Răzvan T. Coloja's Blog, page 6

News from the Interzone – 18 ianuarie 2019

M-am trezit de vreo oră. La 02:30. Așa că mă pun să updatez pe-aici înainte să mă pun să citesc, că și-așa n-am mai scris de multă vreme pe blog.

Stocul la ”Tainele psihologiei” de pe Elefant.ro a fost epuizat la două zile după ce-a fost suplinit. Am vorbit cu cei de la editură și-au trimis încă un bax către cei de la Elefant.

Sunt în sesiune dar e o sesiune lejeră. Am mai mult lucrări de prezentat. Și cum am obiceiul să le fac din timp sunt toate gata de multă vreme, atât la doctorat cât și la licență. Peste câteva ore am de dat o lucrare imprimată color la demografie. La alte materii mi-am echivalat cu foaia matricolă de la facultățile precedente (engleză, statistică, sport, modulul de didactică). La doctorat mi-e gata referatul, mai trebuie doar să mă mai uit încă o dată peste el ca să mă asigur că e OK.

Am publicat pe Bihoreanul un nou articol: ”Oamenii inteligenți au mai multe probleme”. Ignorați titlul tabloidizat. Am zis ceva și în articolul ăsta de pe Adevărul: ”Mituri demontate din psihologie. Câtă sinceritate „scoate“ serul adevărului din oameni, în realitate”. Am dat un text și cuiva care vrea să publice pe VICE dar văd că încă n-a apărut articolul cu pricina.

Pe Psihoradea am pus un calculator de matrici Cohen care oferă rezultatul defalcat pe operații. Dacă tot intră studenții la psihologie în sesiune să-l poată utiliza ca să înțeleagă cum se face calculul. Codul PHP e scris aiurea dar efectiv n-am avut chef să-l periez și să-l fac inteligibil. Funcționează și asta contează.

Am primit ”Istoria socială a României” a lui Cătălin Zamfir de la un profesor de la Sociologie (mulțumiri încă o dată domnului Dejeu). E pentru sociologie ceea ce e ”Psihologia poporului român” a lui Daniel David pentru psihologie. Am cumpărat iar cărți de pe tot felul de site-uri. Ieri am luat ”Streetwise : Race, Class, and Change in an Urban Community” și ”A Place on the Corner” de Elijah Anderson – două lucrări importante de etnografie a minorităților de culoare. Nu le găseam în format electronic niciunde așa că le-am cumpărat în format fizic. Partea proastă e că va dura vreo 2-3 săptămâni până ajung în România (ceea ce-mi amintește că am pachete în purgatoriul Poștei Române care au fost trimise de mai mult de 80 de zile).

Cei de la Linux Magazine mi-au pus un font extrem de ciudat la ultimul articol. Nu Comic Sans dar ceva să placă la toată lumea:

Efectiv plouă cu clienți la cabinet luna asta; așa că alerg de la sediu la facultate și înapoi acasă într-o veselie. Azi am două ședințe una după alta puse seara târziu; mâine alta. În weekenduri scriu lucrări și articole iar în pauze sau ferestrele dintre cursuri citesc cât apuc (mă tot refugiez la biblioteca universității cu eReaderul și stau acolo când am vreo două ore de pierdut). Beau cafea multă, stau cât mai puțin pe Facebook, mă feresc de știrile politice și scriu. Ieri am trimis un text de demografie celor de la Bihoreanul, complet cu grafice arătoase realizate de mine; sper să se publice măcar pe site, că e interesant. Am cumpărat iar niște chestii de pe Ebay, BangGood și AliExpress; deja nu mai știu când am luat ce și de unde. Am vorbit cu cei de la Crux Publishing și anul ăsta public o carte de sociologie despre mileniali; am tot citit pe studii despre sociologia generaționistă, îndeajuns de multe cât să pot și să vreau să scriu cartea aia. Scap de sesiune și mă pun pe treabă.

Tot văd ”challenge-uri” pe Facebook așa că trebuie să trântesc și eu poza cu sarcasmul obligatoriu:

Făcut și ceva mâncare când am avut vreme:

Cus-cus. Se ia o pungă de 250g de cus-cus. Se toarnă 35ml de ulei într-o tigaie. Folosiți unt dacă aveți (în loc de ulei). Se prăjește și se amestecă bine. Se toarnă așa: 1 linguriță de curry, 1 linguriță de boia roșie, 1 linguriță de leuștean, un vârf de cuțit de chimen, 1 linguriță de sare, piper alb după gust, un vârf de cuțit de praf de usturoi; eu am pus și mirodenii de barbeque ca să-i dea aromă și niște mirodenii orientale mai iuți. Se amestecă bine. Puneți 750ml de apă la fiert iar când e caldă o puteți turna în oala cu cus-cus, când acesta e deja e maroniu de la prăjit. Se lasă la fiert până ce apa scade (și se amestecă între timp) apoi se toarnă un shot de vin demisec și se amestecă iar. Se pun două linguri de smântână dacă doriți ca totul să fie mai omogen și să nu curgă boabele prin furculiță când mâncați. Și acum – foarte important – o lingură mare de smântână în mijlocul farfuriei, se presară cu leuștean și se picură în fiecare porție 8-10 picături de pesto verde. Holy smokes ce gust mișto îi dă chestia asta. Eu am pus vreo 4 linguri de smântână și-am amestecat bine în farfurie și pesto-ul îi dă toată vraja. Nu-i nici iute, nici prea sărat. Just right.

 

Și cremvuști se făcu. Se fierb trei cremvuști pe care-i înțepați înainte cu o scobitoare. Între timp prăjiți două felii de șuncă în unt, pe ambele părți, și le dați cu mirodenii pentru barbeque și susan. Se călește o ceapă mică tăiată felii în același unt apoi o felie de pâine care se unge cu brânză topită. Se taie bețigașe de cașcaval, un castravete murat și totul se stropește cu ulei de pesto, piper și leuștean uscat. În mijloc se pune o linguriță de pesto pentru șunca prăjită, două de maioneză pentru cașcaval și două de muștar pentru crevmuști. Cașcavalul cu maioneză echilibrează gustul cremvuștilor iar castravetele murat echilibrează prin acru gustul șuncii prăjite. Try it.

 

She wanted me to make her macaroni & cheese. Se fierbe o porție de macaroane în apă cu o linguriță de sare și jumătate de linguriță de ulei. Între timp se rade parmezan din belșug, foarte fin. Se bate un ou întreg, se adaugă o ceașcă mică de lapte, se amestecă și se presară încet parmezanul ras peste până ce totul devine omogen. Se adaugă apoi un vârf de sare, puțin piper alb, puțin curry, praf de chimen după gust, puțin chilli, cam două lingurițe de boia iute, puțin cimbru, două lingurițe de leuștean uscat și vreo 5-6 de oregano uscat. Se adaugă un pahar de shot de vin alb demisec și cam două lingurițe mari de pesto verde. Se amestecă bine totul din nou, se bagă în amestec două lingurițe de semințe de susan neprăjite. După ce au fiert bine macaroanele se adaugă o lingură mică de ulei în tigaie, o jumătate de pahar de apă, se spală macaroanele și se bagă și ele în tigaie. Peste ele se toarnă pasta din ou și parmezan de dinainte. Se dă la foc mare și se amestecă din când în când până ce lichidul scade îndeajuns de mult încât să se lipească de macaroane. Se pune în farfurie, se adaugă o linguriță de pesto sau sos de tomate în mijloc, se decorează cu oregano și o frunză de mentă. Iese bestial.

 

I was bored so I made food for mom and dad. Pilaf, gen. Se fierb doi pumni de mazăre vreo jumătate de oră în apă cu o jumătate de linguriță de sare. Se pune orez în apă caldă și se lasă acolo. Se strecoară de 3-4 ori și se lasă în continuare în apă caldă vreo 40-45 de minute. Între timp căliți în tigaie o ceapă medie tăiată în cubulețe și o bucată de usturoi tăiată subțire. Se adaugă mazărea și se călește și ea vreo 5-10 minute. Se adaugă 5-6 cubulețe mici de slănină afmată și vreo 10-15 de cârnat afumat ca să-i dea aromă și gust, se dau înainte prin mirodenii de barbeque (le puneți într-o pungă, puneți mirodeniile, umflați și scuturați până se acoperă cu ele). Se adaugă orezul și se umple tigaia cu apă până ce apa acoperă bine tot, se lasă pe foc mic, se amestecă din când în când. Puneți în tigaie la fiert două frunze de dafin, o linguriță rasă de sare, puțin piper, puțin chilli, cam 1/3 de linguriță de curry, o jumătate de linguriță de leuștean și jumătate de linguriță de boia dulce. Când scade apa puneți un gogoșar tăiat în cubulețe mici (sau un ardei roșu). Amestecați bine. Când apa aproape că a scăzut puneți un pahar de shot plin cu vin alb demisec, amestecați iar. Când totul e omogen și apa s-a mai evaporat puteți pune în farfurie. Se adaugă frunze de mentă, se presară cu leuștean uscat, piper și foarte puțin curry. Et voila.

 

The morning breakfast. Pâine prăjită în unt, unsă cu pesto verde, maioneză și presărată cu morcov ras. Cașcaval în ulei pesto cu puțină maioneză și leuștean presărat. Acritură în mijloc.

La capitolul pandantive & co nu prea am avut vreme dar tot au ieșit astea:

Lignit de cea mai bună calitate. Câteva atmosfere de presiune în plus și ar fi fost diamant. Deci e ca-și-diamant, trebuie doar răbdare și timp. Apără de ortaci, vindecă de șomaj.

Azi apare album nou ”Rome” – ”Le Ceneri Di Heliodoro”. De-abia aștept, că tipii au revenit la martial pop-ul care i-a consacrat.

Într-o zi i-am lăsat la Zsuzsa tableta cu ceva joc de cuvinte tip ”Scrabble” în care ți se dau o serie de litere din care să formezi cuvinte de 2-7 caractere lungime. Doar unele din ele se potrivesc cu ce decide jocul că e cuvântul ascuns. Și m-am dus să fumez în baie ca să n-o afum și-a început să gândească cu voce tare tot la două secunde:

”GIR. GRTU. GIRTU. Of. TURI-… TURIN. RUG. TIR. TURN. GRUT, nu. RIG. TIG. GRUF! Nu. FRUG…”

Și i-am urlat din baie că dacă apare brusc în fața ei un demon într-un nor de sulf și pucioasă înseamnă că a rostit incantația corect: ”M-ai invocat muritoareo, ai scuipat aramaica în ordinea menită!”.

În bloc la mine toate decurg normal, ca de obicei:

În Oradea e frig și nasol. Mi s-au adunat o mulțime de task-uri de făcut și deja nu mai țin minte ce și cum și cui așa că am început să mi le notez în calendarul din Thunderbird. Aparte de documentare nu mai am chef să mă uit la seriale și filme (nici timp, sincer să fiu). Ăsta și ăsta merită văzute. Și în timp ce scot o tonă de military pop ca să împrospătez colecția de pe smartphone mă pun acum să-i scriu unei prietene din Brazilia, că la 11:00 trebuie să fiu la facultate.

 

The post News from the Interzone – 18 ianuarie 2019 appeared first on Razvan T. Coloja.

O explicație psihosocială a culturii manelelor

Întreba cineva pe un grup Facebook al psihologilor dacă manelele – în puzderia lor – nu influențează cumva negativ tinerii care au acces la Internet. Las răspunsul dat de mine și aici, dacă tot e mai lung:

Explicația ține mai mult de sociologie decât de psihologie. Doar 0,5% din suprafața planetei este ocupată de mediul urban. Ponderea mediului rural este cu mult mai mare în România (și peste tot în lume). În mediul rural tradiția și cutumele sociale sunt cu mult mai puternice decât la oraș. Odată cu intrarea mijloacelor de comunicare în masă și în mediul rural însă, toți oamenii ăia conservatori au primit o voce. S-a băgat Internet la sat? Asta înseamnă că tinerii de acolo, mai numeroși ca cei de la oraș, au acum cu toții ceva de spus. De unde reiese că perpetuează ceea ce Tönnies numea drept ”Gemeinschaft” (comunitate) prin intermediul online-ului: tradiție, muzică cu mesaje simple și accesibile oricui, tema dușmanului invidios, tema banilor și a îmbogățirii rapide, teama de Dumnezeu etc. Toate astea ajung și la noi, orășenii, în ”Gesellschaft” (definit ca ”societate”) unde avem cu totul alte standarde.

În plus, orașele fiind nu doar centre universitare dar reprezentând și o mai bună piață de muncă, tinerii din rural migrează spre oraș aducând cu ei tradiția mesajelor și ideilor simple. Ajunși aici nu se pot adapta rapid urbanului așa că devin alienați, se refugiază în online unde caută corespondeți ai culturii de sat și regăsesc în manele, talk-show-uri ieftine și glume ușurele exact cultura pe care au lăsat-o în urmă; pe care apoi o perpetuează.

Cam asta e – pe larg – explicația sociologică.

Cât despre ”grad de periculozitate” – nu putem vorbi neapărat de unul în contextul în care muzica este un element cultural. Cultura se poate schimba și – deși influențează caracterul în formare al adolescentului – se modifică în funcție de cercul de prieteni, educație, vârstă. Cultura se schimbă și evoluează în funcție de mulți factori și nu e statică. Au existat destul de multe curente muzicale care au venit, influențat tineretul și plecat apoi definitiv în decurs de luni ori câțiva ani: techno goth, DNB, curentul ”Emo”, grunge ori thunderdome și rave (anii ’90), brit-pop și altele. Vin și dispar, iar tinerii care ascultau rave în anii ’90 n-au ajuns drogați în ciuda versurilor care îndemnau la un consum libertin de ”space bread” (Ecstasy/MDMA) sau LSD; acum ascultă altceva și au job-uri stabile și familii. Dar nu pot nega că putem vorbi despre o influență nefastă temporară care poate fi susținută de mediu (clică, familia dezorganizată, colegii de școală) și care poate duce la evenimente nefericite.”

The post O explicație psihosocială a culturii manelelor appeared first on Razvan T. Coloja.

Decizii Anno Domini 2019

Am luat decizia să nu mai public la liber texte în online. Le găsesc prin prea multe locuri și m-am cam săturat sincer să fiu. Ieri am șters de pe Psihoradea 95% din conținut. E prezent oricum în cartea mea publicată la Crux Publishing așa că plagiatorii vor trebui de-acum să se războiască cu avocații editurii, nu eu cu ei. Pe blogul meu nu voi mai posta eseuri și alte chestii bune de preluat și predat în liceu la ora de română. Ce articole postez pe site-urile ziarelor și revistelor aparțin redacțiilor respective așa că – de vor fi de luat măsuri – o vor lua ele.

Mă gândesc amuzat că trăgeam de editoarea mea (Deea) să scoată variante eBook ale cărților mele. Big mistake. De-acum voi trage de ea nu care cumva să apară cărțile mele în online în format electronic; că mă trezesc cu cutare roman semnat de altcineva și vândut pe Amazon în format MOBI.

Pe Psihoradea au rămas tutorialele video care au numele site-ului embedded în fișier (sper că nu se trezește careva să le taie ca să scape de el) și chestionarele cu cotare automată care nu pot fi preluate fără să-mi fure și baza de date MySQL și niscaiva fișiere protejate. Tot restul îl găsiți, printre altele, în ”Tainele psihologiei” și acolo va rămâne de acum.

Îmi voi limita cât pot de mult impulsul de a mai scrie pe Facebook texte lungi. Ieri sau alaltăieri dimineață iar se semna unul la finalul unui text de-al meu și-i asigura pe cei care l-au luat la rost că e OK – îi dădusem eu voie (the nerve on that guy).

Cu părere de rău, dar am uitat o vreme că tot printre români trăiesc.

The post Decizii Anno Domini 2019 appeared first on Razvan T. Coloja.

Das network

Țin minte că pe Internet am intrat pentru prima oară cândva pe la mijlocul anilor ’90. Prin Dial-Up, cum era datina la vremea aceea. Prima formă de comunicare peste care am dat a fost chat-ul. Nu m-a prins, mai ales că a sta mult online însemna să plătești o groază de bani la RomTelecom. Dar un episod mi-a rămas în memorie: când am intrat cu Darius pe un chat random ca să discutăm și noi cu cineva din altă țară și ne-a abordat un tip. ”MD” își zicea. L-am întrebat de la ce anume vine ”MD” și ne-a scris că ”Master Dick”. Am râs cu muci, am dat logout.

Apoi au urmat forumurile. În ziua de azi nu se prea mai vizitează dar pe la finalul anilor ’90 toată lumea era călare pe forumuri. Apoi a urmat IRC-ul și – implicit – MIRC-ul. Ei – MiRC nu m-a atras deloc; am intrat de vreo două ori la o sală de internauți, am văzut haos, am ieșit.

Pe la începutul anilor 2000 apăruse Yahoo Messenger. Toată lumea comunica prin YM. Singura formă de comunicare instantă online care mi-a plăcut: îți setai lista de contacte și apoi aia era. Au apărut alternative ca GTalk sau SkyPe și o sumedenie de alte programe de nu mai știai la care să comutezi. Americanii foloseau exclusiv MSN sau AIM, europenii erau pe YM.

Apoi a apărut Digg, cam pe la mijlocul anilor 2000. Au apărut Hi5 și MySpace pe care am intrat cam de două-trei ori, din curiozitate; n-am înțeles nimic, am ieșit. Apoi Facebook și Twitter. Toată lumea era pe Facebook și mă chema pe Facebook iar eu mă încăpățânam să stau pe Yahoo Messenger până ce într-o zi am văzut că nu mai e nimeni online acolo. Așa că-n 2009 mi-am făcut și eu cont, de voie de nevoie.

Cam tot pe-atunci încercau cei de la Google să lanseze G+ și toată lumea era convinsă că va fi următoarea pâine cu pateu. Eu eram extrem de sceptic, că oamenii nu ofereau nimic nou. Din câte știu s-a și închis, dacă nu mă înșel. Digg s-a vândut pe $500.000 după ce-au refuzat o ofertă de $40 de milioane.

Și exact ca în cazul YM/MSN, europenii-s pe Facebook, americanii pe Twitter, țările rusofone pe VKontakte, asiaticii pe Wechat. Fiecare pe felia lui, să nu izbucnească război între superputeri.

Au trecut peste 20 de ani de când am discutat prima și ultima oară cu ”Master Dick”. Mă întreb ce urmează în materie de comunicare online. Tehnologiile de tip FaceTime nu prea au prins.

De ceva vreme mi-am făcut cont pe VKontakte. Strict pentru cărți și reviste electronice, că e raiul pirateriei acolo. Dar platforma e mult mai bine concepută ca Facebook – trebuie să recunosc. Poți partaja melodii în format MP3, fișierele sunt stocate direct pe serverele lor, interfața e mai intuitivă.

Noroc că e-mail-ul e încă aici.

The post Das network appeared first on Razvan T. Coloja.

Chestii Facebook de luat în considerare la modul serios în acest an

Vaccinurile nu provoacă autism; vaccinați-vă copiii dacă vreți să prindă vârsta de 10 ani.
Detoxifierea nu e o chestie științifică. Corpul nu se ”detoxifiază” așa cum crezi tu.
A fi vegan sau vegetarian nu e o chestie. Nu salvezi planeta, nu protejezi animalele, nu vei fi mai sănătos. Și nu strămoșii noștri nu erau exclusiv ierbivori; erau omnivori. Poți fi special și altfel, nu ai nevoie de veganism.
Uleiurile esențiale nu sunt o chestie științifică. Nu ”vindecă”, nu ”induc stări”, nu ”te ajută să”. Miros decent și atât.
Când spuneai în 2012 ”Dacă vreau pot să scriu corect gramatical, dar efectiv n-am chef acum” sau ”M-am grăbit că nu am vreme” nu te credea nimeni. Nu te crede nici acum.
Albert Einstein n-a zis/scris nici măcar 80% din citatele care îi sunt atribuite pe Facebook. Iar faptul că ar fi scrise de el nu le dă nici putere, nici un aer doct.
Homeopatia e tot atât de eficientă precum e mujdeiul când ai datorii la stat.
În momentele în care vă simțiți patrioți încercați să numiți trei popoare pe care românii le-au cucerit.
Chakrele nu există, oricât ți-ai dori să existe. Nici Chi-ul, nici energiile astrale, nici zodiile nu îți determină viitorul. Faptul că dintr-un punct analizăm în plan bidimensional obiecte aflate la distanțe diferite nu spune ceva despre personalitatea noastră ori ziua de mâine. Nu ai o ”aură” și nu te poți hrăni cu raze solare, ca plantele.
Portofelul cu acte pe care l-ai găsit pe stradă poate fi dus la cea mai apropiată secție de poliție. Îl cauți pe om în cartea de telefon și-l suni. Nu-i nevoie să-i faci poză la cărțile de credit și să întrebi ”dacă-l cunoaște cineva”. Poți fi bun samaritean și fără expunere.
Poza aia cu bătrânica arestată pentru că vinde prune e din Bulgaria lui 2009. Iar copilul din care ies tuburi IV e turc și s-a făcut bine acum șapte ani; e adolescent deja și se întreabă de ce românii cred că-l ajută pe el-din-trecut cu like-uri care chipurile aduc donații Facebook.
Dacă dai bani pe un workshop sau o carte care te învață cum să faci bani și să devii prosper cel mai probabil meriți chestia asta.

The post Chestii Facebook de luat în considerare la modul serios în acest an appeared first on Razvan T. Coloja.

[recenzie] Ochiul bâtlanului – Ursula K. LeGuin

Sunt mare fan Ursula K. LeGuin. De când am citit ”Mâna stângă a întunericului” femeia asta m-a acaparat. Alături de Frank Herbert, LeGuin și-ar merita locul într-o categorie cu totul aparte a SF-ului, cea care tratează elementele socialului, politicului și economicului din societăți fanteziste. Pentru că la urma urmei, Ursula K. LeGuin asta face în cărțile ei: crează câte o societate imaginară și o despică în felii subțiri, cu accent pe un membru al acelei societăți. În ”Deposedații” era antiteza dintre comunismul ideal și democrație. În ”Lumii îi spuneau pădure” era discrepanța dintre cuceritori și cei cuceriți. În ”Ochiul bâtlanului”, societatea tot în două este ruptă, cu diferența că ambele caste sunt la fel de prizoniere pe planeta-penitenciar pe care au fost trimise.

”The Eye of the Heron” a fost publicat în 1978, la sfârșitul perioadei hippie care a trecut prin America schimbând mentalități și oprind războaie. Pentru o scriitoare care și-a trăit tinerețea cu Janis Joplin și ideologia Flower Power, Ursula K. LeGuin exploatează pe deplin tema păcii și a războiului prin prisma unei așezări pacifiste, neindustrializate, și cea a unei cetăți alcătuite din prizonieri mai vechi care au apucat să nască trei generații de războinici. ”Ochiul bâtlanului” analizează exact situațiile de tensiune dintre cele două facțiuni și pune accent pe rezultatul acestora, o revoluție la nivel restrâns. Cartea este o oglindă a tuturor confruntărilor cu poliția și guvernul, o odă adusă luptei împotriva războiului din Vietnam și o încercare de a demonstra că stilul de viață pacifist, indiferent cât de nobil ar fi, are mereu de suferit în apărarea idealurilor.

Romanul este scurt dar variază de la mediocru spre plictisitor, cu un sfârșit lăsat undeva în vârful plopului și personaje slab conturate. Antiteza dintre anarhismul pacifist și oligarhia militară este singurul motiv pentru care îmi închipui că cineva ar dori să citească această carte, deoarece lucrarea nu este una din cele mai strălucite ale autoarei și este puternic influențată de idei care în vremea noastră au pierdut considerabil din amploare: comuniunea cu natura, fascinația aproape copilărească față de dreptate, naivitatea pură a pionierilor unui concept sortit pieirii. Dacă renunțăm la imaginile de pe planeta Victoria și rarele elemente de civilizație modernă care apar în ”Ochiul bâtlanului”, povestea este a unor hipioți care luptă împotriva sistemului.

În 1979, ”Ochiul bâtlanului” ocupă locul 21 în categoria ”Best SF Novel” a premiilor Locus, iar asta e singura nominalizare primită de LeGuin pentru acest titlu. Asta ca să vă faceți o impresie despre ceea ce vă așteaptă dacă faceți cumva greșeala într-o zi să vă apucați de mini-romanul de mai sus.

Poate cel mai mare merit al cărții este că îți formează o idee clară asupra autoarei în caz că ai citit și romane mai reușite ale ei. Și ca să n-o mai lungim, lectura e plictisitoare până în punctul în care simți durere fizică întorcând paginile. O chestie puerilă despre cum cu toții ar trebui să fim frați și nu credem în violență și încercăm prin bunătate să biruim forța brută. Aproape că sunt tentat să o numesc ”cartea în care nu se întâmplă nimic interesant”. Când voi avea copii și nu vor dori să se culce înainte de ora zece noaptea, am să le citesc din ”Ochiul bâtlanului”. Ca să învețe de mici că până și greșelile mici se pedepsesc.

Citiți pe cont propriu; eu v-am avertizat.

The post [recenzie] Ochiul bâtlanului – Ursula K. LeGuin appeared first on Razvan T. Coloja.

Așa – chestii de final de 2018…

N-am mai scris pe blog de vreo două săptămâni. Efectiv nu am avut vreme. Am avut un final de an extrem de agitat și plin de evenimente.

Pe frontul negru: au murit oameni unul după altul. Așa – vreo 7, pe rând. Am aflat de Lulu, un fost coleg de redacție. Boala Lyme. Am aflat după ce a murit, la ceva vreme. Apoi s-a dus brusc Florin, un fost coleg de clasă din liceu. Anevrism. 40 de ani. Chestia aia m-a dărâmat puțin – recunosc. Florin era un tip de aur. I-am dat să asculte Cypress Hill în liceu și i-a plăcut. După ce a murit mi-a trimis o rudă de-a lui o înregistrare video cu ce asculta pe MP3 player-ul din mașină și era o piesă de la Cypress Hill.”I ain’t going out like that” mi-a scris în albumul de final de an, citându-mi dintr-o piesă a lor. Apoi, după trei zile a murit Delia, o colegă psiholoagă. A făcut accident de mașină pe centura Oradiei. Am fost la parastas dar am crezut că înmormântarea era în Oradea; așa că în ziua înmormântării eu bântuiam prin cimitirul local cu jerba în mână când defapt înmormântarea era în Ineu. Apoi a murit o vecină pe care o știam din copilărie. Apoi tatăl unui prieten din adolescență. Apoi a murit și Simona, de cancer la gât; o știam din liceu.

Aparte de asta am ținut-o în stres continuu. Când nu alergam la cabinet scriam referate. Când nu scriam referate citeam sau scriam articole (Linux Magazine nici acum nu-mi dă semne de viață și le trimisesem de data asta ceva mișto de tot). Am mers la cursuri ori de câte ori am avut timp, am cheltuit o tonă de bani pe cărți luna asta, majoritatea de sociologie. Se pare că iau bursă și la licență după cum merg lucrurile dar nu știu dacă mai am dreptul la bursă la acest nivel; poate încă un semestru, maximum două.

Vestea mișto e că am fost chemat să predau la universitate la catedra de Psihologie. Seminariile de psihologie congnitivă deocamdată dar cred că dacă le cer și pe cele de psihologia creativității și religiei (poate și cea a reclamei) le primesc de la profesorii care le predau. Eu unul le-aș lua; timp să am. Intru direct ca asistent universitar din următorul an universitar iar primul seminar l-am ținut deja, așa – de exercițiu – celor de la Psihologie anul II. A mers OK, studenții sunt faini.

La partea de Sociologie-doctorat mi-am terminat referatul de final de semestru. La cea de Sociologie-licență am terminat tot ce era scris, la ce se putea lua deja zece prin acumulare de puncte am luat deja; mai rămâne să duc foaia matricolă ca să mi se echivaleze engleza, sportul, statistica și alte chestii pe care le-am făcut deja la celelalte facultăți. Plătit taxele din timp ca să nu trebuiască să stau la coadă iar în ianuarie (e efectiv nebunie la serviciul taxe când se apropie data scadenței iar ultima oară am stat cel puțin jumătate de oră ascultând Pantera ca să mă calmez).

Mai aștept încă vreo 3-4 cărți de pe Bookdepository (dintre care două de Elijah Anderson) dar cam asta am luat în ultimele două-trei săptămâni:

Poză făcută la soacra acasă. Nu îmi asum mileul.

Anul viitor pe la început cam ar trebui să primesc vești despre cetățenia maghiară. Cam au trecut deja vreo 7 luni deci până în martie ar trebui s-o am; estimez eu. Legat de asta am dat peste un clip pur și simplu bestial. Hunnun metal îi spune la stil și combină metalul cu Mongolian throat singing și instrumente tradiționale electrizate. Au doar două piese cei de la ”The HU” dar au apărut relativ recent ca trupă (acum, în decembrie, cred). Oricum, sună mișto de tot:

 

Ca paranteză, până și Chuck Norris ar da din cap aprobator la acest clip glorios. Pur și simplu SIMT cum îmi crește părul pe piept când mă uit la el și am o pornire ciudată de a da print la postere cu Vladimir Putin. Clipul te convinge încă de la început, de la mișcarea aceea bruscă cu care tipul își dă haina la o parte ca să dezvăluie ditamai kukri-ul rusesc. Până la final nu doar că accepți invadarea Ucrainei, dar începi deja să o și apreciezi.

Am urmărit vag ce se întâmplă prin țară – legile lui Dragnea, renașterea Partidului Comunist. Vorba aia: Maybe it’s Maybeline. Maybe it’s an autocratic paramilitary regime that will drag you in the street by the hair follicules and beat the living shit out of you.

Mi-am adus aminte ieri de cele mai nasoale practici de monetizare software peste care am avut nenorocul să dau. Prin 1998 de pildă exista o aplicație BeOS numită SoundPlay. Cel mai fain player audio pe care l-am folosit vreodată. Atât doar că era software comercial iar versiunea gratuită reda MP3-uri vreme de X minute după care piesa încetinea brusc, se auzea o voce în difuzor care spunea pe ton robotic ”REGISTER ME” după care piesa își relua tempo-ul încet, așa cum repornești un pick-up vechi. Extrem de enervant. Țin minte că mi-a luat câteva zile la vremea respectivă până am găsit pe cineva cu carte de credit (nu prea aveau românii cărți de credit în 1998) care să fie dispus să mă lase să cumpăr din online versiunea full a programului pentru vreo $5. Și-acum mai am cheia de înregistrare pe undeva.

Prin 2009-2010 apăruse Archos A101 – una din puținele tablete Android cu ecran de 10” de la vremea aceea. Și-acum o mai am și merge excelent, chit că are Android 2.x pe ea. Și după ce-am dat la vremea aceea echivalentul a vreo 1300 de lei pe ea, plus transport din SUA, am avut surpriza să văd că nu rula filme codate cu codecul AC3. Și cam 60-70% dintre filme erau codate cu audio AC3 iar eu nu mă puteam uita la filme, că-i lipsea codecul. Trebuia cumpărat separat (!). Așa că am mai dat vreo $15 pe codec ca să mă pot uita și la filme pe tabletă. Toate mărcile de tablete puteau rula AC3 lejer, doar a mea nu, că trebuia cumpărată separat funcția.

Prin 2011 am cumpărat Artisteer – un software mișto de făcut teme WordPress. Era la versiunea 2.5 (parcă) și costa $160. Toate bune și frumoase, până când a apărut versiunea 2.7 și-am vrut să fac upgrade ca să văd ce s-a băgat nou în ceea ce cumpărasem cu câteva luni în urmă. Doar că nu puteai face upgrade; trebuia să cumperi versiunea 2.7 separat. Mă uitam prostit la ecran. Pe forumuri clienții Artisteer făceau revoltă cu furci și torțe, compania dezvoltatoare dădea din umeri a ”nu-ți place – nu cumperi”.

Ceva mai recent am cumpărat niște pluginuri WordPress. Cele cu care fac chestionarele psihologice de pe Psihoradea. De la un dezvoltator rus care le vindea cu $5 bucata. Am luat trei de care aveam nevoie dar erau greoi de folosit și nu înțelegeam nicicum în cazul unuia de ce nu-mi preia niște variabile corect. Tutorial de utilizare nu aveau. Pe Google n-am găsit nimic așa că – normal – i-am trimis un e-mail rusului: ”Auzi? Îmi explici și mie cum folosesc pluginul tău? Că nu găsesc documentație la tine pe site…”. Răspunsul a fost un sec ”Te costă $50/oră să te învăț, dar las la $30 în cazul tău”.

Oh Vladimir, you Capitalist pig…

Adică omul scrie un plugin, îl face deliberat greu de folosit, ți-l vinde cu $5 după care așteaptă să-l rogi să-ți explice totuși cum folosești ceea ce ai cumpărat de la el. Pentru $50 desigur. Ca să înțelegeți cât de nesimțit era tipul, făcuse în așa fel încât dacă scriai de la tastatură o cifră sau o variabilă într-un câmp al pluginului care calcula niște chestii să nu funcționeze. Trebuia să APEȘI PE BUTOANELE SOFTWARE ca să bagi variabile și operații matematice (+/-/*/:) și butonul băga caracterele corect. Dacă tastai de la keyboard ”+” pluginul nu făcea suma variabilelor.

Mai nou văd că Adobe a băgat plata anuală în cazul unor produse. Practic nu le mai cumperi ci le închiriezi.

Și de-aia-mi place mie software-ul open-source: că ăla nu te trage-n piept.

În rest de câteva zile mă relaxez (în sfârșit) și bat câmpii pe Facebook. Citesc ceva despre Experimentul Pitești și aștept să mă apuc de Foucault.

Fac poze de-astea cu referințe Pink Floyd și le postez pe Facebook:

Sau scriu chestii de genul ”I follow Dan Puric on the street for two days. He finally spits chewing gum. I pick up chewing gum and carefully place it in container. I extract DNA and I make clones. I beat clones severly every night. They still have no idea why.” Trebuie cumva să dau afară din mine stresul ultimelor săptămâni…

Sau:

Al doilea meu job serios a fost cel de administrator de baze de date. Era prin 2002 parcă și făceam Informatica în paralel. Teoretic eram DBA admin, practic făceam de toate, de la scanat pozele din copilărie ale iubitei șefului și până la webdesign. Dar șeful era cu vreo 4-5 ani mai mare, fost valutist, job-ul era OK, aproape de casă, nu cârâia nimeni când aveam cursuri și trebuia să lipsesc așa că vreo doi ani am stat pe-acolo. Mergea vechimea pe cartea de muncă, aveam net gârlă într-o perioadă în care RDS încă nu băgase Internet prin apartamente iar prețurile la abonamente erau atât de prohibitive încât doar firmele și le permiteau, colegii erau OK și mai învățam și eu chestii prin MySQL când nu aveam de lucru. Și cum la final de zi obișnuiam să salut pe toată lumea făceam turul birourilor înainte să plec.

Într-o zi se face ora 17:00, închid PC-ul, salut colegii, merg la biroul șefului, bat la ușă după care intru să-l salut și să-i zic că ne vedem mâine. Am dat în schimb peste o ședință super-secretă între el și un alt afacerist. Care afacerist s-a enervat groaznic că i-am întrerupt cu politețurile mele de final de program și-a început să se răstească la mine. Că am dat buzna, că nu așa se intră, că ei discutau, că. Și mă holbam la om perplex și nu pricepeam ce l-a declanșat așa. Dar tipul în costum continua să urle până ce la un moment dat i-a venit ideea salvatoare: s-a întors către șeful meu și a cerut răspicat să mi se taie 10% din salariu drept pedeapsă. Moment în care – jur: fără să vreau – am început să râd. Am crezut că omul face apoplexie acolo de nervi.

Pentru că șeful meu era un zgârcit notoriu și-și plătea oamenii cu salariul minim pe economie. Care în 2002 era de 1.500.000 de lei (sau pe-acolo). Eu eram privilegiat, fiind unul dintre tipii de la IT, așa că aveam 4.000.000 în mână. Un lux. 10% ar fi însemnat 400.000 de lei. Un pachet de țigări costa cam 25.000 de lei și fumam aproape două pe zi. Deci practic omul urla să mi se taie echivalentul în bani ai țigărilor pe o săptămână pentru că îndrăznisem să bat la ușă și să intru ca să-mi iau la revedere. Ceea ce mi s-a părut ridicol.

După cum am scris, afaceristul s-a enervat și mai tare când m-a văzut că râd. Țin minte că am închis ușa, am dat colțul, am ieșit prin coridor și încă-l auzeam vociferând prin cinci pereți.

A doua zi a venit șeful la mine cu mâinile în buzunare și mi-a zis doar atât: ”Lasă-l mă, că-i prost; are datorii și-a venit să-i dau bani. Bine i-ai făcut.”

Și-a plecat să-și bea cafeaua.

Gloria zilelor de altădată.

Sau:

Era tot prin 2002 când lucram la aceeași firmă cu Darius. Ne dăduse șeful un Pentium II din depozit ca să vedem de ce nu pornește și-am hotărât cu Darius să-i mai punem niște RAM sau să curățăm de praf coolerul sau așa ceva. Cert e că Darius era aplecat și concentrat peste placa de bază și mațele de cabluri iar Răzvan se juca absent cu șurubelnița. Și Răzvan vede un comutator roșu mic. Roșu fiind semnalul universal al lui ”Pericol, nu atinge”. Și Răzvan a scos un ”Ăsta ce e?” după care a împins cu vârful șurubelniței butonul roșu. Poc-puf, duduitură, fum gros. Era butonul care comuta de la 220v la curent pentru prize americane. Iar Darius a rămas așa, prins în timp cumva, nemișcat, aplecat deasupra componentelor și cu mâinile pe cabluri. Doar ochii i s-au mișcat încet spre mine și avea privirea aia cu care admiri un animal prost.

A urmat o tăcere, după care dialog cu pauze lungi între replici:

– Zicem că era arsă placa de bază.

– Da – era arsă. Nu se mai putea face nimic cu vechitura asta.

– Trebuie luat unul nou.

– Oricum era vechi. Ce se așteaptă de la noi să facem cu un Pentium II în 2002? Minuni?

– Da.

– Mda.

Fum negru în încăpere, miros pregnant de bachelită arsă.

Chestii de-astea…

Mi-am imprimat și pus pe perete o chestie mișto – un timeline al unora din cei mai importanți clasici ai sociologiei:

Craig Clevenger tocmai a anunțat săptămâna asta că a semnat în sfârșit un contract de editare pentru cel de-al treilea roman al său – ”Mother Howl”. Pe care-l aștept așa cum așteaptă creștinul A Doua Venire. Asta înseamnă că probabil la anul voi putea cumpăra și cartea de undeva, FINALLY. Că avea omul manuscrisul gata de vreo 2-3 ani.  În caz că n-ați citit ”The Contortionist’s Handbook” sau ”Dermaphoria”, acum e momentul. Tipul scrie mai fain decât Palahniuk, Coupland și Ellis la un loc. Cred că dacă aș ieși vreodată cu el la o cafea cel mai probabil m-aș bâlbâi incoerent, ca o rockeriță adolescentă care dă mâna în sfârșit cu Marilyn Manson.

Și revenind la sociologie am făcut clipurile de mai jos iar în ele puteți vedea cum a evoluat Produsul Intern Brut al României respectiv Ungariei între anii 1800 și 2018. Datele sunt din cele furnizate de Indicatorii Mondiali de Dezvoltare ai Băncii Mondiale și Angus Maddison.

 

Băieții se apropie pe zi ce trece de un firmware 3rd party funcțional pentru Sony DPT-RP1 de 13”. Urmăresc zilnic evoluția. Până acum s-a implementat meniul nou, posibilitatea de a instala aplicații Android, suport USB mass storage, chiar și modul bluetooth care nu e doar pentru transfer de fișiere dar și pentru pairing de alte dispozitive (tastaturi, mouse, căști). Încă sunt mici bug-uri dar în ritmul în care merge developmentul pe GitHub se pare că se ajunge la ceva stabil într-o săptămână. Can’t wait: Mendeley Dekstop, Suport EPUB și Mobi, Pocket, Scientific American Mind, softuri de afișat CBR/CBZ și alte programe de genul. Dacă-și dă seama careva cum să extind memoria internă cu un MicroSD de 128GB îi pup mâinile prin TCP.

I-am luat un Dell nou tatălui meu, că i se stricase ASUS-ul vechi. A fost la mine la cafea, mi-a zis că nu-i merge, a plecat, m-am dus la eMag și m-am întors cu laptop; îl aveau în stoc și era și la reducere. Merge superb cu Linux pe el. Which reminds me – ar trebui să văd eu ce-i cu laptopul lui de dinainte. Eu tot le zic la oameni să cumpere doar Dell când vine vorba de laptopuri.

Dacă aș fi multimiliardar și n-aș avea ce face cu banii aș rămâne tot în Oradea. Aș face chestii demente de troll excentric săptămânal.

Aș cumpăra, de exemplu, vreo 45 de struți; i-aș aduce din Struția sau unde cresc ei. Și le-aș da drumul dimineața la 5:30 prin tot orașul. Așa – să creeze haos – să pot sta eu în parc și să aud din depărtare frâne lungi și ploaie de înjurături. Gardieni alergând după struți ținându-se de chipiu. Țipete. Femei îngrozite. Sunete specifice de struț [habar n-am cum face un struț] care se apropie cu viteză și trec pe lângă tine cu 90 la oră ca să se estompeze în străzi lăturalnice. ”Beep-beep!”.

Aș cumpăra teren intravilan. Cât mai central. De preferință lângă un supermarket sau într-o zonă prin care trec tramvaie, se întretaie șosele, un mijloc de sens giratoriu mai măricel. Ei – și-aș face acolo un cimitir. Așa – cu pietre funerare vechi și acoperite cu mușchi, gard vechi din fier forjat, probabil un portar trecut de 80 care se uită plictisit pe geamul cușetei lui albe și vreo 25 de morminte. Și-aș tot face acolo înmormântări cu alai mare și preoți și cuvântări lungi, toți în negru și purtând jerbe. Și s-ar opri casnicele cu sacoșe pline de verdețuri să se uite contrariate la bocitoare. Să oprească autobuzele și tirurile câte 10 secunde fix alături, la jumătate de metru de gard, toți oameni curioși. I-aș pune ceva nume de-ăla glorios gen ”Servicii Funar Are” ca să produc și mai multă confuzie. Sau ”SC Metalo-Chimice Bădescu SRL”.

Aș cumpăra un parc întreg și-aș face piste pentru bicicliști în el, să se bucure poporul. Iar după 3 luni aș trimite muncitori în fiecare noapte să mute bordurile cu 1cm mai încolo. Așa – câte puțin, până se îngustează pista și ajunge lată cât o omletă.

Aș băga bani cu nemiluita până aș convinge pe cine trebuie convins că strada mea trebuie redenumită în ”Colț cu șaormeria, cum o iei spre Ciurăului dinspre Mioveni”. Ceva aiureală de-asta, un cocktail delicios de nume inventate care să producă puțină confuzie în taximetriști. În plus ar arăta fain pe clădire tălița albastră cu denumirea străzii – așa lungă și complexă.

Aș deschide o rețea de restaurante în întreg orașul. Le va spune ”SC Blockchain Technologies: Textile și pleșcăviță SRL”. Cu prețuri super-ridicole gen 8000 de lei șaorma. Dar le-aș popula cu actori și studenți ca să fie mereu pline, să se întrebe lumea care e secretul și cum de-și permite fata aia de 18 ani să înfulece în vitrină plăcintă cu varză la 5600 RON. Și le-aș menține deschise non-stop, cu program 24/7, mereu pline, mereu coadă.

O altă chestie pe care aș face-o ar fi să deschid o imensă rețea de WC-uri publice gratuite. Oamenii ar jubila efectiv. Chestia e că după ce-aș semna contractul aș construi vreo 1300 în întreg orașul. Așa – în puncte – cheie: opt în jurul Teatrului, trei lângă Kaufland, câte 80 în fiecare parc, WC-uri publice printre blocuri, pe câte un loc de parcare, la distanță de 10 metri unul de altul de-a lungul șoselei de centură. Băi – și aș angaja fix o femeie de serviciu pentru toate 1300 și aș motiva duhoarea din timpul verii cu ”e lipsă de personal”.

I love daydreaming. It keeps me sane.

Mergeam pe stradă și-am văzut un CD între frunze și jeg. Iar mesajul mi-a fost clar: hip-hop-ul a murit în România. La cât au pensia cei de la B.U.G. Mafia nici nu mă mai mir…

În rest… what else? Ah – am scris un scurt text pentru Vice. Știu – Vice – ugh. Dar m-a rugat cineva să contribui la un articol despre jocurile anilor ’90 și am zis ok – scriu despre Heretic. Apare săptămâna viitoare, cred.

Există soiul acela de români cu educație precară și cultură generală de cartier care la nervi încearcă să scoată ceva inteligent pe gură și ratează poarta în cel mai glorios ”șut și fractură” de pe gazonul Internetului. Iar exemplul cel mai mișto pe care l-am văzut vreodată a fost cel de acum câțiva ani, când cineva făcuse o postare pe Facebook sau scrisese un articol pe un site (nu mai țin minte exact) iar unui tip din acest soi fin i s-a părut probabil că miroase a ”fake news”; sau a dibuit el un neadevăr în text. Și-a emis un absolut superb ”Acest text este o scamatorie!”. Fără drept de apel, cu încredere, ferm convins de coerența lui în scris. Iar acum, ori de câte ori citesc online ceva bazaconie cum că tunelurile secrete de sub Carpați au fost săpate de daci gigantici murmur ca pentru mine concluzionând hotărât cu o aprobare scurtă din cap: ”Mmm-da: acest text este și el o scamatorie”.

Am fost invitat săptămânile trecute la Gala premiilor ”Bihoreanul”. ”Veniți îmbrăcați casual, ca acasă” zicea invitația, așa că m-am numărat printre cei 5 bărbați din 100 care nu veniseră bărbieriți regulamentar, la costum sau măcar cu sacou și cravată. Eu, Mircea Pricăjan și încă vreo 3-4 tipi. 

Acțiunile Deutsche Bank au scăzut an după an până ce s-au redus la 94% din valoarea lor inițială. Just look at that chart. Vă imaginați cum e să fiți acționar Deutsche Bank AG și să așteptați miracolul de prin 2002 și până acum? Și cum v-ați simți să treceți de la 130 de unități la 8,33 (!) treptat, an după an? This is what I call a ”bloodbath”. Nu că Bitcoin ar sta mai bine (apropos – m-a somat fără drept de apel un tip de la Psihologie anul I să pun pariu cu el că Bitcoin crește până la $6000 în ajunul de Crăciun; care e mâine. N-am vrut, că nu-mi place să pun pariuri cu semi-cunoscuți, dar era atât de insistent încât am strâns mânuțele și-am acceptat pizza simbolică pe care urmează să mi-o cumpere mâine; nu de alta dar Bitcoin e sub $4000 acum. Pățăști).

Și m-am spart de râs. Cam cum s-a râs de mine când le spuneam acum 12 ani colegilor de redacție de la MyCOMPUTER că Microsoft va adopta un model open-source și că va integra servicii OSS în Windows. Și că va copia modelul repository-urilor din Linux așa cum făcuse Apple cu iOS și AppStore la vremea respectivă. Că vei avea acces la BASH în Windows și prompturi de parolă la aproape orice operație vei dori să faci ca user. Și se râdea și mă arătau colegii cu degetul la ce chestii ridicole afirmam; și râdeam și eu pentru că știam că am dreptate. Iar acum, când apare câte o știre de-asta, mi-l amintesc pe Laurentiu Bancu cum dădea ochii peste cap când îi explicam de ce e bine să-i ceri userului parole peste parole și cum îmi explica el că de-aia-i fain Windows, că – spre deosebire de Linux – e ”user friendly” și nu-ți cere multă bătaie de cap și parole. Că ce să facă el ca user cu un CLI în Windows și că n-are nevoie de repository-uri că – oricum – aplicațiile le ia de pe download.com, pe rând. Vorbesc prostii.

Fast forward 2018 și Windows are PowerShell, Bash, aplicațiile le instalezi din ”AppStore”-ul certificat Microsoft, update-urile sunt dese și iritante, nu poți da print la ceva fără drepturi de administrare și – inevitabil – s-a început integrarea serviciilor și aplicațiilor open-source. Instalezi Ubuntu în Linux din câteva click-uri; grație binevoinței MS (o clipă să mă opresc din hohotit). Că e cam greu să bați toba closed-source a companiei când restul lumii rulează OpenSSH și servere LAMP.

I like it when I’m right.

Tot pe frontul IT Windscribe VPN oferă de zilele trecute și IP-uri statice. Ceea ce înseamnă port forwarding și a lot of cool stuff. Doar pentru cei cu cont Pro. Iar cum eu am luat cont Pro pe viață de la ei mă pot uita la Netflix sau downloada de pe torenți în draci prin Guatemala, Namibia sau o altă țară din cele 60+ pe care ăștia le oferă. Sfat: dacă prindeți reduceri la cei de la Windscribe luați grabnic. Nu le fac reclamă că aș avea contract cu ei. Le fac reclamă pentru că merge superb și oferă fișiere de configurare OpenVPN (.ovpn). Ceea ce înseamnă că pot implementa serviciul lor la nivel de router, nu doar la nivel de client. Aparte de fișiere .ovpn mai au băieții și IPsec și alte chestii mișto, inclusiv browser string anonymizer și randomizer.

E foarte mișto și clipul de mai jos. Ăla în care Micuțu își bate talpa de ăștia cu dezvoltarea personală. Am citit comentariile și am râs ca un animal. Clipul ăsta pur și simplu se cerea făcut de ceva vreme:

 

M-am săturat de Facebook dar din păcate încă depind de el (psihologie, sociologie, contacte, chestii de-astea). Tot primesc friend request-uri. Aprob cam unul sau două pe an, și doar dacă îi cunosc pe oameni. Iar zilele trecute m-am uitat de curiozitate să văd câte sunt și zbang:

Parțial se adună pentru că tot postez tutoriale SPSS, R și articole de psihologie. Lumea dă share și așa se ajunge cumva înapoi la mine. Iar omul crede că dacă i-a plăcut ceva făcut de mine trebuie neapărat să mă aibă și-n lista lui. Vorbind de Psihoradea, am implementat câteva teste noi de curând și am tradus și adaptat trei clipuri cu interviuri clinice (vedeți mai jos). Muncă multă dar a meritat.

Toate sunt gratuite, toate cu cotare automată. Pot fi folosite de psihologii clinicieni sau studenți/masteranzi mai ales în cercetare.

 

Clipurile au și text aferent care dă sens fiecărei povești, dar nu-l mai pun aici. Îl găsiți în articolele lor respective de pe Psihoradea.

Și-acum ce pandantive am mai făcut în ultimele săptămâni ca să iau pauză de la laptop and Linux stuff. Wall of pics:

Mai am câteva dar nu le-am făcut încă poze.

Și-am făcut și mâncare, deși mai rar, că am stat nasol cu timpul:

Pastele tradiționale de Crăciun. Se pun pastele la fiert în apă, se toarnă o linguriță de ulei și două de sare în apă. Se călește o ceapă mică tăiată cubulețe în tigaie. Se prăjesc vreo 10 felii de cârnat afumat la foc mic în aceeași tigaie, se stringe focul. Cât ferb pastele bateți un ou și amestecați-l cu două linguri de smântână și două de lapte. Se pune apoi așa: o lingură mare de oregano, jumătate de linguriță de piper, jumătate de linguriță de curry, jumătate de linguriță de boia dulce, jumătate de linguriță de mărar, o linguriță de leuștean uscat și una de sare (sau 1,5, după gust). Se rade fin destul parmezan cât să umpli jumătate de farfurie adâncă cu el, se amestecă parmezanul ras bine de tot cu oul bătut și mirodeniile. Se adaugă o linguriță de pesto verde și se amestecă iar. După ce au fiert pastele se spală bine și se pun iar la fiert în apă nouă, tot cu o linguriță de ulei (ca să nu se lipească unele de altele). După ce dau în clocot dați drumul la foc mediu la tigaie și turnați-le acolo cu vreo 4-5 linguri din apa în care au fiert. Apoi turnați peste oul cu parmezan și amestecați bine de tot până ce pastele se acoperă în întregime cu sos. Puteți adăuga încă oregano și sare dacă mai doriți. Se scoate de pe foc când s-a evaporat toată apa. Se presară pătrunjel proaspăt peste farfurie, se pun alături două-trei frunze de mentă, o linguriță de pesto în vârf, se rade puțin parmezan și se presară niște oregano și piper. Enjoy. They are heavenly.

 

Made her a light breakfast. For some reason the egg was terrified.

 

– The usual menu M’Lady?
– The usual.
– With a pinch of mint and fried onions? Should the garcon add melted cheese on the fried butter-bread?
– Yes please.
– And Pepsi with exactly three ice cubes I presume.
– Of course.
– One moment Madam.

 

Wife needs to be fed.

Investitorii Bitcoin se reangajează la McDonalds

Bitcoin a scăzut la $3.400 și e în picaj direct. Estimez că până în februarie e gata cu tot ce-i criptomonedă și ne putem întoarce la realitate. Luați-l de exemplu pe tipul din clipul de mai jos. Clip care grăiește de la sine. Uitați-vă în ochii lui de angajat KFC care și-a făcut el calculele cum să ajungă milionar pompând dioxid de carbon în balonul din cauciuc.

Ca el sunt mulți. Și încăpățânați. Nu pricep cum de ceva născut din neant care mergea atât de bine s-a reîntors în neant. Doar toată lumea spunea că Bitcoin e viitorul iar Nouriel Roubini, laureat Nobel în economie, e doar un tip invidios care nu vrea să facă omul sărac avere.

Am auzit tot felul de teorii conspiraționiste care necesită coif din staniol: că există bancheri care au un plan de distrugere a bitcoin-ului. Că ăsta e sfârșitul care marchează un nou început glorios și că acum e momentul să cumperi. Că e mâna celor de la VISA. Că.

Oamenii pur și simplu au îndeajuns de multe mecanisme de coping nesănătoase cât să-i ajute să dea piept cu realitatea. Acum o săptămână râdeam în curtea facultății de cum bitcoin e în picaj direct și-apare X. Investitor Bitcoin. Și fără să-l întreb sau somez eu ori ceva de genul ăsta a pus rămășag cu mine pe o pizza că până la Crăciun bitcon trece de 5000. Sau 6000. Nu mai țin minte exact. Dar așa – cu încredere. Și-am încercat să-i explic la om la modul rațional că… Dar nu. El vrea să mănânce o pizza, el va câștiga pariul, zâmbete ironice. Așa că am bătut palma – ce era să fac? Acum bitcoin scade pe zi ce trece și ori de câte ori îl văd prin curte pe la facultate îl salut cu ”ah, domnul Bitcoin, se apropie Crăciunul, aș mânca și eu o pizza”. Și-aici intervine ce ziceam mai sus: omul e atât de convins și implicat în visul criptomonezilor că deși de la pariu și până acum bitcoin a scăzut cu 25-30% încă insistă să-mi explice că-și va reveni. Așa că dau din umeri și-mi fumez țigara liniștit, conștient că niciodată nu pun pariuri pe care nu le pot câștiga.

Vedeți și conversația de mai jos, ca să înțelegeți nivelul oamenilor care au băgat bani în chestia asta și disperarea la care ajungi când crezi că economia e ceva magic cu care poți jongla cum vrei tu:

Nu-s adorabili?

Ca tipul de mai jos care face calcule cu încrederea unui bancher de pe Wall Street și-și pierde mințile fix ca vânzătorul de hot dog care n-a primit restul corect:

Și fix cum îi șade bine românului, acum când totul e gata și lumea își strânge bagajele – pac – apar afaceriștii dacici:

M-am spart de râs. Automat Bitcoin la fostul Billa din Oradea (actualul Carrefour).
Era coadă la el.
Glumesc; consumă doar curent.
Au prins băieții perfect momentul să lanseze automate de-astea prin țară. Bitcoin a scăzut la 3.400 azi și e ca avioanele alea care au prins rezervor gol la 3.400 altitudine: picaj lent dar sigur, măcel inevitabil, isterie la bord.

The post Investitorii Bitcoin se reangajează la McDonalds appeared first on Razvan T. Coloja.

România e populată de portari

O fațetă cu totul și cu totul aparte a lui ”puterea corupe” e cea a omului care soarbe și valorifică până și ultima picătură dintr-o poziție oarecum simbolică și lipsită de autoritate.

Să-l luăm ca exemplu pe portarul de la Casa de Asigurări Bihor peste care am dat ieri. Mergem pe Borșului, hăt departe, prin periferiile industriale are Oradiei (acolo unde în mod normal plasezi instituțiile publice) și dai să intri în clădire. Doar că afară, la țigară cu o colegă, e portarul de 75+ ani în uniforma lui oficială care o imită cu succes pe cea a polițiștilor.

– Hopa. Dar unde mergeți? Cu ce treburi?

Se postează ferm în fața noastră. Se vede că nu și-a mai exercitat puterea conferită de rolul social de ceva vreme: pieptul înafară, ton hotărât, mâinile înfipte în buzunare. Cumva dictează că de el depinde întreg viitorul nepoților mei.

Zsuzsa îi zice că am venit să facem cutare chestie.

– Dar aia nu aicea se face – ne spune cu ton atotștiutor – aia se face acolo la Finanțe, trebuie să vă întoarceți.

– Păi la Finanțe ni s-a spus să venim…

– Depinde! Sunteți salariați?

Aici e partea în care românul mic în poziție de putere relativă smulge tot ce poate din statutul care i-a fost oferit: interogatoriul corelat cu un amalgam incert de informații care nu țin de el dar sunt oferite totuși ca să-i sublinieze importanța, vechimea, afinitatea.

– Nu suntem salariați.

Aici e partea în care românul mic în poziție de putere te prinde literalmente de braț și începe să te împingă departe de ușă. Te uiți prin geamul ușii dar nu vezi saci cu bani descărcați în taină și nici paleți cu lingouri de aur. E efectiv gol în clădirea cea mare.

– Sunt liber-profesionist, spun.

– Aaaaaaaaah. Păi asta e altceva. Trebuia să spuneți așa.

O zice pe un ton menit să te facă să te simți prost. Ca și cum e vina ta că nu l-ai informat corespunzător și era să-ți facă o nefăcută – tot din vina ta. Încă ținându-te de braț ca o extensie a expresiei motrice a puterii te trage spre ușă. Te va îndruma el – doar e în uniformă.

– Acolo, la ghișeul x.

Se dă cu greu din fața ta, ca și cum ”treacă de la mine de data asta, dar data viitoare să fiți mai atenți”.

Și te uiți la el cu scârbă, așa cum te uitai în liceu la profesorul de muzică sau desen care făcea exces de zel la clasa celor de la chimie când formula ferm cerințe absurde și pica oamenii pe capete doar ca să-și ridice stima de sine, totul sub auspiciul rigorii educaționale și visând în taină la gloria conferită de momentele în care părinți disperați vor fi venit la el la sala profesorală să-l convingă să nu le lase corijente odraslele.

Portarul de 75 de ani a fluturat cu un aer profund preocupat și autoritar în jurul nostru cât timp am discutat cu doamna dezinteresată de la ghișeul X, cât timp am completat niște formulare, a venit să verifice ochiometric ce fac atunci când băgam bancnote în automatul de cafea din clădirea imensă și pustie, ba chiar mi-a dat indicații în folosirea aparatului. Alert, încruntat, cu uniforma sclipind în lumina rece a neoanelor, transmițând din tot porii că suntem sub supravegherea lui dură și că rolul lui este extrem de important.

Dai peste români de-ăștia peste tot: paznici la Kaufland, portari la spital, instalatori de butelii, poștași, șefi de scară. Oameni care au de îndeplinit două funcții: purtatul de ecuson și cititul ziarului la locul de muncă. Oameni care se activează în acea instanță atipică în care chipurile ar fi nevoie de ei, așa cum Moș Crăciun se activează o singură dată pe an, și care fac tot posibilul să-ți strice ziua, jucându-se cu puterea conferită lor de Institutul Cuantic al Asociației de Locatari #8. Oameni care-și atribuie prin extensie rol de pașă, arhanghel, călău și papă și care la cel mai mic semn de nesupunere invocă regulamente strict definite, dau din umeri, se uită în altă parte – totul în speranța că-i vei venera ca pe niște zei.

Și de-aia merge România așa cum merge.

Că e populată de portari de la Casa de Asigurări.

 

The post România e populată de portari appeared first on Razvan T. Coloja.

S-a publicat un studiu științific despre literatura mea (and this is not a joke)

Eram ieri la seminar de filosofie socială discutând aprins despre forme de guvernământ când decid să-mi verific mail-ul pe tabletă. Comandasem 40+ cărți sâmbătă și voiam să văd dacă am primit cumva notificare despre când se livrează, să știu cam pe când vine curierul cu ele la ușă, să fiu acasă. În schimb am dat peste un mesaj care-mi trimitea un link către pagina unei reviste de studii literare. Pagina 351.

Deschid PDF-ul și-mi pică fața:

Un lector – Dr. Irina Ana-Drobot – a publicat un studiu despre literatura mea în Journal of Romanian Literary Studies (JRLS nr. 15/2018). Cu accent pe seria de povestiri ”Am auzit de…”, ”Soldați ai terebentinei” și paralele cu folclorul românesc. Văd că la peer review, înainte de publicare, textul a trecut prin Nicolae Manolescu. Din comitetul de editori mai fac parte, printre alții, Eugen Simion, Virgil Nemoianu, George Banu și Mircea Diaconu.

How about that?

The post S-a publicat un studiu științific despre literatura mea (and this is not a joke) appeared first on Razvan T. Coloja.