Octavian Paler's Blog, page 7

Eroare şi firesc

Există izbânzi născute dintr-un gest ce a putut părea unora nu întrutotul firesc. Când Newton împlinise douăzeci şi patru de ani, Londra, ne spun cronicile, avea nevoie de medici care să vindece urmele ciumei, de marinari care să se lupte cu olandezii şi de pompieri care să stingă incendiile foarte dese. Tânărul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor şi de flăcările incendiilor, făcea un lucru aparent inutil, privea un măr căzut la pământ. Şi abia mai târziu lumea a aflat că astfel a fost descoperită legea gravitaţiei.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Spunea cineva odată, nu ştiu cine şi îmi cer iertare pentru asta, mea culpa, despre unul dintre cei  mai mari actori ai României, că te face să rîzi chiar dacă îţi citeşte Mersul trenurilor. Despre Toma Caragiu era vorba…

Maestrul, prin cuvintele sale, ne-ar fi convins şi mai ales, lămurit, chiar de ar fi comentat Mein Kampf ori Capitalul şi am folosit această comparaţie in extremis pentru a sublinia ceea ce eu am găsit, printre multe altele, la Octavian Paler. Înţelegerea firească a esenţei lucrurilor, întîmplărilor… detaşarea de vulg, de comun, de prima vedere, subiectivă şi deseori superficială. Am redat aici în timp texte ale Maestrului despre Don Quijote, Cassandra, Pandora şi Narcis, daa! Sisif şi Icar… Meduza…

Erori în perceperea poveştilor, a miturilor şi a istoriei se găsesc pe fiecare stradă, dar şi alternative, înţelegeri „mai altfel" există, şi despre asta scriu eu acum, apropieri fireşti. Umane.

Se spune că între geniu şi nebunie nu e decît un pas. Cred că el există tot aşa, între eroare şi firesc. Doar că unul mai altfel.

Depinde doar cum înţelegem a îl măsura.

de Mirella

Daruri vremelnice

[image error]

" Da, sunt recunoscător că exist şi disperat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. " ~ Interviu in revista " Tango"

Sursa foto: www.revistatango.ro

Fantezie şi realitate

Fantezie şi realitate

„Dacă vreţi să vă pictez îngeri, arătaţi-mi-i!", zicea zeflemitor Courbet. Dar pictura Renaşterii e plină de îngeri pe care nimeni nu i-a văzut şi de paradisuri în care nimeni n-a locuit. Ceea ce înseamnă că artiştii au închis uneori ochii pentru a vedea mai bine.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Probabil că toţi fac aşa…

Născătorii de sunete, rostogolitorii de cuvinte, modelatorii de imagini şi de forme, inginerii… Da, da! Orice proiect, fiecare invenţie, textul, literă şi cuvînt, ori notele coborînd ca o ninsoare de cărbune pe cele cinci linii cu spaţiile lor cu tot, curbă şi unghi, acum linia, culorile aşezate exact acolo, alăturate, întrepătrunse, suprapuse… Ochii ce-i ştim erau închişi deja… Al treilea doar vedea…

Şi ştia să viseze.

Poate că şi Universul a fost creat cu ochii închişi. În timp ce îngerii vegheau…

de Mirella

Într-o gară

Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi
sunt destui călători care vin şi călători care pleacă.
De ce vin? De ce pleacă?
Dar e prea devreme să întreb.
Filosofii, istoricii, profeţii şi toţi ceilalţi care se ocupă
cu sensul existenţei dorm încă. Au citit pînă noaptea târziu
şi nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită.
Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineînţeles
în sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă?
Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu
câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are
aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi,
extenuaţi, de probleme serioase, nu se cade sa-i deranjez
pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta,
care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte,
nu ştiu de ce stau oamenii prin sălile de aşteptare ale veacului.
Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu,
între două ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri,
au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău?
Nu ştiu. Cei care ne explică astfel de lucruri complicate
dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări
şi ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii
în timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau
ca o dimineaţă imensă. Încât, stau mai departe în această
jumătate de mirare şi jumătate de spaimă, prudent,
să nu fac o gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea.
Ar întoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici,
într-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi.
Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie,
dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebări.
Deci, mă strecor din gară
tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine.
Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu
la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii
şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare
nu ştiu cât va trebui să umblu fără noimă pe străzi.
Şi nu pot nici să întreb trecătorii. Risc
să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior
şi să râdă. „Nu ştiai? Ne-am hotărât să venim, să plecăm,
să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea
de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?
Mai bine nu întreb. Tac şi mă uit la ferestre.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

de Mirella

Romantic vs. Clasic

Romanticul rătăceşte stând pe loc. Şi nu se înseninează niciodată cu totul. Pe cerul lui, rămâne amintirea norului, dacă norul a trecut. Sau, dacă şi amintirea se şterge, apare aşteptarea altui nor. În schimb, clasicul poate vântura mările, ca Ulise, fără să se simtă vreo clipă neliniştit.

Romanticul e un braconier care nu prea ştie ce caută. Tânjeşte după o pradă pe care a visat-o, uitând, apoi, parţial, visul. Clasicul, din contră, detestă ce e aproximativ.

Când clipa i se dăruie, romanticul intră în panică. Oare cât va dura? Unica lui soluţie sigură e să devină parazitul propriei sale insatisfacţii. Uneori, îşi distruge dragostea ca s-o poată plânge. Dar nu e vina lui că e mai profund în regret. Căci romanticul  e un etern diletant în materie de fericire. Abia după ce o pierde, o înţelege. Şi iubeşte, mai ales, ce n-are.

Clasicul, în schimb, e, în genere, un om fără vârstă. El ocoleşte copiii şi bătrânii. Nu circulă noaptea şi nu trece aproape niciodată prin dreptul unui spital.

Verbul romanticului: a dori.

Verbul clasicului: a trebui.

Ambiţia romanticului: să nu admită o viaţă în care el să existe, iar lucrul iubit să nu existe.

Ambiţia clasicului: să caute nemurirea în ceea ce moare.

Ora rituală a romanticului: miezul nopţii.

Ora rituală a clasicului: amiaza.

Boala romanticului: leucemia.

Boala clasicului: scleroza.

Romanticul  ştie că soarele are şi o faţă neagră.

Clasicul e convins că orice deznădejde are un versant luminos.

Aventuri solitare – Jurnal la mare

Aproape vară

Era aproape vară atunci,

era aproape vară, cu siguranţă,

credeam în vară şi o aşteptam,

mă gândeam ziua şi noaptea

ce vară dezlănţuită va fi,

era aproape vară şi nu ştiu ce s-a întîmplat,

am dormit prea mult, poate, visând

şi e aproape iarnă acum.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

de Mirella

Perplexitate

Tu spui, liniştit: „adevăr".

Ei se uită la tine şi tac,

fără să priceapă ce vrei,

dar pentru că sunt oameni educaţi

întreabă: „Cât costă?"

Tu le arăţi mâinile goale,

dar ei nu mai pricep gestul demult

şi, nedumeriţi, dau să plece.

Tu alergi şi le spui: „speranţă".

Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă

încă o dată: „cât costă?"

Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

… doar Pandora mai ştie, dar nici asta nu e sigur căci de aceea tace, şi chiar preţul iubirii îl va fi uitat, de ar avea unul… Poate doar Ariadna…

de Mirella

Oglinda sparta

"Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă." ~ Autoportret intr-o oglinda sparta

Sursa foto: www.zf.ro

Meduza. Privirea ce (poate) ucide

În pustiul Meduzei nu există scăpare şi nu există nici dragoste; şi, poate, ar trebui să spun: pentru că nu există dragoste…

În realitate, zeiţa a condamnat Meduza la o singurătate disperată şi iremediabilă. Privirea ei preface, ca şi timpul, totul în piatră şi nisip; în deşert. Şi cu cît se uită mai dezolată în jur, cu atît lumea e mai pustie. Dacă o floare răsare în vreme ce ea doarme, e de ajuns să deschidă pleoapele şi floarea va fi pietrificată. Meduza nu va vedea niciodată o floare adevărată, ci numai forma ei de piatră; după ce a devenit singurătate. Ea ucide lumea privind-o. Înainte de a o îmbrăţişa, o sugrumă. Şi apoi cu oroare constată că strînge în braţe numai cadavre de piatră. Ochii acţionează împotriva inimii ei. Îşi suprimă singură orice speranţă şi chiar paşii ei otrăvesc drumul pe care rătăceşte îngrozită; acest deşert se tîrăşte împreună cu Meduza, în vreme ce paşii ei trec bolnavi printr-o lume atît de pustie, încît se aud şi gîndurile acestei fiinţe înfricoşătoare care a fost odată o femeie frumoasă… (Mitologii subiective)

În aproape textele mitologice şi în toate, dar absolut toate ecranizările ori punerile în scenă pe care eu le-am văzut pînă acum, Meduza este înfăţişată ca o oroare vie, un monstru ce ucide tot cu privirea-i, un obstacol de neînvins, o încercare pentru dobîndirea a ceva… O Baba Cloanţa mitologică, o Talpa Iadului veche de cînd lumea, un coşmar pentru copiii, vai! număraţi, din păcate, ce mai citesc cuvinte şi istorii vechi, ca straşnică învăţătură şi pildă de luat aminte… O trecere iniţiatică, poate, pentru adulţii ce sîntem…

Acum că în majoritatea filmelor americăneşti (da, ştiu, am mai comentat despre aceste „creaţii") trebuie musai un erou şi un pervers, adicătelea anti-eroul, un acel bun şi altul rău, iar în final izbîndeşte binele exact cu trei secunde înainte de a citi „The end", a devenit o obişnuinţă, eu pot ignora asta. La fel ca în romane, cînd încep invariabil cu sfîrşitul, nu pentru a-l afla neapărat, dar pentru că acele cuvinte care încheie o carte spun totul despre întreagă scriitura, însă asta este o altă poveste.

Pentru prima dată, citind Mitologiile lui Octavian Paler, mi-am aşezat capul în palma stîngă şi, sprijinită într-un cot, am început a gîndi lucid şi obiectiv la Meduza… Dar dacă nu a fost vina ei şi nu a vrut defel asta? Sigur că vina era a mea din moment ce am perceput-o ca atare şi nu mi-am pus deloc la treabă măcar o părticică din acel zece la sută din creier ce-l folosim cu toţii… Sau majoritatea…

… Am fost frumoasă, dar ce importanţă mai are urîţenia mea pe lîngă ochii mei! Mi-a silă de cît am ucis. Şi mă trezesc gemînd de frică eu, care fără voia mea am devenit cea mai temuta dintre fiare… A trebuit să văd multe ca să-mi dau seama ce se întîmplă. În ochii celor pietrificaţi e o spaimă pe care numai singurătatea văzută de aproape o poate stîrni. Pentru că nu şerpii din părul meu, ştiu sigur, nu şerpii îi îngrozesc, ci ochii mei în care se cască o singurătate ce-i omoară. Le îngheaţă sîngele şi îi împietreşte. Blestemată fie clipa care mi-a scos-o în cale pe Atena… Zeii nu-şi dau seama cînd ucid. De aceea şi cînd fac bine sînt cruzi. Darmite o zeiţă furioasă şi răzbunătoare… […] Umblu cu speranţa că într-o zi voi întîlni pe cineva care să nu se înfricoşeze de mine şi de singurătatea mea. Dar aş implora-o în zadar pe Atena. Ochii ei vineţi nu cunosc mila. Nu mă pot apropia de nimic fără ca acel lucru să moară. Nu pot atinge nimic fără să prefac acel lucru în singurătate. Îmi port în mine drumul. Iar ochii pietrificaţi întorc asupra mea propria mea privire. Ea mă va omorî şi pe mine… (Mitologii subiective)

Dar dacă Perseu ar fi privit la Meduza cu iubire? Putea foarte bine a o face, pe Andromeda nu o văzuse încă şi cine ştie, poate că Atena nu prevăzuse în blestemul ei posibilitatea eliberării Meduzei din teribila-i soartă tocmai prin aceasta! Iubirea… Zarurile au fost aruncate însă demult iar rezultatul s-a materializat aidoma, Ceea ce era un blestem mai mare pentru Meduza decît pentru victimele ei.

Îmi cunosc însă destinul şi-l aştept pe Perseu. Mă voi preface că dorm lăsîndu-l să mă ucidă şi să se acopere de glorie ducînd cu el capul meu însîngerat. Numai de-aş putea închide ochii în clipa morţii… (Mitologii subiective)

De fiecare dată cînd citesc ori aud de Meduza, îmi aşez capul în palmă şi, braţul sprijinit pe cotul stîng, regret că Perseu nu a fost capabil de atîta iubire pentru a o vedea cu adevărat pe Meduza… Şi cred că înlăuntrul meu îmi doresc să o văd, să-i pătrund singurătatea din ochi şi să îi povestesc cum că zeii au murit demult, sînt piatră deja şi nu din cauza ochilor ei ci, aşa ca toţi ceilalţi, datorită sufletului gol al Atenei, iar ea e liberă de-acum. Să îi spun că nu e singură. Să îi spun că o iubesc.

de Mirella

Trapa

Mai departe de moarte, mai departe de viaţă,

mai departe de dragoste, mai departe de mine,

mai departe de noi,

mai departe de cei care-am fost,

de cei care-am fi putut deveni.

Şi cursa continuă.

Cursa, din Poemele lui Octavian Paler

Asta e problema noastră, cea de toate zilele, aceasta cursa. Cursa continuă, dar cursa e o cursă, ca o trapă, în care cad cei ce, dormind, din al ei iureş se adapă. Mai mult, mai bine, mai civilizat, mai manierat, mai bun, mai, mai şi iar mai; tot mai.

Citeam deunăzi pe Facebook, pe pagina unui psiholog moldovean, care a scris chiar câteva cărţi, că "a venit timpul să creăm un nou cod care, ne va ajuta să ne discriminăm şi să ne identificăm mai uşor în societate, vom şti mai uşor care sunt de-ai noştri şi care nu." Problema noastră e să ridicăm ziduri între oameni, nu sunt ele destule, zidurile ridicate de societate.

Concurăm unii cu alţii, şi nu încetăm să ne comparăm, căci din continua comparaţie rezultă această cursă infernală. Spre ce? poate spune cineva spre ce? spre fericire? spre împlinire? dar spre moarte, ce ziceţi?

Şi totuşi, putem muri în fiecare zi, lăsând cursa pentru alţii mai puţin cunoscători în ce se bagă, neştiind ce le aduce ea. Putem muri, căci abia aşa putem spune că trăim viaţa, acest dar dat nouă, nu spre risipire, în curse de tot felul. Căci cursele au o trăsătură comună: toate, dar toate te duc în viteză spre Nimic, şi nu mai ai timp să vezi, ori să simţi detaliile. Iar viaţa stă în detalii, şi detaliile sunt cele care îi conferă frumuseţe picturii, şi nu invers. Poţi avea o pictură făcută privind din avion, dar ea nu va însemna nimic; doar nişte pete de culoare, uneori ordonate şi frumos conturate; din avion nu se vede viaţa. Nu se poate vedea, ci doar bănui, cu mintea, cea plină de cunoaştere. Şi uite-aşa, ajungem – din nou – la eul detestabil, esenţa şi motorul cursei însăşi. O cursă în cerc. O trapă.