Octavian Paler's Blog, page 8

ELEGIA DORINŢELOR

Mai bine să umplem cu flori

toate craterele vulcanilor,

să uităm morţii neîngropaţi

şi vântul să caute singur

ce mai e de găsit prin cenuşă,

mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,

să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,

mai bine să fixăm sărbătorile

în zile fără memorie,

mai bine să ducem ucigaşilor crini

şi să-i declarăm inocenţi,

mai bine să convingem fantomele

să ne lase în pace,

să ne ducem departe de rănile lor

şi cât mai discret,

să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,

înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.

Elegie – Poeme de Octavian Paler

Tot ce e firesc este obişnuit, nimic nefiresc în a fi obişnuit, în a fi om, în a fi maşină. Dar şi maşinile mor, mai ales maşinile mor! Ceea ce rămâne după moartea maşinii, este doar o amintire a ceea ce ea a fost cândva. Nimeni nu poate ierta o astfel de maşină că a fost, pur şi simplu o maşină. Dar oricine poate ierta o maşină care s-a aprins singură şi a ars în propria-i pasiune, devenind o fiinţă. Nimeni nu poate ierta obişnuitul, dar oricine îl poate iubi pe cel care a devenit neobişnuit umplând "cu flori toate craterele vulcanilor" , nemaipăstrându-şi la loc de cinste amintirile, aceste cadavre despre tot ceea ce am trăit frumos , ori mai puţin frumos, ducând ucigaşilor crini şi declarându-i inocenţi, căci sufletele celorlalţi sunt atât de curate precum gândurile noastre le vor, zicea Blaga.

E atat de real acest fapt, de a vedea la ceilalţi tot ceea ce există numai în noi înşine, încât într-adevăr, nu trebuie "să deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni", căci din acestea are  întreaga planetă populată de maşini umane, mai puţin cei care au lăsat vântul să caute singur prin cenuşa propriilor dorinţe de iubire. Când lăsa-vom vântul să caute singur ce mai e de găsit prin cenuşă, abia atunci ne vom fi săturat de tristeţe…iar vântul ştie că numai atunci găseşte ceva în cenuşă… şi găseşte…e însăşi iubirea noastră… şi o răscoleşte, împrăştiind-o cu graţie în rozele sale, la toată creaţia…

Un adevar

[image error]

" Un adevăr pentru un singur om, s-a zis, e un adevăr trist. Un adevăr pentru toată lumea e improbabil, poate chiar periculos. Dar există adevăruri pentru doi oameni, fără de care nicio viaţă nu e completă. " ~ Viata ca o corida

Sursa foto: www.revistatango.ro

Pygmalion. Între „zeire" şi iubire

Arta, ne sugerează Pygmalion, a pornit din punctul unde a apărut insatisfacţia faţă de zei. În formele ei cele mai pline de umilinţă, se ascundea o revoltă. De fapt, e supremul ei orgoliu, acela de a rîvni puteri demiurgice, recunoscînd eşecul ideii de Dumnezeu şi recreînd lumea ca să-i corecteze erorile sau să le evite. Căci gestul lui Pygmalion nu lasă loc la îndoieli. El aspiră să-şi făurească o lume a sa, ideală, în care să se mute treptat, pe măsură ce-i înalţă edificiul. În numele acestui ideal este în stare să renunţe la toate iubirile reale pentru a se îndrăgosti de o statuie. (Mitologii subiective)

Un spirit mai lînced, un caracter mai slab, nu s-ar fi revoltat niciodată, ci s-ar fi „ateizat" doar, pur şi simplu, fără a-i fi trecut prin minte ori fără a fi avut nici puterea, nici inspiraţia pentru a se transforma într-un creator căci, ne mai acceptînd, iată, însăşi ideea unui demiurg ori a altor forţe, menţinătoare ori chiar destructive, cum au convingerea vedicii, el va fi refuzat totul.

În această aventură, el va pierde sau va cîştiga totul. Fata Morgana nu-i mai e de ajuns. El vrea să îmbrăţişeze această Fata Morgana şi de aceea n-o mai caută pe nisipuri, ci şi-o modelează singur. Renunţă la toate amăgirile artei şi vrea un adevăr imediat pe care să-l atingă cu mîna. Cu ale cuvinte, surîsul metafizic nu-i mai spune nimic. Ceea ce visează el acum este un surîs real fremătînd pe buzele Galateii. Din toate promisiunile artei vrea să stoarcă o picătură de sînge, dovada puterii sale de a crea. Fără acest adevăr, arta lui nu mai are nici un sens. Întreaga sa trudă i se pare searbădă dacă degetele statuii nu vor fi la fel de vii ca ale sculptorului. El rupe vălurile şi declară: Nu Olimpul este visul cel mai înalt!… (Mitologii subiective)

Misticismul ezoteric învaţă, printre multe altele, că omul este un creator prin natura sa, aidoma oricărui zeu ori dumnezeu, doar că el încă nu ştie asta şi nici nu va şti pînă ce nu va fi pregătit iar apoi, firesc, determinat să înţeleagă, dar pentru asta are nevoie de a se întoarce de multe, foarte multe ori, pînă ce karma îi va permite să „vadă". Şi să aplice. Pygmalion a luat-o pe scurtătură, doar orgoliul şi, se pare iubirea, arătîndu-i calea către un creator cu un potenţial poate, exhaustiv.

… Vreau să ştiu dacă tot ce s-a spus despre puterea artei e adevărat! Vreau să ştiu dacă arta este sau nu în stare să nască viaţă. Prometeu a furat focul din cer; eu vreau să-l aprind cu mîinile mele; vreau să fiu eu însumi zeu şi om în acelaşi timp; s-o creez pe Galateea cu mîinile mele şi cu dalta mea şi apoi s-o iubesc cum n-am iubit nici o altă femeie. Mi-am cîştigat dreptul la dragoste sculptînd-o pe Galateea atît de frumoasă, dar dacă piatra nu va respira şi buzele ei nu se vor încălzi truda mea nebună nu-mi va da decît singurătate. La fiecare lovitură de daltă sper şi mi-e frică. Încă nu ştiu dacă arta mea e un izvor de fericire sau de nefericire, dar nu mai pot da înapoi… (Mitologii subiective)

Ah… atunci cînd, cu un curaj nebun sau inconştient, te iei de gît cu zeii ori le doar arunci mănuşa, nu mai poţi da înapoi…, oricîte temeri şi îndoieli ţi-ar săgeta inima precum un stilet cufundat într-o otravă închipuită… primeşti şi tăişul dar ţii cu dinţii şi de speranţa că vei reuşi, va fi ori tu ori ei. Tu.

Pygmalion provoacă astfel arta să dea un răspuns neîntîrziat şi tranşant. Eternitatea e pentru el suspendată de un oftat uşor care trebuie să aburească buzele statuii. Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă, afirma Nietzsche, iar surîsul statuilor greceşti părea să nu-l contrazică. Însă la Pygmalion aflăm un punct de vedere diametral opus: avem arta pentru ca adevărul să se nască înfiorat sub mîinile noastre. […] Pe măsură ce dalta loveşte, Pygmalion înţelege că îşi joacă toate şansele pe o singură carte. Doreşte o statuie vie, un adevăr viu, chiar cu preţul ca acest adevăr să moară după ce va iubi. El renunţă să înfrunte timpul pentru ca gura statuii lui să vorbească. (Mitologii subiective)

O Galatee rece rămasă în piatră i-ar fi adus lui Pygmalion o nemurire chiar prin ea, căci ar fi existat multă vreme mai apoi, ea, statuia, sigur fără a trăi. Dar! Sculptorul şi-a creat o altă nemurire, atît lui cît şi creaţiei sale, tocmai prin renunţarea la prima, un potenţial sacrificiu căci nu cunoştea finalul, ceea ce a însemnat asumarea iubirii.

Sînt liber, ar putea să replice Pygmalion, pentru că nu mă tem să iubesc ceea ce va muri…

… La ce mi-ar folosi o statuie care ar rămîne piatră nesimţitoare, cînd buzele mele cer dragoste şi mîinile mele tînjesc să atingă fericirea, cînd inima mea vrea să ia parte la taina lumii? Nu la zei mă gîndesc dorind ca trupul acestei femei frumoase sculptat de mine să fie viu. Urmăresc o răsplată mult mai simplă şi mai măreaţă. Dragostea… (Mitologii subiective)

Pygmalion nu s-a vrut a fi zeu şi, astfel, nemuritor, el a vrut a accede la mult mai mult… A îndrăznit a-şi aroga puterea unuia, aceea a creaţiei, însă nu pentru ceva etern, ci perisabil, dar viu.

E uşor să fii zeu. Creezi, menţii ori distrugi, dar ştii că orice ai face, rămîi bine mersi pînă la sfîrşitul timpului, şi împreună cu acesta, dacă există… Dar chiar şi aşa, poate nu ştii tot. Nu cunoşti tot, pentru că rareori simţi, şi cînd ţi se întîmplă, îţi trece mai mult ori mai puţin repede. Sigur că ţi se înfierbîntă sîngele la vederea unui braţ de fildeş, ori a unui piept de jad, dar poate nu tu le-ai creat şi nu tu le-ai dat viaţă, absolut zeu fiind şi de chiar ai făcut-o, la o altă privire, spre altceva, gîndurile îţi zboară aiurea şi uiţi…

Pygmalion se încordează tot în efortul de a împinge ficţiunea în realitate. În ochi îi luceşte o flacără ciudată. Paradoxal, reuşita nu-i va mai lăsa nici o speranţă. Va renunţa chiar să mai sculpteze pentru că nu se va simţi în stare să realizeze o operă mai frumoasă decît Galateea. Dar el vrea să spună doar că iubirea se întemeiază pe aceeaşi aspiraţie ca şi arta. (Mitologii subiective)

… De ce? Nu ştiu exact… poate pentru că te gîndeşti doar la tine… Poate că… doar pentru că zeii nu ştiu să iubească.

de Mirella

Focul şi cenuşa visurilor noastre

Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul

lovind două pietre.

Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om

s-a lovit de prima întrebare,

când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,

să-şi lumineze mâinile

şi teama de el.

Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,

când vulturii coboară în noi

şi ne temem.

Focul – Poeme

Singuri…suntem singuri în faţa golului din noi înşine…în faţa sentimentului subtil de neîmplinire pe care îl încercăm în singuratatea nudă, şi care ne face să ne foim încurcaţi, pe scaunul minţii noastre, pe care stăm aşezaţi confortabil, în logica noastră confortabilă, în vieţile noastre confortabile, cu prieteni confortabili şi reconfortanţi…

Dar sentimentul de neîmplinire este acolo,  mereu, îl purtăm cu noi oriunde ne ducem, în tumultul oraşelor în care facem bani, ori în vârful munţilor pe care îi escaladăm călcându-i în picioare pe alţii, mai slabi, mai neputincioşi să răzbată într-o lume plină de violenţă, plină de ură şi de contradicţii în ea însăşi.

Doar focul ne poate salva…focul unei pasiuni clocotitoare, pentru ceva, ori cineva…nu acel foc murdărit de viclenia unei pasiuni carnale…nu focul acela…ci focul unei pasiuni care taie în carne vie, care răneşte de moarte…ce răneşte?! pe el îl răneşte…bineînţeles, că numai pe el îl poate răni, căci numai el suferă şi este mereu rănit în amorul propriu; pe eul detestabil…

Într-adevăr, focul acesta îţi luminează mâinile, care împletesc în continuu iluzii…şi el creşte, tot creşte , fiindcă cel mai puternic cherosen este speranţa… şi focul pasiunii creşte  arzând speranţă…iar după ce toată speranţa a ars, şi din ea rămâne cenuşa – cenuşa visurilor noastre de a iubi şi de a fi iubiţi – atunci vulturii coboară cu adevărat în noi…iubirea nu este acolo unde o căutam, ci este însăşi cenuşa…este ceea ce rămâne după ce am ars, căutând-o cu înflăcărare…iubirea vine atunci când am renunţat să o mai tot dorim, când întreaga speranţă, măreaţa speranţă s-a făcut scrum…căci iubirea este chiar cenuşa visurilor noastre…abia atunci nu ne mai temem de vulturul ce coboară în noi, fiindcă teama a fost îngropată adânc în cenuşă…şi vulturii coboară să ne ducă pe înălţimile munţilor noştri…pe înălţimile din noi înşine…căci nu mai este nimeni care să îi oprească…nu mai este Eu.

Spectacolul

[image error]

" Omul? Nu există "omul" decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna, îl copleşesc martorii dintre care se aleg mereu şi călăii, şi victimele, pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire…" ~ Viata pe un peron

Sursa foto: www.revistatango.ro

Styxul lui Ahile

Nu noi sîntem creaţia zeilor, ci zeii sînt creaţia noastră. […] I-am născut, murind noi. I-am născocit pentru a le da ceea ce nouă ne-a fost refuzat. N-am de ce să-i implor şi să le cer îndurare cîtă vreme ei se hrănesc continuu din moartea noastră. Ospeţele Olimpului se ţin peste oase albite de soare şi de ploi. Fiecare moarte a hrănit liniştea zeilor. Ei ne datorează totul, deoarece nemurirea lor se bizuie pe moartea noastră. Ei nu sînt începutul, ci urmarea venirii noastre pe lume. Sînt un suspin, privirea întoarsă spre moartea care va lovi stîncile de pe ţărm şi după ce noi n-o vom mai vedea. Zeii trebuie să ne fie recunoscători că există. Nemurirea noastră sau nefiinţa noastră i-ar omorî pe ei. (Mitologii Subiective)

Unii l-ar putea acuza pe Maestru de eretism, eu cred că, chiar dacă a trecut prin asta, aşa ca mulţi dintre oamenii ce sîntem, a depăşit şi a înţeles mult mai mult. Nu degeaba şi-a intitulat cuvintele din cea carte, Mitologii Subiective….

Dar veţi vedea. Cînd vor obosi statuile, vor obosi şi zeii… (Mitologii Subiective)

Dar îmi par mai mult…  cuvintele sale, mai degrabă obiective… Atît de clare! Un simţ al desfăşurării evenimentelor, al perceperii povestirilor acelor antici, mai acut, mai cert şi mai inteligent, puţini au aflat deja.

Călcîiul vulnerabil i-a dat lui Ahile şi o posibilitate de a-şi explica trufia. (Mitologii Subiective)

Dar ştia Ahile?

Ahile e un zeu cu o rană omenească Prin contactul cu apa Styxului, el a fost înveşmîntat la naştere cu o armură nevăzută. Apa morţii l-a tămăduit de frica morţii, cu excepţia călcîiului rămas temător şi fragil. Fără această rană însă nimbul său ar păli. Pe cine ar mai impresiona un Ahile total invulnerabil? Rana sa e cea care îl apropie de noi şi îi acordă dreptul la glorie. […](Mitologii Subiective)

Dar ştia Ahile?

Un Ahile imun la orice pericol nu şi-ar justifica nici curajul. Ar fi, sub zidurile Troiei, o simplă maşină de luptă care nu riscă nimic. Riscul său e acest călcîi care constituie şi umanitatea lui, pentru că, în clipa morţii, orgoliul său nemăsurat poate să fie încă o dată sfidător. Acum, la adresa zeilor care l-au părăsit şi cărora ar fi în stare să le arunce în faţă vorbele cele mai grele… (Mitologii Subiective)

Dar ştia Ahile?

Am căutat încolo şi încoace, acolo şi aici, am întrebat pictori şi scriitori, actori, şi nici măcar Pindar nu mi-a răspuns sigur, toţi… Nu ştiu, chiar nu ştiu de Achile ştia despre călcîiul său, poate doar Thétis, dar ea nu mai vorbeşte acum, căci secretul e dezvăluit deja, iar fiul ei plecat…

Doar Styxul bănuie şi luptă şi se zbate pentru a rupe malurile cu furie neputincioasă …

În valurile lui s-a cufundat călcîiul săgetat de Paris, şi doar Apollo ştie de ce…

Ahile se întreabă încă…

de Mirella

Eul mortal sau, Eul vital

Voi care vă întoarceţi acasă

şi după ce-aţi închis uşa

spuneţi „bună seara"

voi nu ştiţi ce-nseamnă

să intri pe o uşă tăcând.

Singurătatea este singurul lucru care ne învaţă să murim. Pe uşa morţii nu încape toată familia, toţi prietenii, sau toţi duşmanii, poţi intra doar singur, fără să spui „bună seara"  căci te întorci acasă, şi acasă fiinţa ta eliberată de toţi ceilalţi, şi de toate celelalte lucruri, spune – nespunând – prin ea însăşi „Bună dimineaţa" ! iar abia atunci ţi-ncepe viaţa!

Octavian Paler trăieşte! pentru că timpul nu există, este numai o invenţie a minţii, căreia îî plac amânările şi tergiversările, pentru că doar moartea te aduce la viaţă! Doar moartea te face viu! Ea vine singură, şi în singurătatea cea mai deplină şi pură. Trebuie! Trebuie să rămâi singur, să poţi învăţa cum se întâmpina ea, cum se întâmpină moartea, căci ea merită tot efortul, îţi aduce viaţa, ea te aduce din nou acasă. Câtă bucurie şi fericire îţi eliberează ea apoi, în singurătate, rupând zăgazurile fiinţei încătuşate de tristeţea eului ce râvneşte neîncetat la ceva…şi la cineva…detestabil eul acesta…şi doar el este mortal deci,  vital! mortal de vital!

Aşteptând Anul Nou…

Pe măsură ce se apropie Anul Nou, mă nedumereşte din ce în ce mai mult febra care ne cuprinde în asemenea zile. Aşadar, acuzăm timpul că înghite totul, că şterge, că acoperă, că distruge, că sculptează admirabil numai capete de bătrâni, că îşi omoară elevii, că vorbeşte neîntrebat. Şi, pe de altă parte, îi sărbătorim curgerea. Salutăm faptul că am mai îmbătrânit cu un an. Ne veselim că viaţa se micşorează. […]

A şteptând Anul Nou, îmi fac bilanţul care arată mereu cam la fel. Hotărâri încălcate. Promisiuni de care nu m-am ţinut. Datorii pe care trebuie să le trec în contul noului an. După care iau alte hotărâri, îmi promit alte lucruri sau îmi reînnoiesc vechile făgăduieli.

Mi-am alcătuit şi un chestionar, la care încerc să răspund. În care dintre noţiunile de bază ale coridei cred?

În succes? Greu de zis „nu". Greu de zis „da".Singurii care ştiu precis, fără să greşească niciodată, că valoarea cărţilor alcătuite de ei e în afara oricărui dubiu sunt autorii „Mersului trenurilor" şi ai cărţilor de telefon!

În şansă? Ea nu depinde de mine.

În onoare? Da.

În curaj? Da, însă curajul e mijloc, nu scop. Important e pentru ce-l foloseşti.

În speranţă? Da şi nu. Da, fiindcă pe poarta infernului scrie lasciate ogni speranza…Şi nu, pentru că uneori speri fără să faci nimic, mărginindu-te să speri.

În dorinţă? Da, cu toate că m-am încurcat uneori în dorinţele mele. În definitiv, putem fi judecaţi nu numai după ce izbutim, ci şi după ceea ce dorim să izbutim.

În dragoste? Bineînţeles. Dacă toreadorul n-ar avea cui închina victoria sa, ea ar fi tristă. Şi cred că, în principiu, totul ar putea fi împărţit în aceste două categorii: dragoste şi pornografie.

În aventură? Aventurierii aruncaţi în lumea largă de firea lor de cuceritori şi sedentarii se întâlnesc, probabil, până la urmă: ei doresc acelaşi lucru, numai mijloacele diferă; unii caută pretutindeni ceea ce alţii încearcă să obţină privind acelaşi punct.

În inteligenţă? Da. Trebuie, deşi inteligenţa e mai degrabă infernală decât paradisiacă.

În iscusinţă? Da şi nu.

În consolări? [...] Cel mai greu nu e să uiţi ce a fost, ce ai trăit. Cel mai greu e să uiţi ce n-a fost, ce nu ţi s-a întâmplat, ce n-ai fost în stare să înţelegi sau să fii.

În risc? Înţelepciunea celor care îşi umezesc degetul pentru a constata din ce direcţie bate vântul e inutilă în arenă.

În iluzii? Don Quijote n-a trecut niciodată, se pare, pe uliţele unui sat ca Lisa. [...] Nu ştiu de unde am învăţat să-mi fac iluzii.

În utilitate? Van Gogh zicea că există două feluri de pierde-vară: unii care nu vor să facă nimic şi alţii care nu se găsesc pe ei înşişi. În mod hotărât nu intru în prima categorie. Nu mă ameninţă decât pericolul să mă trezesc în cea de-a doua.

Mă întrerupe cineva care-mi telefonează să-mi ureze sărbători fericite. Fac şi eu la fel. Oricum ar fi, sărbătorile trebuie să fie fericite. Pas de problè mes , vorba poetului. Mă întorc apoi la melancoliile care mă hărţuiesc; din pricină că se sfârşeşte anul? din pricina iernii? Din pricina mea?"

Om de răspântie -"Viaţa ca o coridă"

Orfeu, un mit al îndoielii

Îmi amintesc că deja de la prima lectură a poveştii lui Orfeu, m-am întrebat, Dar dacă nu ar fi întors acesta capul? Dacă ar fi continuat pînă la ieşirea tărîmului stăpînit de Hades, unde greu nu i-a fost a intra, adormind Cerberul cu muzica sa nemaiauzită, ci a ieşi împreună cu Euridice. Este o grozăvie, e drept, să cobori în Infern şi să îi ceri mai marelui de acolo eliberarea unui suflet, însă el a avut şansa unui har deosebit pe care, iată, l-a folosit. Pentru a intra. Şi pentru a-l convinge pe Hades să îi restituie sufletul iubit, mijlocul folosit fiind tot cîntul, la care acesta a cedat, poate el însuşi gîndind cu melancolie la a sa Persefona, căci nici îngerii căzuţi nu se nasc ca atare, ci devin unii.

Orfeu n-are dreptul la speranţă decît daca va avea curajul să nu privească în urmă. Singura sa şansă e să respingă scepticismul… Mitologii subiective

Şi nu a reuşit… Ah nu, nu să îl acuz, nu îmi permit aşa ceva, pentru că aş pune la îndoială întreaga mitologie elenă, întreg sistemul filozofic grecesc care ne-a dăruit atît de mult şi ne-a format pînă la urmă pe aproape toţi… Însă şi acum, după zeci de ani, întrebarea rămîne… Ce ar fi fost dacă nu s-ar fi întors… Pentru că habar nu avem ce s-ar fi putut întîmpla, poate Hades nu şi-ar fi ţinut promisiunea, poate că deja va fi fost mult prea tîrziu şi de fapt nimeni nu păşea în urma lui Orfeu, iar pînă la urmă Euridice nu a avut nici un cuvînt de spus în această dramă. Alternative, mitologii nu ne-au lăsat sub nici o formă, Orfeu însuşi murind apoi, aşadar doar noi şi imaginaţia noastră mai putem născoci acum ceva, visa la una.

… Am avut atunci o clipă de şovăială. Pe urmă mi-am spus: Trebuie! Altfel niciodată nu voi şti adevărul… Paşii aceia ai nimănui îmi striveau inima, mă răsuceau ca un arc întins spre trecut… Cîtă vreme această amăgire mă urmăreşte, mi-am repetat ca să-mi dau curaj, nu mă pot smulge de trecut. Privirea înapoi mă va elibera. Mă voi întoarce, voi vedea muntele gol, voi vedea că în urma mea nu păşeşte nimeni. După aceea voi fi liber. Altfel aş tîrî după mine pînă la moarte această amăgire şi mi-aş petrece toată viaţa ascultînd paşii unei fiinţe care nu mai există. Mitologii subiective

Cînd a păşit în Infern, Orfeu era convins că va pleca cu Euridice de mînă, pur şi simplu, fără alte jocuri ori încercări. Hades i-a pus însă o condiţie iar aceasta era, poate, testul său, iniţierea sa… Lucru la care nu s-a aşteptat deloc. Poate acesta a fost momentul în care a avut loc schimbarea.

N-am cum să devin liber decît întorcînd capul… Singura întrebare era cît de mult puteam întîrzia momentul acela. Deoarece ştiam ce se va întîmpla. Ştiam că în urma mea nu era nimeni şi că tot ce auzeam nu era decît o amăgire a închipuirii mele şi a memoriei mele. Suferinţa mea nu era atît îndoiala, cît ceea ce trebuia să aleg: o împăcare clădită pe o amăgire sau o libertate clădită în pustiu… Mitologii subiective

Orfeu a fost doar un om, cel mult un semi-zeu. Căruia chiar şi îndoiala, ori mai ales, îi este permisă. Dubito ergo cogito…

A primat îndoiala asupra iubirii? Teamă-mi e să gîndesc…

Am amînat cît am putut alegerea. Am tîrît după mine amăgirea că Euridice trăieşte pînă cînd am simţit că nu mă mai pot minţi şi ochii mei vor să înfrunte singurătatea. Cînd am întors capul clocoteam de revoltă împotriva destinului meu. Auzeam paşii Euridicei şi mă gîndeam că destinul rîde de mine urmărindu-mă. M-am îndîrjit şi m-am întors ca să-mi dovedesc că nu mi-a frică să cobor şi în abis. Mitologii subiective

Abisul diferă de moarte pentru că e infinit… şi mult mai periculos, fiind nimic. Moartea se poate învinge, luîndu-ne de gît cu ea, luptînd-o, rîzînd de ea. Abisul nu…

Doar am avut curajul să cobor şi în Infern şi am cîntat umbrelor. Numai că singurătatea e mult mai rea decît moartea. Ştiam că nu voi vedea pe nimeni în spatele meu, ştiam că amăgirea se va risipi într-o clipă şi totuşi din momentul acela am devenit altul. Nimic nu mai poate fi la fel ca înainte… Acum munţii Traciei sînt şi mai goi fără amintirea pe care am sugrumat-o. Atît de goi, încît văd limpede că mă îndrept spre ceea ce am zărit acolo jos; femeile trace mă vor sfîşia în bucăţi şi mă vor arunca împreună cu lira mea în apele rîului Hebrus… Mitologii subiective

Scepticismul unui moment a lăsat locul siguranţei…, convingerii şi atunci ce i-ar mai fi rămas lui Orfeu decît confruntarea adevărului, cu riscul uitării ce va fi să vină.

Pentru că, probabil, nu există speranţă a cărei rădăcină să nu fie înfiptă în memorie. Pierzîindu-şi dreptul la amintiri, el a pierdut totul. Mitologii subiective

Nu l-am înţeles niciodată pe Orfeu, gîndind la decizia-i finală. Întorcîndu-se, el a pierdut totul. Inclusiv dreptul la memorie, la amintire, chiar cea singură, a iubirii. Dar de aceea a şi murit.

Tocmai de aceea.

de Mirella

Sarbatori fericite!

Echipa octavianpaler.ro va doreste sa aveti parte de sarbatori binecuvantate de Dumnezu, iar Sfanta Sarbatoare a Nasterii Domnului sa va aduca multa sanatate si, poate ce e cel mai important, fericire!