organul-lipsă în timp util, în timp ce partea cealaltă pune reflectorul pe faptul că Phineas se îndrăgostește iremediabil de femeia care l-a despicat ca pe un pește.

În stilul romanului de suspans, eroul principal pare să se adâncească tot mai mult în evenimente și interacțiuni cu alte personaje, migrând de la discuții cu interlopi la stoarcerea de informații de la drogați. Ceea ce Will Christopher Baer a făcut cu ”Kiss Me, Judas” a fost să aducă în zilele noastre detectivul tipic anilor 1930.

Aparte de povestea în sine, stilul lui Baer e întunecat, apăsător, greoi, formează un nor de incertitudine în jurul cititorului. E destul de greu de urmărit, mai ales pentru că ideile nu rezistă mai mult de două propoziții înainte să fie metamorfozate în cu totul altceva. Baer poate fi poetic (“And my life went to pieces, like a love letter in the rain”), sarcastic de tăios (“I’m going to kill Jude this afternoon for fun, then eat my own putrid kidney for dinner.”) și uneori scoate perle tipice Generației X precum

“Sorrow is like the ocean and sometimes I wish my heart would stop.”

Asta ca să vă faceți o idee despre cum jonglează cu ideile.

În timp ce citeam ”Kiss Me, Judas”, aveam în spatele creierului imaginea bine definită a unei străzi pustii în noapte, asfaltul umed presărat de mici bălți care reflectă lumina neoanelor unui bar mizer, american. Senzația asta ți-o imprimă cartea, iar sentimentul poate deveni apăsător la un moment dat. Atât de apăsător încât te oprești ca să iei o gură de aer curat din viața reală, cam ca și atunci când faci pe scafandrul în mlaștină.

”Kiss Me, Judas” e romanul de debut al lui Baer, primul dintr-o serie de trei și un număr de patru publicate până în prezent. E poate cea mai apăsătoare chestie pe care am citit-o vreodată, fie și din punctul de vedere al dragostei pierdute, atunci când acea dragoste e personificată de femeia fatală, ironică, crudă, înșelătoare.

Închei cu certitudinea că vom auzi în curând de Will Christopher Baer și în librăriile din România, pentru că în SUA tipul a ajuns de la ”cine e tipul ăsta?” la ”BAER!” peste noapte. Vreți suspans? Încercați Baer…

The post [recenzie] Kiss Me, Judas – Will Christopher Baer appeared first on Razvan T. Coloja.

Dar vai – Statul plătește deținuții mai mult decât pe oamenii cinstiți

Tot percutează pe Facebook chestia aia lacrimogenă cu ”Statul consumă 800 de lei pe săptămână cu un deținut și doar 20 de lei cu un școlar.” Există variații ale aceluiași apel la revoltă: ”deținutul primește X+5, un cățel vagabond X+1”; ”pensia unui bătrân onest care a arat ogorul cu dinții și l-a udat cu sudoarea lui – 120 lei, întreținerea unui deținut – 900 lei, DECI UNDE E DREPTATEA?!”.

E o chestie stupidă făcută să apeleze la indignarea omului sărac din popor: ”ăla care a violat ia mai mulți bani ca tine, omul cinstit din glie, prostule”. Și-și înfig pumnii strânși în șolduri la unison vreo 800 de oameni pe secundă, cu toții revoltați.

Să clarificăm niște chestii:

1. Banii ăia nu-i primește deținutul; sunt acolo ca ăla să nu iasă afară și să-ți violeze familia din nou și includ costuri administrative, mâncare, căldură și altele. Ăla în pijama vărgată de la Hotel Poarta Albă nu pune mâna pe un chior din suma respectivă, ceea ce face câinii vagabonzi mai câștigați din punct de vedere financiar.

2. Paralela ”infractor privat de libertate/elev” e absolut ridicolă. Statul nu cheltuie pe un elev sume destinate întreținerii acestuia ori jucăriilor lui; în schimb e nevoit să plătească întreținerea și mâncarea și atelierele deținuților ca să nu moară ăia de foame, frig și plictiseală vreme de 15 ani între aceiași pereți.

3. Alternativa nu dă nimănui – desigur – de gândit. Rup cetățenii cămașa de pe ei că PSD a eliberat 11.000 de pușcăriași DAR nu e OK nici să cheltui 800 de RON ca să-i ții înăuntru. Mai bine-i dăm pensionarului de la rural, că e OM cinstit. Iar când o veni recidivistul să-i taie beregata pentru pensie măcar va muri liniștit că banii ăia au fost utilizați cu folos, că va avea pus deoparte pentru înmormântare.

4. Hai să nu mai hrănim pușcăriașii și să-i lăsăm să vâneze porumbei și șobolani prin curtea regimului semideschis, să aibă românul cinstit nivel de trai decent. Le tăiem și apa, căldura, să se descurce cum or putea acolo înăuntru. Reguli de junglă. Nouă să ne fie bine, că nu noi am condus fără permis.

5. Simpla idee că se face o paralelă între o extremă a statutului social (încarceratul) și cealaltă (copilul studios) nu înseamnă neapărat că ASTA trage țara în jos. O paralelă echitabilă ar fi între nivelul de trai al deținuților de la Oradea și a celor de la Giulești; ori între condițiile de studiu din Sibiu versus cele din Copăcenii de Jos; ori – fie – între salariul unui parlamentar și al unei grefiere. A compara deținuții cu pensionarii prin simpla inferență că statul cheltuie bani cu ambele categorii e ca și cum ai compara un Tesla cu o vrabie pe considerentul că ambele se deplasează.

6. ”Deținut” nu înseamnă automat ”pedofil” sau ”ucigaș”. Majoritatea nu și-au decapitat mamele ca să le mănâce crude. Mare parte dintre deținuți sunt închiși pe perioade scurte pentru găinării: condus fără permis, delapidări, uz de fals, distrugerea bunurilor publice, nerespectarea regimului armelor și al munițiilor, braconaj, evaziune fiscală și alte chestii care nu implică viol în grup ori topoare în omoplați. Și oamenii ăia trebuie hrăniți, încălziți pe timp de iarnă, spălați, educați, filtrați prin sistem. ”Pușcăriaș” e și cel care a primit două luni cu executare pentru că a furat lemne de la Stat sau nu și-a achitat impozitele. Așa cum ”pensionar” nu e mereu bătrânelul cinstit care a tras pe brânci până la 85 de ani rupând lemne cu tibia pentru burghezi iar ”elev” e și cel care tocmai repetă clasa a V-a pentru a treia oară pentru că e analfabet funcțional.

Așa că da – Statul cheltuie bani pe deținuți iar vouă nu vi se pare OK chestia asta. Pentru că – spre deosebire de vecini și rude – ăia nu sunt oameni ca noi. Așa că facem poze cu tabele comparative, să se cutremure internautul câți bani îi fură pușcăriașul din alocația copilului ori cazarea câinelui ăluia vagabond de care-i pasă doar când are public.

The post Dar vai – Statul plătește deținuții mai mult decât pe oamenii cinstiți appeared first on Razvan T. Coloja.