Silviu Iliuţă's Blog, page 349

„Avem tot ce ne trebuie!”

Abia acum mi-am facut curaj sa citesc textul Alexandrei, supravietuitoare de la Colectiv.

 


Dupa Colectiv, am mers cu un grup de voluntari la un spital unde erau internati sase tineri cu arsuri grave. Vorbiseram in prealabil cu directorul spitalului care ne-a spus ca nu au fase, ca pana vor aproba spitalele particulare donatiile catre ei vor trece cateva zile. Ne-a mai dictat o lista intreaga de medicamente, absolut necesare.


Tin minte cum tinerii s-au mobilizat pe facebook, iar, a doua zi, s-au strans bani pentru tot ce era pe lista de nevoi urgente.


Am mers la spital sa le donam. Cand am ajuns acolo, asistenta directorului ne-a intampinat si ne-a spus:


-Nu mai primim donatii. Nu avem voie. Oficial, avem tot ce ne trebuie. Ordin de la minister.”


Si ne-a picat fata, ne-am enervat ingrozitor. O fata a intrebat-o pe asistenta:


-Si daca le uitam aici? Noi nu le luam inapoi.


Ea a intrat in biroul directorului, a iesit la noi si ne-a aratat un holisor unde sa le depozitam.


Ne-am simtit, in acelasi timp, ca ultimii infractori, care descarca droguri, si usurati ca putem dona, mai ales ca un coleg de-al nostru era internat acolo

A trecut vremea si aflam ca in spitale nu aveau ce le trebuie. A trecut vremea si inca nu reusim sa intelegem de ce ministerul de atunci tinea mortis sa arate ca stapaneste situatia. Aparentele erau mai importante decat viata tinerilor.  Nu a raspuns nimeni pentru asta. Si nici nu va raspunde. Cat despre noi… continuam sa fim smecherasi, sa dam spagi pentru autorizatii de oprice fel.  Nu am invatat nimic.

Marturia Alexandrei, mai jos. Va rog sa o cititi.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Avem tot ce ne trebuie, de Alexandra Furnea

„E aproape ora 5 dimineața și deschid obosită ochii. Am reușit să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni și durerea începe să se trezească în corpul meu cu toată puterea de care este capabilă. Fiecare mișcare este un chin. Sistemul de susținere pe care l-a improvizat mama cu o seară în urmă – din perne și prosoape aduse de acasă – așa încât să nu dorm pe spatele recent grefat, a eșuat iar colțul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea în timp ce încerc să îmi ajustez cumva poziția ca să nu mai simt usturimea. Îmi vine să vomit din cauza senzației dar închid ochii și număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10”.

Începe să se facă zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele și aud discuțiile lor simple, de oameni sănătoși.Trag cu urechea la glumițele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este frig în salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l dă seară de seară o asistentă cu suflet mare (în mod normal, nu ar avea voie să îl scoată din sala alăturată) nu face față temperaturii scăzute de afară. Încerc să mai dorm câteva minute dar, dintr-o dată, îmi amintesc că este iarăși luni și începe o nouă săptămână de chin. Realizez că urmează baia și încep să tremur și mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coșmar care se adeverește, văd silueta asistentei în cadrul ușii.

Cu ochi miloși, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiță”. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi țâșnesc din ochi și se preling pe cojile de pe obrajii arși. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig și de frică. În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine și încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieșirea din salon și până în sala de baie, cu respirația întretăiată.

Ajunsă în salonul acela care îmi devenise iad, mă lovește răcoarea. Cineva lăsase fereastra deschisă peste noapte iar aerul curat și pișcător de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanți de spital.

„E cam frig aici, Alexandra…Îmi pare rău. Cred că și apa va fi mai rece. Nu se încălzește nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul și prinde în mâini capul banal de duș care, în ochii mei, arata ca un instrument de tortură. Femeia clătește cada verde și mă ajută să mă ridic din scaun. Merg șontâc sprijinită de ea – o ființă mică și fragilă – până la cadă și mă așez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma udă și pielea mea înfiorată îmi face rău. Când picioarele îmi sunt întinse înauntru, încep din nou să plâng. Cerșesc un analgezic și mi se administrează Ketonal. Ceva mai puternic, vă rog din suflet! Nu se poate, vine răspunsul prompt din partea altei asistente aflate în trecere prin salon. Acum vine primul jet de apă care îmi udă bandajele lipite de răni. E înghețat și, peste carnea mea deschisă, se simte ca o nouă flacără, pustiitoare. Ketonalul se dovedește zi de zi a fi mult prea slab, așa că…simt totul, pe viu.

Plâng fără întrerupere în timp ce asistenta îmi desprinde atentă bandajele de pe răni. Tifonul se desface trăgând după el țesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care șiroiește sânge roșu, curat. Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă și apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzația că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele ființei în timp ce jetul aspru al dușului îmi pătrunde pe mușchiul dezgolit de arsură și pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roșu și de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăți de țesut. Din cauza infecției, grefele au murit din nou și în urmă au rămas suprafețe și mai mari de rană profundă.

Cândva, peticele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă.

Asistenta scoate buretele pe care îl îmbibă cu Dexin, un săpun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cât un purice, începe să îmi curețe spatele. Plâng fără oprire, pierdută într-un infern de neînțeles, până încep să mă sufoc și să o implor să se oprească. Simt deslușit că voi înnebuni dacă mai continuă durerea aceasta. Îmi vine să vărs de undeva din adâncul ființei mele toată suferința, toată fierea disperării mele din acele momente. Femeia încetează pentru o clipă tortura, apoi își ia inima în dinți și mă acoperă din nou cu jetul dur al dușului ordinar, de baie de apartament. „O să îmi pierd cunoștința”, îmi spun, în timp ce creierul meu refuză să cedeze și să îmi ofere măcar o fărâmă de întuneric.

„Cântă-mi, te rog”, îi șoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur și mi-e greață, plâng și mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad și am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.

Sărmana femeie încearcă să reducă presiunea apei ca să mă doară mai puțin, dar aceasta este când rece, când caldă din cauza instalației defecte și acum mă cuprind din nou frisoanele. Renunță la burete și începe să mă spele cu mâinile acoperite cu mănuși de spital. Jetul de apă aleargă pe tot corpul meu în timp ce degetele ei rup bucăți din mine. Rămân în urmă goluri pe care nu le voi putea umple niciodată. Mâna dreaptă îmi este o masă amorfă de carne despicată. Văd albeața tendoanelor descoperite ale degetelor. Arată ca niște nervuri ale unei catedrale gotice în ruine. Întorc capul spre umărul stâng care mi se pare sculptat. Se cască un hău nedeslușit de carne acolo, din care curge neostoit sânge roșu, gros. Închid ochii ca să nu mai văd, dar simt, simt în continuare apa caldă-rece scurgând-se peste mine și, mă gândesc că focul acela din container continuă să ardă în fiecare dimineață, în sala de baie a Spitalului de Arși.

„Gata ești!”, aud glasul ușurat al asistentei care mă învelește în niște cearșafuri verzi din pânză. Îmi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar și îmi vine din nou să vărs. Cu greu, cobor din cadă ajutată de femeie și mă așez in scaunul cu rotile. Asistenta mă duce pe hol, apoi în sala de pansamente. Aici, tocmai terminaseră de făcut bandajul unei alte colege de suferință. Sunt așezată pe pat și se începe desprinderea cearșafurilor verzi de rănile mele. Din sala de baie până aici, câțiva pași doar, acestea se lipiseră de plăgile sângerânde. Țip scurt când mă desfac din scaun cu rănile de pe fese iar asistenta de pansamente începe să mă curețe la rândul ei de piele moartă.

Tremur de durere în timp ce femeia mă unge peste plăgi cu Flamazin și îmi curăță înfecțiile cu soluție de Colistin. Ajunge la umărul stâng și încep din nou să plâng. „Nu mai suport” îmi cântă o mantră întoarsă în urechi, pe ritmurile sacadate de panică ale respirației mele.

„O așteptăm pe doamna doctor, Alex”, îmi spune ea pe un glas tandru.

Dar mie îmi e frig și îmi vine să vomit. Vreau să ajung în pat ca să încerc să dorm și să uit. Într-un final, apare medicul. Ține în mână telefonul setat pe „cameră” și începe să îmi facă poze la răni în timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O întreb cum mi-au ieșit probele și îmi spune că nu trebuie să îmi fac griji, pentru că acestea sunt curate. Același lucru i s-a spus și surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie să mă calmez, sunt zone care nu arată deloc bine dar și eu sunt de vină pentru că nu mănânc destul, dorm pe spate și sunt deprimată. Contează foarte mult starea de spirit, mi se spune, în timp ce medicul îmi apucă mâna dreaptă și văd că așază o găletușă banala de supermarket sub ea. Îi spusesem că degetul arătător s-a umflat foarte tare și arată ca și cum ar fi fost julit.

O întreb dacă s-a întâmplat ceva în sala de operație, deoarece m-am trezit din anestezie cu zgârieturi pe față, pe antebrațul stâng și pe ambele mâini. Evită întrebarea și îmi spune că va trebui să îmi deschidă articulația degetului ca să vadă dacă e infectată. O întreb dacă îmi va face anestezie. Răspunsul este „nu” și mă roagă să am încredere în ea în timp ce scoate o lamă de bisturiu și, până să mă dumiresc ce se întâmplă, îmi taie coaja de pe articulația gheboșată de inflamație a degetului și desface carnea tot mai adânc, până rămâne în urmă o rană urâtă, căscată ca un șanț. Aud cum pârâie pielea în mâna ei dură și văd negru în fața ochilor. Strigătul de durere îmi amorțește în piept. Picioarele îmi sunt cârpe și îmi cad din ochi două lacrimi simetrice, fără niciun suspin. Găletușa de sub mine se umple încet de sânge și aud glasul celuilalt chirurg: „nu cred că era nevoie să îi deschizi articulația”.

Asistenta intervine și începe să mă ungă cu creme și soluții usturătoare, înfășurându-mă rapid în comprese sterile. Sunt amorțită de durere și devin tot mai pasivă în timp ce pansamentul se apropie de sfârșit. E rândul următorului pacient și sunt întrebată de asistenta de salon dacă pot să mă deplasez singură. Îi răspund năucă, automat, că da dar infirmiera mă conduce totuși până în salon, unde mă ajută să mă așez în pat, pe mecanismul improvizat de mama ca să nu dorm pe spate. În urmă cu o săptămână, venise, chemat de sora mea, un domn de la Ortoprofil care voia să mă ajute făcând un dispozitiv care să țină locul unui pat special pentru arși. A fost expediat brutal acasă de către medic, pe motiv că am tot ce îmi trebuie în spital iar el este de prisos.

Fac febră și tremur din toate încheieturile. E de la șocul durerii. Mi se montează perfuziile și apare mama în cadrul ușii. Își frământă mâinile și are ochii mari, uscați, în spatele lentileor ochelarilor. Ar vrea să mă întrebe cum mă simt, dar nu are putere. Încearcă să îmi găsească o poziție în care să pot să dorm, fără success. Are pe ea un halat verde, transparent, rupt la colțuri. Este „echipamentul de protecție” pe care îl poartă însoțitorii în saloane. Seara, halatul se atârnă în cuierul din hol iar a doua zi îl ia, poate, alt părinte și îl ține pe el cât timp își spală copilul și îl hrănește.

Mama mă duce la toaletă, mă șterge, mă culcă înapoi în pat, apoi se spală pe mâinile deja crăpate de la atâta săpun dezinfectant, adus de acasă. Mama îmi dă să mănânc, căci infirmiera care se ocupă de hrană e singură și nu face față atâtor pacienți neajutorați. Când mi-e rău, mama îmi pune plosca și o spală, pentru că sunt prea slăbită sau am prea multe perfuzii ca să ajung la baie. Mama doarme pe scaun la picioarele patului meu și se trezește noaptea ca să vadă cum sunt. O schimbă câteodată sora mea, care vine din două în două zile de la Târgu-Mureș ca să îmi fie alături. I s-a spus, într-un cotlon întunecat al spitalului când cerșea informații despre mine, că s-ar putea „să nu scap”. Cu ochii plecați, medicul a dat dezaprobator din cap și i-a zis ca s-ar putea să mor.

„E slabă, Alexandra. Corpul ei nu are resurse. Noi facem tot ce putem!”, i s-a zis. Și atunci i s-au înmuiat picioarele și și-a înghițit lacrimile. A venit în fugă să mă vadă, cu respirația tăiată, agitată și cuprinsă parcă de friguri. Ochii ei mari rătăceau în orbite și arăta ca un om cu febră. Atunci, nu mi-am dat seama ce pățise.

„Ți-am cumpărat un parfum și un ruj de la Sephora”, mi-a zis, în timp ce deschidea cutia cu mâini tremurânde. „Aștept să vii acasă ca să le porți”. Cum a plecat oare la drum ea, în noaptea aceea,știind că din sora ei ar putea să rămână doar atât: un flacon nedesfăcut de parfum și un ruj de buze, nou-nouț, neatins?

Mama și sora mea. Mamele și surorile noastre. Tații noștri.

Stau cu F în cameră, cățărate în niște paturi cu manivelă, într-un salon despre care infirmierele glumeau că ar fi fost „dedicat” pacientelor care veneau să își facă operații estetice pe sub mână în spital. Mama mea și iubitul ei ne-au cumpărat scăunele de plastic ca să putem coborî de pe saltele. De fiecare dată când ne ridicăm, plângem amândouă, deoarece nu putem sta în șezut din cauza pielii prelevate de pe fese. Nu ne putem da jos ca să mergem la toaleta singure, pentru că patul e prea înalt, nu îl putem ajusta deoarece avem mâinile făcute praf de arsură și manivela aceea este imposibil de utilizat…fără degete funcționale. Noaptea, mama mea și iubitul ei petrec ore întregi așezându-ne în așternuturi în așa fel încât să nu dormim pe grefe. Am auzit mereu la sala de pansamente, de la medici, că de aceea nu ni se prind, pentru că nu vrem să dormim pe burtă. Am încercat amândouă să facem asta, cu disperare. Eu am mâinile înțepenite din cauza leziunilor și nu le pot ridica atât cât să pot sta pe burtă, iar F, deși a reușit parțial, a scâncit nopți întregi, în somn, din cauza disconfortului. O auzeam plângând, țipând în vis, sau în coșmar, și plângeam cu ea, neauzită. Dimineața, frântă, se sprijinea cu fața în colțul patului, ruga infirmiera să-i facă salteaua spătar, și dormea, cu figura și pieptul apăsate în ramă, cu picioarele susținute de scăunelul de plastic. Totul ca să nu dormim pe spate, pentru că era vina noastră că nu se prindeau grefele.

Astăzi, mi-au cedat branulele și asistentele au decis că a sosit momentul să îmi monteze un cateter central. Seara, sunt dusă pe picioare într-o sală de operație în care un medic anestezist tânăr mă întinde pe spate, pe patul operator dur. Suspin și îi spun că sunt proaspăt operată și nu am voie să stau mult așa. Se uită la mine deconcertat și îmi ignoră cuvintele. Începe să mă doară capul, acolo unde suferisem o altă operație de regrefare. Întreb daca voi dormi în timp ce mi se montează cateterul, iar anestezistul râde cu ușurătate și spune că el a pus linii centrale pe viu, chiar și femeilor însărcinate și că nu am de ce să mă tem. Îmi așterne o pătură sterilă peste față și aud cum îi cere asistentei o sticlă de Xilină și dispozitivul de montare. Mă palpează dur în zona claviculei și infige acul în piele. Țip și simt că îmi amorțește mâna dreaptă. „Mă doare, mă sufoc”, le zic, cu pătura sterilă peste față. „Vă rog, sedați-mă”.

„Nu, nu, nu am nimerit. Mai încercăm”.

Preț de o oră, mă înțeapă în diverse locuri, și nu găsește vasul de sânge. Eu tremur deja de greață și de durere și cerșesc un sedativ. Mă doare spatele, mă doare rău spatele. Se rup grefele. Creierul meu mă torturează, intrat deja în stare de panică. Ei mă refuză. Nu-mi oferă analgezicul. Trebuie să reușească! Medicul a făcut asta deja de câteva ori. Trebuie să îi iasă. Încep, din nou, pentru a nu știu câta oară, să plâng. Îi rog să se oprească, deoarece nu mai suport. A trecut deja o oră. Mă doare clavicula și simt că îmi amorțește brațul stâng. Cineva îmi plimbă un ac gros prin corp, în dreptul gâtului. Îl scoate și înțeapă din nou, iar și iar, cu același ac, alte locuri.

Asistenta cheamă într-un final anestezistul șef care intră furios în sală, îmi ia câmpul steril de pe față, mă apucă de capul proaspăt operat și mi-l întoarce pe partea cealaltă brutal, strivindu-mi pansamentele.

„Ia bagă aici!”

„E arsă acolo, domnu’ doctor, nu merge.”

„Mă doare, vă rog, mă doare capul!”

„E, te doare, nu te doare nimic!”

Apoi îmi intoarce iarăși capul pe partea stângă cu aceleași gesturi dure. Intră în sală o doamnă doctor. Între timp, asistenta de anestezie mi-a montat din nou pătura sterilă pe cap. Iarăși nu mai văd nimic. Doamna doctor mă atinge delicat în zona claviculei și cere să vadă aparatul cu care s-a încercat montarea cateterului.

„E complet bont acul ăsta.”, spune ea, cu o voce consternată. „Puteați să rupeți ceva”, o aud. „Dați-mi alt ac, vă rog!”. Simt înțepătura și apoi cineva începe să sutureze aparatul în piele. Mă doare foarte tare dar nu mai spun nimic. Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strâns o baltă mică de lacrimi si de sânge, care îmi udă pansamentele. Umărul stâng mă ucide. Întreb vlăguită, de sub câmpul steril, dacă e gata procedura și doamna doctor mi-l scoate de pe chip. În mâinile ei, totul a durat vreo 15 minute.

„Copilul ăsta a fost treaz tot timpul ăsta?!”, întreabă. Se uită în jur și nu primește niciun răspuns.

De pe hol, apare sfioasă asistenta. Mă ia de braț și mă duce în salon, spunându-mi că începuseră să își facă mari griji deoarece nu știau nimic de mine de mai bine de o oră. Când ajung în cameră, mama și sora mea se ridică simultan în picioare și dau să mă prindă, pentru că mă clătinam. Mă așez pe pat iar mama îmi ridică picioarele pe care nu mai am putere să le urnesc. Din gât, îmi atârnă cateterul proaspăt montat și începe să se contureze în jurul lui o gâlmișoară – după trei zile, aveam să dezvolt un edem din cauza căruia linia centrală va fi scoasă și trimisă la analize. Proba luată de pe ac a ieșit pozitivă cu Pseudomonas multirezistent.

Mă întind cu greu și o ascult pe mama vorbindu-mi, dar nu ma pot concentra. Simt cum mi se scufundă inima în piept și sunt sigură că am să mă sufoc. Sora mea observă și mă întreabă ce am. Îi spun că nu pot să respir și că mă tem că voi muri. Cristina fuge după asistentă iar aceasta îmi ia pulsul.

„Atac de panică”, vine concluzia. „Poate e de la Xilină, i-a scăzut tensiunea”, explică aceasta. „Au înțepat-o de atâtea ori că i-a intrat în sânge”.

Sora mea iese pe hol și îl oprește pe anestezistul tânăr, care tocmai ieșea din blocul operator. Se ceartă cu el, cerându-i explicații, pe care acesta nu le poate da. Din nou sunt eu de vină pentru că sunt slăbuță și am vase de sânge subțiri. Sosește, alertat de asistente, anestezistul șef care, dur, cum îi stă în fire, o „trimite la plimbare” pe sora mea care, însă, nu se lasă. Întoarsă în salon, cade pe scaun și începe să plângă de frustrare, înfrântă. Încerc să o consolez dar nu pot. Simt că nu mai pot.

„Nu vreau să mor așa”, îmi răsună prin cap cuvintele acestea,

pe care nu apuc să le cenzurez. „Nu vreau să vă amintiți de mine așa”, dar nu spun nimic. Închid ochii și mă prefac că dorm pentru ca mama și sora mea să plece acasă. Vreau să plece acasă amândouă ca să pot să plâng pentru ele și pentru felul în care sunt nevoite să mă vadă. Mama m-ar mângâia pe cap dar nu are cum deoarece sunt pansată bine. Întinde mâna, ca un reflex, și și-o retrage. Într-un final, convinse că dorm, pleacă amândouă. Sora mea stinge lumina și, din ușă, mă privește lung. O văd prin ochii mijiți și sper să nu își dea seama că doar mă prefac. Au plecat în sfârșit și când ecourile saluturilor pe care le adresează asistentelor se sting pe hol, deschid ochii și privesc în gol.

Ultimele perfuzii ale zilei picură prin noul meu cateter iar durerilor arsurilor li s-a adăugat și cea de la gât. Simt serul în maxilar, amorțindu-mi obrazul dar nu mai am putere să întreb dacă e normal. O privesc pe F și sunt convinsă că și ea se preface, exact ca mine, că doarme. Dar nu vreau să o deranjez. Câteodată, o aud noaptea trăgându-și nasul și suspinând. Plânge pentru prietenii ei, pentru iubitul ei, pentru mama ei și pentru ea. Aș vrea să o pot îmbrățișa dar nu pot.

Nu reușesc nici măcar să întind brațele.

Ziua de astăzi se termină cu un nou bestiar de suferințe. Printre ele, încerc să îi plâng pe cei pe care i-am pierdut. Zi de zi, mai aflu de cineva și atunci băile dor și mai tare, pentru că focul a trecut și peste inimile noastre, nu doar peste trup. În noaptea asta, nu cred în mâine. Nu cred că voi mai ieși vreodată din acest iad. Închid ochii pregătită să nu îi mai deschid vreodată, cuprinsă de febră, cu corpul ruinat și sufletul făcut cenușă. În depărtare, se aud mașinile pe șosea, îndreptându-se spre destinații necunoscute. Oare adorm sau îmi pierd cunoștința?

***************************************************

Am aflat ulterior, din scrisorile medicale, că am fost contaminată cu Pseudomonas multirezistent în toate plăgile. Probele mele erau departe de a fi sterile. Medicii mi-au mințit familia atunci când mama și sora mea au întrebat dacă nu ar fi o idee mai bună să găsim o cale să plec în străinătate. Surorii mele i s-a spus că, dacă în locul meu ar fi copilul chirurgului, acesta nu l-ar transfera. I s-a mai zis că, dacă nu rezist, este, cumva, vina mea, pentru că sunt „slăbuță și sensibilă”. Am avut bacterii multirezistente și pe proba de cateter.

Zi de zi, luam un cocktail de 5 antibiotice – Meronem, Linezolid, Colistin, Avelox, Levofloxacin și altele. Mamei i se spune că mi le administrează pentru că sunt răcită. Cu siguranță am „adus de acasă” o pneumonie. În niciun caz nu am dobândit-o în spital. Antibioticele le luam preventiv, ca boala mea, de care eram tot eu de vină, să nu se agraveze. Febra pe care o făceam cu toții era și ea, normală. Așa fac arșii, ni se zicea. De fapt, noi eram infectați.

În timp ce ministrul sănătății de atunci, domnul Bănicioiu, spunea că spitalele au tot ce le trebuie și că avem condiții ca în Germania, paturile noastre erau susținute cu ajutorul cutiilor de carton în care se ținea ser fiziologic. Asistentele mai aduceau din depozit câte o cutie atunci când voiam să schimbăm poziția saltelei. Deși spitalul a primit atunci, din câte s-a discutat șoptit pe holuri, o donație constând în paturi noi, pentru arși, a refuzat-o pe motiv că nu aveau nevoie de ele. În imaginile de mai jos, vedeți paturile și saltelele de la Spitalul de Arși, la momentul Colectiv. După externarea noastră, s-a acceptat și donația. Acum, spitalul are paturi noi.

Am stat câte 4 sau 5 persoane în același salon.Ulterior, am stat câte 2, apoi iarăși câte 3, 4. Baia era comună și era la două saloane depărtare. Ca să ajungi acolo, trebuia să te ducă o infirmieră. Personalul medical auxiliar, de bună-credință, era depășit de situație. Se întâmpla să urinezi în pat, disperat și rușinat, pentru că nu aveai cum să ajungi la baie. Și dacă, prin absurd, ajungeai, aveai mâinile bandajate și nu le puteai folosi din cauza durerii.

Eram acuzată sistematic că nu mi se prind grefele din cauza mea, pentru că dorm pe spate sau pentru că nu mănânc suficient. De durere, nu ma puteam hrăni. În lipsa paturilor speciale pentru arși, mama mi-a rulat o pernă sub ceafă și alta la mijloc, ca să dorm cu spatele „în aer”, fără să ating salteaua, în speranța că astfel mi se vor prinde grefele. Îmi cumpărase, sărmana, zeci de perne, în cele mai variate forme. Ne chinuiam ore întregi ca să găsesc o poziție cât de cât umană. Cum reușeam, cum se desfăcea una dintre perne și o luam de la început. Apoi trebuiau puse mâinile pe altă pernă, ținută pe piept, deoarece acestea îmi înțepeniseră de la leziuni și nu le puteam întinde. Ritualul așezării în pat pentru noapte era o suferință absurdă. Problema erau, de fapt, infecțiile. Puteam să dorm și cu capul în jos. Grefele tot nu ar fi ținut pentru că erau mâncate de microbi, dar noi nu știam asta și încercam tot ce era omenește posibil.

Echipamentul de protecție al vizitatorilor era inexistent. Halatele verzi, „de unică folosință”, erau dintr-o pânză subțire și erau utilizate de câteva ori, de diverși însoțitori. Părinții mai isteți furau câte 3, 4 bucăți și le duceau acasă. Veneau apoi cu ele la spital, ca să nu fie nevoiți să le ia pe cele de pe cuier.

La sala de baie, totul se făcea pe viu pentru că nu există un protocol sustenabil de anestezie. Așa că, practic, ești torturat zi de zi, sau o data la două zile, nevoit să înduri dureri neomenești. Noi, răniții Colectiv, intram primii, dis de dimineață, ca să nu fim expuși la microbii altor pacienți. Mergeam acolo pe bandă rulantă, ca mieii la tăiat, scăldați cu rănile noastre pe 20, 30% din suprafața corpului în apă de la robinet, cu săpun chirurgical. Durerea aceea nu are nume dar te marchează pe viață.Traumei accidentului i se adaugă cea a zilelor petrecute în spital, unde igiena însemna chin, pe viu, cu un banal Ketonal în vene. După ce plecam, se dezinfecta cada cu Thor, un produs marca HexiPharma, sub formă de spray. Apoi intra următorul și tot așa, până la final.

După ce ți se făcea baia, daca aveai operație în ziua aia, mergeai șiroind de sânge și uneori de puroi, pe picioare, prin holuri, până în sala de operație, unde te culcau pe masă în timp ce tremurai de durere, de frig și de greață. Cât de sterilă putea să fie o asemenea atmosferă?

Dosarul meu medical este incomplet. Lipsesc din el rezultatele analizelor de sânge, ale probelor luate de pe răni și pozele pe care medicul refuză, și acum, să mi le dea, fără să îmi respecte dreptul la propria imagine, după ce m-a mințit că fotografiile se vor regăsi în dosar. Mă întreb dacă are ceva de ascuns.

Mi-a luat doi ani să scriu acest text. Îl recitesc și îmi dau seama că prezintă doar o mică parte din calvarul nostru zilnic.

L-am redactat pentru că așa cred că aceste lucruri trebuie să se știe. Am respect și dragoste față de personalul auxiliar de la Spitalul de Arși – asistente și infirmiere, în special față de asistenta de la sala de pansamente și cea de la sala de baie, care au făcut cat au stiut ele. Toată stima mea și pentru cei câțiva doctori onești și profesioniști de acolo. Foarte puțini dar care îți oferă speranță. E timpul, insa, sa ne trezim cu totii si sa incetam sa mai fim complici la ruina, inclusiv morala, a spitalelor noastre.

Am scris acest text pentru că vreau un altfel de sistem medical public în România. Și l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt și care ar mai fi fost astăzi în viață dacă erau tratați mai bine.

Las mai jos, cu sufletul greu, poze grăitoare. Cele mai multe sunt făcute după operațiile recente suferite. Nu uitați Colectiv!”

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

The post „Avem tot ce ne trebuie!” appeared first on Cronici pe bune.

Un analfabet de la PSD depune juramantul. Restul e tacere.

Baiatul acesta este un intelectual. Chiar nu glumesc.

A absolvit facultatea in 2014, desi a picat de mai multe ori Bacalaureatul.



Nea Nelu Pavel, ca asa il cheama pe monosilabicul din fata microfonului, este pe care cei din Gorj se bazeaza, este un consilier cu viziune si bine pregatit. Cel putin asa spuneau afisele electorale.

Dar nu prea pare.

Nici absolvent de facultate nu pare, ci mai degraba corijent la limba romana in clasa a treia, cu mari probleme in a trece in clasa a patra. Pare definitia paradoxului romanesc: intelectualul analfabet.

La cum citeste, eu nu l-as lasa nici macar sa faca temele cu in elev de clasa intai, daramite sa semneze vreun act oficial. Dar el semneaza, iar in Gorj se fac lucruri dupa chipul si asemanarea lui. Ceea ce nu e tocmai in favoarea celor din Gorj.

Presedinte al Partidei Romilor si consilier PSD, Nelu Pavel este aducator de voturi pentru Nea Liviu. De aceea e acolo.

Restul sunt detalii. Restul e tacere.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și international.

Fragment:

„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.

La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.

Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.

– Sărut-mâna, domnule Iliuță!

Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.

– Bună.

– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.

A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?

La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că

într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.

– În părculeţul din spate?

– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.

– Ți-a prins bine la creștere…

– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?

Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.

– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!

– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!

Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!

La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!

– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.

Pi*da mă-sii de viață!”

 

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

 

 

The post Un analfabet de la PSD depune juramantul. Restul e tacere. appeared first on Cronici pe bune.

15 lucruri despre buzițele de rățușcă.

1. Fetele cu buzite mari, daca viziteaza vreo tara araba, trebuie sa aiba tot timpul in geamantan o husa de camion.

In unele culturi, femeile trebuie sa isi acopere buzele cu o bucatica de material.

2. La țară, fetele cu buze mari sunt folosite seara, la stransul  bobocilor de rațe.

Pur si simplu, o fată-buziță este lasata sa se plimbe prin sat, iar bobocii o urmeaza strigand: “Mama!”

3. Daca nu esti foarte inteligenta si faci o gramada de dezacorduri… Ce sa mai, daca esti chiar prostuta, acum nu mai conteaza!

Cu buzoaile alea, oricum nu mai conteaza ce spui, nu intelege nimeni.

4. Se spune ca  fata din imagine a inceput sa isi dea cu ruj pe 1 ianuarie 2015.

Vestea buna este ca mai are foarte putin si termina. Cam o  buza si jumatate!

5. Urmeaza o veste si mai buna: cand ai buzele atat de mari, nu mai este  importanta precizia. Nu te mai chinui absolut deloc sa nimeresti buzele!

Practic, in orice directie ai da cu ruj, sus-jos-stanga dreapta, oriunde ai intinde mana, este imposibil sa nu nimeresti o bucata de buza.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

6. Fetele-buziță sunt mari sportive! Una dintre ele a devenit cea mai mare inotatoare din lume, acum doi ani si jumatate, cand a traversat Canalul Manecii! In fine, o sa devina, dupa ce se va opri din inotat in cerc si va reusi isi dea seama in ce directie este malul celalalt.

7. Acolo unde fac baie fată- buziță, oamenii inoata in siguranta! Spre exemplu, la Mamaia, nu s-a mai aruncat o geamandura in Marea Neagra din 2002, desi statiunea este recunoscuta pe plan mondial drept locul cu cele mai multe geamanduri din lume. La fel sta situatia si cu petardele.

8. Daca aveti buzite de ratusca, incercati sa evitati gradinile zoologice. Sau, in orice caz, nu va apropiati de cusca maimutelor atunci cand masculul este in calduri!

9. O fată- buziță care-si face veacul in fiecare seara prin Bamboo, a fost poreclita Stargate.

Pentru numarul mare al celor care au intrat prin Poarta Stelara. Unii n-au aparut nici acum.

10. Acum cativa ani, oamenii de stiinta au declarat ca au descoperit in exemplar urias de peste-buzat, care respira printr-un fel de tub.

Au retractat dupa cateva minute, cand au constatat ca pestele-buzat a terminat de facut scooba, apoi a iesit la suprafata si a comandat un cocktail.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

11. Se spune ca Bianca Dragusanu a ramas intepenita intr-o toaleta. timp de doua ore, atunci cand din sensul opus a venit o fata cu buzele la fel de mari. Greseala lor a fost ca s-au intors una cu spatele la cealalta, iar baia avea numai 3 metri latime.

Pentru deblocare, a fost nevoie de interventia a patru chirurgic plasticieni care au extras cateva galeti de acid hyaluronic.

12. Fetele cu mult acid in buzite sunt bune la casa omului, pentru ca fac economie!

Cel putin o zi pe an: de Halloween.

13. O echipa de cercetatori din Dubai a reusit sa aduca ploaia in desert. Averse scurte de ploaie si furtuni.

Ori asta, ori o turistă-buziță a fost racita pe durata vizitei.

14. Special pentru eatele-buziță, Loreal a lansat o noua linie de rujuri.

Vor fi vandute in recipiente mai mari, iar colectia se va numi „Lavabila de la Dedeman.”

15. Cel mai mare avantaj pentru fetele cu mult acid injectat in buzite este ca nu trebuie sa astepte sa le sopteasca cineva la ureche vorbe frumoase.

Pot face asta singure, cu usurinta.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și international.

Fragment:

„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.

La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.

Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.

– Sărut-mâna, domnule Iliuță!

Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.

– Bună.

– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.

A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?

La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că

într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.

– În părculeţul din spate?

– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.

– Ți-a prins bine la creștere…

– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?

Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.

– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!

– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!

Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!

La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!

– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.

Pi*da mă-sii de viață!”

 

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

 

 

The post 15 lucruri despre buzițele de rățușcă. appeared first on Cronici pe bune.

Viata amoroasa la 20 de ani.

Ea si el la 20 de ani, in camin. Prima data impreuna.

El ii da un trandafir. El: “Cand l-am vazut, m-am gandit la tine.” Ea il miroase, il strange la piept, apoi il asaza

pe pat. Ea: “Mmm! You are so sweet! Romantic.” Se saruta.

Gand El: „Daca ai sti tu cat a costat trandafirul asta, in mortii ma-sii! La reducere era cat o saorma! Maine fac foamea.”

Gand Ea: „Si asta e pe romantism! De unde o fi furat floarea asta? Mmm! Miroase a lumanare, sa mor daca nu miroase a lumanare!”

Ea il opreste din sarut, ii pune degetul pe buze. Ea: ”S-ar putea sa ma indragostesc! Sa nu te joci cu mine!” El: “Nu, cum sa ma joc? Suuntem doar noi. Noi doi, ne iubim.”

Gand Ea: “Bai, boy, frumusel esti, acum sa vedem daca treci proba.”

Gand El: “Cum sa ma joc cu tine? Ala cu banana sau ce? Toti tampitii stiu ca ala cu banana se joaca doar la bal sau la petreceri! Acum facem treaba serioasa!”

Se intaind pe pat, unul langa altul. Ea: “Sa stii ca eu nu am experienta, boy! Sa ma iei easy!” El: “Don’t worry! Te invat tot ce stiu.”

Gand Ea: “Da, Doamne, ca macar asta sa fie bun! Da, Doamne, ca macar asta sa fie bun!”

Gand El: “La cate filme am vazut in camin, simt ca esti a 105-a fata. Asa, in carne si oase, esti abia a doua.”

El o saruta cu foc. Ea: “Mmmm, ce fast and furious esti!” El: „De cand astept momentul asta!”

Gand Ea: “Unde te grabesti asa, boy? Unde alergi, tata? Sa-mi bag picioarele, si asta e iepuras!”

Gand El: “In 45 de minute vine colegul de camera, suntem la camin, in pana mea! Cat timp crezi ca avem!”

El ii dezbraca tricoul si o saruta pe gat. Ea: Mmmm! El: “Mmmmmm… Ce misto mirosi! Busuioc!

Sau nu… ceva dulce!”

Gand Ea: „Cum dracu de nimeresc eu numai iepuri din astia? In doua minute sunt la geam, imi fumez tigara.”

Gand El: „Ba, frate, iar gateste moldoveanca de la camera de langa. Sarmale, ce pana mea face? Acum miroase a prajitura.”

Ea se opreste o clipa, isi da ochii peste cap si gafaie. Ea: “Mai incet ca ma innebunesti! Imi pierd controlul! Sunt atat de infiebantata, dau in clocot!” El: “Nu ma pot abtine, nu mai am rabdare!”

Gand Ea; “Ba, da ceva in clocot prin camin. Daca nu face una sarmale, sa imi zici tu mie! Trei zile am facut foamea ca sa ma vada asta dezbracata! “

Gand El: “La cat vorbesti, mai am 30 de minute. Inca zece sau cinspe’ te tin in brate si imi povestesti despre viata ta, catel, pairnti, prieteni, apoi te duc jos, la scara. Pana vine idiotul ala de coleg, trebuie sa ma rog de moldoveanca sa imi dea niste sarmale si s ale mananc repede.”

Ea ii da camasa jos. Ea: “Si tu mirosi bine!” El: “Esti speciala!”

Gand Ea; “ Ba, o saorma nu putea sa ia si el, in loc de trandafirul ala! Unde naiba ea?”

Gand El: “Ce rahat sa mai gandesc?! Si cu sangele dus in … si cu foamea-n gat… O bag si eu pe aia din filme: “you are special”

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Incep sa faca dragoste. Ea: “Hai, iubitule, cum e?” El geme: “Aaaaaa! Aaaa! Uuuuu!”

Gand Ea: “E inauntru? Pe bune ca e inauntru? Nu simt nimic! Nu-mi spune ca asta insemana ca e inauntru! Iepuras am vrut…”

Gand El: “Ba, frate, sunt in pestera? Sa mor daca stiu! Sunt? Are ecou? Aaaaa. Are ecou, pe bune?”

Ea se opreste brusc, se pune peste el si incepe sa strige. Ea: “ACUM! Now! Acuuuum!” El: “Hai, iubito! Sa-mi bag picioarele daca am mai trait asa ceva. Vaaai!”

Gand Ea: “Iepuras, ia mai stai sit u jos, sa-ti mai intre si tie tepii aia de trandafir in piele. Acum! Mama ta de iepuras! Sa te intele acum! Si pe tine trebuie sa te scolesc! Peste 5-6 luni o sa fii buni si pleci cu alta!”

Gand El: “Mama, ce mi-a intrat in fund? Cu alea din filme nu patesti asa ceva niciodata! Vaaaai de capul meu!”

Ea se intinde langa el si respire greu. Ea: “Iubitule, esti adorabil! Ca un animalut de plus! Aveam unul cand eram mica, la bunici si…” El o mangaie pe fata: “Stai putin la pieptul meu.”

Gand Ea: “O sa-ti zic Bunny 059! Acum, ca ma uit la urechile lui, chiar seaman cu iepurasul ala maro al bunicilor.

Gand El: “Daca mai zici ceva, iti pun man ape gura!”

Ea se imbraca, il saruta. Ea: “Ma grabesc, am cursuri la 2! Azi m-ai facut sa plang de fericire!” “Abia astept sa ne vedem iar, iubito. Poate diseara!”

Gand Ea: “Ma duc sa plang in camera mea. Numai de din astia ai parte, Danuto! Urmeaza 6 luni de training gratuit.”

Gand El: “O sun cu video. Fata are potential, da’ trebuie sa pierd 6 luni ca sa o invat tot ce am invatat de pe po*nhub! Pana mea, m-am facut si de sex acum!”

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și international.

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

 

 

The post Viata amoroasa la 20 de ani. appeared first on Cronici pe bune.

Ritualul de imperechere la giboni, pe muzica Lidiei Buble.

Ritualul de imperechere al unui gibon nu este ca al unui om obisnuit. Sigur, el, ca infatisare, are o forma umanoida. Dar nu e.

Pasul 1

Pentru a se studia obiceiurile de imperechere ale unui gibon se ia si se duce la un concert.

Sa zicem ca la Mizil. Dar ar putea fi in orice oras din Romania.

Se incinge putin mintea gibonului, cu melodii fara numar despre dusmani, cutite, chi ka la ka, pustoaice demente si Saint-Tropez. Adica se duce gibonelul la un concert Jean de la Craiova, Copilu’ Minune, Sorinel Pustiu sau alt manelist care nu a reusit sa creasca.

Dupa jumatate de ora de manele, gibonul este pregatit pentru mai mult! Cumva, amestecul ala de melodii despre dusmani, produce reactii chimice neasteptate in corpul sau, intrand in calduri.

Pasul 2

Se cheama pe scena o cantareata care are in trupa dansatoare. In cazul studiat de noi, este vorba de Lidia Bulbe. Dar poate fi orice solista care are pe langa ea cel putin doua fete sexy care danseaza.

In momentul asta, in mintea gibonului se produce un click si isi pierde controlul. Nu ca l-ar fi avut vreodata. Miscarile fetelor il ametesc, iar maimuta practic nu mai are control asupra corpului sau. Incepe sa se dezbrace, sa se bata cu pumnii in piept, si sa scoata niste sunete guturale ingrozitoare. Seamana mult cu manelele pe care le-a ascultat mai devreme.

In apogeul crizei, cuprins de calduri, gibonul incepe sa arunce cu mere in dansatoare. Apoi cu covrigi, cu tricoul, cu tot ce nimereste. Gesturile lui se traduc asa:

-cand arunca cu mere: „Imi place foarte mult cum dansezi!”

-arunca cu paine si covrigi: „Vreau sa fii sotia mea, sa ne mutam impreuna, sa iti gatesc in fiecare zi!”

-dezbraca tricoul: „Uite, imi dau si haina de pe mine pentru tine!”

Dar maimuta nu are darul vorbirii. Vazandu-l in plina actiune, ceilalti giboni capata gesturi asemanatoare, bombardand scena.

A, am uitat si de ceilalti giboni. Unii de pe facebook, care il incurajeaza pe primul gibbon si se bucura.

Si altii, de la organizare. Ei, fie ca nu sunt in stare sa opreasca acest ritual de imperechere, fie rad si se amuza copis la vederea loui. In ambele cazuri, acesti organizatori nu ar trebui sa existe. Recalificati imediat si pusi sa organizeze evenimente si concerte acolo unde le e locul. In jungla.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și international.

Fragment:

„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.

La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.

Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.

– Sărut-mâna, domnule Iliuță!

Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.

– Bună.

– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.

A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?

La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că

într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.

– În părculeţul din spate?

– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.

– Ți-a prins bine la creștere…

– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?

Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.

– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!

– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!

Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!

La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!

– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.

Pi*da mă-sii de viață!”

 

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

 

 

The post Ritualul de imperechere la giboni, pe muzica Lidiei Buble. appeared first on Cronici pe bune.

Dupa anularea balurilor bobocilor, un organizator a devenit cel mai mare exportator de banane din lume.

„Uitati cu ce am ramas dupa ce s-au anulat cateva baluri ale bobocilor din cluj!” a declarat un organizator  pe care il cheama Doru, dar vrea sa ramana anonim.

„Ce era sa facem cu toate bananele astea?” a continuat organizatorul. „Sa le mancam? Da’ ce suntem noi? Participante la miss?

Asa ca, daca tot a picat afacerea cu organizarea de baluri, ne-am gandit sa le exportam. Am constatat ca numai daca exportam bananele pe care le luaseram pentru balurile din Transilvania, deja crestem exporturile Romaniei cu 10% si castigam aproape cat castiga bulgarii din zacusca.

Apoi, cand ne-am strans mai multi organizatori de baluri din toata tara, am realizat ca impreuna suntem o forta. Am pus bananele in case, in cazi, in dormitoare, in masinile personale, apoi le-am incarcat in TIR-uri.

La ora la care vorbim, deja am patruns pe pietele din Spania, Anglia, Franta si, in curand, vom exporta banane in Africa si Brazilia. Pentru ca ei inca mai au voie sa faca baluri.

Totusi, in tarile mai sarace, Organizatia Mondiala a Sanatatii ne-a impus sa le exportam in aceasta forma.

Pentru piata Africana am ales numai fructele cu 50% mai mari, iar pentru pietele asiatice se selecteaza numai cele de maxim 10 centimetri. Daca tot ne numesc unii tara bananiera, macar sa ne meritam renumele! Acum trebuie sa fedem ce naibii facem cu castravetii aia Fabio pe care i-am cumparat deja pentru balurile celor de la facultati.”  a incheiat el, apoi a muscat dintr-o portocala.

 

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și international.

Fragment:

„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.

La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.

Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.

– Sărut-mâna, domnule Iliuță!

Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.

– Bună.

– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.

A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?

La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că

într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.

– În părculeţul din spate?

– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.

– Ți-a prins bine la creștere…

– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?

Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.

– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!

– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!

Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!

La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!

– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.

Pi*da mă-sii de viață!”

 

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

 

 

The post Dupa anularea balurilor bobocilor, un organizator a devenit cel mai mare exportator de banane din lume. appeared first on Cronici pe bune.

Dupa anularea balurilor bobocilor, Romania a devenit cel mai mare exportator de banane din lume.

„Uitati cu ce am ramas dupa ce s-au anulat cateva baluri ale bobocilor!” a declarant in organizator din Cluj pe care il cheama Vasile, dar vrea sa ramana anonim.

PUBLISHED by catsmob.com
„Ce era sa facem cu toate bananele astea?” a continuat organizatorul. „Sa le mancam? Da’ ce suntem noi? Participante la miss?

Asa ca, daca tot a picat afacerea cu organizari de baluri, ne-am gandit sa exportam. Chiar azi avem un transport de banane in Spania.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și international.

 

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

Fragment:

„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.

La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.

Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.

– Sărut-mâna, domnule Iliuță!

Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.

– Bună.

– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.

A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?

La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că

într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.

– În părculeţul din spate?

– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.

– Ți-a prins bine la creștere…

– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?

Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.

– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!

– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!

Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!

La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!

– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.

Pi*da mă-sii de viață!”

 

The post Dupa anularea balurilor bobocilor, Romania a devenit cel mai mare exportator de banane din lume. appeared first on Cronici pe bune.

Cele mai tari oferte din magazinele patriei! (75)

De HALUIN  asta avem oferte, ca dupa aceea le bagam si pe alea de BLEC FRAIERDEI SI HRISMAS.

Oricat ati fi de tentati , nu intcercati sa folositi cutia de table pe post de prezervativ! Au mai patit-o niste africani rau de tot.

 

BBai, la cum scrii, eu nu cred ca ai dat cu solutia aia pe par. Eu cred ca ai baut-o! Sticluta dupa sticluta.

Paginile mele de facebook: Silviu Iliuta–cronicipebune

 

Daca aveti un barbat mai prostut, mai puturos, curvar, din ala care pleaca mereu de acasa sau betiv, aici este locul in care il puteti retusa. Faceti 5-6 ore de shopping si, la plecare, il luati ca nou!

E oferta toamnei! 3 in 1, te trezeste imediat. Ce sa zic… n-as incerca, dar pentru unii functioneaza. Chestie de gust. (era sa zic.)

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și internațional.

 

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

Fragment:

„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.

La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.

Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.

– Sărut-mâna, domnule Iliuță!

Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.

– Bună.

– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.

A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?

La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că

într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.

– În părculeţul din spate?

– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.

– Ți-a prins bine la creștere…

– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?

Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.

– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!

– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!

Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!

La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!

– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.

Pi*da mă-sii de viață!”

 

The post Cele mai tari oferte din magazinele patriei! (75) appeared first on Cronici pe bune.

Domnule Toader, vrem si noi un loc la puscarie!

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Domnule Tudorel Toader, am citit in presa Ordinul 2.772/C, publicat deja in Monitorul Oficial. Pe scurt: sunt foarte incantat de conditiile pe care le veti oferi puscariasilor si as avea o mare, mare, mare, rugaminte la dumneavoastra: daca se poate sa imi bagati si mie toata familia la puscarie. Va explic.

1. Normele dumneavoastra:”Camerele de deținere să aibă între una și patru prize de alimentare cu energie electrică.”

Mie masura asta mi se pare normala! Sa aiba si detinutii la ce sa isi incarce telefoanele! Pai altfel cum mai posteaza pe facebook din inchisoare? Ca unu’ tocmai a postat o maanea. Sau cum mai scriu ei pe blog, ca domnul Voiculescu?  Dar matusa mea sta intr-un catun din nord, n-are saraca curent, desi a facut sute de cereri. Prima e de prin 1962, iar ultima de anul asta. Daca ii spun ca la inchisoare e fiecare cu priza lui, credeti ca nu se se cere dupa gratii? Se cere! La nevoie fura si o gaina ceva, ca sa o bagati vreo 20 de ani. Ca am inteles ca daca  fura cateva milioane de Euro, scapa.
2. Normele dumneavoastra: „Fiecare cameră să aibă, pe lângă priza TV și terminalul radio, un sistem de comunicare de tip interfon.”

Se implinesc, domnule Toader, fix zece ani de cand vecinii parintilor mei, care locuiesc in Titan, tot incearca sa isi monteze interfon la bloc. Dar n-au reusit nici acum sa stranga toti banii. Asa ca sunt convins ca, daca le spun ca la inchisoare au interfon si mai primesc si vreo 8 Euro pe zi sa stea acolo, vor fi tentati.
3. Normele dumneavoastra: „Camerele de deținere nou construite sau modernizate să aibă „cel puțin 2,5 metri între podea și tavan. Si duş cu regulator de temperatura!!!”.

La bunica mea la tara aveau 2,5 metri numai cei mai smecheri din sat. Primarul si inca vreo doi. In rest, astia mai inalti, printre care si unchiul meu, aveau capul plin de cucuie de la lustra agatata in tavan. Asa ca, la primul semn, tot satul o sa vrea la puscarie. Daca le spun ca au şi duş cu regulator de temepratura, vin toti din comuna! la naiba, vin si daca au numai duşi cu apa rece.

4.  Normele dumneavoastra: „Saloanele de cazare din penitenciarele-spital nou construite sau modernizate să aibă o capacitate maximă de șase paturi, o suprafață de cel puțin 7 metri pătrați/deținut și un cubaj de 20 metri cubi/pat.”

7 metri patrati de om? Stiti ce reprezinta asta pentru blocurile din Titan sau Rahova, inc are stau si cate trei generatii? Dublu fata de cat au acum!

5. Normele dumneavoastra: „Normele dumneavoastra: Iluminatul de veghe să nu perturbe somnul deținuților.”

Daca tot se poate faca asta pentru detinuti, pot sa va rog sa vorbiti si cu cu doamna Firea sau cu cine face contractele alea pentru iluminatul stradal? E un bec nenorocit, alb, ca un far, pe strada mea, cand uit sa trag draperia imi intra direct in ochi! Sau, daca nu, macar se poate sa fiu lasat sa innoptez din cand in cand la Rahova? E aproape.

Asa ca, domnule Toader, as vrea ca, dupa aplicarea normelor pentru puscarii, sa ma aveti in vedere si pe mine cu o celula din aia smechera, cu interfon. Iar pe vecini si pe cei din neamul meu, ii puteti caza la parter, sa ne intersectam doar la cinematograf. Aveti cinematograf, nu? Piscina?

 

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și internațional.

 

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

Fragment:

„La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.

La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă că pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcăm într-un lift cu o fată superbă.

Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.

– Sărut-mâna, domnule Iliuță!

Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.

– Bună.

– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu la blocul de lângă.

A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea“?

La mijlocul vieţii, eşti pierdut în spaţiu. Tu tot mai speri că

într-o zi o să te trezeşti şi cineva îţi va spune că ai zece ani. Şi că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbeşte-te că întârzii la ora de mate’!“

– Mergeaţi în părculeţ cu mine şi cu tata, până să ne mutăm.

– În părculeţul din spate?

– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.

– Ți-a prins bine la creștere…

– V-aţi amintit? Mai ştiţi? Ce mai face tanti Amy?

Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuţit cuţit care s-a inventat vreodată: cuvântul.

– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!

– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeaţi în leagăn!

Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maximum zece– cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!

La patruzeci de ani, îți dai seama că momentul în care erai în scutec este la egală distanță în timp cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără să vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!

– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.

Pi*da mă-sii de viață!”

 

The post Domnule Toader, vrem si noi un loc la puscarie! appeared first on Cronici pe bune.

Parerea unei eleve.

Am primit acest mesaj si il public integral:

„Buna ziua, nu as vrea sa imi expun parerea intr-o postare publica, semnata cu numele meu, din motive lesne de inteles. Am citit articolul in care va exprimati ingrijorarea despre ce s-a vazut in pozele de la Balul Bobocilor Telecom, din Club Ring. Va pot spune ca ar trebui sa stati linistiti: nu toti copiii sunt la fel, nu toti elevii participa la asa ceva. Doar cei care vor sa iasa in fata, ceva mai open mind cum cred ei ca sunt.

Vreau sa va spun cum s-au desfasutat lucrurile la Cluj, la Balul Bobocilor.

Pozele pe care le-ati vazut sunt de la una din probele concursului de Miss Boboc, iar in ele apar colegii mei de la Colegiul Tehnic de Comunicatii. Balul a avut loc acum 5 zile, pe 20 octombrie, dar pozele au fost postate abia ieri. Intrarea a costat 10 lei, cu plata in avans, deci si-au permis toti sa vina.

Despre proba aceea cu banana… Spre exemplu, mie nu mi-ar trece prin ruptul capului sa fac asa ceva in public, sa particip la acest joc, dar elevii care concureaza la  Miss trebuie sa treaca prin toate probele. Nu au cum sa sara peste proba asta, sa o refuze, daca vor sa castige. Mie personal mi se pare o proba penibila, o simulare a unui act sexual, dar multi dintre colegii mei o vad ca pe o distractie. Si nu as vrea sa ii judec. Trebuie sa va spun ca aceasta proba este prezenta la foarte multe baluri din Cluj organizate de Allevents si de altii si starneste hohote de ras peste tot. Am vazut parintii strambandu-se si intr-adevar erau foarte socati de ce se intampla, dar elevii erau cu gura pana la urechi. Distractie maxima!

In juriu balului au fost cativa elevi din consiliul elevilor, carora li s-a parut o proba amuzanta. Au mai fost cativa parinti si doar doi profesori. La un moment dat, aproape de finalul probei, unul dintre profesori i-a rugat sa opreasca proba si sa treaca la urmatoarea. Mai cu proteste, mai de nevoie, pana la urma asta au si facut.

Nu vreau sa scuz pe nimeni, dar colegii mei, la 14 ani, nu isi dau seama toti ca nu e bine sa faca unele lucruri. Consider ca aici e vina organizatorilor, care au propus proba asta la balurile organizate de ei.

Va multumesc si sper sa publicati mesajul meu.”

Articolul despre care e vorba:

„Trebuie sa va spun ca atunci cand am privit pentru prima data imaginile astea m-am simtit, pentru prima data, batran.

Daca ai in jur de 40 de ani, ca si mine, si mai ai si fete, nu are cum sa nu-ti stea inima in loc o clipa.

Imaginile sunt de la un Bal al Bobocilor din Cluj si au fost publicate, NECENZURATE, de o copila pe pagina ei de facebook. Cei din imagini au 14-15 ani.

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta SI cronicipebune

 

„Bine, e un joc!”, mi-am zis.  Apoi m-am gandit la „Sticluta”, „Lapte gros” sau orice numeam noi jocuri la 14 ani. „Sunt batran, gata!” mi-am zis.

Apoi am incercat sa le gasesc scuze copiilor. Si le-am gasit: la 14 ani esti tentat sa imiti ce e cool, esti teribilist. Notiunile de „bine”, „rau”, „moral”, „imoral”, „decent”, „indecent” se amesteca in capul tau. Ce ma sperie totusi e dezinvoltura fetelor.

Am incercat sa le gasesc scuze parintilor. Nu am reusit. Chiar deloc.

Am incercat sa le gasesc scuze profesorilor sau celor care au organizat… Mi-a fost imposibil. M-am gandit ca poate nu au stiut, dar… cum naiba? Sau poate li s-a parut amuzant?

Am incercat sa le gasesc scuze celor de la club, adultilor. Mi-e greu sa o fac.

Poate ca asa sunt pustii de 14 ani din 2017. O parte dintre ei. Poate ca mai conteaza si cine e organizatorul balului. Cei de la scoala stiu? Dupa toata informatia pe care o au tinerii, dupa acccesul la net, dupa… poate asa ajung sa se manifeste. Dracu stie!

14 ani e varsta la care aspiri la prima iubire, in taina, iti iei inima in dinti sa i-o spui. Nu aspiri la prima mimare de sex oral in public. Poate ca e vina mea, nu sunt destul de deschis la minte si, va rog sa ma credeti, imi pun serios intrebarea asta.

Am doua fete, iar cea mare are 11 ani, asa ca trebuie sa studiez rapid problema.

Sunt ingrijorat, iar pana voi reusi…

Tot ce pot sa zic e ca vreau inapoi in ’90. Nici nu ma gandesc cum va arata balul de la 18 ani!

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta SI cronicipebune

IMPORTANT: Va rog sa nu distribuiti pozele necenzurate de pe facebook si sa nu dezvaluiti identitatea fetei care a postat! Este vorba despre minori!

PAGINILE MELE DE FACEBOOK: Silviu Iliuta SI cronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”

Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65

P.S Se livrează și internațional.

SURSE POZE: FACEBOOK, nu vreau sa dau pagina, apartine unei minore

Citeste si: POVESTI PENTRU OAMENII MARI.

 

The post Parerea unei eleve. appeared first on Cronici pe bune.