Pygmalion. Între „zeire" şi iubire

Arta, ne sugerează Pygmalion, a pornit din punctul unde a apărut insatisfacţia faţă de zei. În formele ei cele mai pline de umilinţă, se ascundea o revoltă. De fapt, e supremul ei orgoliu, acela de a rîvni puteri demiurgice, recunoscînd eşecul ideii de Dumnezeu şi recreînd lumea ca să-i corecteze erorile sau să le evite. Căci gestul lui Pygmalion nu lasă loc la îndoieli. El aspiră să-şi făurească o lume a sa, ideală, în care să se mute treptat, pe măsură ce-i înalţă edificiul. În numele acestui ideal este în stare să renunţe la toate iubirile reale pentru a se îndrăgosti de o statuie. (Mitologii subiective)

Un spirit mai lînced, un caracter mai slab, nu s-ar fi revoltat niciodată, ci s-ar fi „ateizat" doar, pur şi simplu, fără a-i fi trecut prin minte ori fără a fi avut nici puterea, nici inspiraţia pentru a se transforma într-un creator căci, ne mai acceptînd, iată, însăşi ideea unui demiurg ori a altor forţe, menţinătoare ori chiar destructive, cum au convingerea vedicii, el va fi refuzat totul.

În această aventură, el va pierde sau va cîştiga totul. Fata Morgana nu-i mai e de ajuns. El vrea să îmbrăţişeze această Fata Morgana şi de aceea n-o mai caută pe nisipuri, ci şi-o modelează singur. Renunţă la toate amăgirile artei şi vrea un adevăr imediat pe care să-l atingă cu mîna. Cu ale cuvinte, surîsul metafizic nu-i mai spune nimic. Ceea ce visează el acum este un surîs real fremătînd pe buzele Galateii. Din toate promisiunile artei vrea să stoarcă o picătură de sînge, dovada puterii sale de a crea. Fără acest adevăr, arta lui nu mai are nici un sens. Întreaga sa trudă i se pare searbădă dacă degetele statuii nu vor fi la fel de vii ca ale sculptorului. El rupe vălurile şi declară: Nu Olimpul este visul cel mai înalt!… (Mitologii subiective)

Misticismul ezoteric învaţă, printre multe altele, că omul este un creator prin natura sa, aidoma oricărui zeu ori dumnezeu, doar că el încă nu ştie asta şi nici nu va şti pînă ce nu va fi pregătit iar apoi, firesc, determinat să înţeleagă, dar pentru asta are nevoie de a se întoarce de multe, foarte multe ori, pînă ce karma îi va permite să „vadă". Şi să aplice. Pygmalion a luat-o pe scurtătură, doar orgoliul şi, se pare iubirea, arătîndu-i calea către un creator cu un potenţial poate, exhaustiv.

… Vreau să ştiu dacă tot ce s-a spus despre puterea artei e adevărat! Vreau să ştiu dacă arta este sau nu în stare să nască viaţă. Prometeu a furat focul din cer; eu vreau să-l aprind cu mîinile mele; vreau să fiu eu însumi zeu şi om în acelaşi timp; s-o creez pe Galateea cu mîinile mele şi cu dalta mea şi apoi s-o iubesc cum n-am iubit nici o altă femeie. Mi-am cîştigat dreptul la dragoste sculptînd-o pe Galateea atît de frumoasă, dar dacă piatra nu va respira şi buzele ei nu se vor încălzi truda mea nebună nu-mi va da decît singurătate. La fiecare lovitură de daltă sper şi mi-e frică. Încă nu ştiu dacă arta mea e un izvor de fericire sau de nefericire, dar nu mai pot da înapoi… (Mitologii subiective)

Ah… atunci cînd, cu un curaj nebun sau inconştient, te iei de gît cu zeii ori le doar arunci mănuşa, nu mai poţi da înapoi…, oricîte temeri şi îndoieli ţi-ar săgeta inima precum un stilet cufundat într-o otravă închipuită… primeşti şi tăişul dar ţii cu dinţii şi de speranţa că vei reuşi, va fi ori tu ori ei. Tu.

Pygmalion provoacă astfel arta să dea un răspuns neîntîrziat şi tranşant. Eternitatea e pentru el suspendată de un oftat uşor care trebuie să aburească buzele statuii. Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă, afirma Nietzsche, iar surîsul statuilor greceşti părea să nu-l contrazică. Însă la Pygmalion aflăm un punct de vedere diametral opus: avem arta pentru ca adevărul să se nască înfiorat sub mîinile noastre. […] Pe măsură ce dalta loveşte, Pygmalion înţelege că îşi joacă toate şansele pe o singură carte. Doreşte o statuie vie, un adevăr viu, chiar cu preţul ca acest adevăr să moară după ce va iubi. El renunţă să înfrunte timpul pentru ca gura statuii lui să vorbească. (Mitologii subiective)

O Galatee rece rămasă în piatră i-ar fi adus lui Pygmalion o nemurire chiar prin ea, căci ar fi existat multă vreme mai apoi, ea, statuia, sigur fără a trăi. Dar! Sculptorul şi-a creat o altă nemurire, atît lui cît şi creaţiei sale, tocmai prin renunţarea la prima, un potenţial sacrificiu căci nu cunoştea finalul, ceea ce a însemnat asumarea iubirii.

Sînt liber, ar putea să replice Pygmalion, pentru că nu mă tem să iubesc ceea ce va muri…

… La ce mi-ar folosi o statuie care ar rămîne piatră nesimţitoare, cînd buzele mele cer dragoste şi mîinile mele tînjesc să atingă fericirea, cînd inima mea vrea să ia parte la taina lumii? Nu la zei mă gîndesc dorind ca trupul acestei femei frumoase sculptat de mine să fie viu. Urmăresc o răsplată mult mai simplă şi mai măreaţă. Dragostea… (Mitologii subiective)

Pygmalion nu s-a vrut a fi zeu şi, astfel, nemuritor, el a vrut a accede la mult mai mult… A îndrăznit a-şi aroga puterea unuia, aceea a creaţiei, însă nu pentru ceva etern, ci perisabil, dar viu.

E uşor să fii zeu. Creezi, menţii ori distrugi, dar ştii că orice ai face, rămîi bine mersi pînă la sfîrşitul timpului, şi împreună cu acesta, dacă există… Dar chiar şi aşa, poate nu ştii tot. Nu cunoşti tot, pentru că rareori simţi, şi cînd ţi se întîmplă, îţi trece mai mult ori mai puţin repede. Sigur că ţi se înfierbîntă sîngele la vederea unui braţ de fildeş, ori a unui piept de jad, dar poate nu tu le-ai creat şi nu tu le-ai dat viaţă, absolut zeu fiind şi de chiar ai făcut-o, la o altă privire, spre altceva, gîndurile îţi zboară aiurea şi uiţi…

Pygmalion se încordează tot în efortul de a împinge ficţiunea în realitate. În ochi îi luceşte o flacără ciudată. Paradoxal, reuşita nu-i va mai lăsa nici o speranţă. Va renunţa chiar să mai sculpteze pentru că nu se va simţi în stare să realizeze o operă mai frumoasă decît Galateea. Dar el vrea să spună doar că iubirea se întemeiază pe aceeaşi aspiraţie ca şi arta. (Mitologii subiective)

… De ce? Nu ştiu exact… poate pentru că te gîndeşti doar la tine… Poate că… doar pentru că zeii nu ştiu să iubească.

de Mirella